II. PUTEREA ZEILOR PĂGÂNI
ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CREȘTINISMULUI
Toți dumnezeii neamurilor sunt idoli
(Psalm 95,5)
Articolul următor se bazează pe experiența unei femei, care, după ce a urmat liceul într- mănăstire romano-catolică și a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credința Ortodoxă, aflând în ortodoxie limanul căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca mărturia ei să deschidă inimile acelor creștini ortodocși tentați să-i urmeze pe teologii moderniști, care își fac acum apariția până și în Biserica Ortodoxă și care intră orbește "în dialog" cu înșiși vrăjitorii cultelor neopăgâne, care asaltează Biserica lui Hristos, alăturându-se astfel lor în închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.
Aveam doar șaisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul vieții mele. Unul a fost când am luat hotărârea să urmez liceul la mănăstirea catolică dominicană din San Rafael (California), în care am aflat prima dată despre creștinism! Al doilea a fost când, în cursul aceluiași an, am făcut cunoștință și cu hinduismul în persoana unui călugăr hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit guru (învățător). A început atunci o bătălie de care nu aveam să-mi dau seama decât douăzeci de ani mai târziu.
La mănăstire ne învățau adevărurile creștine de bază. Și în ele stă tăria celor smeriți dar și poticnirea pentru cei mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (4,6). Și cu adevărat eram mândră! Nu voiam să accept păcatul strămoșesc și nici existența iadului. Mă certam tot timpul, aducând argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de acolo mi-a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: "Roagă-te să ți se dea darul credinței".
Dar învățătura acelui swami se întărise deja asupra mea și mi se părea culmea degradării să mă rog cuiva pentru ceva, chiar dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi-am amintit de cuvintele ei. După ani îndelungați acea sămânță a credinței creștine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârșit de disperare.
Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărți citeam, chiar dacă le înveleam în coperți ca să nu atragă atenția. Citeam Bhagavad Gita, Upanișadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita. Nu mă îndoiesc că surorile credeau că toate acestea îmi vor trece, așa cum trec, în general, mofturile intelectuale ale adolescenților. Dar una dintre ele mi-a spus într-o zi adevărul în față, un adevăr foarte neplăcut, pe care rareori îl mai auzim rostit astăzi. Mi-a spus că o să mă duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai ales după ce am cunoscut adevărul creștinismului.
Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește. Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăși se încurcă în acestea, ei sunt învinși. Li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor (II Petru 2,19-21).
Ce-am mai disprețuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă astăzi ar mai trăi i-aș mulțumi din inimă. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, așa cum adevărul nu convine niciodată; dar acest adevăr m-a condus pe mine la plinătatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un punct de reper, care, mai târziu, avea să mă ajute să descopăr ce mare înșelătorie este hinduismul.
Dar la ora actuală situația s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu era decât ceva izolat, acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este necesară foarte multă inteligență pentru a pătrunde dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem în gardă pe tinerii creștini că prin apropierea lor de religiile orientale ei riscă o sinucidere spirituală.
Seducția hinduismului este totală. El încântă toate facultățile sufletului, ca și toate patimile lui, dar mai ales mândria. Și cum sufeream de o mare aroganță, chiar dacă aveam doar șaisprezece ani, am căzut victima acestor seducții. Cel mai tare mă frământau problemele legate de păcatul strămoșesc și suferința fizică și sufletească, care nu mă preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.
După aceea, conștientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost acela care mi-a oferit alternative "valide din punct de vedere intelectual", pentru cele mai incomode dintre dogmele creștine. Iadul nu era decât o stare temporară a sufletului, produs de o karma rea (acțiuni rele) din viața prezentă sau din vreo viață trecută. Iar o cauză finită în mod evident nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinității originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin naștere, și de care nimeni și nimic nu mă putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esență divină, eram chiar Dumnezeu; eram "Visătorul Infinit care visează visuri finite".
Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un raționament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decât Maya, adică iluzie. Ea nu are nici o existență reală, iar un advaitin pretinde chiar că poate dovedi aceasta.
Hinduismul este și pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilității umane în sens evoluționist - și anume pe calea unei educații în "sistem guru" și pe baza conceptului de "evoluție", conform căruia există o dezvoltare progresivă a spiritualității umane. Relativismul cultural își găsește și el locul său în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputată, încât punerea la îndoială a oricărui fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Creștine.
Ce poate fi mai rațional și mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor să aibă propriul său mod de a concepe și de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Același pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face decât să contribuie la "îmbogățirea" armoniei religioase generale.
Dar atracția cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie pragmatismul său. Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a cărei întreagă construcție filozofică este susținută de instrucțiuni religioase, pe care discipolul le primește în permanență de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua filosofie prin propria experiență. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinței. Și contrar celor ce se cred în general despre hinduism, el nu conține nici un fel de taine, sau mistere - ci doar un imens material ezoteric -, așa încât credința nu este câtuși de puțin necesară.
Ți se spune doar atât: "încearcă și vezi dacă merge". Iar mentalitatea occidentală este evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de "științifică". Dar aici urmează inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste instrucțiuni se verifică într-adevăr (și ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage concluzia că sistemul este adevărat și implicit bun. Concluzia finală de "bun" nu are însă cum să se impună cu necesitate, pentru că dacă un sistem funcționează nu înseamnă că el este neapărat și bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur și simplu că el funcționează, că instrucțiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvățat să deosebească noțiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere și o religie.
Ajung acum și la ultima seducție hinduistă, aceea a experienței spirituale. Acestea sunt psihice și/sau demonice la origine. Novicilor însă, lipsindu-le un punct de referință solid, nu le este posibil să deosebească între o experiență spirituală autentică și una falsă. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud, miros și ating ei este rezultatul unei stări mintale aberante. Dimpotrivă, ei se află într-o situație foarte concretă, care, în tradiția ortodoxă, se numește înșelăciune diavolească. Expresia este foarte importantă, pentru că ea descrie exact condiția persoanei care trece prin "experiențe spirituale" de tip hinduist.
Dar acest tip de înșelăciune acoperă practic toată gama de experiențe spirituale false: de la simpla iluzie și ispitire, până la starea propriu-zisă de posedare demonică. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevărat și real iar efectul global este acela al unei creșteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzația plăcută a importanței personale, iar cel care o încearcă, victima inconștientă a înșelăciunii diavolești, se simte recompensat pentru toate austeritățile și suferința pe care a trebuit să le suporte pentru a ajunge la aceste "performanțe". (În continuare despre înșelăciune, vezi mai jos).
În epistola întâia a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan se spune: Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... (4,1)
Sfântul Grigorie Sinaitul își avertizează și el ucenicii despre pericolele unor astfel de experiențe: "Pretutindeni, și mai ales pe lângă cei începători și pe lângă cei mândri, dracii aruncă întotdeauna mrejele gândurilor și închipuirilor celor rele și le pregătesc gropi prin care să-i piardă...".
Pe el l-a întrebat un monah: "Ce va face călugărul, căruia dracul i se înfățișează ca un înger de lumină?". Iar Sfântul i-a răspuns: "Acel călugăr are mare nevoie de dreaptă socoteală (discernământ), ca să poată deosebi între bine și rău. Deci, nu fiți cu nebăgare de seamă și nu vă lăsați mișcați cu ușurință de ceea ce vedeți; ci stați tari și puneți cu grijă totul la încercare, ținând ceea ce este bine și alungând ceea ce este rău.
Întotdeauna trebuie să cercetați cu grijă toate și numai după aceea să le credeți. Și ca să cunoașteți că lucrarea harului se simte întotdeauna și că dracii, cu toate înșelăciunile lor, nu o pot imita, aflați că ea se simte după roadele ei, care sunt: blândețea, fața luminoasă, smerenia, ura față de slava lumii acesteia, tăierea patimilor și poftelor. Pe când roadele lucrării diavolești sunt: mândria, închipuirea, disprețul față de altul și tot răul.
Acestea sunt roadele și lucrările prin care îți vei da seama, dacă lumina pe care o ai în inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se aseamănă cu cea de muștar, iar vinul are aceeași culoare ca oțetul; dar gustându-le, vei ști ce mănânci. Tot așa și sufletul are puterea sa de deosebire (discernământ) și poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt și care sunt înșelăciuni și închipuiri ale satanei".
Cel mai vulnerabil față de înșelăciunea diavolească este începătorul care se află sub rea îndrumare sau cel care suferă de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare către un fals misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes într-un proces de durată. Le-a fost foarte ușor nenumăraților swami, care au proliferat în Occident în ultimele decenii, să-i înșele pe tinerii setoși de "experiențe mistice". Ei au sesizat imediat ce șansă imensă de celebritate și îmbogățire le oferă această piață de suflete deja existentă și au profitat de ea.
Creștinismul contemporan este luptat pe viață și pe moarte de către un dușman invizibil. Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-și declara numele. Acest dușman este hinduismul, iar războiul care se dă acum este un război al dogmelor.
La începutul secolului când s-au înființat primele societăți Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu există nici o diferență reală între hinduism și Creștinism. Mai mult. Nu numai că ele nu se află în conflict, dar un bun creștin va deveni încă și mai bun, dacă va studia cu sârguință și va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata înțelegere a Creștinismului.
În primele lor conferințe, swami-i încercau să arate că simbolurile fundamentale ale Creștinismului - Logosul și Crucea -, își au de fapt originea în India. Și că acele idei caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigrația sufletului și samadhi (fenomenul de transă) se găsesc de fapt și în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate corect.
Cu această momeală au fost prinși mulți creștini bine intenționați dar rău îndrumați. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor așa-zis "înguste" și "sectare", și pentru acreditarea unei religii "științifice", care să se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul inițial a căzut întotdeauna pe ideea că nu există nici un element de separație între cele două religii. Totul este unul. Diferențele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferințelor publicate la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne aflăm este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.
Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele "dogmă" și "dogmatic" au conotații puternic peiorative și chiar negative. Iar această atitudine plină de dispreț în modul folosirii lor nu putea să aparțină celor care știau că ele înseamnă ceea ce are Biserica mai sfânt. Oricum, odată împământenită această conotație negativă, cei mai timizi, cărora nu le place niciodată să facă notă discordantă cu ceea ce este în general acceptat, au început și ei să folosească termeni precum "dogme rigide", expresie depășită, dar care indică atitudinea negativă a autorului față de ele. Atitudinea aceasta a fost indusă în mod viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie nu știau că dogmele expun esența Creștinismului, fie nu agreau Creștinismul.
În consecință, tendința ulterioară a multor creștini de a bate în retragere în fața acuzației de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduiști.
Lucrul incredibil este că puțini își dau seama că dogma creștină nu poate fi răsturnată, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele două religii, creștină și hinduistă, nu au cum să se "îmbine" și să se "îmbogățească" reciproc, pentru că ele sunt radical opuse.
Dacă credincioșii sunt lămuriți să renunțe la dogmele lor creștine sau să și le modifice - ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel încât să aibă și ei un creștinism mai modern sau mai "universal", atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor, ca și a hinduiștilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a dogmelor creștine. Ceea ce ne conduce la următoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocșii creștini cred că este rău, hindușii cred că este bine, și invers: ceea ce hindușii cred că este bine, creștinii cred că este rău!
Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai mare păcat pentru creștin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest păcat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica-mă-voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14,13-14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transformă până și calitățile omului în păcate. Dar pentru hindus, în general, și mai cu seamă pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare "păcat" este acela să nu crezi în propriul tău "sine" și în "umanitate", ca în însuși Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi încă nu înțelegeți India! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este următoarea: "Omul trebuie să devină divin prin înfăptuirea în sine a Divinului".
Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul și Creștinismul, în esența lor dogmatică, se află într-un conflict ireductibil ce privește aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiască și natura umană și scopul vieții omului pe pământ.
Dar dacă cei ce-și spun creștini acceptă propaganda hinduistă, conform căreia nu se dă de fapt nici o bătălie, că diferențele dintre creștinism și hinduism sunt de suprafață și n-au legătură cu realitatea, atunci idei inamice Creștinismului au cale liberă să se desfășoare în interiorul său și el pierde bătălia, fără să-și dea seama măcar că bătălia a și avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere spirituală a hinduismului este de neimaginat.
În propriul meu caz, în ciuda educației destul de solide pe care am primit-o la mănăstire, cei douăzeci de ani de hinduism au reușit să mă aducă până în pragul iubirii răului. Vedeți, în India, "Dumnezeu" este adorat și ca Rău, în persoanei zeiței Kali. Voi vorbi despre ea în secțiunea următoare care se referă la practicile hinduiste.
Și de fapt închinarea la rău constituie țelul final al Hinduismului. Mărturisesc aceasta din proprie experiență, ca una ce m-am închinat zeiței Kali, atât în India cât și în America. Din experiența personală am cunoscut că, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacă renunțăm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână gol.
3. Locuri și practici hinduiste
În 1956 am făcut parte dintr-o expediție de teren împreună cu un grup de jurnaliști reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile primitive, mai cu seamă cele din așa zisele zone de "ne-aculturație"[1], religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităților de misiune creștină.
La ora la care am pășit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informațiile. Cu timpul am aflat că era faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală, "baki", are loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului și pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece vraci (preoți).
Pe parcursul întregii nopți se invocă diferite zeități și strămoși, se bea vin de orez și se aduc ofrande în fața a două mici figurine numite "bulol". Ofranda constă în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza mărimii și numărului bulelor cere se formează în el, și a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghicește și după configurația și culoarea organelor din puiul sacrificat.
În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luam notițe cu conștiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.
Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice fel poate fi explicată științific. Or, la plecarea mea de acolo, văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte și incidente supranaturale că orice explicație științifică a lor era virtual imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o persoană care se sperie ușor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci că l-am constatat cel puțin de două ori manifestându-se asupra mea.
Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peștera Amarnath din munții Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva și considerat cel mai sfânt de tradiția hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu credință, acordându-le în același timp și daruri. Călătoria până la peșteră este lungă și anevoioasă, în ea traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumită porțiune, este practicată peste un ghețar.
În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă închinasem și la care meditasem atâția ani, mi se va arăta în sfârșit și mie.
Dar chipul lui Shiva din peșteră este el însuși o curiozitate: este o formațiune de gheață alcătuită prin picurarea apei, care crește și descrește odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peșterii - aprox. 4, 5 m înălțime -, iar când luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. Și așa crește și descrește în fiecare lună. Din câte știu, nimeni nu a dat până acum o explicație științifică acestui fenomen.
Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăți de textile roșii și albe, cu nuci, stafide și zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoție îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu să povestesc ce a urmat.
Atmosfera din peșteră vibra într-un mod care numai în nopțile de magie neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzație inexplicabilă de rău în atmosferă și am ieșit cu convulsii de vomă încă înainte de a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheață.
Credința mea în hinduism primise o lovitură la Peștera lui Shiva, dar a mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să găsesc ceva care să susțină edificiul care începea să se prăbușească, dar nu găseam nimic. Privind retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la "practicile spirituale" și "locurile sacre" hinduse.
La începutul inițierii sale de către guru, novicelui i se dă o "mantră sanscrită" (o formulă magică personală), și practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se găsesc decât în tradiția orală. Menționarea lor în scris este interzisă și nici un inițiat nu are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancțiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru învățăcelului său, care este invitat să le "verifice" conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Și aceste practici dau într-adevăr rezultate, învățăcelul dobândește anumite puteri, "siddhis", cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul și așa mai departe, adică toată gama celor mai periculoase experiențe psihice.
Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o stare de prelest (înșelăciune diavolească), când ia înșelătoria drept realitate. Aceasta nu înseamnă că "experiențele" pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzații extrem de plăcute, de viziuni de zeități în lumină etc. (să ținem minte că și Satan se poate transforma în înger de lumină), care se susțin foarte bine cu afirmațiile filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic și teoretic foarte compact
În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obții lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă nu sunt niciodată lămuriți clar și rareori noul inițiat este curios să afle care este originea acestor experiențe și de unde îi vin lui puterile "miraculoase". Situația este clasic faustiană și ceea ce practicantul nu știe este că prețul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul său suflet nemuritor.
Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeițe, sau poate să fie lipsită de formă -"brahmanul absolut". Tipul de relație cu acest "ideal" ales, variază și el în funcție de cum este identificat acest ideal -copil, mamă, tală, prieten, iubit, slugă -, sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, "relația" însăși fiind socotită identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra personală și practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi hotărăște și cum trebuie să-și trăiască viața personală și care trebuie să-i fie programul zilnic.
În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt căsătoriți, nici nu mai au voie s-o facă; toate forțele lor sunt direcționale în sensul atingerii performanțelor de ordin practic. Este interzis și consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea percepției. Gurul este literalmente însuși "dumnezeul" și "mântuitorul" respectivului discipol.
Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă și dulciuri. De asemenea, zeității alese i se face vânt cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată și dusă la culcare.
Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea experiențe psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita rituală. Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el", ilustrează această adulare de sine.
"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.
"Pranayama" constă din exerciții de respirație executate împreună cu rostirea formulelor magice. Există și alte practici specifice sistemului "Tantra", în care Dumnezeu este privit ca "Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluție și acțiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotația lor fiind nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele și-au făcut însă drum până în America. Swami Vivekananda le prescria împreună cu Vedanta.
Iată ce afirmă el despre sine și în general: "Eu unul mă închin celui teribil! Este o greșeală sa credem că plăcerea este dorită în mod egal de toți oamenii. Foarte multora le place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut. Să ne închinăm deci terorii de dragul terorii însăși. Foarte puțini sunt acei care au curajul să se închine morții, sau zeiței Kali. Noi însă să fim niște adoratori ai morții".
Alte cuvinte ale lui swami despre zeița Kali: "Unii iau în derâdere existența zeiței Kali. Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniți de spaimă și armata a fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El însuși ca Rău Precum și Bine? Dar numai hindusul îndrăznește să se închine și Răului"*. Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de netăgăduit este săvârșită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea, care este în zadar căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creștină.
* Foarte puțini (chiar dintre cei foarte doritori să intre în "dialog" cu religiile orientale și să se unească cu ele) au o idee clară asupra masivității practicilor idolatro-satanice care au dominat lumea până la izbăvirea ei prin venirea in istorie a Mântuitorului Hristos. Zeița Kali, una dintre cele mai importante zeități hinduse este reprezentată în mod obișnuit în mijlocul unui dans sângeros al morții, având la gât cranii și capete tăiate și limba scoasă afară în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este împăcată în templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel: "De ce n-am adăuga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?") Despre zeița Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui, 'Sora Nivedita'): "Cred că ea este cea care mă inspiră in cel mai mic lucru pe care îl întreprind și că mă poartă după voia ei"; fiind conștient la fiecare pas de prezența ei ca și când ar fi fost o persoană tangibilă. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maică, vino! Căci teroare este numele tău". Idealul său religios era acela "de a deveni una cu eterna groază". Poate fi aceasta, așa cum încearcă unii să ne convingă, un exemplu de "autentică viață spirituală a celor nebotezați", o parte a "bogățiilor" spirituale, pe care suntem îndemnați să le luam de la religiile necreștine? Sau este mai degrabă o dovadă pentru cuvintele psalmistului dumnezeii păgânilor sunt idoli?"
În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la "Parlamentul Religiilor" din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenți atât prin felul de a vorbi și prin ceea ce a spus, cât și prin felul cum arăta: îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra și purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană și new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionați de el la culme, în scurtă vreme și-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli și partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).
S-au stabilit astfel societăți Vedanta în marile orașe americane și europene, însă aspectul cel mai important al activității lui a fost acela că a reușit să-și introducă ideile în marele circuit al gândirii și practicii universitare.
Scopul său acesta era! Să-și facă cunoscute ideile cât mai rapid și cât mai eficace. Puțin conta pentru Vivekananda dacă ele erau crezute sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: "Bateți la fiecare ușă. Spuneți-le tuturor că toți sunt de natură divină".
Astăzi părți și ecouri ale mesajului său se găsesc în orice librărie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, *Aldous Huxley, Teilhard de Chardin și chiar Thomas Merton.
* Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu traduși și comentați și în cultura română. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie in acest studiu, este insă mai puțin familiar publicului românesc. De ex. Aldous Huxley (1894-1963), stabilit în California în 1937, publică între altele Time Must Have a Stop (Timpul trebuie să aibă un sfârșit, 1944) în care autorul încearcă să evoce starea psihică a unei persoane în momentul morții și imediat după aceea; și The Doors of Perception (Ușile percepției, 1954)- în care se avansează ideea că "sublimele stări mistice" nu sunt altceva decât funcții ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor droguri, in calitate sa de agent britanic, Somerset Maugham (1874-1965)a trebuit să părăsească intempestiv Franța numai cu o valiză și sa se refugieze în S.U.A. unde rămâne timp de șase ani (1940-1946). America este și pentru acest scriitor țara aventurilor mistice, care își găsesc expresie în cartea The Razor's Edge ("Pe lamă de cuțit", sau "La marginea realității", 1945). Christopher Isherwood (1904-?), scriitor prolific și foarte activ și in lumea filmului și a scenei, emigrează in 1939 in California spre a lucra ca scenarist la Holywood. Este cel care a tradus, împreună cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita (1944) în limba engleză. In colaborare cu același a mai scris Shan-Kara's Crest-Jewel of Discrimination (1947), și How to Know God; the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum să-L cunoaștem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Palanjali, 1953), după CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).
Thomas Merton este, fără discuție, cazul cel mai special și în același timp mai periculos, pentru că el avansează ideile lui Vivekananda de pe pozițiile unui monah creștin iar cărțile lui, afectând instituția vitală a creștinismului occidental, au dat o lovitură puternică Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu puțin înainte de moartea sa, părintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o nouă traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau "biblia" hindusă și piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.
Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas cu pas tuturor învățăturilor creștine fundamentale. Cartea sa Maeștrii Zen, publicată postum, este de asemenea, demnă de menționat pentru că se bazează în întregime pe o eroare foarte insidioasă: premisa că toate așa numitele "experiențe mistice" din indiferent ce religie sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc așa, și o persoană de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s-o știe. Că ele nu stau așa o afirmă și o dovedește prin fapte Sfânta Scriptură și întreaga tradiție a Sfinților Părinți.
Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde călugării experimentează practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Și cred că dacă terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu s-ar fi putut întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a și făcut, a pregătit terenul.
Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie și datorită structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esențial este acesta: Toate religiile sunt adevărate dar Vedanta reprezintă adevărul ultim. Diferențele sunt doar o chestiune de "nivele de adevăr". Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevărului". Sau în cuvintele lui Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevărat, ci de la ceea ce este adevărat, la ceea ce este și mai adevărat, de la adevăruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi este și dumnezeul de mâine. "Vedanta se bazează pe convingerea că omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mântuiește singur. Vivekananda a formulat astfel: "Cine să aibă puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îți vine în ajutor pe întuneric trebuie să fie propria ta mână".
Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-și dea seama că o Vedanta prezentată în toate implicațiile ei și dintr-o dată ar fi fost prea mult pentru mentalitatea creștină. "Nivelurile de adevăr" însă erau o noțiune cum nu se poate mai potrivită pentru a asigura puntea de legătură către ecumenismul ideal: acela în cadrul căruia nu se ivește nici un conflict pentru că toată lumea are dreptate.
Sau cum afirma swami: "Dacă una singură din religii este adevărată, atunci toate celelalte trebuie și ele să fie adevărate. Astfel credința hindusă este a tuturor - deci și a voastră -, tot atât de mult pe cât este și a mea. Noi hindușii nu numai că tolerăm, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreună cu zoroastrul și îngenunchind la piciorul crucii împreună cu creștinul. Noi știm că toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetișism, până la cel mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat buchet, căruia, legându-l cu panglica iubirii, ne închinăm plini de încântare".
Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte către adevărata și suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, în realitate, disprețuia Creștinismul pe care îl considera "un adevăr de ordin inferior", dualist, în conversațiile lui particulare spunea că numai un laș ar fi capabil să întoarcă și celălalt obraz. Și orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta. "Arta, știința și religia - spunea el -, nu sunt decât cele trei căi diferite care exprimă un singur adevăr. Dar ca să înțelegem acest lucru trebuie să fi pătruns mai întâi în teoria Advaitei".
Atracția pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi este incontestabilă. Vedanta declară libertatea absolută a fiecărui suflet de a fi el însuși. Ea neagă orice distincție între sacru și profan, între ceea ce este sfânt și ceea ce înseamnă lumea obișnuită. Aceste dualități nu reprezintă decât căi de exprimare diferită a unui singur adevăr. Și singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu și o închinare pe placul fiecăruia, într-un cuvânt, religia este "fă ceea ce-ți convine".
Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.
Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al Hinduismului în "Parlamentul Religiilor" (1893). în 1968 s-au sărbătorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un "Simpozion al Religiilor", sub auspiciile Societății Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea a trei mari personalități, între care un cardinal american.
În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre tradiție și modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: "La universitatea în care lucrez testele de opinie arată că studenții catolici manifestă de cinci sau șase ani încoace atitudini vădit mai liberale decât s-a putut constata în trecut. Și sunt convins că marele Swami Vivekananda însuși ar fi privit favorabil cele mai multe mișcări în direcția unei liberalizări a Creștinismului". Confuzia pe care o făcea preotul Campbell însă era că tendințele manifestate de studenți și numite de el "creștine", nu erau în realitate deloc creștine; ele erau pur și simplu atitudini și practici Vedanta.
Și ca să nu se ivească nici o îndoială în privința acestei interpretări, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la poziția moderniștilor asupra a cinci aspecte de credință, așa cum au fost ele formulate în trei reviste de specialitate internaționale: Prabuddha Bharala, publicată la Calcuta; Vedanta Kesheri, publicată la Madras, și Vedanta and the West (Vedanta și Occidentul), care apare la Londra.
Despre dogme: "Adevărul este o noțiune relativă, doctrinele și dogmele acestea (adică natura lui Dumnezeu, scopul vieții pe pământ, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbătoare, oamenii aflându-se mereu în situația de a nega astăzi ceea ce ieri afirmau că sunt adevăruri sfinte".
Despre Dumnezeu: "Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred că atitudinea creștină liberală se mișcă foarte clar în direcția filozofiilor orientale - atât în ceea ce privește concepția despre un Dumnezeu impersonal, cât și în legătură cu conceptul că suntem divini cu toții".
Despre păcatul originar: "Acest concept degradant și jignitor despre ființa umană este respins de creștinismul liberal, care afirmă că persoana umană este perfectibilă prin instrucție și educație corectă".
Despre lume: "...liberalii afirmă că lumea în care trăim poate fi îmbunătățită și că ar trebui să ne dedicăm cu toții construirii unei societăți mai umane, în loc să suspinăm să ajungem la Rai".
Despre alte religii, "grupul liberal" afirmă: Trebuie abandonată calea demodată a misiunii de convertire. Ci, mai bine să dezvoltăm mai bune relații cu alte religii".
Deci acestea sunt afirmațiile preotului romano-catolic Campbell, purtătorul de cuvânt al "Grupului Catolic Modernist". Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevăruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci și a unui sublim mai inefabil, care se obține subordonându-L pur și simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.
Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.
Iată cum s-a făcut curățenie în romano-catolicism. Câinii săi de pază au luat hoțul drept prieten al stăpânului, iar casa este devastată sub ochii lor. Hoțul a spus: "Haideți să fim mai toleranți în dialoguri interconfesionale", intrând pe poartă. Mai departe era simplu. Hindusul "creștin" (swamis-ul) nu avea decât să expună filozofia Vedanta, folosind terminologie creștină.
Pe de altă parte, creștinii hinduiști (adică grupul catolicilor "moderniști" sau "liberali"), au trebuit să-și lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea și hinduismul. Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea adevăr. Dar, vai! Unii ar vrea acum să târască în această casă a dezolării și Biserica Ortodoxă. Dar să le amintim moderniștilor cuvintele lui Isaia:
Vai de cei care zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul, dulce și dulcele, amar. Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor si pricepuți după gândurile lor! (Isaia 5,20-21)
5. Scopul Hinduismului: "Religia Universală"
Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal căpătase hinduismul pe teritoriul credinței creștine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbări fără efort, tocmai pentru faptul că în toți acești douăzeci de ani am fost practic izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru că mă subordonasem întru totul gurului meu. Trebuia să respect cu strictețe toate prescripțiile lui, indiferent cât de severe, fără înțeles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla și interzicerea de a citi cărți cu conținut creștin sau de a sta de vorbă cu creștinii, în pofida vorbăriei lor despre adevărul religiilor, swamii știu că Hristos este dușmanul lor de neînvins.
Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez filozofia orientală și să practic ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat să urmez cursuri universitare și să obțin o diplomă în filozofie și antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că fac ceva foarte important, adevărata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami și cel în care puneam în practică învățăturile Vedanta.
Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit te mai toate aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea unei religii universale. Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finală a diavolului, pentru că "Religia Universală" nu are voie să conțină "nici o idee individualistă și sectară", ea nemaimenținând din creștinism decât o terminologie goală.
Instaurarea "Religiei Universale" va trebui să echivaleze cu conflagrația totală a creștinismului. Și aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamentează "Noul Creștinism" tocmai în termenii în care Swami Vivekananda își specifică propria sa "Religie Universală".
Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul că, spre deosebire de teologii catolici tradiționaliști, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care însă, după părerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie că se prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte doctrincle Vedanta și Tantra, pe care le combină în liantul unui jargon de sonoritate creștină și le prezintă apoi sub masca de mare efect a evoluționismului.
Iată un citat: "Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. Și totuși focul ei nu mă arde, iar apele ei nu mă topesc. Căci, spre deosebire de formele false ale unui monism care să mă împingă spre un inconștient al pasivității, eu descopăr un pan-creștinism care mă conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finală. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adâncă și totală dezlănțuire a forțelor materiei... Mărturisesc că, urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinia catolică, nu pot să mă mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul".
Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte puțin din toate: un vers din una din Upanișade și bucăți din câteva sisteme filozofice împreună cu practicile lor.
Într-o conferință de presă a prelatului Arrupe, generalul "Societății lui Iisus", care a avut loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe temeiul că "nu este teolog sau filosof de profesie, și, deci, poate să nu fie conștient de toate implicațiile teologice și filozofice pe care le pot căpăta intuițiile sale". După care, respectivul prelat l-a lăudat pe Theillard de Chardin, astfel:
"Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice contemporane, iar succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reușit să reconcilieze știința și credința religioasă". Iar modul în care a reușit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.
Iată ce spune Theillard însuși: "Noua religie nu va fi a altceva decât vechiul nostru creștinism, dar îmbogățit cu un suflu nou ce provine din evoluția firească și legitimă a dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate". Să examinăm în această lumină "Religia Universală" a lui Vivekananda, alături de "Noul Creștinism" al lui Theillard. Așa cum este ea propusă de Vivekananda, "Religia Universală" trebuie să aibă cinci caracteristici.
În primul rând trebuie să fie științifică și construită pe principiul legilor spirituale, adică va fi o religie adevărată și științifică. Căci într-adevăr, atât Vivekananda, cât și Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credință.
În, al doilea rând, fundamentul său este unul evoluționist. Sau, în cuvintele lui Theillard: "O formă religioasă necunoscută până acum, una pe care nimeni nu a putut până în prezent să o imagineze sau să o descrie, Pentru că universul nu era destul de larg și de organic să o încapă. O nouă formă de religie ia ființă acum în inimile oamenilor, dintr-o sămânță semănată de ideea de evoluție". Și în continuare: "Păcatul originar... este un concept care ne leagă de mâini și de picioare și ne golește sângele din vene" pentru că ,"așa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezintă un anacronism pentru sistemul nostru evoluționist de gândire".
Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudoreligios de "evoluție" pe care Creștinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse și el nu lipsește din nici una din aplicările ei practice.
În al treilea rând, "Religia Universală" nu prezintă în centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondată de niște "principii eterne". Theillard este în mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: "Hristos îmi devine din ce în ce mai indispensabil... dar în același timp, persoana istorică a lui Hristos îmi devine din ce în ce mai lipsite de substanță și mai indistinctă". "Viziunea mea despre El mă poartă din ce în ce mai sus pe axa ortodoxiei".
Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui "Hristos" nonistoric este "ortodoxie" hindusă, nu creștină.
În al patrulea rând, scopul principal al "Religiei Universale" este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere uman; lucru ce nu poate fi oferit de așa zisele religii individualiste și sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Creștinismul însuși este o astfel de religie, pentru că el nu răspunde tuturor tipurilor de aspirații religioase. Iată cum își exprimă el nemulțumirea sa: "Creștinismul rămâne în continuare oarecum un refugiu. El nu mai îmbrățișează sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare să călăuzească viața omului modern".
În al cincilea și ultimul rând, în cadrul "Religiei Universale", sau al "Noului Creștinism", noi ne îndreptăm cu toții către aceeași destinație, indiferent de tradiția religioasă din care provenim. Pentru Teillard de Chardin această destinație este "Punctul Omega" situat dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări. Pentru Vivekananda această destinație este întruchipată de "OM": "Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele acelui loc pe care se află înălțat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decât toate sunetele".
Unde se va sfârși această deformare a Creștinismului și triumful hinduismului? Vom avea pe "OM*[2] sau vom avea pe Omega (adică pe Hristos)?
NOTE:
[1] Aculturație: preluare de către o populație a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treaptă superioară de dezvoltare. - Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)
[2] În text "OM" nu este luat în înțelesul de om ca persoană, ci ca silaba sacră a hindușilor.