Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru
Talasie Libianul şi Africanul

Al cărei acrostih este acesta: Fratelui duhovnicesc şi iubitului Domn Pavel, Talasie, la arătare isihast, iar în realitate căutător de slavă deşartă.
1. Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă".
2. Mintea, care a dobândit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea.
3. Cel ce binecuvântează cu gura dar dispreţuieşte cu inima ascunde făţărnicia sub chipul dragostei.
4. Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani.
5. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget.
6."Dragoste adevărată a dobândit acela care nu suferă bănuieli şi vorbe împotriva aproapelui.
7. Cinstit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor este acela care nu încearcă nimic pentru surparea dragostei.
8. De dragostea nefăţarnică ţine cuvîntul adevărat pornit din conştiinţa cea bună.
9. Cel ce aduce fratelui la cunoştinţă ocările altuia, ascunde pizma sub înfăţişarea bunăvoinţei.
10. Precum virtuţile trupeşti îşi atrag slava de la oameni, aşa cele duhovniceşti pe cea de la Dumnezeu.
11. Dragostea şi înfrânarea curăţesc sufletul, dar mintea o luminează rugăciunea curată.
12. Bărbat puternic este acela" care alungă păcatul prin făptuire şi cunoştinţă.
13. Cel ce a dobândit nepătimirea şi cunoştinţa duhovnicească a aflat har la Dumnezeu.
14. De vrei a birui gândurile pătimaşe, câştigă înfrânarea şi dragostea faţă de aproapele.
15. Păzeşte-te de neînfrânare şi ură şi nu vei întâmpina piedică în vremea rugăciunii tale.
16. Precum nu se pot vedea aromate în mocirlă, aşa nici bună mireasmă dragostei în sufletul celui ce ţine minte răul.
17. Stăpâneşte cu vitejie mânia şi pofta şi te vei izbăvi degrabă de gândurile rele.
18 Slava deşartă o stingi făptuind în ascuns; iar mândria o izgoneşti nedispreţuind pe nimeni.
19 De slava deşartă ţine făţărnicia şi minciuna, iar de mândrie părerea de sine şi pizma.
20. Povăţuitor este acela ce se stăpâneşte pe sine şi-şi supune sufletul şi trupul raţiunii.
21. Sinceritatea prietenului se arată la vreme de cercare, dacă ia parte la necaz.
22. Asigură-ţi simţurile cu chipul (modul) isihiei şi cumpăneşte gândurile care stau în inimă.
23. întâmpină fără pomenire de rău gândurile de supărare; iar faţă de cele iubitoare de plăcere arată-te cu vrăjmăşie.
24. Liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea, sunt o căruţă cu patru roate, care suie mintea la ceruri.
25. Topeşte-ţi trupul cu foamea şi privegherea şi vei alunga gândul josnic al plăcerii.
26. "Precum se topeşte ceara de faţa focului",2 aşa gândul necurat de frica lui Dumnezeu.
27. Rea pagubă este pentru sufletul înţelept să zăbovească mintea multă vreme într-o patimă de ocară.
28. Rabdă întâmplările de întristare şi de durere, că prin acestea te curăţeşte purtarea de grijă (Providenţa)
a lui Dumnezeu.
29. Dacă ai aruncat materia şi te-ai lepădat de lume, leapădă-te acum şi de gândurile rele.
30. Lucrarea proprie a minţii e să se ocupe neîncetat cu cuvintele lui Dumnezeu.
31. Precum lucrul lui Dumnezeu este să cârmuiască lumea, aşa a sufletului este să-şi cârmuiască trupul.
32. Cu ce nădejde vom întâmpina pe Hristos, dacă am slujit până acum plăcerilor trupului?
33 Plăcerea se stinge prin reaua pătimire şi prin întristare, fie prin cele de Dună voie, fie prin cele aduse de Providenţă.
34. Iubirea de argint este o materie a patimilor, întrucât face să crească plăcerea generală.
35 Lipsa plăcerii naşte întristarea: iar plăcerea e împreunată cu toată patima.
36. Cu măsura cu care masori trupului tău, ţi se va măsura întors din partea lui Dumnezeu.
37. Fapta judecăţii dumnezeieşti e răsplătirea dreaptă a celor săvârşite în trup.
38. Virtutea şi cunoştinţa nasc nemurirea; lipsa lor e maica morţii.3
39 întristarea după Dumnezeu stinge plăcerea; iar stingerea plăcerii înseamnă învierea sufletului.
40. Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat. Dar ea nu se-poate ajunge fără mila lui Hristos.
41. Mântuitorul sufletului şi al trupului este Hristos. Cel ce păşeşte pe urmele Lui se slobozeşte de păcat.
42. De vrei să dobândeşti mântuirea, leapădă-te de plăceri şi ia asupra ta înfrânarea şi dragostea, împreună cu rugăciunea stăruitoare.
43 De nepătimire ţine dreapta socoteală adevărată (discernământul). Urmând acesteia, fă totul cu măsură şi rânduială.
44. Domnul şi Dumnezeul nostru este Iisus Hristos; mintea, care urmează Lui, nu va rămâne în întuneric.
45. Adună-ţi mintea şi păzeşte-ţi gândurile; şi pe care le vei afla pătimaşe, războieşte-le.
46. Trei sunt căile prin cari primeşti gânduri: simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup. Dar cele mai stăruitoare sunt cele din amintire.
celor netrupeşti şi care este începutul şi sfârşitul lumii.
48. Nu uita de făptuire şi ţi se va lumina mintea ta. "Comori ascunse şi nevăzute, zice, îţi voi deschide ţie în chip ascuns".
49. Cel ce s-a slobozit de patimi a aflat har la Dumnezeu şi cel ce s-a învrednicit de cunoştinţă mare milă.
50. Mintea slobozită de patimi se face în chipul luminii luminându-se neîncetat de contemplaţiile lucrurilor.
51. Lumina sufletului este sfânta cunoştinţă, de care fiind lipsit cel fără de minte, umblă în întuneric.
52. Cel ce petrece în întuneric este lipsit de minte. Pe el îl ia în primire întunericul neştiinţei.
53. Cel ce iubeşte pe Iisus se va slobozi de păcat. Iar cel ce urmează Lui va vedea cunoştinţa adevărată.
54. Mintea slobozită de patimi vede gândurile simple, atât când veghează trupul, cât şi în somn.
55. Mintea curăţită la culme se simte strâmtorată de lucruri şi vrea să fie mereu afară de toate cele create.

32. Cu ce nădejde vom întâmpina pe Hristos, dacă am slujit până acum plăcerilor trupului?
33. Plăcerea se stinge prin reaua pătimire şi prin întristare, fie prin cele de bună voie, fie prin cele aduse de Providenţă.
34. Iubirea de argint este o materie a patimilor, întrucât face să crească plăcerea generală.
35. Lipsa plăcerii naşte întristarea: iar plăcerea e împreunată cu toată patima.
36. Cu măsura cu care masori trupului tău, ţi se va măsura întors din partea lui Dumnezeu.
37. Fapta judecăţii dumnezeieşti e răsplătirea dreaptă a celor săvârşite în trup.
38. Virtutea şi cunoştinţa nasc nemurirea; lipsa lor e maica morţii.
39. întristarea după Dumnezeu stinge plăcerea; iar stingerea plăcerii înseamnă învierea sufletului.
40. Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat. Dar ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos.
41. Mântuitorul sufletului şi al trupului este Hristos. Cel ce păşeşte pe urmele Lui se slobozeşte de păcat.
42. De vrei să dobândeşti mântuirea, leapădă-te de plăceri şi ia asupra ta înfrânarea şi dragostea, împreună cu rugăciunea stăruitoare.
43. De nepătimire ţine dreapta socoteală adevărată (discernământul). Urmând acesteia, fă totul cu măsură şi rânduială.
44. Domnul şi Dumnezeul nostru este Iisus Hristos; mintea, care urmează Lui, nu va rămâne în întuneric.
45. Adună-ţi mintea şi păzeşte-ţi gândurile; şi pe care le vei afla pătimaşe, războieşte-le.
46. Trei sunt căile prin cari primeşti gânduri: simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup. Dar cele mai stăruitoare sunt cele din amintire.
47. Cel căruia i s-a dat înţelepciune cunoaşte scopurile celor netrupeşti şi care este începutul şi sfârşitul lumii.
48. Nu uita de făptuire şi ţi se va lumina mintea ta.
"Comori ascunse şi nevăzute, zice, îţi voi deschide ţie în chip ascuns".
49. Cel ce s-a slobozit de patimi a aflat har la Dumnezeu şi cel ce s-a învrednicit de cunoştinţă mare milă.
50. Mintea slobozită de patimi se face în crupul luminii luminându-se neîncetat de contemplaţiile lucrurilor.
51. Lumina sufletului este sfânta cunoştinţă, de care fiind lipsit cel fără de minte, umblă în întuneric.
52. Cel ce petrece în întuneric este lipsit de minte. Pe el îl ia în primire întunericul neştiinţei.
53. Cel ce iubeşte pe Iisus se va slobozi de păcat. Iar cel ce urmează Lui va vedea cunoştinţa adevărată.
54. Mintea slobozită de patimi vede gândurile simple,5 atât când veghează trupul, cât şi în somn.,
55. Mintea curăţită la culme se simte strâmtorată de lucruri şi vrea să fie mereu afară de toate cele create
56. Fericit este cel ce a ajuns la nesfârşirea fără margini; şi a ajuns acela care a trecut peste cele mărginite.
57. Raţiunile lui Dumnezeu le cercetează acela care-L cinsteşte pe El. Dar le află cel îndrăgostit de adevăr.
58. Mintea ce se mişcă din dreptate află adevărul. Dar cea care se mişcă din vreo patimă nu-l va afla.
59. Precum în fiinţă Dumnezeu este necunoscut, aşa în măreţie este fără margini.
60. Fiinţa care nu are început şi sfârşit nu poate fi înţeleasă după firea ei.
61. Mântuirea fiecărei făpturi stă în purtarea de grijă, mai presus de orice bunătate, a Făcătorului.
62. Domnul sprijină pe toţi cei căzuţi în stări vrednice de milă şi ridică pe toţi cei frânţi.
63. Hristos este judecătorul viilor şi al morţilor şi. răsplătitorul faptelor fiecăruia.
64. De vrei să-ţi stăpâneşti sufletul şi trupul, taie de mai înainte pricinile patimilor.
65. Uneşte-ţi puterile sufletului cu virtuţile şi le vei despărţi cu siguranţă de toată pornirea patimilor.
66. Struneşte cu înfrânarea pornirile poftei; iar pe ale iuţimii cu dragostea duhovnicească.
67. Liniştea (isihia) şi rugăciunea sunt cele mai mari arme ale virtuţii, căci acestea, curăţind mintea, o fac străvăzătoare.
68. Numai întâlnirea duhovnicească foloseşte. Iar decât toate celelalte, mai de preţ este liniştea (isihia).
69. Dintre cele cinci feluri de întâlniri, alege trei; pe al patrulea să nu-l obişnuieşti des, iar de al cincilea îndepărtează-te.
70. Liniştea o iubeşte cel ce nu pătimeşte faţă de cele ale lumii.
71. Conştiinţa este un învăţător sincer. Cine ascultă de ea petrece fără greşeală.
72. Conştiinţa numai pe aceia nu-i judecă ce au ajuns la culmea virtuţii, sau a păcatului.
73. Nepătimirea cea mai înaltă face gândurile simple. Iar cunoştinţa cea mai înaltă stă înaintea Celui mai presus de cunoştinţă.
74. Întristarea cea de ocară e pricinuită de lipsa plăcerilor. Cel ce le dispreţuieşte pe acestea petrece neîntristat.
75. Întristarea, peste tot, este lipsa plăcerii, fie a celei după Dumnezeu, fie a celei după lume.
76. Împărăţia lui Dumnezeu este bunătate şi înţelepciune. Cine le dobândeşte pe acestea vieţuieşte în ceruri.
77. Om nenorocit este acela care preţuieşte prin fapte trupul mai mult decât sufletul şi lumea mai mult decât pe Dumnezeu.
78. Dragoste deopotrivă faţă de toţi a câştigat acela care nu pizmuieşte pe cei strădalnici, iar de cei răi are milă.
79 După adevăr ar trebui să conducă acela care impune mai întâi sufletului şi trupului său legile virtuţii.
80. Neguţător duhovnicesc este acela care pentru cele viitoare se leapădă deopotrivă atât de cele plăcute cât şi de cele acre ale vieţii.
81. Sufletul se întăreşte prin dragoste şi înfrânare; iar mintea, prin rugăciunea curată şi vederea (contemplarea) duhovnicească.
82. Auzind un cuvânt folositor, nu judeca pe cel ce-l spune, ca să nu te lipseşti de sfatul folositor.
83. Socotinţa vicleană gândeşte rele şi preface vredniciile aproapelui în scăderi.
84. Nu crede gândului care judecă pe aproapele. Căci numai cine are vistierie rea gândeşte cele rele.
85. Inima bună poartă gânduri bune. Căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei.
86. Păzeşte-ţi gândurile şi fugi de păcat, ca nu cumva, întunecându-se mintea, să vezi unele în locul altora.
87. întăreşte-te gândindu-te la Iudeii care, orbiţi de pizmă, L-au socotit pe Domnul şi Dumnezeul nostru drept Belzebut.
88. Bănuiala rea întunecă cugetarea şi te face să vezi, în loc de cale, cele alăturea de cale.
89. Păcatele stau alăturea de virtuţi, şi de aceea cei răi iau virtuţile drept păcate.
90. Mintea zăbovind în plăcere sau în întristare cade repede în patima trândăviei.
91. Conştiinţa curată ridică sufletul. Iar gândul murdar îl doboară la pământ.
92. Răscolindu-se, patimile alungă slava deşartă; iar de sunt înlăturate, aceea iarăşi se întoarce.
93. De vrei să te izbăveşti de toate patimile, apucă-te de înfrânare, de dragoste şi de rugăciune.
94. Mintea zăbovind prin rugăciune la Dumnezeu izbăveşte şi partea pasională a sufletului de patimi.
95. Dumnezeu dând fiinţă făpturilor, a legat totodată toate prin purtarea Sa de grijă (prin Providenţă).
96. Iar fiind Stăpân şi făcându-Se rob, a arătat zidirii culmea purtării Sale de grijă (culmea Providenţei Sale).
97. Căci Dumnezeu şi Cuvântul Întrupându-Se neschimbat s-a unit cu toată zidirea prin trup6.
98. Minune străină se întâmplă în cer şi pe pământ, că Dumnezeu este pe pământ şi omul în ceruri.
99. Ca unind pe oameni cu îngerii să dăruiască totodată întregii zidiri dumnezeirea.
100. Cunoştinţa Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni.
101. Iertarea păcatelor este slobozire de patimi. Cina n-a fost încă slobozit prin har, n-a dobândit încă iertarea.

SUTA A DOUA

Al cărei acrostih este acesta: Roagă-te pentru mine, frate preacinstite, că mari rele aştept, vrednice de mine, întristări pentru suflet şi dureri pentru trup.
1. De vrei să te izbăveşti dintr-o dată de păcate, leapădă-te de iubirea de sine, maica tuturor relelor.
2. Sănătatea sufletului este nepătimirea şi cunoştinţa. La ea nu poate ajunge cel ce slujeşte plăcerilor.
3. înfrânarea cu răbdare şi dragostea cu îndelungă răbdare usca plăcerile trupeşti şi sufleteşti.
4. Începutul relelor din suflet este iubirea de şine. Iar iubirea de sine este iubirea de trup.
5. E propriu celui raţional să se supună raţiunii şi să-şi strunească şi robească trupul
6. Este o ruşine pentru omul raţional să se supună părţii neraţionale şi să slujească poftelor urâte ale ei.
7. Este o faptă rea a sufletului raţional să părăsească pe Ziditorul şi să se închine trupului.
8. Ţi s-a poruncit să ai trupul slujitor, nu să slujeşti plăcerilor Iui, împotriva firii.
9. Rupe legăturile iubirii faţă de trup şi să nu dai nimic slugii ceea ce nu-i neapărată trebuinţă.
10. Închide simţirile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor.
11. Cele mai bune arme ale celui ce se linişteşte cu răbdare sunt înfrânarea, dragostea, rugăciunea, atenţia şi citirea.
12. Nu va înceta mintea să se învârtească în jurul plăcerilor până ce va fi pus. stăpânire peste trup.
13. Să luptăm pentru porunci ca să ne izbăvim de patimi; şi pentru dumnezeieştile dogme ca să ne învrednicim de cunoştinţă.
14. Netulburarea (nemurirea) sufletului stă în nepătimire şi cunoştinţă; de ea nu se poate împărtăşi cel ce slujeşte plăcerilor.
15. Pune stăpânire pe trup stingând plăcerile, şi eliberează-l de robia cea grea.
16. Fiind zidit slobod şi chemat la slobozenie, nu răbda să fii rob patimilor necurate.
17. Dracii leagă mintea de cele supuse simţurilor, prin întristări şi plăceri, pofte şi temeri.
18. Frica Domnului stăpâneşte poftele şi întristarea după Dumnezeu alungă plăcerea.
19. Pofta după înţelepciune dispreţuieşte frica şi plăcerea cunoştinţei izgoneşte întristarea.
20. Scripturile cuprind acestea patru: poruncile, dogmele, ameninţările, făgăduinţele.
21. Pofta e oprită de înfrânare şi osteneală; şi e micşorată de linişte şi de dragostea dumnezeiască.
22. Să nu înţepi pe fratele cu vorbe de ghicituri; căci nu vei răbda când vei primi cele asemenea.
23. Mânia e oprită de îndelunga răbdare şi de nepomenirea răului; şi e micşorată de dragoste şi de împreuna pătimire (compătimire).
24. Cui i s-a dat cunoştinţă i s-a dat lumina înţelegerii. Iar cel ce primind-o o necinsteşte va vedea întuneric.
25. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu naşte nepătimirea; iar nepătimirea sufletului păstrează cunoştinţa.
26. Ridică cele supuse şanţurilor la o vedere cu mintea (la o contemplaţie inteligibilă) şi vei înălţa simţirea deasupra celor supuse simţurilor.
27. Femeia sensibilă închipuieşte sufletul activ, cu care însoţindu-se mintea11 naşte virtuţile
28. Cercetarea cuvintelor lui Dumnezeu îi aduce cunoştinţă de Dumnezeu celui ce o caută întru adevăr, cu evlavie şi cu dor.
29. Ceea ce este lumina pentru cei ce văd şi pentru cele văzute, aceea este Dumnezeu pentru cei ce cugetă şi pentru cele cugetate.
30. Tăria sensibilă (cerul) închipuieşte tăria credinţei, în care strălucesc toţi sfinţii ca nişte luminători.
31. Ierusalimul este cunoştinţa cerească a celor netrupeşti. Căci în ea se contemplă vederea păcii.
32. Nu uita de făptuire. Găti uitând de ea se împuţinează cunoştinţa, şi făcându-se foamete, te vei coborî în Egipt.
33. Libertatea spirituală (mintală) stă în izbăvirea de patimi. La ea nimeni nu ajunge fără mila lui Hristos.
34. Pământul făgăduinţei este împărăţia Cerurilor, pe care ne-o câştigă nepătimirea, şi cunoştinţa.
35. Egiptul spiritual este întunecimea patimilor. La el nimeni nu coboară dacă nu cade la foamete.
36.Obişnuieşte-ţi urechea să asculte des cuvinte duhovniceşti şi mintea ta se va depărta de gândurile necurate.
37. Singur Dumnezeu e bun şi înţelept prin fire. Dar se face şi mintea prin împărtăşire, dacă se străduieşte.
38. Stăpâneşte-ţi stomacul, somnul, mânia şi limba; şi nu vei lovi de piatră piciorul tău.
39. Nevoieşte-te să iubeşti pe tot omul deopotrivă şi vei alunga de-a valma toate patimile.
40. Vederea (contemplarea) celor supuse simţurilor este o lucrare comună a minţii şi a simţirii, Dar cunoştinţa celor inteligibile este numai a minţii.
41. Este cu neputinţă minţii să se îndeletnicească cu cele inteligibile, de nu va tăia afecţiunea faţă de simţire şi faţă de cele supuse simţurilor.
42. Simţirea e dusă de o împătimire firească spre cele supuse simţurilor şi fiind atrasă de acelea trage după sine şi mintea.
43. Încovoaie simţirea spre slujirea minţii şi nu-i da vreme ca să o tragă ea pe aceea spre sine.
44. Când se întâmplă ca mintea să se îndeletnicească cu cele supuse simţurilor, atrage simţirea la ea, ridicând în minte cele ce stau în faţă.
45. Semnul că mintea se îndeletniceşte cu cele inteligibile îl avem în aceea că dispreţuieşte toate cele ce desfătează simţirea.
46. Când mintea e deschisă spre vederea celor inteligibile, are faţă de ele o plăcere cu anevoie de pierdut.
47. Când mintea se îmbogăţeşte de cunoştinţa Unităţii, a pus cu totul stăpânire şi pe simţire.
48. împiedică-ţi mintea să se învârtească în jurul celor supuse simţurilor ca să nu-şi rodească prin ele plăceri şi întristări.
49. Cele cu care se îndeletniceşte mintea întru cele dumnezeieşti îşi fac şi din partea pătimitoare (pasională, afectivă) armă dumnezeiască.
50. Este cu neputinţă minţii să se pătrundă de cunoştinţă14, de nu-şi va fi apropiat mai înainte partea pasională din sine prin virtuţile sale.
51. Mintea se face străină de cele ale lumii, atunci când îşi taie orice afecţiune faţă de simţire.
52. De firea părţii raţionale a sufletului ţine să se îndeletnicească cu cunoştinţa lui Dumnezeu; iar de a celei pasionale să îmbrăţişeze dragostea şi înfrânarea.
53. Este cu neputinţă minţii să zăbovească la un lucru supus simţurilor, dacă n-a câştigat o patimă faţă de el.
54. Minte desăvârşită este aceea care s-a îmbibat de cunoştinţă; iar suflet desăvârşit este acela care s-a ţesut cu virtuţile.
55. Afecţiunea minţii faţă de simţire o face roabă plăcerilor trupului.
56. Mintea e clintită din locul cunoştinţei, când partea pasională (afectivă) a sufletului iese din virtuţile sale.
57. Am luat putere să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne vom face, de nu ne vom dezbrăca de patimi.
58. Nimeni să nu-şi închipuie că a ajuns fiu al lui Dumnezeu în chip actual, dacă nu a dobândit încă în sine trăsăturile dumnezeieşti.
59 Asemănarea în purtare cu binele sau cu răul face sau fii ai lui Dumnezeu, sau fii ai satanei.
60. Bărbat chibzuit este cel ce ia aminte la sine şi se grăbeşte să se despartă de toată întinăciunea.
61. Sufletul împietrit când e bătut nu simte, iar pe binefăcătorul său nu-l recunoaşte.
62. Haina murdară scoate pe cel ce-o poartă afară de la nunta dumnezeiască şi-l face părtaş de întunericul de afară.
63. Cel ce se teme de Domnul se îngrijeşte de sufletul său şi se izbăveşte pe sine de tovărăşia cea rea.
64. Este cu neputinţă să dobândească mila lui Dumnezeu cel ce L-a părăsit pe El şi slujeşte plăcerilor.
65. Chiar dacă nu vrem să credem, Iisus a zis că nimenea nu poate sluji la doi domni.
66. Sufletul întinat de patimi s-a împietrit şi nu primeşte să creadă fără tăieri şi arsuri.
67. Pe cei învârtoşaţi îi iau în primire probe înfricoşate. Căci fără dureri nu primesc să se înmoaie.
68. Bărbatul chibzuit se îngrijeşte de sine şi prin dureri de bună voie ocoleşte pe cele fără voie.
69. Grija de suflet se arată în reaua pătimire şi în smerenie, prin care iartă Dumnezeu toate păcatele.
70. Precum poftele şi mâniile înmulţesc păcatele, aşa înfrânarea şi smerenia le Şterg.
71..întristarea după Dumnezeu frânge inima; iar întristarea e născută de frica de munci.
72. întristarea după Dumnezeu curăţeşte inima şi depărtează de la ea întinăciunea plăcerilor.
73. Răbdarea este iubirea de osteneală a sufletului. Iar unde este iubire de osteneală, s-a scos afară iubirea de plăcere.
74. Orice păcat se face pentru plăcere şi orice iertare vine pentru reaua pătimire şi pentru întristare.
75. Cel ce nu vrea să se pocăiască prin osteneli de bună voie cade, potrivit Providenţei, în osteneli fără voie.
76. Hristos este Mântuitorul lumii întregi şi a dăruit oamenilor pocăinţa spre mântuire.
77. Pocăinţa naşte păzirea poruncilor; iar păzirea poruncilor aduce curăţia sufletului.
78. Curăţia sufletului înseamnă izbăvirea de patimi; iar izbăvirea de patimi naşte dragostea17.
79. Suflet curat este acela care iubeşte pe Dumnezeu; iar minte curată aceea care s-a despărţit de neştiinţă.
80. Luptă pentru poruncile lui Hristos până la moarte; căci curăţindu-te prin ele, vei intra în viaţă.
81. Foloseşte-te de trup ca de un slujitor al poruncilor, păzindu-l cu toată puterea nesupus plăcerilor18 şi fără boală.
82. Răscoala trupului vine din neglijarea rugăciunii, a dietei şi liniştii celei bune.
83. Liniştea cea bună naşte roade bune: înfrânarea, dragostea şi rugăciunea curată.
84. Cetirea şi rugăciunea curăţesc mintea; iar dragostea şi înfrânarea partea pasională (afectivă) a sufletului.
85. Păzeşte aceeaşi înfrânare totdeauna, ca să nu cazi, prin neegalitate, în cele contrare.
86. Cel ce-şi pune legi sie-şi să nu se facă neascultător sie-şi. Căci cel ce se nesocoteşte pe sine,pe sine se amăgeşte.
87. Sufletele pătimaşe sunt apusuri spirituale, căci acestora le-a apus Soarele dreptăţii.
88. Fiu al lui Dumnezeu este cel ce s-a făcut asemenea lui Dumnezeu, prin bunătate, înţelepciune, putere şi dreptate.
89. Deprinderea păcatului este boala sufletului. Iar - păcatul cu lucrul este moartea lui.
90. Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală, la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici.
91. Păzeşte într-o armonie virtuţile sufletului; căci din acestea se naşte roadă dreptăţii.
92. Zic Părinţii că vederea celor inteligibile este netrupească, fiind cu totul liberă de materie şi formă.19
93. Precum cele patru stihii sunt din materie şi formă, aşa şi trupurile plăsmuite din ele sunt din acelea.
94. Cuvântul făcându-Se trup din iubirea de oameni, nici ceea ce era n-a prefăcut, nici ceea ce a devenit n-a preschimbat.
95. Precum zicem că Hristos cel unul este din dumnezeire şi omenitate şi în dumnezeire şi omenitate, aşa zicem că este din două firi şi în două firi. .
96. Mărturisim un singur ipostas al lui Hristos în două firi, unite neîmpărţit.
97. Slăvim neîmpărţit ipostasul cel unul al lui Hristos şi mărturisim neamestecată unirea firilor.
98. Ne închinăm unei Fiinţe a dumnezeirii în trei ipostasuri şi mărturisim Sfânta Treime cea de o fiinţă.
99. Proprietăţile deosebite ale celor trei ipostasuri sunt: cea de Tată cea de Fiu şi purcederea. Iar comun celor trei ipostasuri au: fiinţa, firea, dumnezeirea şi bunătatea.

SUTA A TREIA

Al cărei acrostih este acesta: dar rele eu, adevărat nu sunt cele pare întristează trupul, dar sufletul îl curăţă, ci cele care întristează conştiinţa, iar trupul îl desfătează20.
1. Despre Cel din fire bun cugetă cele bune. Şi despre tot omul gândeşte numai bine.
2. În ziua judecăţii ne va cere Dumnezeu să dăm socoteală pentru cuvinte, fapte şi gânduri.
3. Deprinderea virtuţii sau a păcatului ne mişcă să gândim, să grăim, sau să săvârşim cele bune sau cele rele.
4. Mintea stăpânită de patimi cugetă cele ce nu se cuvin. Iar cugetarea aceasta o fac arătată cuvintele şi faptele.
5. Gândului rău îi premerge patima. Iar pricina patimii este simţirea (percepţia prin simţuri), precum pricina relei întrebuinţări a acesteia este mintea.
6. Încuie simţirea şi războieşte închipuirea (prejudecata); şi dezrădăcinează patimile cu armele poruncilor.
7. Păcatul învechit cere nevoinţa (asceză) îndelungată.
Căci obişnuinţa învârtoşată nu poate fi clintită din loc dintr-o dată.
8. Nevoinţa stăruitoare în înfrânare şi dragoste prin răbdare şi linişte scoate cele înrădăcinate.
9. Mişcă-ţi mintea necontenit la rugăciune şi vei împrăştia gândurile care stăruiesc în inimă.
10. Nevoinţa are trebuinţă de răbdare şi de îndelungă răbdare. Căci numai prin osteneală îndelungată se izgoneşte iubirea de plăcere.
11. Te vei deda uşor cu ostenelile nevoinţei, de vei face toate cu măsură şi cu rânduială.
12. Păzeşte aceeaşi măsură în nevoinţă şi să nu dezlegi canonul fără trebuinţă.
13. Precum dragostea şi înfrânarea curăţesc gândurile, aşa contemplaţia şi rugăciunea toată înălţarea trufaşă.
14. Conştiinţa curată o fac ostenelile nevoinţei, ca postul, privegherea, răbdarea şi îndelunga răbdare. .
15. Cel ce rabdă loviturile încercărilor fără voie se face smerit la cuget, bine nădăjduitor şi cercat
16. Răbdarea este iubirea de osteneli a sufletului. Ea constă din osteneli de bună voie şi din încercări fără de voie.
17. Păcatul e veştejit de stăruinţa în suferinţe şi e ars deplin de răbdarea până la capăt.
18. Venirea ostenelilor îndurerează simţirea; iar venirea întristării înlătură plăcerea.
19. Patru sunt patimile (afectele) cele mai generale, pe care le foloseşte Providenţa cu înţelepciune una împotriva alteia.
20. Venirea întristării strâmtorează plăcerea; iar frica de chinuri veştejeşte pofta.
21. Mintea chibzuită îşi întăreşte sufletul şi-şi deprinde trupul la toată nevoinţa.
22. Străduieşte-te să faci monah nu numai pe omul din afară, ci şi pe omul dinlăuntru, izbăvîndu-l de patimi.
23. Prima lepădare este lepădarea de lucruri; a doua şi a treia este lepădarea de patimi şi de neştiinţă.
24. Uşor se izbăveşte cineva, dacă vrea, de lucruri. Dar nu cu puţină osteneală de patimile21 faţă de ele.
25. Stăpânindu-ţi pofta, vei birui şi mânia; căci ea este pricina care stârneşte mânia.
26. Oare ne-am izbăvit de gândurile pătimaşe şi ne-am apucat de rugăciunea curată şi nematerială, sau nu?
27. Mare este mintea care s-a izbăvit de patimi şi s-a despărţit de făpturi şi petrece în Dumnezeu.
28. Cel ce înaintează filosofează în acestea trei: în porunci, în dogme şi în credinţa Sfintei Treimi.
29. Mintea izbăvită de patimi se află în acestea: în gânduri simple, în contemplarea făpturilor şi în lumina veşnică.22
30. în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau însă pe faţă abia când se arată lucrurile.
32. Patimile sunt stârnite de acestea trei: de amintire, de starea mustului din trup şi de simţire (percepţia simţuală), precum s-a zis.
33. Mintea care a-închis simţirea şi şi-a făcut egală starea mustului din trup23 nu mai are război decât cu amintirea.
34. Patimile sunt stârnite de simţire, atunci când nu e de faţă şi dragostea duhovnicească.
35. Postul cumpătat, privegherea şi cântarea de psalmi fac egală starea trupului.
36. Aceste trei schimbă în rău starea trupului: lipsa de regulă în hrană, schimbarea aerului şi atingerea dracilor.
37. Amintirile pătimaşe sunt făcute simple24 prin rugăciune, citire, înfrânare şi dragoste.
38. închide întâi simţirea prin linişte şi apoi luptă cu armele virtuţilor împotriva amintirilor.
39. Păcatul cu cugetul este reaua întrebuinţare a gândurilor; iar păcatul cu fapta este reaua întrebuinţare a lucrurilor.
40. Reaua folosire a gândurilor şi a lucrurilor stă în a nu te folosi de ele cuvios şi drept.
41. Patimile de ocară sunt lanţuri ale minţii, care o ţin în lucrurile supuse simţurilor.
42. Nepătimire desăvârşită are acela care nu e împătimit nici de lucruri, nici de amintirile lor.
43. Sufletul bun face bine aproapelui. Iar de i se răspunde cu nerecunoştinţa, se poartă cu îndelungă răbdare şi rabdă pătimind cele ce-i vin de la acela.
44. Gândurile rele sunt avuţii rele; cel ce nu se leapădă de ele nu va ajunge la cunoştinţă.
Cel ce ascultă de Hristos se călăuzeşte pe sine spre lumină; iar cel ce-i urmează Lui se îndreaptă pe sine.
46. Amintirea răului este o lepră a sufletului; şi i se întâmplă aceasta din necinstiri, din pagubă, sau din bănuiala gândurilor.
47. Domnul orbeşte mintea pătimaşă; căci se întristează pe nedrept pentru cele bune ale aproapelui.
48. Sufletul bârfitor are în loc de lumină spine: căci se vatămă pe sine, pe ascultător şi uneori şi pe cel grăit de rău.
49. Uită răul acela care se roagă pentru cel ce l-a întristat; şi se izbăveşte de pomenirea răului cel ce nu cruţă darurile.
50. Ura faţă de aproapele este moartea sufletului. Iar acesta o are şi o face sufletul bârfitorului.
51. Trândăvia vine din neglijenţa sufletului; şi e neglijent sufletul care boleşte de iubirea plăcerii.
52. Cel ce iubeşte pe Iisus se deprinde cu osteneli; iar prin stăruinţa din osteneli izgoneşte trândăvia.
53. Sufletul se întăreşte prin ostenelile nevoinţei; iar făcând toate cu măsură, alungă trândăvia.
54. Cel ce-şi stăpâneşte pântecele veştejeşte pofta şi mintea lui nu slujeşte gândurilor de curvie.
55. Mintea celui înfrânat este biserică a Duhului Sfânt; iar mintea lacomului este sălaş al ciorilor.
56. Saturarea naşte pofta după feluri multe de mâncări; iar lipsa îndulceşte şi pâinea simplă.
57. Cel ce se bucură în chip ascuns împreună cu cel pizmuit se izbăveşte de pizmă; iar cel ce ascunde pe cel pizmuit izbăveşte (şi pe alţii) de pizmă.
58. Îndepărtează-te de cel ce vieţuieşte cu nepăsare, chiar dacă a dobândit nume mare la mulţi.
59. Câştigă-ţi prieten pe bărbatul iubitor de osteneală şi îl vei afla acoperământ greşelilor tale.
60. Nepăsătorul s-a vândut multor stăpâni; şi cum îl poartă, aşa umblă.
61. în vreme de pace îţi este binevoitor ca un prieten; iar în vreme de încercare te războieşte ca un duşman.
62. Îşi pune sufletul său pentru tine înainte de stârnirea patimilor; iar când se stârnesc, îţi ia sufletul tău.
63. Pământul nelucrat s-a umplut de mărăcini, sufletul nepăsător de patimi necurate.
64. Mintea chibzuită îşi înfrânează sufletul, îşi chinuieşte trupul şi-şi struneşte patimile. (îşi stăpâneşte afectele).
65. Mişcările de la arătare sunt semnele celor dinlăuntru, precum roadele produse sunt semnele unor pomi necunoscuţi.
66. Cuvintele şi faptele vădesc pe făţarnic şi scot la arătare pe proorocul mincinos ascuns.
67. Mintea nesocotită nu-şi povăţuieşte (disciplinează) sufletul şi-l depărtează de la dragoste şi înfrânare.
68. Pricina gândurilor netrebnice este deprinderea rea, care se naşte din slavă deşartă, din mândrie şi îngâmfare.
69. Proprii celor spuse înainte sunt făţărnicia, viclenia, uneltirea, ironia şi minciuna, care e cea mai rea.
70. Slujesc celor spuse înainte: pizma, cearta, mânia, întristarea şi ţinerea minte a răului.
71. Aceasta e calea celor ce vieţuiesc în nepăsare şi aceasta celor ascunse în mine.
72. Sufletul se mântuieşte prin reaua pătimire şi smerenie. Ele îl izbăvesc din patimile mai înainte pomenite.
73. De gândul chibzuit ţine cuvântul de folos; iar de sufletul bun făptuirea virtuoasă.
74. Mintea luminată scoate cuvinte înţelepte şi sufletul curat cultivă gânduri dumnezeieşti.
75. Gândurile celui strădalnic se îndeletnicesc cu înţelepciunea, iar cuvintele lui luminează pe cei ce ascultă.
76. Când sălăşluiesc virtuţile în suflet, cultivă gânduri bune; iar când sălăşluiesc păcatele, naşte gânduri netrebnice.
77. Sufletul pătimaşului e fabrică de gânduri rele; şi din vistieria lui scoate cele rele.
78. Vistieria cea bună este deprinderea virtuţilor; şi mintea bună scoate din aceasta cele bune.
79. Mintea lucrată de dragostea dumnezeiască produce gânduri despre Dumnezeu; iar lucrată de iubirea de sine, face dimpotrivă.
80. Mintea mişcată de dragostea către aproapele gândeşte neîncetat cele bune despre el; la dimpotrivă, bănuieşte cele rele.
81. Pricinile gândurilor bune sunt virtuţile; ale virtuţilor poruncile; iar a lucrării acestora voia liberă.
82. Virtuţile şi păcatele venind şi trecând fac starea sufletului bună sau rea, mişcându-4 spre gânduri corespunzătoare,
83. Pricinile gândurilor rele sunt păcatele; a păcatelor neascultarea; a neascultării înşelăciunea simţirii; iar a înşelăciunii acesteia negrija minţii de a o păzi pe aceasta.
84. în cei ce înaintează, dispoziţiile spre cele potrivnice se schimbă Uşor; în cei desăvârşiţi, deprinderile în amândouă părţile sunt greu de clintit.
85. Tăria sufletului este o deprindere a virtuţii anevoie de clintit, la care cel ce a ajuns zice: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos", şi celelalte.
86. Tuturor patimilor le premerge iubirea trupească de sine; iar la urma tuturor vine mândria.
87. Cele trei gânduri mai cuprinzătoare ale poftei se nasc din patima iubirii de sine.
88. înţelege, desigur, gândul lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al iubirii de argint, cărora le urmează toate gândirile pătimaşe, dar nu toate în comun.
89. Gândului lăcomiei pântecelui îi urmează cel al curviei; gândului de slavă deşartă cel al mândriei. Iar celelalte în comun celor trei.
90. Urmează în comun celor trei: gândul întristării, gândul mâniei, al pomenirii de rău, al pizmei, al trândăviei şi celelalte.
Rugăciune
91. Stăpâne al tuturor Hristoase, slobozeşte-ne pe noi de toate acestea, de patimile pierzătoare şi de gândurile ce se nasc în ele.
92. Pentru Tine am fost făcuţi, ca să ne desfătam, aşezaţi fiind în raiul făcut de Tine.
93. Dar ne-am atras nouă cinste, alegând în locul desfătării fericite stricăciunea.
94. A cărei plată am luat-o în noi înşine, schimbând viaţa veşnică cu moartea.
95. Acum, deci, Stăpâne, precum ai căutat la noi, caută
până la sfârşit; precum te-ai întrupat, aşa ne şi mântuieşte pe noi toţi.
96. Căci ai venit să ne mântuieşti pe noi cei pierduţi. Să nune despărţi pe noi de partea celor ce se mântuiesc.
97. Ridică sufletele şi mântuieşte trupurile. Curăţeşte-ne pe noi toţi de toată întinăciunea.
98. Rupe legăturile patimilor care ne stăpânesc pe noi, Cel ce ai rupt cetele aracilor.
99. Şi ne izbăveşte pe noi de asuprirea lor, ca numai ţie să-ţi slujim, luminii celei veşnice.
100. înviind din morţi şi cântând împreună cu îngerii cântarea fericită, veşnică şi nesfârşită.

SUTA A PATRA

Al cărei acrostih este acesta: Cu toate acestea, roagă-te stăruitor de Domnul Dumnezeul nostru, să ne izbăvească pe noi din relele adevărate şi din cele neadevărate.
1. Cel ce şi-a desfăcut mintea de dragoste faţă de trup şi de mângâierile lui, acela a omorât cu duhul cel viu faptele trupului.
2. Nu socoti că te-ai despărţit de afecţiunea faţă de trup, până ce mintea se mai îndeletniceşte cu cele ale trupului.
3. Precum cele ale trupului sunt simţirea şi cele supuse simţurilor, aşa cele ale sufletului sunt mintea şi cele inteligibile.
A. Retrage-ţi sufletul de la simţirea celor spuse simţurilor şi mintea se va afla în Dumnezeu şi în cele inteligibile.
5. Înrudite cu dumnezeirea sunt fiinţele cugetătoare, cunoscute numai cu mintea; iar simţirea şi cele supuse simţurilor au fost create ca să slujească minţii.
6. Simţirea şi cele supuse simţurilor să-şi slujească spre vederea (contemplarea) duhovnicească şi să nu întorci simţirea şi cele ale ei spre pofta trupului.
7. Ţi s-a poruncit să omori faptele trupului, ca să învii prin osteneli sufletul omorât din plăceri.
8. Lasă-te stăpânit de Dumnezeu şi stăpâneşte-ţi simţirea şi nu te lăsa tu, care eşti mai bun, stăpânit de cel mai rău.
9. Dumnezeu este veşnic, nemărginit, nehotărnicit (indefinit), şi a făgăduit bunuri veşnice, nemărginite şi negrăite celor ce ascultă de El.
10. Ţine de firea minţii să petreacă în Dumnezeu, să cugete despre purtarea Lui de grijă şi despre judecăţile Lui înfricoşate;
11. Ai puterea de-a înclina spre amândouă părţile; fii al părţii mai bune şi vei supune pe cea mai rea.
12. Bună este simţirea şi bune sunt cele spuse ei, ca lucruri ale Bunului Dumnezeu. Dar nu se pot asemăna câtuşi de puţin cu mintea şi cu cele inteligibile.
13. Dumnezeu a zidit fiinţa raţională şi mintală în stare de a primi duhul şi cunoştinţa Lui. Iar simţirea şi cele supuse simţurilor le-a făcut spre trebuinţa ei.
14. Precum slugii netrebnice îi trebuieşte nebunie să se supună stăpânului bun, aşa este nebunie ca mintea raţională să se facă roabă trupului stricăcios.
15. Mintea, carenu-şi stăpâneşte simţirea, cade prin ea în cele rele. Căci, înşelată de plăcerea celor spuse simţurilor, îşi naşte sie-şi netrebnicie.
16. Stăpânindu-ţi simţirea, te asiguri din partea aducerii aminte. Căci amintirile, trezite prin simţire, mişcă patimile.
17. Asupreşte-ţi trupul şi roagă-te mereu; şi te vei izbăvi repede de gândurile aduse de amintire (de prejudecată).
18. îndeletniceşte-te neîncetat cu cuvinte dumnezeieşti. Căci osteneala cu ele mistuie patimile.
19. Cetirea, privegherea, rugăciunea şi-psalmodia opresc mintea de la rătăcirea în jurul patimilor.
20. Precum primăvara mişcă plantele ca să odrăslească, aşa şi nepătimirea mişcă mintea spre cunoştinţa făpturilor.
21. Păzeşte poruncile şi vei afla pace; iubeşte pe Dumnezeu şi vei afla cunoştinţă.
22. în osteneală, în robotire şi în sudoarea feţei ai fost osândit să mănânci pâinea cunoştinţei.
23. Negrija l-a dus pe strămoş la călcarea poruncii şi, în loc de desfătarea Raiului, l-a osândit la moarte.
24. Stăpâneşte şi tu pe Eva şi ia seama la şarpe ca nu cumva să-ţi dea şi ţie din pom.
25. Precum sufletul face viu trupul după fire, aşa şi virtutea şi cunoştinţa sufletul.
26. Mintea înfumurată, purtată de duhul slavei deşarte şi al mândriei, e nour fără apă.
27. Stăpânindu-ţi iubirea de slavă deşartă, ia aminte dinspre curvie, ca nu cumva, fugind de cinstiri, să cazi în necinste..
28. Fugind de slava deşartă, caută spre Dumnezeu; iar de nu, vei cădea desigur în părerea de sine, sau în curvie.
29. E propriu slavei deşarte să-şi arate destoinicia; şi e propriu mândriei să dispreţuiască şi să se oţărască.
30. Fugind de lăcomia pântecului, păzeşte-te de dorinţa de-a plăcea oamenilor, care vrea să arate un obraz palid la vedere
31. Postul frumos este cel ce se bucură de mâncare puţină şi simplă şi nu să placă oamenilor.
32. Postind până seara, să nu mănând atunci până te saturi, ca să nu zideşti iarăşi cele ce le-ai dărâmat o dată.
33. Când nu bei vin, să nu te saturi de apă; iar de nu, îi dai curvei aceeaşi materie.
34. Mândria ne face sa ne depărtăm de ajutorul dumnezeiesc, să ne încredem în noi înşine şi să ne înălţăm împotriva oamenilor.
35. Împotriva mândriei sunt două leacuri; cinele primeşte pe acestea va avea un al treilea foarte aspru.
36. Ca să înlături mândria, trebuie să te rogi cu lacrimi, să nu dispreţuieşti pe nimeni şi să primeşti necazurile cele fără voie.
37. Povăţuirea prin încercări este un toiag duhovnicesc. Ea învaţă pe cel ce se. înalţă fără minte să cugete cu smerenie.
38. Ţine de firea minţii să nu sufere gândul ce bârfeşte în ascuns pe aproapele.
39. Precum grădinarul, dacă nu pliveşte buruienile, îneacă legumele, aşa şi mintea, dacă nu curăţeşte, pierde ostenelile.
40. Bărbat chibzuit este acela care suferă sfatul şi mai ales pe Părintele duhovnicesc, care-l sfătuieşte.
41. Cel omorât de patimi nu ascultă sfatul şi nu suferă câtuşi de puţin mustrarea şi povăţuirea duhovnicească.
42. Cel ce nu primeşte sfatul nu îşi îndreaptă căile sale, ci e dus pururea spre prăpăstii şi râpe.
43. Mintea care s-a lepădat de simţire şi nu mai suferă nici să vadă gând de plăcere este monah.
44. Mintea care s-a tămăduit pe sine însăşi şi tămăduieşte şi pe alţii cu cele ce s-a vindecat pe sine este doctor.
45. Caută virtutea şi păstreaz-o nevătămată, ca să nu trăieşti urât şi să mori jalnic.
46. Domnul nostru Iisus Hristos a dăruit tuturor lumina dar cei ce nu ascultă de El se întunecă pe ei înşişi.
47. Să nu socoteşti lucru mic pierderea virtuţii; căci pentru ea a intrat moartea în lume.
48. Omorâtă fiind mintea prin călcarea poruncii a urmat cu necesitate şi moartea trupului.
50. Precum Adam neascultând a căzut în moarte, aşa Mântuitorul ascultând a omorât moartea.
51. Omoară păcatul, că să nu învii mort şi ca să nu treci de la o moarte mică la una mare.
52. Mântuitorul s-a întrupat pentru neascultarea lui Adam că, dezlegând osânda, să învie pe toţi.
53. Din viaţă la viaţă trece acela care şi-a omorât patimile şi s-a despărţit de neştiinţă.
54. Cercetează Scripturile şi vei afla poruncile; şi fă cele zise şi te vei izbăvi de patimi.
55. Ascultarea poruncii aduce curăţia sufletului; iar curăţia sufletului aduce împărtăşirea de lumină.
56. Cunoştinţa de Dumnezeu este pomul vieţii, de care împărtăşindu-se cel curat rămâne nemuritor.
57. Începutul făpturii este credinţa în Hristos; iar sfârşitul ei dragostea lui Hristos.
58. Iisus este Hristos şi Domnul şi Dumnezeul nostru, care, dăruindu-ne credinţa în El spre viaţă,
59. Ni s-a arătat prin suflet, trup şi îndumnezeire, ca să izbăvească din moarte şi sufletul şi trupul ca un Dumnezeu.
60. Să câştigăm credinţa, ca să venim la dragoste, din care se naşte luminarea cunoştinţei.
61. Bunului credinţei îi urmează pe rând acestea: temerea de Dumnezeu, înfrânarea de la plăceri, răbdarea ostenelilor, nădejdea în Dumnezeu, nepătimirea şi dragostea.
62. Din dragoste sinceră se naşte cunoştinţa naturală. Iar acesteia îi urmează cel din urmă bun dorit. Acesta este harul cunoştinţei de Dumnezeu (al teologiei).
63. Mintea, care-şi stăpâneşte patimile, le stăpâneşte desigur din frică, crezând lui Dumnezeu cu privire la cele ce a nădăjduit şi cu privire la cele ce i-au fost făgăduite.
64. Căruia i s-a dat făgăduinţa i se cere înfrânare. Aceasta, dăinuind, naşte răbdarea, care este o deprindere mult iubitoare de osteneală.
65. Semnul răbdării este dragostea de osteneli. Mintea îndrăznind spre ele nădăjduieşte să dobândească cele făgăduite şi să scape de ameninţări.
66. Aşteptarea bunurilor viitoare uneşte mintea cu cele aşteptate; iar zăbovind mintea în ele uită de cele de faţă.
67. Cel ce a gustat din cele nădăjduite aruncă cele de faţă. Căci tot dorul şi l-a golit în acela.
68. Dumnezeu este Cel ce a făgăduit bunurile viitoare. Crezând Lui, cel înfrânat doreşte cele viitoare ca (altul) cele de faţă.
69. Semnul că mintea petrece în bunurile nădăjduite este că a uitat cu totul de cele de aici şi se lărgeşte în cunoştinţa celor viitoare.
70. Bun este adevărul pe care îl învăţăm prin Dumnezeul adevărului, care umple încă de aici de încredinţare sufletul iubitor de Dumnezeu.
71 .Bunurile care aşteaptă pe moştenitorii făgăduinţei sunt mai presus de veacuri şi mai înainte de orice veac şi mai presus de orice minte şi de cuvânt.
72. Să ne supunem pe noi înşine canoanelor evlaviei, ca nu cumva, abătând-ne în patimi, să cădem de la nădejde. .
73. Iisus Hristos, cel unul din Treime, al cărui moştenitor vei fi tu.
74. Cel ce a învăţat cunoştinţa făpturilor de la Dumnezeu nu va fi necredincios Scripturii cu privire la cele spuse mai înainte.
75. Duhul Sfânt, aflând mintea golită de patimi, o învaţă tainic, potrivit cu puterea ei, despre toate cele nădăjduite.
76. Sufletul primeşte cunoştinţa celor dumnezeieşti pe măsura curăţiei minţii.
77; Cel ce şi-a disciplinat trupul şi petrece în cunoştinţă e curăţit tot mai mult de cunoştinţa însăşi.
78. Mintea, care începe să se înţelepţească (să filosofeze) în cele dumnezeieşti, începe de la credinţă şi, - trecând prin cele de la mijloc, sfârşeşte iarăşi la credinţa cea mai de sus.
79. t-a începutul înţelepciunii e văzută frica care e la urmă. Iar la sfârşit, iubirea care e la început.
80. Mintea începând să se înţelepţească (să filosofeze) de la credinţa cea apropiată sfârşeşte la teologia (cunoştinţa de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinţa ce nu se mai uită şi vederea celor nevăzute.
81. Raţiunile cu privire la Dumnezeu sunt contemplate de sfinţi nu din El însuşi, ci din cele din jurul Lui.
82. Iar raţiunile din jurul lui Dumnezeu se cugetă unele prin afirmare, altele prin înlăturare.
83. Fiinţa, dumnezeirea, bunătatea şi toate câte se zic pozitiv sunt prin afirmare. Iar neîncepătoria, nemărginirea şi nedefinirea şi toate câte se zic negativ, sunt prin negare.
84. Dumnezeirea ascunsă, mai presus-de minte şi de cuvânt, a Sfintei Treimi fiind una, cele spuse mai înainte şinele asemenea sunt cele contemplate în jurul ei.
85. Precum spun (sfinţii) o singură dumnezeire a Sfintei Treimi, aşa măresc trei ipostasuri ale dumnezeirii celei una.
86. Cele spuse mai înainte prin afirmare şi negare le cugetă comune Sfintei şi celei de o fiinţă Treimii, afară de cele proprii fiecărui ipostas, care şi ele se zic cele mai multe prin afirmare, iar altele prin negare.
87. Cele proprii ipostasurilor dumnezeieşti îndeosebi spun că sunt acestea: însuşirea de Tată, însuşirea de Fiu, purcederea şi toate câte se zic îndeosebi.
88. Iar ipostasul hotărăsc că este o fiinţă cu proprietăţi deosebite. De aceea fiecare ipostas are şi fiinţă comună şi ceea ce-l deosebeşte ca ipostas.
89. Cele spuse mai înainte în comun prin negare despre Sfânta Treime le socot mai proprii decât cele spuse prin afirmare. Dar nu aşa şi în privinţa proprietăţilor deosebitoare deşi se zic şi ele, cum am spus mai înainte, unele prin afirmare, altele prin negare, ca însuşirea de a fi născut şi însuşirea de a nu fi născut şi-cele asemenea. Căci însuşirea de a nu fi născut se deosebeşte după înţeles de însuşirea de a fi născut. Fiindcă cea dintâi însemnează că Tatăl nu s-a născut, iar a doua că Fiul s-a născut.
90. Pentru lămurirea raţiunilor contemplate în jurul fiinţei Sfintei Treimi, ne folosim, cum s-a zis de cuvinte şi nume. Dar nu tot aşa pentru cele ale fiinţei. Căci acestea sunt cu totul necunoscute de nici o minte şi negrăite prin nici un,cuvânt, fiind cunoscute numai Sfintei Treimi.
91. Precum zic că fiinţa cea una a Dumnezeirii e întreită în ipostasuri, aşa mărturisesc că Sfânta Treime e de o fiinţă.
92. Tatăl e cugetat ca fără de început şi ca început (principiu). Fără de început ca nenăscut. Iar început (principiu), ca Cel ce naşte şi purcede pe Cei ce sunt din El după fiinţă şi sunt în El din veşnicie, adică pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
93. Unitatea mişcându-se, după ei, până la Treime, rămâne unitate; iar Treimea adunându-se iarăşi până la unitate, rămâne Treime, ceea ce este lucru minunat.
94. înţeleg iarăşi pe Fiul şi pe Duhul, nu fără de principiu, dar veşnice. Nu fără de principiu, ca unele ce se rapoartă la Tatăl ca principiu şi izvor; dar veşnice, ca "unele ce sunt din veşnicie împreună cu Tatăl, unul prin naştere, celălalt prin purcedere.
95. Păzeşte dumnezeirea cea una a Treimii, neîmpărţită, şi păstrează cele trei Ipostasuri ale Dumnezeirii celei una, neamestecate.
96. Proprietăţi deosebitoare ale Tatălui zic că sunt acelea de-a fi fără de început şi nenăscut; ale Fiului de a fi început (în principiu) şi de a fi născut; iar ale Duhului Sfânt de a fi cu începutul (principiul) şi de a fi purces. Iar începutul Fiului şi al Duhului nu îl zic temporal. Căci cum ar fi aşa? Ci prin el arată cauza din care, ca lumina din soare, îşi au din veşnicie existenţa. Căci din El (din principiu) sunt, după fiinţă, deşi nu după El.
97. Proprietatea deosebitoare a ipostasurilor se păstrează iarăşi, după ei, nemişcată şi neschimbată. Iar fiinţa comună sau dumnezeirea neîmpărţită.
98. Mărturisesc unitatea în Treime şi Treimea în unitate, ca una ce se împarte neîmpărţit şi se uneşte împărţit.
99. Ştiu pe Tatăl ca începutul (principiul) cel unul al tuturor: al Fiului şi al Duhului, ca născător şi ca izvor veşnic, împreună veşnic, împreună nesfârşit, nehotărnicit, de o fiinţă şi nedespărţit; iar al făpturilor, ca Făcător, Proniator şi Judecător, prin Fiul adică şi în Duhul Sfânt. "Căci din El şi prin El şi spre El sunt toate; Lui fie slava în veci. Amin .
100. Pe Fiul şi pe Duhul Sfânt le zic iarăşi împreună veşnici cu Tatăl, dar nu împreună fără de început (principiu). împreună veşnici cu Tatăl, ca fiind împreună cu Tatăl din nesfârşit. Dar nu împreună fără de început, nefiind fără cauză. Căci sunt din El, deşi nu după El, ca lumina din soare, precum s-a spus mai-nainte. Le zic, iarăşi, şi fără de început, când se înţelege începutul din timp, ca să nu fie cugetate sub vreme cele din care este vremea. Deci nu sunt fără de început în privinţa cauzei, dar sunt fără de început în privinţa vremii, fiind mai înainte de orice vreme şi de orice veac şi mai presus de veac şi de vreme, prin ele fiind tot veacul şi toată vremea şi cele din veac şi cele din vreme; şi ele fiind, precum s-a spus mai-nainte, împreună veşnice cu Tatăl, Căruia împreună cu ele I se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor, Amin.