A cuviosului și de Dumnezeu
purtătorului Părintelui nostru
MARCU ASCETUL
Despre legea duhovnicească, în 200 de capete.
Fiindcă de multe ori ați dorit să
știți ce este legea duhovnicească de care vorbește dumnezeiescul Apostol
(Rom.7,14), care este cunoștința si lucrarea celor ce vor să o păzească, vom:
vorbi despre acestea, pe cât ne va fi cu putință.
2. Întâi știm că Dumnezeu este începutul, mijlocul și sfârșitul oricărui bine;
iar binele este cu neputință să fie crezut si săvârșit altfel decât în Hristos
Iisus si Duhul Sfânt.
3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare și cel ce-l primește cu
această credință, nu-l va pierde.
4. Credința neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce
crede.
5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să
fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.
6. Cel ce e smerit în cugetul său si împlinește o lucrare duhovnicească, când
cetește dumnezeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine si nu cu
altul.
7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, și vei vedea folosul
rugăciunii și al cetirii.
8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc și sufere împreună cu cel ce nu-l are, își
păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde,
scufundându-se în gândurile trufiei.
9. Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul; iar cel ce i se împotrivește
se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.
10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de
smerita cugetare, să înveți mândria.
11. Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi Cele zise în Scripturi, ca
să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.
12. Să nu încerci a dezlega prin gâlceava un lucru încurcat, ci prin cele
arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune și nădejdea care numai
la un lucru se gândește.
13. Cel ce se roagă trupește și încă nu are cunoștință duhovnicească, este ca
orbul care strigă și zice: «Fiul lui David, miluiește-mă».
14. Orbul de odinioară, după ce i s-au deschis ochii și a văzut pe Domnul,
închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu a lui David, ci Fiu al lui
Dumnezeu. .
15. Să nu te înalți când verși lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este
Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.
16. Cel ce, asemenea orbului, și-a lepădat haina și s-a apropiat de Domnul, se
face ucenicul Lui si propovăduitorul învățăturilor celor mai înalte.
17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semeție;
iar. de îl vom izgoni prin înfrânare și nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii.
18. Este o zdrobire de inimă lină si folositoare, spre înmuierea ei; și este
alta ascuțită și vătămătoare, spre pedepsirea ei.
19. Privegherea, rugăciunea si răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră aduc
inimii zdrobirea neprimejdioasă si folositoare, dacă nu împrăștiem tovărășia lor
prin lăcomia
după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, și celelalte va fi ajutat; iar cel
nepăsător și împrăștiat, la ieșirea din trup cumplit se va chinui.
20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieșirii i se face sufletului
închisoare și lanț; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.
21. Inima învârtoșată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetății; iar celui
ce pătimește râul și este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca și lui Petru
(Fapte 12,10).
22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuși niciuna nu
este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare
diavolească.
23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, și prin
purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai pe urmă mult l-a
mulțumit.
24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a,luat înștiințare
despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-și gândul acesta mult a mulțumit. Știm
iarăși ce a făcut
când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus
aminte de Dumnezeu.
25. Când dumnezeieștile Scripturi, cugetă la cele ascunse într-însele; «căci
câte mai-nainte s-au scris, toate - zice - spre a noastră învățătură s-au
scris».
27: Scriptura numește credința «temelie a celor nădăjduite» (Evr.11,1); iar pe
cei ce nu cunosc sălășluirea lui Hristos, i-a numit necercați.
28. După cum din cuvinte si lucruri se vede cugetul, tot așa se vede din faptele
bune ale inimii răsplata viitoare.
29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este așa,
pe cele dimpotrivă.
30. Legea libertății învață tot adevărul. Mulți o știu aceasta prin cunoștință;
însă puțini o înțeleg. pentru că înțelegerea e totdeauna în proporție cu
împlinirea poruncilor ei.
31. Nu căuta desăvârșirea ei prin virtuți omenești, căci nu se va împlini
desăvârșit printr-însele. Desăvârșirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.
32. Legea slobozeniei se cunoaște prin cunoștința adevărată; se înțelege prin
lucrarea poruncilor; si se împlinește desăvârșit prin mila lui Hristos.
33. Când ne vom sili să împlinim în conștiință toate poruncile lui Dumnezeu, vom
înțelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre
cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putință să se desăvârșească
între oameni.
34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc
.trupește legea lui Dumnezeu, «neințelegând nici cele ce zic și nici cele despre
care se rostesc cu tărie». De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârșit
prin fapte.
35. Un lucru poate fi săvârșit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârșit
nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfățișare, dar ținta făcătorului poate fi
bună. Dar nu numai fapte săvârșesc unii, ci și vorbe grăiesc în chipul în care
zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusința și neștiința lor,
alții prin intenția cea rea, și iarăși alții prin scopul evlavios.
36. Pe cel ce își ascunde defăimarea și ocara punând înainte laude, cir greu îl
pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce sub chipul
smereniei, e plin de slava deșartă. Aceștia acoperind multă vreme adevărul cu
minciuna, în cele din urmă sunt dați totuși pe față prin fapte.
37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar altul
nefăcând un asemenea lucru, îl ajută cu gândul.
38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, și este alta întru frica de
Dumnezeu și pentru adevăr.
39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui și s-a pocăit, nu-l mai mustra; iar de
zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopere-ți păcatele tale.
40. începătorul oricărei virtuți este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de
toate zilele.
41. Când săvârșești fapte virtuase, adu-ți aminte de Cei ce a zis: «Fără de
mine, nu puteți face, nimic»(Ioan 15,5).
42. Prin necazuri si-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava deșartă și
prin plăcere cele rele.
43. Cel nedreptățit de oameni scapă de păcat, și măsura mâhnirii sale, află
sprijin împotriva lui.
44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credinții sale rabdă bucuros
toată nedreptatea.
45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptățesc, îi înspăimântă pe draci;
iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea.
46. E mai bine să fim batjocoriți de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui
Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.
47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire și pleacă pe ascuns
de la cei nemulțămitori, nerecunoscători si leneși.
48. Tot păcatul sfârșește în plăcerea oprită, precum orice virtute într-o
mângâiere duhovnicească. Dacă stăpânește cel dintâi, stârnește pe cele proprii
lui; iar dacă stăpânește cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.
49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăție
celui ce o rabdă.
50. Neștiința îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos si
nerușinându-se sporește numărul păcatelor.
51. Primește năcazurile, că întru nimic nu te păgubește în cele ce le ai de mai
înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.
52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiți. «Căci toate sunt goale și
descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm
socoteală»(Evr.4,13).
53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. «Căci omul caută la față, pe când
Dumnezeu privește în inimă»(1Sam.15,7)
54. Nu cugeta și nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce
călătorește fără scop, va osteni în zadar.
55. Cel ce păcătuiește fără să fie silit, cu greu se pocăiește, pentru că
dreptatea lui Dumnezeu este fără de greșeală.
56. Întâmplarea dureroasă face pe înțelept să-și. Aducă aminte de Dumnezeu, și
întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.
57. Orice suferință fără voie, să te învețe să-ți aduci aminte de Dumnezeu; în
acest caz nu-ți va lipsi prilejul spre pocăință.
58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întărește din pricina negrijii
noastre și pe măsura acesteia.
59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci,
aducându-ți aminte, cugetă la ceea ce ești dator să faci.
60. Deci fă binele de care-ți aduci aminte; si cel de care nu-ți aduci aminte,
se va descoperi ție. Și să nu-ți dai cugetul fără judecată uitării.
61. Scriptura zice că «iadul si pierzarea sunt arătate înaintea
Domnului»(Prov.15,11). Acestea le zic despre neștiința si uitarea inimii.
62. Căci iad este neștiința, fiindcă amândouă sunt întunecate. Și pierzare este
uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.
63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; si nu se va jefui de tâlhari casa
de lucru a minții tale.
64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuțile, săvârșește un
păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea și milostenia întorc pe cei ce nu poartă
de grijă.
65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din ființa evlaviei. Căci
adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.
66. Nu zice că se poate câștiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată
în necazuri, nu este întărită.
67. Gândește-te la sfârșitul oricărui năcaz fără voie și vei afla în el pieirea
păcatului.
68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i
se potrivește așa de mult ca judecata conștiinței sale.
69. Când cauți tămăduire, ia seama la conștiință și tot ce-țj va spune ea, fă,
și vei avea folos.
70. Dumnezeu și conștiința știu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să
primim îndreptarea.
70 b. Cel ce se ostenește fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu
nădejde e de două ori bogat.
71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârșește după
dreptate.
72. De vrei să primești laudă de la oameni, iubește mai întâi mustrarea pentru
păcate.
73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi
însutită slavă de la mulțime. Dar mai bine este a face binele pentru cele
viitoare.
74. Când un om folosește pe altul prin cuvinte sau fapte, să știe amândoi că e
de față harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înțelege aceasta, va fi stăpânit de
cel ce înțelege.
75. Cel ce laudă pe aproapele în chip fățarnic, îl va osândi după o vreme și va
fi el însuși rușinat.
76. Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului, va fi ucis cu ușurința; și cel ce nu
știe pricinile patimilor, ușor va cădea.
77. Din iubirea de plăcere vine negrija și din negrijă uitare; căci Dumnezeu a
dăruit tuturor cunoștința celor de folos.
78. Omul sfătuiește pe aproapele precum știe; iar Dumnezeu lucrează în cel ce
aude, precum acela a crezut.
79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta și s-au făcut mai înțelepți
decât înțelepții.
80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudați, nu le-a urmat smerenia,
ci, umplându-se de slavă deșartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.
81. Cel ce disprețuiește cunoștința și se laudă cu lipsa de învățătură, nu e
simplu numai în cuvânt, ci și în cunoștință.
82. Precum altceva e măiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva
este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea.
83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria
cuvintelor pe cel smerit la cuget.
84. Nu zice: nu știu ce se cuvine si deci sunt nevinovat, dacă nu fac aceea.
Dacă le-ai face pe toate câte le știi că sunt bune, ți s-ar descoperi pe urmă si
celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ți folosește să cunoști
cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci «cunoștința
îngâmfă»(1Cor.8,1), îndemnând la nelucrare, iar «dragostea zidește», îndemnând
la răbdarea tuturor.
85. Cuvintele dumnezeieștii Scripturi citește-le prin fapte și nu le întinde în
vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor înțelegere.
86 Cel ce a lăsat fapta si se reazămă pe cunoștința simplă, ține în loc de sabie
cu două tăișuri, băț de trestie, care în vreme de războiul, cum zice Scriptura
(Is.36,6), găurește mâna și strecoară în ea otrava firii înainte de cea a
vrăjmașilor.
87. Tot gândul e măsurat si cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu
patimă, sau cumpătat.
88. Cel ce a împlinit o poruncă, să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea
fată de Hristos se probează prin cele potrivnice.
89. Să nu disprețuiești a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se
ascunde nici un gând.
90. Când vezi vreun gând că-ți făgăduiește slava omenească, să știi sigur că-ți
pregătește rușine.
91. Vrăjmașul cunoaște dreptatea legii duhovnicești si de aceea caută numai să
câștige consimțirea cugetului. Căci așa fie că-l va face pe cel căzut în puterea
lui să se supună ostenelilor pocăinței, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu
năcazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte si împotriva
năcazurilor, ca în viața aceasta să-i înmulțească durerile, iar la ieșirea
sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.
92. Fată de încercările care vin, mulți s-au împotrivit în multe chipuri. Dar
fără rugăciune si pocăință, nimenea n-a scăpat de asuprire.
93. Cele rele își primesc puterea una de la alta; de asemenea și cele bune
cresc»una prin alta si pe cel părtaș de ele îl mână si mai mult înainte.
94. Diavolul disprețuiește păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre
cele mai mari.
95. Rădăcina poftei rușinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e
mustrarea pentru păcat, si anume nu numai când o auzim, ci când o si primim.
96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate si se îndulcește cu patima.
Căci ceea ce făcea prin avuție, face si acum neavând nimic.
97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agonisește avere, e frate la cuget cu
cel de mai înainte; căci mama lor este aceeași pentru plăcerea din cuget, iar
tatăl este, altul pentru deosebirea patimei.
98. Este câte unul care-și taie o patimă pentru o plăcere mai mare si e slăvit
de cei ce nu-i cunosc intenția. Si poate că unul ca acesta nu-și dă seama el
însuși de sine, ostenindu-se prostește.
99. Pricina a tot păcatul este slava deșartă si plăcerea. Cel ce nu le urăște pe
acestea, nu va desrădăcina patima.
100. «Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint»(Tim.6,10). Dar
și aceasta e vădit că se susține prin acelea.
101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin
slava deșartă si prin plăcere.
102. Câteșitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei(2Prov.30,15) fiind
iubite de necumpătare cu iubire de maică.
103. Cunoștința si credința, tovarășele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic
altceva ca prin acelea.
104. Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor, din pricina
lor au prins atâta putere între oameni.
105. Iubirea de argint, slava deșartă si plăcerea trebuiesc urâte ca niște mame
ale relelor și ca niște mame vitrege ale virtuților.
106. Din pricina lor ni s-a poruncit, «să nu iubim lumea și cele din
lume»(1Io.2,15). Iar aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui
Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.
107. «Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu se încurcă cu treburile
vieții»(2Tim.2,4).Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele
treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie. :
108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuție, pentru slavă, sau plăcere, încă
n-a cunoscut că Dumnezeu chivernisește lucrurile întru dreptate.
109. Când auzi pe Domnul zicând: «De nu se va lepăda cineva de toate averile
lui, nu este vrednic de Mine»(Luc.14,33), nu înțelege cuvântul acesta numai
despre averi ci și despre toate lucrurile păcatului.
110. Cel ce nu cunoaște adevărul, nu poate nici crede cu adevărat. Căci
cunoștința naturală premerge credinții.
111. Precum Dumnezeu a împărțit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit
cu firea ei, așa a împărțit și gândurile omenești, fie că vrem, fie că nu vrem.
112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic
până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo.
113. Cel ce se roagă întru cumințenie rabdă cele ce-i vin asupra-i. Iar cel ce
ține minte răul, încă nu s-a rugat curat.
114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă
cele de față, ci așteaptă cele viitoare; si vei afla că acela ți-a fost pricină
de multe bunătăți, nu numai în vremea de aici, ci și în veacul viitor.
115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le folosește absintul amar, asa
celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile
acestea pe cei dintâi îi face sănătoși, iar pe ceilalți îi pregătește spre
pocăința.
116. De nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul
dintâi urmează neapărat celui de al doilea. «Căci ce seamănă fiecare, aceea va
si secera»(Gal.6,8).
117. Semănând de bună voie cele rele si secerându-le fără de voie, trebuie să ne
minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.
118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat și seceriș, nu
credem în răsplată.
119. Păcătuind, să nu învinovățești fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua
înainte, nu i-ar fi urmat trupul.
120. E mai rău cel ce săvârșește răul într-ascuns, decât cei ce săvârșesc
nedreptate pe față. Pentru aceasta, acela se va și munci mai rău.
121. Cel ce împletește viclenii si face răul într-ascuns este, după Scriptură,
«șarpe ce sade în cale si muscă copita calului»(Gen.49,17).
122. Cel ce, în același timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele
îl vorbește de rău, e stăpânit de slava deșartă si de pizmă. Prin laude încearcă
să-și ascundă pizma, iar prin vorbele rele se înfățișează pe sine mai bun decât
acela.
123. Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, așa nu poate avea milă cel ce
îl lucrează cu viclenie pe aproapele.
124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat, cum s-a
arătat în înțelepciune, si pentru neputința de-a se înfrâna sufere durere și
rușine.
125. Precum nu se îngăduie apa si focul laolaltă, așa nu se îngăduie întreolaltă
apărarea și smerenia.
126. Cel care cere iertare de păcate iubește smerenia cugetului. Iar cel ce
osândește pe altul, își pecetluește relele sale.
127. Nu lăsa păcatul neșters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe
urmă la rele mai mari.
128. De vrei să te mântuești, iubește Cuvântul adevărat si nu lepăda niciodată,
fără judecată, mustrarea. .
129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci și le-a arătat să fugă de
mânia ce va să vie (Mt.3,7).
130. Cel ce primește cuvintele adevărului, primește pe Dumnezeu Cuvântul. Căci
zice: «Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește»(Mt.10,40).
131. Slăbănogul pogorât prin acoperiș (Luc.5,19) este păcătosul mustrat de
credincioși pentru Dumnezeu, și care primește iertarea pentru credința acelora.
132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra
pentru lot lucrul.
133. Cel ce se pocăiește așa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta
să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.
134. «Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate»(1Cor.9,25) și nu se odihnește
până nu va pierde Domnul sămânța din Babilon.
135. Gândește-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubești cu voia pe
una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.
136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, si cu
câț adaugi, va arde mai mult.
137. De ai fost înălțat prin laude, așteaptă ocara. Căci zice: «Cel ce se înalță
pe sine, umili-se-va»(Luc.14.2).
138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta si cu
patimile din obișnuință.
139. Obișnuința, care o ia înaintea voii si a conștiinței, este amintirea fără
de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoiește, ea e împiedecată să
înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală
140. Atacul (momeala) este o mișcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată
de cei încercați, ca într-o strungă.
141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimțirea. Căci mișcarea
fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge și de acestea ca bușteanul
din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.
142. Nu zi: nu vreau și vine; căci cu siguranță dacă nu iubești lucrul însuși,
iubești pricinile lui.
143. Cel ce caută lauda, e supus patimii și cel ce se plânge de necaz, iubește
plăcerea.
144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge și se
tânguiește pentru păcate, aci se luptă cu aproapele și i se împotrivește
apărându-și plăcerile.
145. Cel ce cearcă toate și retine binele, va fugi pe urmă de tot răul.
146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cumințenie; asemenea și cel ce-și
apropie urechea de cuvintele înțelepciunii.
147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoștință adevărată. Căci
fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.
148. Celui învârtoșat la inimă nu-i folosește cuvântul unei cunoștințe mai
subțiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primește durerile pocăinței.
149. Omului blând îi folosește credincioșia, căci îl face să nu ispitească
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu si să nu se rănească prin neascultare deasă.
150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deșartă, ci arată-i viitoarea
necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.
151. Cel ce urăște mustrarea, se supune" patimii cu voia; iar cel ce o iubește,
va lupta și cu obișnuința.
152. Nu voi să auzi răutățile străine; căci printr-o asemenea voință de-a auzi
se sapă și în ține trăsăturile răutăților.
153. Dacă îți intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuți și nu pe
cel ce le grăiește. Căci dacă urechea e rea, rău e și cel care o poartă.
154. Dacă cineva se nimerește între oamenii care grăiesc deșertăciuni, să se
socotească pe sine însuși vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo
vină proaspătă, are vreuna mai veche.
155. De vezi pe cineva că te laudă cu fățărnicie, așteaptă la vremea sa ocară de
la el.
156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătățile viitoare, și nicicând
descurajarea nu-ți va moleși nevoința.
157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de
Dumnezeu, același om pe urmă ți se va arăta că e rău.
158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; și cei care fac un
lucru bun sunt slujitorii Lui.
159. Primește împletirea celor bune și a celor rele, cu gând egal; și Dumnezeu
va netezi neegalitățile dintre lucruri.
160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a
rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele fără de voie.
161 întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite
după voia lui Dumnezeu.
162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din
fum cunoaștem materia, care mocnește înăuntru.
163. Zăbovește în cuget si nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo,
rabdă necazurile ce vin asupra-ți.
164. Roagă-te să nu-ți vie încercare; iar când vine, primește-o ca pe a ta, nu
ca pe una străină.
165. Ia-ți gândul de la orice lăcomie si atunci vei putea să vezi uneltirile
diavolului.
166. Cel ce zice că cunoaște toate meșteșugurile diavolului, se dă pe sine ca
desăvârșit, fără să știe.
167. Când mintea iese din grijile trupești, vede, în măsura în care iese,
lucrăturile vrăjmașilor.
168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar
pricinile lor nu le poate vedea.
169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe față o poruncă, să slujească în
ascuns patimei si prin gânduri păcătoase să strice fapta bună.
170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: «nu mă va birui pe mine».
Căci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit.
171. Tot Ce se naște începe de la ceva mic, si pe măsură ce e hrănit creste.
172. Mestesugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; și cel ce s-a încurcat
dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.
173. Nu voi să auzi de nenorocirea dușmanilor, căci cei ce ascultă cu plăcere
asemenea cuvinte, mănâncă, roadele plănuirii lor.
174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că
sunt unii bine plăcuți si totuși încercați. E drept că s-a scris: «Necuvioșii si
nelegiuiții vor fi prigoniți». Dar tot așa s-a scris: «Cei ce voiesc să trăiască
cucernic în Hristos, prigoniți vor fi»(Tim.3,12).
175. în vreme de. necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întru cât alină
năcazul e bine primită.
176. Unii numesc înțelepți pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar
înțelepți sunt cei ce stăpânesc voile lor.
177. înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculți de inima ta; căci cele ce
le are puse înăuntru, pe acelea caută să le și sporească.
178. Precum sunt șerpi ce se întâlnesc în păduri si alții care umblă prin case,
așa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, și altele care se lucrează cu
fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.
179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mișcă cu putere si cheamă mintea ce
viețuiește în liniște, la vreo patimă, cunoaște că mintea s-a ocupat mai înainte
cu acestea si le-a adus la faptă si le-a așezat în inimă.
180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, si nu se naște patimă fără gând.
181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, ușor vor sfârși în
Domnul cele ce zăceau înainte în noi.
182. Idolii consistenți (chipurile) din fața minții sunt mai răi si mai
puternici. Dar cei gândiți sunt pricinuitorii si premergătorii celorlalți.
183. Este un păcat care stăpânește inima din pricina obișnuinței îndelungate; și
este un alt păcat care ne războiește cugetare prin lucrurile de fiecare zi.
184. Dumnezeu judecă faptele după intențiile lor. Căci, zice: «Să-ți dea ție
Domnul după inima ta»(Ps.20,5).
185. Cel ce nu stăruește în cercetarea conștiinței, nu vrea să primească nici
ostenelile trupești pentru credință.
186. Conștiința e o carte naturală. Cel ce o cetește cu fapta, face experiența
ajutorului dumnezeiesc.
187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile, pentru adevăr, e certat mai
aspru de cele fără de voie.
188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o împlinește după putere, prin
osteneli mici scapă de cele mari.
189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune si răbdare, nu le va
depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.
190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe
măsura împlinirii lor.
191. Nu zice: Am împlinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat
adeseori cunoștința împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L
caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.
192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea
Duhului Sfânt.
193. Altceva e împlinirea poruncii si altceva e virtutea, chiar dacă acestea se
prilejuiesc una pe alta.
194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în
a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.
195. Precum bogăția văzută este una, dar de multe feluri după chipul agonisirii,
așa și virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.
196. Cel ce înșeală pe alții și grăiește cuvinte fără fapte, se îmbogățește din
nedreptate si ostenelile lui vor trece în case străine, cum scrie
Scriptura(Prov.5,10).
197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul
lui Dumnezeu.
198. Conștiința bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin
conștiință. Căci una are trebuință de alta, prin fire.
199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestriță. Iar Domnul dăruiește celui blând
cunoștința adevărului, precum s-a scris: «Domnul va învăța pe cei blânzi căile
Sale»(ps.25,9).
200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare, nu te
întoarce spre cel mai mic. «Căci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este
vrednic de împărăția Cerurilor»(Luc.9,62).
A aceluiași
Despre cei ce-si închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete
In cele scrise mai jos se va
respinge de către cei ce cred tare si cunosc adevărul, credința greșită în
faptele din afară.
2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă parte că
înfierarea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: «Când veți fi făcut
toate cele poruncite vouă, ziceți: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost
datori să facem, aceea am făcut»(Luc.17,10). Deci Împărăția Cerurilor nu este
plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit slugilor credincioase.
3. Robul nu cere slobozirea ca plată, ci mulțumește pentru ea, ca un îndatorat,
și o primește în dar.
4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre și celor ce îi
slujesc bine, le dăruiește slobozirea. Căci zice: «Bine, slugă bună si
credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voiau pune;
intră întru bucuria Domnului tău»(Mt.25,2l-23).
5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe simpla cunoștință; ci cel ce
crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.
6. Cel ce cinstește pe Stăpânul, împlinește cele poruncite. Iar greșind sau
neascultând, rabdă urmările care i se cuvin.
7. Dacă ești iubitor de învățătură, fă-te iubitor si de osteneală. Căci simpla
cunoștință îngâmfă pe om.
8. Încercările, care ne vin pe neașteptate, ne învață cu bun rost, să fim
iubitori de osteneală și ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăință.
9. Necazurile, care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar
dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăși de venirea lucrurilor bune.
10. Unii oameni, fiind lăudați pentru virtute, s-au lăsat cuceriți de plăcere,
iar plăcerea aceasta nutrită de slava deșartă au socotit-o mângâiere. Alții,
mustrați pentru păcat, s-au umplut de durere, și durerea cea spre folos au
socotit-o lucrare a păcatului.
11. Toți aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc, disprețuiesc pe cei mai
nebăgători de samă, socotesc că se îndreaptă din fapte, trupești. Și toți cei
cari, rezemându-se pe simpla cunoștință, nesocotesc pe cei lipsiți de
cunoștință, se găsesc cu mult mai neînțelepți decât aceia.
12. Cunoștința fără faptele, care urmează din ea, nu e sigură, chiar dacă e
adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.
13. Adeseori, din negrija pentru fapte; se întunecă și cunoștința. Căci
lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au șters în parte și din
amintire.
14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoștința lui Dumnezeu, ca să-I
slujim Lui cum se cuvine prin fapte.
15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la Domnul, pe
măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-l urmărim,
16. Cel ce vrea să facă ceva și nu poate, e socotit de către cunoscătorul de
inimi, Dumnezeu, ca și când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înțelegem atât
cu privire la cele bune, cât si la cele rele.
17. Mintea fără trap face multe lucruri bune si rele. Dar trupul fără minte nu
poate face nici una din acestea, deoarece legea slobozeniei se cunoaște înainte
de faptă.
18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alții, împlinindu-le,
așteaptă împărăția ca o plată datorată. Și unii si alții greșesc față de adevăr.
19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăși nici cei ce nu slujesc drept
nu dobândesc slobozenia.
20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după scripturi si nu mai trăim nouă înșine,
«ci Aceluia care a murit și a înviat pentru noi»)2Cor.5,15), vădit este că
suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti așa dar înfierea ca
ceva ce ni se datorează?
21. Hristos e Stăpân prin ființă si Stăpân prin opera de mântuire, deoarece,
neexistând noi, ne-a făcut, iar murind din pricina păcatului, ne-a răscumpărat
prin sângele Său si celor ce cred le-a dăruit harul.
22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu «va răsplăti fiecăruia după faptele
sale»(Ps.62,13), să nu înțelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală cu
Gheena sau cu Împărăția, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinței în El sau
ale credinții, nu ca un schimbător care cântărește prețul lucrurilor de schimb,
ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Răscumpărătorul nostru.
23. Cei ce ne-am învrednicit de baia nașterii de a doua,săvârșim faptele bune nu
pentru răsplată, ci pentru păzirea curățeniei dată nouă.
24. Tot lucrul bun, pe care-l săvârșim prin firea noastră, ne face să ne reținem
de la răul contrar, dar nu ne poate adăuga un spor de sfințenie, fără har.
25. Cel ce se înfrânează, se retine de la lăcomia pântecelui; cel ce
disprețuiește avuția, de la zgârcenie; cel liniștit, de la vorbărie; cel curat,
de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare; cel ce se ajunge cu
ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la turburare; cel cu cuget
smerit, de la slavă deșartă; cel supus, de la iubirea de vrajbă; c el ce mustra,
de la fățărie. De asemenea cel ce se roagă, e străin de deznădejde; săracul, de
multă avuție; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea la idoli.
Vezi cum toată virtutea săvârșită până la moarte, nu e altceva decât reținerea
de la păcat. Iar reținerea de la păcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce
răsplata împărăției.
26. Omul de abia păzește cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce, dăruiește
înfierea.
27. Este o poruncă restrânsă si este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se
poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se
poruncește lepădarea de toate avuțiile.
28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; si este o altă
lucrare a păcatului, care semăna cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea
stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde,
lui Dumnezeu, căci el știe folosul amândurora.
29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă îndelung, cugetă smerit,
veghează si se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va
tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea.
30. Liniștirea e reținerea de la rele. Iar de-și va lua "cineva cu sine si cele
patru virtuți, pe lângă rugăciune, nu va avea. alt ajutor mai sigur spre starea
de nepătimire.
31. Nu se poate liniști mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre
ele, fără liniștire și rugăciune.
32. «Trupul poftește împotriva duhului și duhul împotriva trupului»(Gal.5,17).
Iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.
33. Nu există rugăciune desăvârșită fără o chemare a minții. Iar cugetul care
strigă neîmprăștiat, va fi auzit de Domnul.
34. Mintea care se roagă neîmprăștiat, strâmtorează si frânge inima; iar «inima
înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi»(Ps.50,19).
35. Rugăciunea încă se numește virtute, deși e maica virtuților. Căci le naște
pe acelea prin împreunarea cu Hristos.
36. Tot ce am săvârși fără rugăciune si nădejde bună, ne este pe urmă vătămător
si fără preț.
37. Când auzi că «cei de pe urmă vor fi întâi și cei dintâi vor fi pe urmă»,
înțelege pe cei părtași de virtuți și pe cei părtași de dragoste. Căci iubirea e
cea din urmă dintre virtuți, după rând, dar e cea dintâi dintre toate, după
cinste,
vădindu-le pe cele care s-au născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.
38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleșește trândăvia, sau ești supărat în
diferite chipuri de păcat, adu-ți aminte de moarte si de muncile înfricoșate.
Dar e mai bine să te lipești de Dumnezeu prin rugăciune și nădejde, decât să te
gândești la lucruri dinafară, chiar dacă sunt de folos.
39. Niciuna din virtuți nu deschide singură, prin sine, ușa firii noastre, dacă
nu sunt împletite toate întreolaltă.
40. Nu e înfrânat cel ce se nutrește cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare,
nu-s mai folositoare ca nădejdea.
41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar, de s-ar ruga un Sfânt
pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.
42. Cel ce se pocăiește cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele
vechi, ci își va câștiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu.
43. Dacă, suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră
bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai
înainte?
44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a ne grijii trecute,
nu un drept la răsplată.
45. Cel ce se turbură cu mintea și e liniștit cu trupul, este asemenea celui
turburat trupește și împrăștiat cu mintea.
46. Turburarea de bună voie fie a minții, fie a trupului, o sporește pe
cealaltă, cea a minții pe cea trupească și cea a trupului pe cea a minții. Căci
împreunarea lor dă naștere unui rău și mai mare.
47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră și a iubi pe cei ce ne
urăsc, după cuvântul Domnului(Mt.5,44).
48. Dovada iubirii nefățarnice e iertarea nedreptăților.
49. Nu pot fi iertate din inimă greșelile cuiva, fără cunoștință adevărată. Căci
aceasta îi arată fiecăruia toate greșelile câte le face.
50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul
cuvenit îți vor veni înmulțite.
51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a virtuții
își pierde valoarea.
52. Dacă fapta rău. plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor
ce nu au grijă de amănuntele ei.
53. Filosofează cu fapta despre voia omului și despre răsplata lui Dumnezeu.
Căci știința nu e mai înțeleaptă sau mai folositoare decât fapta.
54. Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaștem
prin legea lui Dumnezeu și prin conștiință.
55. Unul a primit un gând si l-a ținut fără multă socoteală. Altul l-a primit si
l-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă
evlavie?
56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunoștinței adevărate; la fel neînvinovățirea
oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.
57. Cel ce face binele și caută răsplata, nu slujește lui Dumnezeu, ci voii
sale.
58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o pocăință
corespunzătoare cu greșeala.
59. Unii spun: «Nu putem face binele, dacă nu primim în chip simțit harul
Duhului».
60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera lor
hotărâre, renunță ca niște neajutorați la ceea ce le este dat cu putere
61. Căci celor botezați în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el
lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta
în chip ascuns; dar ia de noi să facem sau să nu facem binele pentru care i
puterea.
62. Mai întâi harul trezește în chip dumnezeesc conștiința. Aceasta îi face și
pe cei făcători de rele să se căiască și să placă lui Dumnezeu.
63. El e ascuns de asemenea în învățătura ce ne-o dă aproapele. Iar uneori se
ivește în cuget și prin cetire; sau învață mintea prin cugetarea naturală despre
adevărul lui. Dacă deci vom ascunde talantul acestei cugetări, vom intra în chip
ițit întru bucuria Domnului.
64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e asemenea
robului cumpărat cu bani, care, îndată a fost comparat, cere deodată cu prețul
și scrisoarea de slobozire.
65. Cel ce socotește necazurile venite dinafară ca aduse de dreptatea lui
Dumnezeu, acela căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea Lui și
cunoștința.
66. Dacă vei înțelege ce zice Scriptura, că «în tot pământul stăpânesc
judecățile lui Dumnezeu»(Ps.105,7), orice întâmplare ți se va face învățător
spre cunoștința de Dumnezeu.
67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai Dumnezeu știe
cum i se potrivește fiecăruia ceea ce vine.
68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ti va veni de
la Dumnezeu. Și ocara te va lăsa neîntristat și netulburat; iar slava credincios
și nesupus osândei, când va veni.
69. Când ești lăudat de mulțime, după bunăvoința lui Dumnezeu, să nu amesteci
nimic semeț în ceea ce ți-a hărăzit Domnul, ca nu cumva schimbându-te, să cazi
în starea dimpotrivă.
70. Sămânța nu va crește fără pământ și apă; iar omul nu se va folosi fără
osteneli de bună voie și fără ajutor dumnezeiesc.
71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără conștiință bună nu poți plăcea lui
Dumnezeu.
72. Nu respinge învățătura, chiar dacă ești foarte cuminte. Căci iconomia lui
Dumnezeu e mai folositoare ca înțelepciunea noastră.
73. Când inima e mișcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bună voie,
devine anevoie de reținut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogolește
la vale.
74. Precum un vițel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la loc mărginit de
prăpăstii din amândouă părțile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au
desfăcut pe-ncetul de locul său.
75. Când mintea, dobândind bărbăție în Domnul, desface sufletul de obișnuințe
învechite, atunci inima e chinuită de minte și de patimă, ca de niște călăi,
care o trag încoace și încolo.
76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei
ce urăsc păcatul, iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotrivește
vântului, cea de-a doua patimilor.
77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta (Mt.24,20) aduce durere trupului și
întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit și în
sufletul sfințit.
78. Nimenea nu e atât de bun și de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel
ce nu se pocăiește.
79. Mulți ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.
80. Șobolanul, care se târâie sub pământ, fiind orb nu poate vedea stelele; la
fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privința celor vremelnice, nu poate crede
nici în privința celor veșnice.
81. Cunoștința adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca har înainte
de har; și ea învață pe cei te se împărtășesc de ea, să creadă înainte de toate
în Cel ce le-a dăruit-o.
82. Când sufletul care a păcătuit nu primește necazurile ce vin asupra-i, atunci
îngerii zic despre el: «Am doftorit Babilonul și nu s-a vindecat»(Ieremia 51,9).
83. Mintea, care a uitat de cunoștința adevărată se luptă pentru cele
protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.
84. Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot așa nici gândul urât în inima
iubitoare de Dumnezeu. Căci tot-cel ce iubește pe Dumnezeu, iubește și
osteneala. Iar osteneala de, bună voie e vrăjmașă plăcerii prin fire.
85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinței, se impune pe urmă
silnic și dacă nu vrea cel părtaș de ea.
86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor,
iar de vin gânduri cu voia, iubim și lucrurile spre care se îndreaptă.
87. Părerea de sine și îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de
argint si slava deșartă sunt pricini ale neîndurării și ale fățărniciei.
88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari și
răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuți mici prin ispite mari.
89. Un gând care zăbovește arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede,
arată războiul si împotrivire.
90. Trei sunt locurile spirituale, la care vine mintea când se schimbă: cel după
fire, cel mai presus de fire și cel împotriva firii. Când vine la locul după
fire, se descopere pe sine ca pricina gândurilor rele și-și mărturisește lui
Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel
împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu și se războiește cu oamenii pe
motiv că o nedreptățesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află
roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie, pace
(Gal.5,22) și cele următoare; și știe că Bacă alege grijile trupești, nu poate
rămâne acolo. Dar dacă se desparte de locul acela, cade în păcat,și în
necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată, dar desigur la vremea
sa, când știe dreptatea lui Dumnezeu.
91. Atâta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, câtă siguranță îi dau
blândețea, smerenia și dragostea.
92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credință a primit tainic tot harul. Dar
se umple de cunoștința sigură a acestui fapt, după aceea, prin lucrarea
poruncilor
93. Porunca lui Hristos, împlinită cu conștiință, dăruiește mângâiere după
mulțimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul său.
94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poți : nimic fără ajutorul
lui Dumnezeu.
95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; și pentru a câștiga
bunăvoința lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.
96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai sus ca
dragostea de Dumnezeu.
97. Rugăciunea neîmprăștiată e semn de iubire față de Dumnezeu la cel ce stăruie
în ea. Negrija de ea și împrăștierea ei, e dovada iubirii de plăceri.
98. Cel ce priveghează, rabdă si se roagă nestrâmtorat, împărtășește în chip
vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strîmtorat în acestea, dar rabdă totuși cu
voia, primește și el îndată ajutor.
99. O poruncă se vădește mai aleasă ca alta. De aceea există si o credință mai
sigură că altă credință.
100. Este o credință din auz, după Apostol (Rom.10,17), și este o credință, care
e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr.11,1).
101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să
conlucrăm cu ei prin rugăciune și virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce
pe sine la Dumnezeu, ajută și aproapelui.
102. Dacă vrei să-l folosești fără vorbă multă pe iubitorul de învățătură,
îndeamnă-l la rugăciune, la credință dreaptă și la răbdarea năcazurilor. Căci
prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuți.
103. Pentru lucrurile, pentru care și-a pus cineva nădejdea în Dumnezeu, nu se
mai războiește cu aproapele.
104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie își are pricina
în cele săvârșite cu voia, nimeni nu e atât de dușman omului, ca el însuși.
105. Tuturor relelor le premerge neștiința; iar a doua după neștiință e
necredința.
106. Fugi de ispită prin răbdare și prin rugăciune. Căci dacă i te împotrivești
fără acestea, vine asupra-ți și mai năvalnic.
107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai înțelept decât cei înțelepți și cel smerit
cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos
întru cunoștință (Mt.11,29).
108. Toate câte le grăim sau le săvârșim fără rugăciune, ni se arată pe urmă sau
greșite sau vătămătoare, și ne dovedesc lipsiți de cunoștință, prin lucrurile
care urmează.
109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte și din gânduri. Din credință
însă, din har și din pocăință, sunt mulți
110. Precum celui ce se pocăiește îi e străină cugetarea semeață, așa celui ce
păcătuiește de bună voie îi e cu neputință cugetarea smerită.
111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea conștiinței, ci
cunoștința harului lui Dumnezeu și a compătimirii Lui.
112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obișnuit, aceea este mintea rațională
pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoți mai mult materia afară, cu atât mai mult
năvălește acela înăuntru; și cu cât o mâni pe aceasta mai mult înăuntru, cu atât
mai mult se retrage acela.
113. Materia casei sunt vasele și mâncărurile; iar materia minții, slava deșartă
si plăcerea.
114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.
115. Harul Duhului e unul și neschimbat; dar lucrează care precum voiește.
116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor proprie, celor
dulci dulceața și celor acre acreala, harul, intrând în inimile credincioșilor,
le dăruiește lucrările care se potrivesc ca diferitele virtuți. :
117. Celui ce flămânzește pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce
însetează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit,
odihnă; celui ce se roagă, deplină încredințare; celui ce plânge, mângâiere.
118. Deci când auzi Scriptura spunând, despre Duhul Sfânt că s-a coborât peste
fiecare dintre Apostoli, sau că a năvălit asupra unui prooroc, sau că lucrează,
sau se întristează, sau se stinge, sau se mânie; și iarăși că unii au pârga
Duhului, alții sunt plini de Duh Sfânt, să nu cugeți la vreo tăiere, sau la vreo
prefacere sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, după cum am spus mai
înainte, că el e neschimbat și atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea
ce este, dar în același timp salvează în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce
trebuie salvat. Căci el se revarsă peste cei botezați în chip desăvârșit,
asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în care,
urându-și patimile care-l întunecă, le smulge din sine; precum de asemenea se
întunecă în măsura în care, iubindu-le, cugetă la ele.
119. Cel ce urăște patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune
pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.
120. Când suntem stăpâniți de gânduri rele, să ne învinovățim pe noi înșine, si
nu păcatul strămoșesc (Ps.62,10).
121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârșim cu mîinile,
cu picioarele si cu gura.
122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte, cel ce nu iubește pricinile ei.
123. Căci cine stă la târguiala cu slava deșartă, dacă disprețuiește rușinea?
Sau cine se tulbură pentru ocară, dacă iubește umilința? Cine primește plăcerea
trupească, având inimă zdrobită și smerită? Sau cine se îngrijește si se luptă
pentru cele vremelnice, dacă crede în Hristos?
124. Cel care, disprețuit fiind de cineva, nu se gâlcevește cu cel ce-l
disprețuiește, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunoștință adevărată
și arată credință tare Stăpânului.
125. Mincinoși sunt fiii oamenilor, care stau în cumpănă de-a face nedreptate.
Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept.
126. Dacă nici cel ce nedreptățește nu ajunge la vreun prisos, nici cel
nedreptățit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, și deci în deșert se
tulbură (Ps.39,7)
127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaște că, după ce s-a
umplut de gânduri de-ale slavei deșarte, seceră acum cu scârbă spicele
semințelor din inimă.
128. Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupești mai mult decât trebuie, va plăti
prisosul cu osteneli însutite.
129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu
e ascultat, să-i vestească venirea relelor.
130. Cel ce este nedreptățit de cineva și nu cere de la cel ce l-a nedreptățit
ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va
lua însutit în veacul acesta și va moșteni viața veșnică.
131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala si durerea
pentru cinstirea lui; și tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea si fuge de
durere.
132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar
dacă nu pentru el, e dator totuși să aibă necazuri pentru aproapele.
133. Când vrăjmașul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl
silește pe datornic să le săvârșească și prin aducerea aminte, folosindu-se cu
viclean meșteșug de legea păcatului.
134. Dacă vrei să-ți amintești neîncetat de Dumnezeu, .nu respinge necazurile ca
nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor
trezește si înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor
micșorează durerea și osteneala spirituală a inimii și prin aceasta produce
uitarea.
135. Dacă vrei ca Domnul să-ți acopere păcatele, să nu-ți arăți oamenilor
virtuțile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.
136. Ascunzându-ți virtutea, nu te mândri, ca și când ai împlini dreptatea. Căci
dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci și în a nu gândi nimic din
cele oprite.
137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dușmănia care urmează,
fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopțile zilelor, așa urmează
răutățile binefacerilor.
138 Slava deșartă, iubirea de argint și plăcerea nu lasă facerea de bine
nepătată, dacă nu s-au topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu.
139. în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință
pe cel ce le rabdă și izbăvește de muncile veșnice.
140 Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu păcatele. Iar
alții își câștigă bunăvoință lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru
păcatele noastre. E de întrebat care dintre aceștia cugetă drept?
141. Frica Gheenei și dragostea Împărăției dau puterea de a răbda necazurile.
Iar aceasta nu vine de la noi înșine, ci de la Cel ce cunoaște gândurile
noastre.
142. Cel ce crede în cele-viitoare se înfrânează de la plăcerile de aici fără a
face pe învățătorul. Iar cel care nu crede, caută plăcerea și fuge de durere.
143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc?
Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip si mai ticălos.
144. Altceva e cunoștința lucrurilor si altceva cunoașterea adevărului. Pe cât
se deosebește soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de a doua decât cea
dintâi.
145. Cunoștința lucrurilor creste în proporție cu împlinirea poruncilor; iar
cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.
146. De vrei așadar să te mântuiești si să vii la cunoștința adevărului,
încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub simțuri și să te
lipești de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul acesta, privind uneori pe
alături fără să vrei, vei afla Domnii și Stăpânii războindu-te prin atacurile ce
le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune și rămânând cu bună nădejde,
vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te izbăvește de urgia viitoare.
147. Cine înțelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul avei, că lupta noastră
e împotriva duhurilor răutății(Ef.6,12), va înțelege și parabola Domnului, prin
care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat și să nu ne lenevim (Lc.18,1).
148. Legea poruncește figurat să lucrăm șase zile, iar a șaptea să ne odihnim.
Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani și lucruri. Iar odihna lui,
în a vinde toate și a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Și cel ce ajuns
astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La
această odihnă ne îndeamnă și Pavel să intrăm cu sârguință, zicând: «Să ne silim
să intrăm la această odihnă»(Mt.19,21).
149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este
răsplata obștească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând
în inimă și apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în împărăția
Cerurilor. Aceasta descoperind-o și Domnul a zis: «Împărăția Cerurilor este
înăuntru vostru!(Evr.4,11). Dar a spus-o și Apostolul: «Credința e adeverirea
celor nădăjduite»(Lc.17,21) și iarăși: «Alergați așa ca să o luați»(1Cor.13,5)
și iarăși: «Cercetați-vă pe voi înșivă de sunteți în credință. Sau nu cunoașteți
că Iisus Hristos locuiește în voi? Afară numai dacă nu sunteți creștini
netrebnici».
150. Cel ce cunoaște adevărul nu se împotrivește necazurilor, care vin asupra
lui. Căci știe că-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu.
151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu
bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoțite de întristare, îl desfac de
nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, își întipăresc din nou vechea
întinăciune.
152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se ține strâns numai de gândul
nădejdii,2 vrăjmașul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăvește păcatele de mai
înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu și, pe
nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmașul acesta, de va fi
omul luminat și urâtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele
făcute. Iar de va fi încă încețoșat și iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în
convorbirea pătimașe cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o
mărturisire, ci început de păcătuire.
153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special,
după chipul lor, greșelile, ci rabdă cu bărbăție urmările lor.
154. întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute
mai-nainte, fiecare greșeală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei.
155. Cel ce cunoaște și știe adevărul, nu se mărturisește lui Dumnezeu prin
amintirea celor săvârșite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui.
156. Când respingi durerea și ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte
virtuți. Căci slava deșartă și fuga de dureri obișnuiesc să slujească păcatului
chiar și prin cele de-a dreapta (prin virtuți).
157. Precum virtuțile obișnuesc să se nască din dureri și din ocări, așa
păcatele se nasc din plăceri și laude.
158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se
naște din necredință.
159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci ațâțarea
se mișcă fără odihnă în mădularele sale.
160. De suntem pătimași, trebuie să ne rugăm și să ne supunem. Căci de abia cu
ajutor ne putem război cu obișnuințele păcatului.
161. Cel ce-și lovește voia cu supunerea și cu rugăciunea, este luptător cu bun
meșteșug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin reținerea de la cele
supuse simțurilor.
162. Cel ce nu-și unește voia sa cu Dumnezeu se poticnește în faptele sale și
cade în mâinile vrăjmașilor.
163. Când vezi doi răi, având dragoste unul față de altul, cunoaște că fiecare
ajută să se împlinească voia celuilalt.
164. Cel ce cugetă semeț și cel ce iubește slava deșartă se însoțesc cu plăcere
unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deșartă, care-i cade
înainte slugarnic; iar celalalt mărește pe cel cu cuget semeț, care-l laudă
într-una.
165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă părțile:
pentru cele bune primind mărturie, se face si mai grabnic la ele; pentru cele
rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După sporirea noastră trebuie să ne
fie și viata; și după viață suntem datori să înălțăm lui Dumnezeu rugăciunile
noastre.
166. Bine este să ținem porunca cea mai cuprinzătoare și să nu ne îngrijim de
nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte,
ci să cerem numai împărăția lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului(Mt.6,33). Iar
dacă ne îngrijim de fiecare trebuință, suntem datori să ne și rugăm pentru
fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijește de ceva fără rugăciune, nu se află
pe drumul cel bun care duce spre sfârșitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus
Domnul:«Fără mine nu puteți face nimic»(Io.15,5).
167. Cel ce nesocotește poruncă rugăciunii, cade în neascultări și mai rele, una
predându-l alteia, ca legat în lanțuri.
168. Cel ce primește necazurile de acuma, în nădejdea bunătăților de mai târziu,
a aflat cunoștința adevărului și se va izbăvi repede de mânie și întristare.
169. Cel ce primește reaua pătimire și necinstea pentru adevăr umblă pe calea
apostolilor, luând crucea și încingându-se cu lanțuri. Iar cel ce încearcă să
aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăcește cu mintea și cade în ispitele și
cursele diavolului.
170. Nu poate birui cel ce se războiește nici gândurile rele, fără să biruiască
pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte,
nu peste mult suntem prinși prin cealaltă de către amândouă.
171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pătimiri și a ocărilor, sau va
pătimi aici necazuri și mai multe, sau va fi muncit fără milă în veacul viitor.
172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-și încredințeze
toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea lui să se țină strâns de
nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simțurilor să o nesocotească
cu toată puterea.
173. Când află diavolul pe un om, prins fără trebuință de cele trupești, mai
întâi îi răpește trofeele cunoștinței, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum
i-ar tăia capul.
174. Dacă ocupi vreodată poziția întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea
vreme cunoștința lucrurilor, ridicată în fața ta de vrăjmașul, ca să nu pierzi
ceea ce e mai de preț. Căci mai bine este să-l săgetăm eu săgețile rugăciunii,
stând închiși în cetățuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce
daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui.
175. Cunoștința lucrurilor folosește omului în vreme de ispită și de trândăvie.
Dar în vreme de rugăciune îl păgubește.
176. Dacă ți s-a rânduit să înveți întru Domnul și nu ești ascultat,
întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci întristându-te nu
vei fi osândit cu-cel neascultător. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin
același lucru.
177. în vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de față
povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de laudă mai lămurit, iar pe
cele greu de auzit, mai acoperit.
178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greșeala în față. Căci
aceasta ține mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.
179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în
conștiință cele ale sale.
180. Cel ce vorbește drept e dator și el să fie plin de mulțumire, ca unul ce
primește cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăiește,
ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruiește.
181. Nu te gâlcevi cu cei care nu ți-au făcut mărturisire de supunere, când se
împotrivesc adevărului, ca să nu-ți stârnești ura, cum zice Scriptura.
182. Acela care cedează ucenicului când se împotrivește unde nu trebuie, îl
rătăcește în privința acelui lucru și-l pregătește să nesocotească rânduielile
supunerii.
183. Cel ce sfătuiește sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care
păcătuiește, își câștigă sie-și virtutea opusă greșelii. Iar cel ce ține minte
răul si osândește cu răutate cade în aceeași patimă, după legea duhovnicească.
184. Cel ce a învățat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El, se
ferește de tot răul.
185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul, și într-alt
fel aflându-te cu conștiința. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub
osândă (Sir.28,15).
186. Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după Apostol
(Io.8,40). Iar cel fățarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăți nu
ține multă vreme. Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce
trebuie.
187. Cel ce voiește să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe
Cele de acuma. Căci astfel împăcându-se înțelepțește cu lucrurile, va ocoli prin
dureri mici, pedepse mari.
188. împrejmuiește-ți cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine și
cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci
cele dimpotrivă. Căci jele nu se săvârșește numai de către om, ci și de către
Dumnezeu, atotvăzătorul.
189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri faptelor noastre, așa și
cugetelor și gândurilor noastre de bună voie.
190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia,
din voința liberă. De aceea, cele din urmă, sunt pricinile celor dintâi.
191. Gândurile rele neintenționate le urmează întristarea. De aceea și dispar
degrabă. Iar celor intenționate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne
izbăvim de ele,
192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri si de strâmtorări; iar
iubitorul de Dumnezeu, de laude si de prisosiți,
193. Cel ce nu cunoaște judecățile lui Dumnezeu merge cu mințea pe un drum
înconjurat de amândouă părțile de prăpăstii și ușor e răsturnat de orice vânt.
Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oțărește; când îi merge
bine, își pierde cuviința; când ajunge în suferințe, se tânguiește; înțelege
ceva caută numaidecât să arate; când nu înțelege, face că înțelege; dacă e
bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de
îndrăzneală; când postește, se umple de slavă deșartă; cu cei ce-l mustră, se ia
la ceartă; iar cei ce-l iartă, îi socotește prosti.
194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoștința
adevărului și frica de Dumnezeu, se rănește cumplit nu numai de patimi, ci și de
alte întâmplări.
195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privința lui ce place lui
Dumnezeu, și vei afla dezlegarea folositoare.
196. Când Dumnezeu binevoiește să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se
împlinească. Dar când El nu binevoiește, se împotrivește și zidirea.
197. Cel ce se împotrivește necazurilor, se războiește fără să știe cu porunca
lui Dumnezeu. Iar cel ce le primește întru cunoștință adevărată, acela rabdă pe
Domnul, cum zice Scriptura.
198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum
să o porți cu mulțumire, fără întristare și fără pomenirea răului.
199. Răul de la altul nu ne sporește păcatul, dacă nu îl primim cu gânduri rele.
200. Dacă nu e ușor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să fie
încercat, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru toată întâmplarea.
201. Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte (Lc.5,5), nu
ar fi izbândit în cel de zi. Și dacă Pavel nu și-ar fi pierdut vederea ochilor
(Fapte 9,8), nu ar fi câștigat-o pe cea a minții. Iar dacă Ștefan nu ar fi fost
batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile
(Fapte 7,55).
202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, așa necazul împotriva așteptării
se numește încercare.
203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu ca să afle
cum este, căci Cel ce cunoaște toate înainte de nașterea lor îl cunoștea și pe
el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credință desăvârșită.
204. Tot necazul vădește aplecarea voinței, dându-i acesteia prilej să încline
fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se
numește încercare, dând celui ce se împărtășește de el cunoștința voilor sale
ascunse.
205. Frica de Dumnezeu ne silește să luptăm cu Iscatul. Dar luptând noi, însuși
harul lui Dumnezeu îl surpă.
206. înțelepciunea nu stă numai în a cunoaște adevărul înălțimea naturală, ci și
în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci
cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au
dobândit smerenie în cugetare.
207. De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primește silirea sufletului și
necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toată vremea și locul și
lucrul.
208. Cel ce se lasă povățuit de bună voie prin necazuri, va fi stăpânit de
gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primește pe cele dintâi, va deveni, chiar
dacă nu vrea, robul de al doilea.
209. Dacă ești nedreptățit și ți se înăsprește inima, nu întrista, căci cu bun
rost a fost pus în mișcare ceea ce ți s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă
gândurile care răsar, știind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit
împreună cu ele și după ce a fost pus în mișcare; dar dacă gândurile continuă să
se miște, și răul sporește.
210. Fără zdrobirea inimii, e cu neputință să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar
inima se zdrobește prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană
și de la lenevirea trupească. Căci prisosința acestora sădește iubirea de
plăcere; iar iubirea de plăcere primește gândurile rele. Pe de altă parte, ea se
împotrivește atât rugăciunii, cât și slujirii cuvenite.
211. Dacă ai fost rânduit să poruncești fraților, păzește rânduiala ta și să nu
treci sub tăcere cele cuvenite de frica celor ce se împotrivesc. Când vor
asculta, vei avea plată pentru virtutea lor, când nu vor asculta, desigur îi vei
ierta si vei lua de asemenea iertare de la Cel ce a zis: «Iertați și se va ierta
vouă».
212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce știe să facă negustorie,
câștigă mult; iar cel ce nu știe, sufere pagubă.
213.Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci câștigul, pe care
el l-a lepădat, adunăți-l ție. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îți va
folosi mai mult decât îndreptarea lui.
214. Când vătămarea ce izvorăște de la unul se întinde la mulți, nu trebuie să
ai îndelungă răbdare, nici să cauți folosul tău, ci al celor mulți, ca să se
mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia.
215. De va cădea cineva în orice fel de păcat și nu se va întrista pe măsura
greșelii, cu ușurință va cădea iarăși în aceeași cursă.
216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel nerușinarea nu
primește de bunăvoie întristarea după Dumnezeu.
217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru nașterea de pui, așa nici
durerea inimii cu nerușinarea, pentru zămislirea virtuților.
218. Nimenea nu poate avea durere și întristare după Dumnezeu, de nu va iubi
mai-nainte pricinile lor.
219. Frica de Dumnezeu și mustrarea primesc între ele întristarea. Iar
înfrânarea și privegherea se însoțesc cu durerea.
220. Cel ce nu se lasă povățuit de poruncile și de îndemnurile Scripturii, va fi
mânat înainte de biciul calului și de boldul asinului. Iar de se va împotrivi și
acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale și frâu.
221. Cel biruit cu ușurință de cele mici e robit neapărat de cele mari. Iar cel
ce le disprețuiește pe acelea, le va sta împotrivă și celor mari, întru Domnul.
222. Nu încerca să folosești prin mustrări pe cel ce se cu virtuțile, fiindcă
acela nu poate fi și iubitor de fală și iubitor de adevăr.
223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila și dreptatea și înțelepciunea lui
Dumnezeu, și toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei
nemilostivi și nedrepți, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaște
înțelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au și răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să
băgăm și noi de seamă de ascultăm cu plăcere : El. Căci chiar El a zis: «Cel ce
mă iubește pe Mine va păzi poruncile Mele și va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl
voi iubi pe și Mă voi arăta lui»(Io.14,21). Vezi cum a ascuns arătarea Sa în
porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către
Dumnezeu și către aproapele. Iar aceasta ia țintă din înfrânarea de la cele
materiale și din liniștirea gândurilor.
224. Domnul, știind aceasta, ne poruncește zicând: «Să nu vă îngrijiți de ziua
de mâine»(Mt.6,37). Și cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele
materiale și de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit
de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un
întunerec si o ceață a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte și din
fapte rele. Si păcatul se naște așa că diavolul ispitește pe om printr-o momeală
care nu-l forțează și îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu
el din pricina iubirii de plăcere și a slavei deșarte. Căci deși prin judecată
nu voiește, dar cu lucrarea se îndulcește si îl primește. Iar cel ce nu-si vede
acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curățească? Și cel ce
nu s-a curățit, cum va afla locul ființei curate? Iar de nu-l va afla, cum va
vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după
cuvântul prorocesc, evanghelicele si apostolesc?
225. Trebuie, așadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta
si să stăruim a bate la ușa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul
morții, să ne deschidă stăpânul si să nu ne spună ca unora, care n-am avut
grijă: «Nu vă știu pe voi de unde sunteți»(Lc.13,25). Ba suntem datori nu numai
să cerem și să luăm, ci să și păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care si
după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunoștința simplă, sau chiar si
o experiență întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte a au și cei mai tineri
si mai târzii la învățătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât
cei evlavioși și mult încercați dintre bătrâni, cari, pierzând-o adeseori din
neatenție, au căutat-o iarăși cu osteneli de bună voie și au aflat-o. Să nu
încetăm să facem și noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsura,
încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.
226. Aceste puține învățături ale legii duhovnicești le-am cunoscut din cele
multe. Asupra lor stăruie neîncetat și marele Psalmist, vrând să le învețe si să
le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I se cuvine slava,
stăpânirea si închinarea, acum si în veci. Amin.