VIII. CONCLUZIE

DUHUL VREMILOR DE PE URMĂ

 

1. „RENAȘTEREA HARISMATICÔ CA SEMN AL VREMILOR

 

„Până la sfârșitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ aleșii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credință, o vor face reușind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne și minuni dumnezeiești ca în ziua de azi., Acei aleși ai vremurilor din urmă își vor lucra mântuirea din mijlocul lumii și ascunși de ea, în smerenie, iar în Împărăția Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părinții făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fața ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc și să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Mulți dintre oameni, stăpâniți fiind de duhul necurat al neștiinței vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care mulți merg".

Profeția Sf. Nifon de Constanțiana, din insula Cipru

 

A. O "Cincizecime fără Hristos"

„ Pentru creștinii ortodocși fenomenul contemporan al "vorbirii în limbi" este și el un "semn"; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârșitului ei. Creștinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologeților "mișcării harismatice", care vestesc că "noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârșitul acestui veac".[1] Dar Duhul grăiește lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor (I Tim. 4,1).

De asemenea mai știm că sunt duhuri diavolești, făcătoare de semne și care se duc la împărații lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotțiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renaștere spirituală" și de "revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până și cei aleși vor fi în pericol să fie înșelați. Că dreapta credință creștină aproape va dispărea de pe fața pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credință pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari și mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

"Mișcarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine și de har, al unei lumi ce însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile" prin care se fac aceste semne, este ea însăși un "semn" al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre mișcarea ecumenică, ea rămâne în continuare o mișcare a "intențiilor" și a "faptelor bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic și lipsit de substanță. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o mișcare care să aibă cu adevărat "putere"?

Când mișcărea ecumenică va fi cu adevărat însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "mișcarea harismatică", la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre țelul final. Iar acest țel, adică "refundamentarea Bisericii lui Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "creștină". Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei "unități spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii "renașterii harismatice" sunt convinși că experiența lor este "creștină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărți, "renașterea harismatică" cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, "renașterea harismatică" se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstiție și credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate, iar senzațiile finale sunt mai bogate și mai ușor de obținut. Și că întreaga ideologie a "mișcării harismatice" îi conferă aparența de a fi creștină - nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".

Dar noi am văzut până acum că experiența "harismatică" și, mai ales, punctul ei central constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experiență de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "creștină".

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui creștinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile și credința specific și autentic creștine și că el a fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care creștinii înșiși nu au avut nici o contribuție. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necreștin al "trăirilor harismatice".

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet "harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate într-adevăr să aibă loc și fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise "botezul", care vorbea deja în limbi și care încuraja pe oricine să dorească și să caute acest botez. El afirmă în același timp că nu avusese nevoie de pocăință în timpul experienței sale, și că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simțea nevoia sau dorința să renunțe la ele.

Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fară pocăință - o cincizecime fără Hristos - iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi... Aceștia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există și, dorind să se identifice cu această experiență de înaltă ținută, ei caută persoana care să-și pună mâinile pe capetele lor și astfel să obțină conectarea la adevărata cunoaștere ușor, repede și bine, fără a mai fi nevoie de Hristos și de Crucea Lui".

Totuși autorul afirmă că vorbirea în limbi este, fără îndoială, "consecința inițială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".[2]

Cei convinși că "mișcarea harismatică" este de fapt de natură creștină, nu fac altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva" creștin. Dar dacă o astfel de experiență este și la îndemâna celor care caută senzații înălțătoare, ieftine și ușoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente și Hristos.

Însăși posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că experiența "harismatică" în sine nu are nici o legătură cu noțiunea de creștin. Acești "creștini", adesea sinceri și plini de intenții bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experiențe un conținut și o semnificație creștină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experiențe spirituale" care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia "unității spirituale" a omenirii pe care mișcarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?

 

B. "Noul Creștinism"

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că "renașterea harismatică" este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă "duhul" acestei "mișcări harismatice". Dar că acest "duh" nu are nimic de-a face cu Creștinismul ortodox este mai mult decât evident. Și de fapt acest "duh" se înscrie literal în "profețiile" lui Nicolae Berdiaev privitoare la "Noul Creștinism".

Acest "nou creștinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev, "spiritul monahal și ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care îi demască în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este mulțumit de "creștinismul conservator ce călăuzește forțele sufletești ale omului către pocăință și mântuire", ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un astfel de creștinism este încă "incomplet" și, ca atare, îi mai adaugă un al doilea nivel al fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific creștin (desigur că fiecare este liber să le interpreteze ca fiind "creștine", dacă dorește), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credință și dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, și care nu au nici un fel de legătură cu mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a Creștinătății, o spiritualitate nouă și adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".

Iată o declarație ce se află în totală contradicție cu profețiile neotestamentare și cu Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un "nou creștinism", dar ingredientul specific "nou" al acestui "creștinism" nu constitue nimic original sau "avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii diavolești vechi de când lumea și anume a unui păgânism de tip șamanist. Periodicul ortodox "harismatic" The Logos îl recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a fost "cel mai mare teolog al creativității spirituale" (Logos, martie, 1972, p.8).

Într-adevăr, șamanii celor mai primitive triburi sunt cei care știu cum să intre în contact cu "puterile creative" ale cosmosului și să le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât "duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh și pe ape și pe care Biserica lui Hristos le denumește diavoli, cărora, dacă le slujești, poți într-adevăr să ajungi la bucurii și extazuri foarte "creative" ("entuziasmul și extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute "creștinilor" obosiți și căldicei, care cad victima înșelăciunii "harismatice". Dar acest extaz este fără Hristos. Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă "creativă" și ocultă, căreia "creștinii" îi cad victime din ignoranță și auto-înșelare.

"Renașterea harismatică" nici nu are nevoie să pornească la "dialoguri cu religiile necreștine" deoarece, în limbajul și mai ales în practica ei, denumirea de "creștinism" include deja și conținuturile religiilor necreștine, devenind deja prin această includere o religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinație bizară de creștinism și păgânism.

Ciudatul spirit "creștin" al "renașterii harismatice" este cunoscut și definit cu precizie de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Părinților. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură "hristică" aproape supraumană, adică falsul Mesia sau Antihristul. El va fi "creștin" în sensul că întreaga funcție și chiar ființa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privințele posibile. Căci el nu numai ca va fi dușmanul suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i înșela pe creștini, va lua aparențele lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu... (II Tes. 2, 3-4).

Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Și de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 9-12).

Învățătura creștină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă, care nu se poate prezenta aici. Dar dacă, așa cum cred adepții "renașterii harismatice", zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importanță crucială pentru creștinul ortodox să fie informat despre această învățătură ce privește pe cel care, după cum ne-a spus Însuși Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalți "falși prooroci" ai acelor timpuri, semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși (Matei, 24,24).

Iar cuvântul "aleși" nu se referă cu siguranță la mulțimile de "creștini" care ajung să ia drept adevăr cele mai grosolane și mai nescripturistice înșelăciuni, potrivit cărora "lumea este în pragul unei mari deșteptări spirituale", ci la "turma mică", căreia Mântuitorul i-a Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să dea vouă Împărăția (Luca 12,32).

Deci, iată că până și elita constituită din acești adevăraji aleși, această "turmă mică", vor fi atacați și ispitiți de "marile semne și minuni" ale lui Antihrist. Marea masă a "creștinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia - adică pe Antihrist -, fără întrebări și fără probleme, pentru că "noul" său "creștinism" este exact ceea ce caută mulțimea.

 

C. "Isus vine curând"

În locurile in care am ortografiat, Iisus cu un singur "i", am subliniat că El este abordat din perspectiva sectară, care merge chiar până la a goli acest Nume de adevărata lui semnificație și de a sugera prin el ("Isus") chiar noțiunea de Antihrist (n.tr.).

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui "Isus" a căpătat o proeminență ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdicție de a se prezenta în filmele de lung metraj și în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzaționale și de largă audiență în mase, cu caracter satanic și masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vieții Sale. "Mișcarea lui Isus", care este de orientare predominant "harismatică", se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescenților și tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" - care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la "creștinarea" celor mai joase forme de muzică pop americană și pentru întâia oară în acest secol melodiile "creștine" au cea mai mare audiență la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu și grosieră mentalitate lumească este cuprins în propoziția ce pare să exprime așteptările și speranțele, tuturor: "Isus vine curând".

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic și religios, același incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în viețile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colțuri ale țării și fără legătură între ei. Editorul unei publicații "harismatice" dă tiparului relatarea unei persoane, așa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

"Prietenul meu împreună cu soția lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr și avea barbă, dar nu era totuși îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, și mașina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce liniștită: "Domnul vine curând".

Prietenul meu și soția lui au fost atât de uluiți, încât amândoi i-au întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni. Zguduiți, au oprit la prima benzinărie hotărâți să povestească ce li se întâmplase, indiferent de reacția pe care ar fi stârnit-o. După ce i-a ascultat, lucrătorul de la stația de benzină nu numai că nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: "Sunteți a cincea mașină care îmi povesteșle istoria asta".

Deși afară era o amiază toridă, pe mine m-au trecut sudori reci. Acela însă nu era decât începutul. În aceeași adunare povestindu-se alte șase cazuri similare, care avuseseră loc pe tot cuprinsul țării, în ultimii doi ani - în Los Angeles, Philadelphia, Duluth și New Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare similară survenită în statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne că de fapt "Isus vine curând" (David Manuel, Jr., în Logos Joumal, Jan.- Feb., 1972, p.3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane - mai ales în America, locul de origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută de ani -, nu poate să nu remarce o atmosferă foarte clară de așteptare hiliastă. Acest adevăr nu se aplică doar cercurilor "harismatice", ci chiar și celor tradiționalist sau fundamentaliste, care resping "renașterea harismatică".

Astfel, mulți romano-catolici tradiționaliști cred în venirea unei "Ere mariologice" hiliaste mai înainte de sfârșitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a foarte răspânditei erori catolice de a încerca "sanctificarea lumii". Sau, așa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de a transforma lumea modernă în Împărăția lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa".

Evangheliștii protestanți, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor greșit și personal de a interpreta Apocalipsa, așteaptă "mileniul" în care "Hristos" va domni pe pământ. Alți evangheliști din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia" este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.[3] Iar arhi-fundamentalistul Carl McIntire se pregătește să ridice o replică, în mărime naturală, a Templului din Ierusalim în Florida, având convingerea că sosește clipa în care evreii vor construi chiar "Templul în care Domnul Însuși se va întoarce așa cum a promis" (Christian Beacon, Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)

 Astfel, iată că până și antiecumeniștii se pregătesc să se alăture evreilor lipsiți de pocăința în a întâmpina un fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămășita fidelă a evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ proorocul Ilie, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă.

Deci, pe creștinul ortodox adevărat, care cunoaște profețiile referitoare la vremurile din urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis "harismatic", care îi spune: "ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credințele se pot ruga împreună".[4]

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în prezent membrii tuturor confesiunilor "încep să privească peste gardurile care îi despart pe unii de ceilalți pentru a recunoaște pe fiecare față chipul lui Iisus - Hristos".[5] 

Dar care este "Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume aceste programe intensive de pregătire psihologică și chiar fizică? Este Acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în numele său (Ioan 5,43) și-i va reuni sub mâna sa pe toți acei care resping sau pervertesc învățătura Bisericii Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?

Mântuitorul Însuși ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo! Să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: iată este în pustie, să nu iesiți; iată este în cămări, nu credeți. Căci precum fulgerul iese de la răsărit și se arată pănă la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputință de confundat. Ea se va întâmpla deodată. Va veni din cer - Bărbați galileieni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus Care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) - și va hotărî sfârșitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de "pregătire" pentru Hristos, în afară de aceea pe care și-o lucrează fiecare creștin ortodox prin căință pentru păcatele lui, curățire, priveghere și rugăciune. Cei care se "pregătesc" altfel pentru acest sfârșit, care spun că el este undeva "aici" - mai ales "aici" în Templul din Ierusalim - sau care predică pe "Isus vine curând", fără să menționeze marile înșelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeții ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toți "creștinii" care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocși.

Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este viața plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învățătura ortodoxă a sfinților Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al Cezareii, și a altor Sfinți Părinți.[6]

Faptul că protestanții âșteaptă venirea "mileniului" cândva în viitor, nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, i anume că ei se află în afara lui, adică în afara Biserici lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

 

D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios "mișcarea harismatică" prin lucrările reprezentanților ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărți, nu se mai poate îndoi de faptul că  această  "renaștere" - în măsura în care poate fi numită "creștină" -, este în întregime protestantă prin originea, inspirația, intenția, practica, "teologia" și scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de "revivalism" protestant, fenomen ce reține doar câte o bucățică din ceea ce este în mod autentic creștin, dar substituie esența Creștinismului cu o isterie emoțională "religioasă", ale cărei victime cad în iluzia fatală că "s-au mântuit".

Dacă "renașterea harismatică" diferă de revivalismul protestant, atunci diferența constă din aceea că prima își adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.

Nu negăm că o deșteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când mulți creștini ortodocși au pierdut duhul adevăratului creștinism, iar trăirea arzătoare și autentic creștină se vede într-adevăr mult prea rar. Viața în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viața lumească, mult prea atractivă. Pentru prea mulți, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizație bisericească și de îndeplinire "corectă" a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o deșteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile "ortodocșilor harismatici". Aceștia, în acord cu activiștii "harismatici" din rândurile protestanților sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualității patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă și se identifică cu cel mai important curent al "creștinismului" apostat și sincretist de astăzi de factură ecumenică.

"Deșteptări" ortodoxe autentice au existat și în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire creștină a părinților lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orășenilor din St. Petersburg.

Avem apoi mulțimea duhovnicilor monahi ortodocși, care, prin viața lor autentic "plină de duh", au lăsat generațiilor de monahi și de mireni din urma lor adevărata învățătură creștină a vieții. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de "harismaticii" ortodocși, care nu par să-și dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără excepție citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea aparținerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viață dubovnicească.

În "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre "dobândirea Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credincioși prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părțile principale ale trupului omenesc, așa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har". Și iarăși: "Domnul îi ascultă la fel și pe monah și pe mirean, cu condiția ca amândoi să fie ortodocși".

Ca mișcare opusă adevăratei spiritualități creștin-or­todoxe, "renașterea harismatică" nu este decât partea experiențială a modei "ecumenice" dominante - a acestui ecumenism care schimonosește Creștinismul și îl trădează pe Hristos și Biserica Lui. Niciodată un "ortodox harismatic" nu va obiecta la apropiata "unire" dintre chiar  acei protestanți și romano-catolici cu care, așa cum intonează și cântecul "harismatic" interconfesional, ei se află deja "uniți în spirit, uniți în Domnul" și care le conduc și le inspiră experiența "harismatică".

Trebuie atunci să se știe că "duhul" care inspiră "renașterea harismatică" este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor din urmă, și că "minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

 

E. "Copii, este ceasul de pe urmă"

 (I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca și în zilele proorocului Ilie, șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevărați creștini ortodocși, care nu sunt morți din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtați de curentul general de apostazie și nici de falsele "deșteptări", ci își continuă drumul ancorați în credința sfântă și mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfinții Apostoli printr-un șir neîntrerupt de Sfinți Părinți, observând cu atenție semnele timpului și călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul crește cu repeziciune. Judecând după ultimele știri "religioase", este posibil ca "renașterea harismatică" să nu fie decât începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". Mulți protestanți care și-au dat seama de frauda "renașterii harismatice" acceptă acum ca "adevărată" spectaculoasa "renaștere" din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate "chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor".

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în condiții constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obediență absolută față de "vocile" și "îngerii” care apar în mod constant și citează din Scriptură, menționând și numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtășire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că "unul mai puternic"; ("Isus") a venit să le ia locul. "Creștinii" practică o "numărătoare inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la "zero" respectivul moare; copiii sunt învățați cântece și imne protestante de către voci care se aud din senin (și care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, așa încât copiii să le țină minte); "banda magnetică a lui Dumnezeu" înregistrează cântecul unui cor de copii și îl redă apoi din aer în urechile acelorași copii uluiți ; foc se coboară din cer și arde icoane catolice ("Domnul" indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecați 30000 de oameni; „Hristos" apare din cer și "cade" peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportați miraculos din loc în loc și merg pe apă; evangheliștii sunt călăuziți de lumini noaptea și umbriți de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar morții învie.[7] 

Este interesant să aflăm că în anumite părți ale "revivalismului" indonezian, "vorbirea în limbi" lipsește aproape total și este chiar interzisă (deși este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de intervenția directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiași fenomen "spiritual" (așa cum penticostalismul însuși este o formă superioară de spiritism) și să vestească iminența zilei de spaimă în care, așa cum proclamă și "vocile" și "îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine curând - căci noi știm că Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos" prin aceea că va face "minuni" ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric și înșelăciune aproape universale, când pentru cei mai mulți "creștini” Hristos a devenit tocmai ceea ce învățătura ortodoxă denumește Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează și comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preț a cărei existență chiar lumea așa-zisă creștină nici măcar nu o bănuiește. Căci lumea "creștină" dă mâna cu forțele întunericului pentru a-i înșela pe credincioșii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că "numele lui Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei și blasfemiilor în care trăiesc și pe care le acceptă, nepăsători la înfricoșatul avertisment al Domnului: Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă și el același avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fraților, stați neclintiți  și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" și chiar la "revivalismul" final și teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți în linie neîntreruptă de la Hristos și Apostolii Săi și prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtășește și numai celor credincioși, care sunt pecetluiți cu Sfânta Taină a Mirungerii și care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.

 

 

2. RELIGIA VIITORULUI

 

Pentru starea spirituală a umanității contemporane este profund semnificativ faptul că experiențele "harismatice" și de "meditație" prind din ce în ce mai mult teren printre "creștini". Acești așa-ziși creștini sunt indubitabil sub influențe religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului și trăirii duhovnicești a adevăratului Creștinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Creștinismului ca meditația extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele creștinilor.

Existența centrată pe sine și care nu urmărește altceva decât autosatisfacția, este atât de generalizată în viața "creștinilor" zilelor noastre, încât aceștia practic nu mai au acces la înțelegerea unei spiritualități autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totuși acțiuni în vederea unei "vieți spirituale", o fac ca pe o altă formă de autosatisfacție. Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al mișcării "harismatice", cât și al diferitelor forme de "meditație creștină": toate promit (și acordă imediat) experiențe si "simțiri de mulțumire" si "pace".

Dar acesta nu este câtuși de puțin idealul creștin, a cărui definiție esențială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului și a patimilor. "Mulțumirea" și "pacea" propovăduite de mișcările "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înșelăciunii diavolești, al mulțumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viață duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de "meditație creștină", majoritatea de proveniență păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic și nu au absolut nimic în comun cu trăirea creștină. Trăirea creștină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea veșnicei Împărății cerești, care nu se poate instaura desăvârșit decât la sfârșitul acestei lumi temporare. Iar adevăratul luptător creștin nu-și slăbește vigilența și nu-și află liniștea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările veșnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viață. Pe când religiile orientale, cărora Împărăția cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obține simple stări psihice, care încep și sfârșesc în viața de aici.

În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) și pentru a câștiga pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit iubirea adevărului" (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile creștinilor care au pierdut dulceața Creștinismului.

Ține chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărăția satanei, ca și când ar fi a lui Hristos. Mișcarea "harismatică" contemporană și "meditația creștină", ca și "noua conștiință religioasă", cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanității de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de căpetenie este să facă accesibile tuturor creștinilor inițieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână.

Să zicem că aceste "experiențe religioase" sunt încă cel mai adesea căutări de natură experimentală și făcute orbește, ce conțin tot atâta autoînșelare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de inițiere demonică; fără îndoială, nu toți cei care au "meditat" cu succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost și inițiați în împărăția lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent liniștitoare, acesta este scopul acestor experiențe și nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de inițiere vor deveni din ce în ce mai eficace pe măsură ce omenirea devine mai pregătită pentru ele, prin atitudinea de pasivitate și deschidere la noile "experiențe religioase" care îi sunt inculcate prin aceste mișcări.

Dar cum a ajuns umanitatea - și firește creștinătatea - la o asemenea stare disperată?

Desigur, nu din cauza închinării pe față la satana, care este întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creștinul ortodox conștient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecință imediată a slăbirii credinței si a pierderii gustului creștinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano­catolicii și protestanții de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înșelătoriile drăcești. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre creștinii ortodocși de astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar și aceștia, au pierdut mireasma adevăratului creștinism. Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între adevăratul creștinism si pseudo-creștinism. De prea multă vreme creștinii ortodocși iau de-a gata comoara neprețuită a credinței lor și neglijează să pună în practică o învățătură alcătuită din aurul cel mai curat.

Câți dintre creștinii ortodocși au măcar cunoștință de existența textelor de bază ale spiritualității ortodoxe, care ne învață tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care arată viața și învățăturile sfinților îmbunătățiți care au obținut într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câți dintre ei și-au însușit învățătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Viețile purtătorilor de Dumnezeu Părinți ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea Viața mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt și în multe alte cărți ortodoxe?

În Viața marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu - cât de ușor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oraș să-și vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel așteptat? Nu este El acela, ci altul va veni". Ucenicul, având o minte mai slabă și o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte și ajunse până la a rosti: "Poate că ceea ce spui tu este adevărat".

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie și-a întors fața de la el și nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminți ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine ești? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era creștin și avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit și chipul de creștin nu mai este în tine".

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău și mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos și de Sfântul Botez? Acum mergi și plânge-ți păcatul, căci cu mine nu mai poți fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat și chinuit".

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură și se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui și rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului și îl învrednici de semnul iertării și milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine și-i spuse: "Copile, vino și dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez strălucește iar peste capul tău. De acum păzește-te, ca nu cumva din lene și nepăsare dușmanul să te atace iar și, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei".

Este semnificativ mișcările "harismatice" și "de meditație" au prins rădăcină tocmai printre "creștinii ecumeniști". Trăsătura de bază a protestanților ecumeniști este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura Biserică a Iui Hristos, una și adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "creștine", și chiar în interiorul religiilor necreștine; că ceea ce Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, și că practicile credinței cuiva în Hristos sunt de mică importanță, precum și apartenența la o anumită confesiune.

Este adevărat, nu toți ortodocșii care iau parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul așa (deși lucrul este cu siguranță adevărat despre protestanți si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred greșit în Hristos și Biserica Sa, adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleași cuvinte ca și ucenicul din pildă: "Poate că ceea ce spuneți voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un creștin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Și câtă nevoință îi trebuie pentru a-L câștiga înapoi!

Deci, cu atât mai mult creștinul ortodox trebuie să umble în fața lui Dumnezeu cu frică și cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care țin dreapta credință, care duc o viață de luptă duhovnicească cu păcatul și care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creștinii din ziua de azi, care sunt înconjurați din toate părțile de un creștinism fals, care are propriul său arsenal de experiențe ale "harului" și "Duhului Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinții, pentru a-și "întări" propriile erezii! Cu siguranță trăim vremurile de pe urmă, când înșelăciunea este atât de subtilă încât amăgește, de este cu putință, și pe cei aleși (Matei 24,24).

Falșii prooroci ai timpurilor noastre anunță cu glas din ce în ce mai puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se numește, în adevăratele profeții ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profeție, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forța unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de inițiere demonică și aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor și, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleși ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putință.

Împotriva acestei "experiențe religioase" de mare forță, creștinii ortodocși trebuie să se trezească și să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin conștienți de ceea ce înseamnă Ortodoxia creștină și în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "creștine" sau necreștine.

Creștini ortodocși, păstrați cu sfințenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiți ca el să devină o chestiune de obișnuință. Nu-l măsurați după măsura omenească și nu vă așteptați ca el să pară logic sau pe înțelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depășește omenescul sau celor care cred că îl pot obține altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor disprețuiți și cam "nebuni", siliți să trăiască în mijlocul unei mase al cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari și sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția (Luca 12,32).

Fie ca toți creștinii ortodocși să se întărească pentru marea bătălie care îi așteaptă, și să nu uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că porțile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) și că pentru cei aleși El va scurta zilele urgiei și strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Și apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniți! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci și noi, așa cum au făcut-o toți adevărații creștini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârșit și că Mântuitorul nostru va veni curând; căci Cel Ce mărturisește acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)

 

 

 

NOTE

[1]  Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3

[2] Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971,  pp. 44,  47

[3] De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer - Destinul Israelului și apropiata venire a Eliberatorului, Christ for the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp. 28-30

[4] Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p.24

[5] Kevin Ranaghan in Logos Journal, Nov, 1971, p.21

[6] Vezi Arhiepiscopul Averchie, Guide to the Study of the New Testament - Îndreptar pentru studiul Noului Testament - Partea a II-a (rusește), Jordanville, NY., 1956, pp.434-438

[7] Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, și Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971