VIII. CONCLUZIE

DUHUL VREMILOR DE PE URMĂ

1. „RENAŞTEREA HARISMATICĂ” CA SEMN AL VREMILOR

„Până la sfârşitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ aleşii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credinţă, o vor face reuşind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne şi minuni dumnezeieşti ca în ziua de azi., Acei aleşi ai vremurilor din urmă îşi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii şi ascunşi de ea, în smerenie, iar în Împărăţia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părinţii făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în faţa ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc şi să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Mulţi dintre oameni, stăpâniţi fiind de duhul necurat al neştiinţei vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care mulţi merg".

Profeţia Sf. Nifon de Constanţiana, din insula Cipru

A. O "Cincizecime fără Hristos"

„ Pentru creştinii ortodocşi fenomenul contemporan al "vorbirii în limbi" este şi el un "semn"; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârşitului ei. Creştinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologeţilor "mişcării harismatice", care vestesc că "noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârşitul acestui veac".[1] Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Tim. 4,1).

De asemenea mai ştim că sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renaştere spirituală" şi de "revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până şi cei aleşi vor fi în pericol să fie înşelaţi. Că dreapta credinţă creştină aproape va dispărea de pe faţa pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari şi mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

"Mişcarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine şi de har, al unei lumi ce însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile" prin care se fac aceste semne, este ea însăşi un "semn" al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre mişcarea ecumenică, ea rămâne în continuare o mişcare a "intenţiilor" şi a "faptelor bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic şi lipsit de substanţă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o mişcare care să aibă cu adevărat "putere"?

Când mişcărea ecumenică va fi cu adevărat însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "mişcarea harismatică", la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre ţelul final. Iar acest ţel, adică "refundamentarea Bisericii lui Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "creştină". Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei "unităţi spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii "renaşterii harismatice" sunt convinşi că experienţa lor este "creştină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărţi, "renaşterea harismatică" cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, "renaşterea harismatică" se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstiţie şi credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate, iar senzaţiile finale sunt mai bogate şi mai uşor de obţinut. Şi că întreaga ideologie a "mişcării harismatice" îi conferă aparenţa de a fi creştină - nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".

Dar noi am văzut până acum că experienţa "harismatică" şi, mai ales, punctul ei central constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experienţă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "creştină".

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui creştinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile şi credinţa specific şi autentic creştine şi că el a fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care creştinii înşişi nu au avut nici o contribuţie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necreştin al "trăirilor harismatice".

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet "harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate într-adevăr să aibă loc şi fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise "botezul", care vorbea deja în limbi şi care încuraja pe oricine să dorească şi să caute acest botez. El afirmă în acelaşi timp că nu avusese nevoie de pocăinţă în timpul experienţei sale, şi că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simţea nevoia sau dorinţa să renunţe la ele.

Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fară pocăinţă - o cincizecime fără Hristos - iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi... Aceştia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există şi, dorind să se identifice cu această experienţă de înaltă ţinută, ei caută persoana care să-şi pună mâinile pe capetele lor şi astfel să obţină conectarea la adevărata cunoaştere uşor, repede şi bine, fără a mai fi nevoie de Hristos şi de Crucea Lui".

Totuşi autorul afirmă că vorbirea în limbi este, fără îndoială, "consecinţa iniţială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".[2]

Cei convinşi că "mişcarea harismatică" este de fapt de natură creştină, nu fac altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva" creştin. Dar dacă o astfel de experienţă este şi la îndemâna celor care caută senzaţii înălţătoare, ieftine şi uşoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente şi Hristos.

Însăşi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că experienţa "harismatică" în sine nu are nici o legătură cu noţiunea de creştin. Aceşti "creştini", adesea sinceri şi plini de intenţii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experienţe un conţinut şi o semnificaţie creştină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experienţe spirituale" care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia "unităţii spirituale" a omenirii pe care mişcarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?

B. "Noul Creştinism"

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că "renaşterea harismatică" este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă "duhul" acestei "mişcări harismatice". Dar că acest "duh" nu are nimic de-a face cu Creştinismul ortodox este mai mult decât evident. Şi de fapt acest "duh" se înscrie literal în "profeţiile" lui Nicolae Berdiaev privitoare la "Noul Creştinism".

Acest "nou creştinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev, "spiritul monahal şi ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care îi demască în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este mulţumit de "creştinismul conservator ce călăuzeşte forţele sufleteşti ale omului către pocăinţă şi mântuire", ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un astfel de creştinism este încă "incomplet" şi, ca atare, îi mai adaugă un al doilea nivel al fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific creştin (desigur că fiecare este liber să le interpreteze ca fiind "creştine", dacă doreşte), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credinţă şi dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, şi care nu au nici un fel de legătură cu mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a Creştinătăţii, o spiritualitate nouă şi adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".

Iată o declaraţie ce se află în totală contradicţie cu profeţiile neotestamentare şi cu Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un "nou creştinism", dar ingredientul specific "nou" al acestui "creştinism" nu constitue nimic original sau "avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii diavoleşti vechi de când lumea şi anume a unui păgânism de tip şamanist. Periodicul ortodox "harismatic" The Logos îl recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a fost "cel mai mare teolog al creativităţii spirituale" (Logos, martie, 1972, p.8).

Într-adevăr, şamanii celor mai primitive triburi sunt cei care ştiu cum să intre în contact cu "puterile creative" ale cosmosului şi să le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât "duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh şi pe ape şi pe care Biserica lui Hristos le denumeşte diavoli, cărora, dacă le slujeşti, poţi într-adevăr să ajungi la bucurii şi extazuri foarte "creative" ("entuziasmul şi extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute "creştinilor" obosiţi şi căldicei, care cad victima înşelăciunii "harismatice". Dar acest extaz este fără Hristos. Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă "creativă" şi ocultă, căreia "creştinii" îi cad victime din ignoranţă şi auto-înşelare.

"Renaşterea harismatică" nici nu are nevoie să pornească la "dialoguri cu religiile necreştine" deoarece, în limbajul şi mai ales în practica ei, denumirea de "creştinism" include deja şi conţinuturile religiilor necreştine, devenind deja prin această includere o religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinaţie bizară de creştinism şi păgânism.

Ciudatul spirit "creştin" al "renaşterii harismatice" este cunoscut şi definit cu precizie de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Părinţilor. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură "hristică" aproape supraumană, adică falsul Mesia sau Antihristul. El va fi "creştin" în sensul că întreaga funcţie şi chiar fiinţa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privinţele posibile. Căci el nu numai ca va fi duşmanul suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i înşela pe creştini, va lua aparenţele lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu... (II Tes. 2, 3-4).

Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 9-12).

Învăţătura creştină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă, care nu se poate prezenta aici. Dar dacă, aşa cum cred adepţii "renaşterii harismatice", zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importanţă crucială pentru creştinul ortodox să fie informat despre această învăţătură ce priveşte pe cel care, după cum ne-a spus Însuşi Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalţi "falşi prooroci" ai acelor timpuri, semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei, 24,24).

Iar cuvântul "aleşi" nu se referă cu siguranţă la mulţimile de "creştini" care ajung să ia drept adevăr cele mai grosolane şi mai nescripturistice înşelăciuni, potrivit cărora "lumea este în pragul unei mari deşteptări spirituale", ci la "turma mică", căreia Mântuitorul i-a Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).

Deci, iată că până şi elita constituită din aceşti adevăraji aleşi, această "turmă mică", vor fi atacaţi şi ispitiţi de "marile semne şi minuni" ale lui Antihrist. Marea masă a "creştinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia - adică pe Antihrist -, fără întrebări şi fără probleme, pentru că "noul" său "creştinism" este exact ceea ce caută mulţimea.

C. "Isus vine curând"

În locurile in care am ortografiat, Iisus cu un singur "i", am subliniat că El este abordat din perspectiva sectară, care merge chiar până la a goli acest Nume de adevărata lui semnificaţie şi de a sugera prin el ("Isus") chiar noţiunea de Antihrist (n.tr.).

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui "Isus" a căpătat o proeminenţă ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdicţie de a se prezenta în filmele de lung metraj şi în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzaţionale şi de largă audienţă în mase, cu caracter satanic şi masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vieţii Sale. "Mişcarea lui Isus", care este de orientare predominant "harismatică", se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescenţilor şi tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" - care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la "creştinarea" celor mai joase forme de muzică pop americană şi pentru întâia oară în acest secol melodiile "creştine" au cea mai mare audienţă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu şi grosieră mentalitate lumească este cuprins în propoziţia ce pare să exprime aşteptările şi speranţele, tuturor: "Isus vine curând".

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic şi religios, acelaşi incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în vieţile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colţuri ale ţării şi fără legătură între ei. Editorul unei publicaţii "harismatice" dă tiparului relatarea unei persoane, aşa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

"Prietenul meu împreună cu soţia lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr şi avea barbă, dar nu era totuşi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, şi maşina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce liniştită: "Domnul vine curând".

Prietenul meu şi soţia lui au fost atât de uluiţi, încât amândoi i-au întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni. Zguduiţi, au oprit la prima benzinărie hotărâţi să povestească ce li se întâmplase, indiferent de reacţia pe care ar fi stârnit-o. După ce i-a ascultat, lucrătorul de la staţia de benzină nu numai că nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: "Sunteţi a cincea maşină care îmi povesteşle istoria asta".

Deşi afară era o amiază toridă, pe mine m-au trecut sudori reci. Acela însă nu era decât începutul. În aceeaşi adunare povestindu-se alte şase cazuri similare, care avuseseră loc pe tot cuprinsul ţării, în ultimii doi ani - în Los Angeles, Philadelphia, Duluth şi New Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare similară survenită în statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne că de fapt "Isus vine curând" (David Manuel, Jr., în Logos Joumal, Jan.- Feb., 1972, p.3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane - mai ales în America, locul de origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută de ani -, nu poate să nu remarce o atmosferă foarte clară de aşteptare hiliastă. Acest adevăr nu se aplică doar cercurilor "harismatice", ci chiar şi celor tradiţionalist sau fundamentaliste, care resping "renaşterea harismatică".

Astfel, mulţi romano-catolici tradiţionalişti cred în venirea unei "Ere mariologice" hiliaste mai înainte de sfârşitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a foarte răspânditei erori catolice de a încerca "sanctificarea lumii". Sau, aşa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de a transforma lumea modernă în Împărăţia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa".

Evangheliştii protestanţi, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor greşit şi personal de a interpreta Apocalipsa, aşteaptă "mileniul" în care "Hristos" va domni pe pământ. Alţi evanghelişti din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia" este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.[3] Iar arhi-fundamentalistul Carl McIntire se pregăteşte să ridice o replică, în mărime naturală, a Templului din Ierusalim în Florida, având convingerea că soseşte clipa în care evreii vor construi chiar "Templul în care Domnul Însuşi se va întoarce aşa cum a promis" (Christian Beacon, Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)

 Astfel, iată că până şi antiecumeniştii se pregătesc să se alăture evreilor lipsiţi de pocăinţa în a întâmpina un fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămăşita fidelă a evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ proorocul Ilie, aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă.

Deci, pe creştinul ortodox adevărat, care cunoaşte profeţiile referitoare la vremurile din urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis "harismatic", care îi spune: "ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credinţele se pot ruga împreună".[4]

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în prezent membrii tuturor confesiunilor "încep să privească peste gardurile care îi despart pe unii de ceilalţi pentru a recunoaşte pe fiecare faţă chipul lui Iisus - Hristos".[5] 

Dar care este "Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume aceste programe intensive de pregătire psihologică şi chiar fizică? Este Acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în numele său (Ioan 5,43) şi-i va reuni sub mâna sa pe toţi acei care resping sau pervertesc învăţătura Bisericii Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?

Mântuitorul Însuşi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo! Să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: iată este în pustie, să nu iesiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pănă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat. Ea se va întâmpla deodată. Va veni din cer - Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) - şi va hotărî sfârşitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de "pregătire" pentru Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin ortodox prin căinţă pentru păcatele lui, curăţire, priveghere şi rugăciune. Cei care se "pregătesc" altfel pentru acest sfârşit, care spun că el este undeva "aici" - mai ales "aici" în Templul din Ierusalim - sau care predică pe "Isus vine curând", fără să menţioneze marile înşelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toţi "creştinii" care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocşi.

Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este viaţa plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învăţătura ortodoxă a sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al Cezareii, şi a altor Sfinţi Părinţi.[6]

Faptul că protestanţii âşteaptă venirea "mileniului" cândva în viitor, nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, i anume că ei se află în afara lui, adică în afara Biserici lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios "mişcarea harismatică" prin lucrările reprezentanţilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărţi, nu se mai poate îndoi de faptul că  această  "renaştere" - în măsura în care poate fi numită "creştină" -, este în întregime protestantă prin originea, inspiraţia, intenţia, practica, "teologia" şi scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de "revivalism" protestant, fenomen ce reţine doar câte o bucăţică din ceea ce este în mod autentic creştin, dar substituie esenţa Creştinismului cu o isterie emoţională "religioasă", ale cărei victime cad în iluzia fatală că "s-au mântuit".

Dacă "renaşterea harismatică" diferă de revivalismul protestant, atunci diferenţa constă din aceea că prima îşi adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.

Nu negăm că o deşteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când mulţi creştini ortodocşi au pierdut duhul adevăratului creştinism, iar trăirea arzătoare şi autentic creştină se vede într-adevăr mult prea rar. Viaţa în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viaţa lumească, mult prea atractivă. Pentru prea mulţi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizaţie bisericească şi de îndeplinire "corectă" a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o deşteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile "ortodocşilor harismatici". Aceştia, în acord cu activiştii "harismatici" din rândurile protestanţilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualităţii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă şi se identifică cu cel mai important curent al "creştinismului" apostat şi sincretist de astăzi de factură ecumenică.

"Deşteptări" ortodoxe autentice au existat şi în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire creştină a părinţilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăşenilor din St. Petersburg.

Avem apoi mulţimea duhovnicilor monahi ortodocşi, care, prin viaţa lor autentic "plină de duh", au lăsat generaţiilor de monahi şi de mireni din urma lor adevărata învăţătură creştină a vieţii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de "harismaticii" ortodocşi, care nu par să-şi dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără excepţie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea aparţinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viaţă dubovnicească.

În "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre "dobândirea Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credincioşi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părţile principale ale trupului omenesc, aşa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har". Şi iarăşi: "Domnul îi ascultă la fel şi pe monah şi pe mirean, cu condiţia ca amândoi să fie ortodocşi".

Ca mişcare opusă adevăratei spiritualităţi creştin-or­todoxe, "renaşterea harismatică" nu este decât partea experienţială a modei "ecumenice" dominante - a acestui ecumenism care schimonoseşte Creştinismul şi îl trădează pe Hristos şi Biserica Lui. Niciodată un "ortodox harismatic" nu va obiecta la apropiata "unire" dintre chiar  acei protestanţi şi romano-catolici cu care, aşa cum intonează şi cântecul "harismatic" interconfesional, ei se află deja "uniţi în spirit, uniţi în Domnul" şi care le conduc şi le inspiră experienţa "harismatică".

Trebuie atunci să se ştie că "duhul" care inspiră "renaşterea harismatică" este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor din urmă, şi că "minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

E. "Copii, este ceasul de pe urmă"

 (I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca şi în zilele proorocului Ilie, şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevăraţi creştini ortodocşi, care nu sunt morţi din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtaţi de curentul general de apostazie şi nici de falsele "deşteptări", ci îşi continuă drumul ancoraţi în credinţa sfântă şi mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfinţii Apostoli printr-un şir neîntrerupt de Sfinţi Părinţi, observând cu atenţie semnele timpului şi călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune. Judecând după ultimele ştiri "religioase", este posibil ca "renaşterea harismatică" să nu fie decât începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". Mulţi protestanţi care şi-au dat seama de frauda "renaşterii harismatice" acceptă acum ca "adevărată" spectaculoasa "renaştere" din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate "chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor".

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în condiţii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obedienţă absolută faţă de "vocile" şi "îngerii” care apar în mod constant şi citează din Scriptură, menţionând şi numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtăşire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că "unul mai puternic"; ("Isus") a venit să le ia locul. "Creştinii" practică o "numărătoare inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la "zero" respectivul moare; copiii sunt învăţaţi cântece şi imne protestante de către voci care se aud din senin (şi care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, aşa încât copiii să le ţină minte); "banda magnetică a lui Dumnezeu" înregistrează cântecul unui cor de copii şi îl redă apoi din aer în urechile aceloraşi copii uluiţi ; foc se coboară din cer şi arde icoane catolice ("Domnul" indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecaţi 30000 de oameni; „Hristos" apare din cer şi "cade" peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportaţi miraculos din loc în loc şi merg pe apă; evangheliştii sunt călăuziţi de lumini noaptea şi umbriţi de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar morţii învie.[7] 

Este interesant să aflăm că în anumite părţi ale "revivalismului" indonezian, "vorbirea în limbi" lipseşte aproape total şi este chiar interzisă (deşi este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de intervenţia directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiaşi fenomen "spiritual" (aşa cum penticostalismul însuşi este o formă superioară de spiritism) şi să vestească iminenţa zilei de spaimă în care, aşa cum proclamă şi "vocile" şi "îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine curând - căci noi ştim că Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos" prin aceea că va face "minuni" ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric şi înşelăciune aproape universale, când pentru cei mai mulţi "creştini” Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă denumeşte Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează şi comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preţ a cărei existenţă chiar lumea aşa-zisă creştină nici măcar nu o bănuieşte. Căci lumea "creştină" dă mâna cu forţele întunericului pentru a-i înşela pe credincioşii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că "numele lui Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei şi blasfemiilor în care trăiesc şi pe care le acceptă, nepăsători la înfricoşatul avertisment al Domnului: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă şi el acelaşi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi  şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" şi chiar la "revivalismul" final şi teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi în linie neîntreruptă de la Hristos şi Apostolii Săi şi prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăşeşte şi numai celor credincioşi, care sunt pecetluiţi cu Sfânta Taină a Mirungerii şi care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.

2. RELIGIA VIITORULUI

Pentru starea spirituală a umanităţii contemporane este profund semnificativ faptul că experienţele "harismatice" şi de "meditaţie" prind din ce în ce mai mult teren printre "creştini". Aceşti aşa-zişi creştini sunt indubitabil sub influenţe religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului şi trăirii duhovniceşti a adevăratului Creştinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Creştinismului ca meditaţia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele creştinilor.

Existenţa centrată pe sine şi care nu urmăreşte altceva decât autosatisfacţia, este atât de generalizată în viaţa "creştinilor" zilelor noastre, încât aceştia practic nu mai au acces la înţelegerea unei spiritualităţi autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totuşi acţiuni în vederea unei "vieţi spirituale", o fac ca pe o altă formă de autosatisfacţie. Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al mişcării "harismatice", cât şi al diferitelor forme de "meditaţie creştină": toate promit (şi acordă imediat) experienţe si "simţiri de mulţumire" si "pace".

Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, a cărui definiţie esenţială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului şi a patimilor. "Mulţumirea" şi "pacea" propovăduite de mişcările "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înşelăciunii diavoleşti, al mulţumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viaţă duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de "meditaţie creştină", majoritatea de provenienţă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic şi nu au absolut nimic în comun cu trăirea creştină. Trăirea creştină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea veşnicei Împărăţii cereşti, care nu se poate instaura desăvârşit decât la sfârşitul acestei lumi temporare. Iar adevăratul luptător creştin nu-şi slăbeşte vigilenţa şi nu-şi află liniştea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările veşnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viaţă. Pe când religiile orientale, cărora Împărăţia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obţine simple stări psihice, care încep şi sfârşesc în viaţa de aici.

În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) şi pentru a câştiga pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit iubirea adevărului" (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile creştinilor care au pierdut dulceaţa Creştinismului.

Ţine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărăţia satanei, ca şi când ar fi a lui Hristos. Mişcarea "harismatică" contemporană şi "meditaţia creştină", ca şi "noua conştiinţă religioasă", cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanităţii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de căpetenie este să facă accesibile tuturor creştinilor iniţieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână.

Să zicem că aceste "experienţe religioase" sunt încă cel mai adesea căutări de natură experimentală şi făcute orbeşte, ce conţin tot atâta autoînşelare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de iniţiere demonică; fără îndoială, nu toţi cei care au "meditat" cu succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost şi iniţiaţi în împărăţia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent liniştitoare, acesta este scopul acestor experienţe şi nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de iniţiere vor deveni din ce în ce mai eficace pe măsură ce omenirea devine mai pregătită pentru ele, prin atitudinea de pasivitate şi deschidere la noile "experienţe religioase" care îi sunt inculcate prin aceste mişcări.

Dar cum a ajuns umanitatea - şi fireşte creştinătatea - la o asemenea stare disperată?

Desigur, nu din cauza închinării pe faţă la satana, care este întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creştinul ortodox conştient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecinţă imediată a slăbirii credinţei si a pierderii gustului creştinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano­catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre creştinii ortodocşi de astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar şi aceştia, au pierdut mireasma adevăratului creştinism. Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între adevăratul creştinism si pseudo-creştinism. De prea multă vreme creştinii ortodocşi iau de-a gata comoara nepreţuită a credinţei lor şi neglijează să pună în practică o învăţătură alcătuită din aurul cel mai curat.

Câţi dintre creştinii ortodocşi au măcar cunoştinţă de existenţa textelor de bază ale spiritualităţii ortodoxe, care ne învaţă tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care arată viaţa şi învăţăturile sfinţilor îmbunătăţiţi care au obţinut într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câţi dintre ei şi-au însuşit învăţătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vieţile purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea Viaţa mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt şi în multe alte cărţi ortodoxe?

În Viaţa marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu - cât de uşor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oraş să-şi vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel aşteptat? Nu este El acela, ci altul va veni". Ucenicul, având o minte mai slabă şi o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte şi ajunse până la a rosti: "Poate că ceea ce spui tu este adevărat".

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie şi-a întors faţa de la el şi nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminţi ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine eşti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era creştin şi avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit şi chipul de creştin nu mai este în tine".

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău şi mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos şi de Sfântul Botez? Acum mergi şi plânge-ţi păcatul, căci cu mine nu mai poţi fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat şi chinuit".

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură şi se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui şi rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului şi îl învrednici de semnul iertării şi milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine şi-i spuse: "Copile, vino şi dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez străluceşte iar peste capul tău. De acum păzeşte-te, ca nu cumva din lene şi nepăsare duşmanul să te atace iar şi, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei".

Este semnificativ că mişcările "harismatice" şi "de meditaţie" au prins rădăcină tocmai printre "creştinii ecumenişti". Trăsătura de bază a protestanţilor ecumenişti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura Biserică a Iui Hristos, una şi adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "creştine", şi chiar în interiorul religiilor necreştine; că ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, şi că practicile credinţei cuiva în Hristos sunt de mică importanţă, precum şi apartenenţa la o anumită confesiune.

Este adevărat, nu toţi ortodocşii care iau parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul aşa (deşi lucrul este cu siguranţă adevărat despre protestanţi si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica Sa, adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleaşi cuvinte ca şi ucenicul din pildă: "Poate că ceea ce spuneţi voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un creştin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Şi câtă nevoinţă îi trebuie pentru a-L câştiga înapoi!

Deci, cu atât mai mult creştinul ortodox trebuie să umble în faţa lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care ţin dreapta credinţă, care duc o viaţă de luptă duhovnicească cu păcatul şi care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creştinii din ziua de azi, care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care are propriul său arsenal de experienţe ale "harului" şi "Duhului Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţii, pentru a-şi "întări" propriile erezii! Cu siguranţă trăim vremurile de pe urmă, când înşelăciunea este atât de subtilă încât amăgeşte, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24,24).

Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forţa unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă.

Împotriva acestei "experienţe religioase" de mare forţă, creştinii ortodocşi trebuie să se trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin conştienţi de ceea ce înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "creştine" sau necreştine.

Creştini ortodocşi, păstraţi cu sfinţenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiţi ca el să devină o chestiune de obişnuinţă. Nu-l măsuraţi după măsura omenească şi nu vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe înţelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depăşeşte omenescul sau celor care cred că îl pot obţine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispreţuiţi şi cam "nebuni", siliţi să trăiască în mijlocul unei mase al cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari şi sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).

Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie care îi aşteaptă, şi să nu uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi că pentru cei aleşi El va scurta zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Şi apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul nostru va veni curând; căci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)

NOTE

[1]  Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3

[2] Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971,  pp. 44,  47

[3] De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer - Destinul Israelului şi apropiata venire a Eliberatorului, Christ for the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp. 28-30

[4] Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p.24

[5] Kevin Ranaghan in Logos Journal, Nov, 1971, p.21

[6] Vezi Arhiepiscopul Averchie, Guide to the Study of the New Testament - Îndreptar pentru studiul Noului Testament - Partea a II-a (ruseşte), Jordanville, NY., 1956, pp.434-438

[7] Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, şi Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971