Introducere

1. "Dialogul cu religiile necreştine"

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care mulţi creştini ortodocşi sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi grămădesc învăţători după poftele lor, şi îşi întorc auzul de la adevăr şi se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente şi luări de poziţie ale mişcării ecumenice. Reprezentanţi ai Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii şi cu Protestanţii şi dau publicităţii "declaraţii comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăşanie sau trăirea creştină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocşilor (neortodocşilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemaţi cu toţii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăşesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curăţire a trupului şi sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe şi că fără înţelegerea acestor aspecte fundamentale toate "dialogurile" şi "declaraţiile comune" nu sunt decât o caricatură cu pretenţii de ţinută academică a adevăratului dialog creştin - dialog al cărui ţel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omeneşti.

Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste "dialoguri" bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de "liberalism" ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Aceşti participanţi rămân însă tăcuţi, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul conştiinţei ortodoxe. [1] 

La nivele mai puţin înalte, "conferinţele" şi "discuţiile ecumenice" se organizează de obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea Ortodoxă şi chiar cu oficierea unei "Liturghii Ortodoxe". Atmosfera acestor "conferinţe" este într-atât de marcată de diletantism şi de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei "unităţi" atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidenţă abisul de necuprins ce se cască între adevărata Ortodoxie şi viziunea "ecumenistă" asupra lumii şi vieţii. [2]

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocşi invitaţi la aceste conferinţe şi de faptul că ei nu sunt ferm ancoraţi în tradiţia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de aceştia, precum "acordul de fond asupra punctelor liturgice şi dogmatice", sunt folosite de activiştii ecumenişti ca bază pentru cele mai incredibile inovaţii, precum oferirea Sfintei împărtăşanii şi ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenişti să lanseze în rândul maselor declaraţii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îşi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată soţia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are infailibilitatea. Să o aibă aşadar şi Papa, dacă asta doreşte". [3]

Creştinii ortodocşi conştienţi se pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârşi toate acestea şi până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor şi demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privinţă, dar ţinând cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce direcţie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care a inspirat declaraţii şi acţiuni de felul celor menţionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiţi: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre".

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuşi Creştinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în sensul în care a întemeiat-o Hristos.

Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii "religioase". Şi iată cum ecumenismul "creştin" nu va putea să sfârşească decât in sincretismul unei religii mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră şi animă "Mişcarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este in­trarea în comuniune cu religiile necreştine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvol­tare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. În faţa unui public de 10000 de persoane reprezentanţi ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică şi Ortodoxă au ţinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a noţiunii de pace mondială, iar un cor "inter-confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinând tuturor denominaţiunilor.

2. Într-o declaraţie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului şi laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord şi de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: „Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna".

3.  "The Temple of Understanding, Inc". (Templul înţelegerii), o fundaţie Americană iniţiată în 1960 ca un soi de "Asociaţie a Religiilor Unite" cu scopul de a "clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii" (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a ţinut până în prezent mai multe "conferinţe la vârf". La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul [4] Thomas Merton [5] a declarat: „Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială".

La cea de a doua conferinţă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanţi a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: "Proiectul de Creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire către toţi conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără precedent", descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind „un eveniment epocal din istoria religiilor". Cu acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui şi potrivit tradiţiei propriei sale religii.

De asemenea, "credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea 'Tatăl nostru" (La Suisse, 3 aprilie 1970).

Materialele de popularizare pe care le-a redactat “Templul înţelegerii" dau la iveală că la conferinţa ”la vârf” organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi că Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al "Comitetului International" al Templului.

Aşadar, "conferinţele la vârf oferă delegaţilor ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la "crearea unei comunităţi mondiale a religiilor", care "grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, şi potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiaşi reprezentanţi participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale "fără precedent", la care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui creştin ortodox, care participă la asemenea conferinţe şi se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici şi cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finanţat conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre hinduşi, budişti, creştini şi musulmani, care a fost urmată de o conferinţă de evaluare în iunie al aceluiaşi an la Zurich, unde 23 de "teologi" din cadrul CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necreştine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta [1979], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până şi pe delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu aceste religii dar, călcând în picioare  nouăsprezece  secole  de  istorie  a  Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe creştini să "investigheze viaţa de autentică spiritualitate a celor nebotezaţi" şi să-şi îmbogăţească experienţa cu "comorile ce se află în sânul comunităţii religioase universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe însuşi Hristos".[6]

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat şi a aprobat ca reprezentanţii diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, menţionând că, "în prezenta fază de dezvoltare putem începe să acordăm prioritate   întâlnirilor   bilaterale   axate   pe   probleme specifice".[7]

În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului 1972 un "dialog" major creştino-musulman cu circa patruzeci de participanţi de ambele părţi, la care au fost prezenţi şi delegaţi ortodocşi.

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie - potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului - Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un "dialog" teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele două zile de discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor "dialoguri cu religiile necreştine". "Teologii" greci au căzui de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile" (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor "dialoguri"? În mod evident ea este aceea de a "reformula" Creştinismul Ortodox aşa încât el să nu mai creeze senzaţii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu religiile necreştine" la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.

De atunci încoace ele s-au înteţit, iar dialogurile şi chiar rugăciunile "creştinilor ortodocşi" cu reprezentanţii religiilor necreştine sunt acceptate ca un aspect normal şi cotidian al vieţii contemporane. "Dialogul cu religiile necreştine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar să examinăm acum "teologia" şi scopul acestui "dialog" accelerat şi să vedem ce îl distinge de ecumenismul aşa-zis creştin care a predominat până acum.

2. Ecumenismul "creştin" şi cel necreştin

În cel mai bun caz ecumenismul aşa-zis creştin poate să reprezinte greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante - prin care Bisericile Protestantă şi Romano-Catolică nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează în afara ei. "Dialogul cu religiile necreştine" însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare conştientă şi voluntară de o anumită conştiinţă de sine a creştinului, conştiinţă de care nu se leapădă nici unii dintre protestanţii şi catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intenţii, ci mai curând o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învăţătura creştină, încât au devenit practic păgâni, închinători la "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4,4). Sau altfel spus "închinători ai lui Satan şi următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire".

Ecumenismul "creştin" se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există "un creştinism comun" împărtăşit de mulţi inşi, care nu cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreşte cumva să "clădească" o Biserică care să-i cuprindă pe toţi aceşti "creştini" indiferenţi. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează "dialogul cu necreştinii"? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă între creştini şi cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci - aşa cum este cazul tuturor reprezentanţilor religiilor necreştine care vin în contact cu creştinismul -, Îl resping hotărât pe Hristos?

Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea avangardei apostaţilor ortodocşi (căci aşa se numesc cei care "cad", fără putinţă de tăgadă, de la dreapta credinţă), vorbesc de "comorile spirituale" şi de o viaţă de autentică spiritualitate prezentă în religiile necreştine; dar numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor şi numai pentru că atribuie experienţei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să afirme că păgânii îl găsesc pe "Hristos" şi "harul" Său atunci când îşi citesc scripturile lor sau că "orice martir pentru adevăr şi orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos" [8].

Cu siguranţă că cei în cauză (fie budistul care îşi dă foc, fie comunistul care moare pentru "cauza" în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăşesc cu El - iar ideea unei mărturisiri sau împărtăşiri neconştiente cu Hristos este contra esenţei însăşi a Creştinismului. Dacă vreun necreştin răzleţ pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: „Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu zoroastrul şi îngenunchem în faţa crucii împreună cu creştinul"; experienţa "creştină" a acestui necreştin nu ar fi decât una între multe alte experienţe spirituale, la fel de valabile toate.

Nu. Creştinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările şi redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu religiile necreştine". Numele de Creştinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităţi care se defineşte şi se identifică la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de "spiritualitate", care oferă deja "liberalilor" religioşi teren aproape nelimitat pentru teologizările lor ceţoase.

Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii "spirituale" a "dialogului cu religiile necreştine". Ridicând problema "dacă creştinismul este într-adevăr atât de exclusiv faţă de alte religii pe cât s-a afirmat până acum", cu excepţia celor câteva proiecţii ale sale asupra religiilor necreştine, absurde în idilismul lor - mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: "Duhul Sfânt" este Acela care, în mod total independent faţă de Hristos şi de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profeţia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3:1), mitropolitul spune: „Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului... Duhul lucrează prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii şi din această perspectivă putem considera religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa". După părerea acestui ierarh, noi trebuie "să dezvoltăm o eclesiologie şi o misiologie pe tema predominantă a Duhului Sfânt".

Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are alt scop decât să submineze şi să distrugă întreaga realitate şi semnificaţie a Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Sfânt acţionează independent de ea şi, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însuşi? Trebuie să recunoaştem însă că erezia aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudenţă, desigur pentru a testa mai întâi posibila reacţie a altor "teologi" ortodocşi; numai după aceea îşi va permite ea să devină mai categorică în demersurile şi formulările sale.

Adevărul este că "ecleziologia Duhului Sfânt" deja s-a scris, şi chiar de un gânditor "ortodox", unul dintre "profeţii" recunoscuţi ai mişcării aşa-zise spirituale de astăzi. Să-i examinăm aşadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el asupra naturii şi scopului mişcării "spirituale" mai largi, în care se încadrează şi "dialogul cu religiile necreştine".

3. "Noua eră a Duhului Sfânt"

Nikolai Berdiaev (1874-1949)[9], nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce şi-a găsit inspiraţia mai curând în sectele "mistice" occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.

Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe - chiar până în zilele noastre (1979, n.tr.) - "filosof ortodox" şi chiar "teolog", este o dovadă tristă a ignoranţei religioase a fi vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.[10]

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi şi la "duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice" cât şi la întregul "Creştinism conservator care îndreaptă puterile sufleteşti ale omului numai către înfrânare şi mântuire", Berdiaev este mai curând interesat de "Biserica interioară", de "Biserica Duhului Sfânt", de "acea viziune spirituală asupra vieţii, care, în cursul secolului XVIII, şi-a găsit expresia şi sălaşul în lojile masonice". "Biserica - crede el - , se află doar într-un stadiu potenţial", ea fiind "incompletă", Berdiaev aşteptând cu nerăbdare venirea unei "credinţe ecumenice", a unei "plinătăţi de credinţă" care să reunească nu doar diferitele formaţiuni creştine (căci "Creştinismul trebuie să fie capabil să existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală"), ci şi "adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor" şi "toate activităţile umanist-creatoare ale omului modern... ca experienţă religioasă consfinţită în Duhul".

Trăim vremurile apariţiei unui "Nou Creştinism”; ale unui "nou misticism, a cărui adâncime va depăşi nivelul pur-religios şi care trebuie să înglobeze în sine toate religiile". Căci "există o mare frăţie spirituală... căreia îi aparţin nu doar Bisericile Apusului şi Răsăritului, ci şi toţi aceia ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi către divin, adică toţi aceia care aspiră la elevaţie spirituală"- adică, precizăm noi, oameni aparţinând tuturor religiilor, sectelor şi ideologiilor religioase.

Berdiaev prezicea venirea unei "noi şi finale revelaţii dumnezeieşti", a unei "noi ere a Duhului Sfânt", resuscitând predicţiile lui Gioacchino da Fiore[11], monahul latin din secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui (Vechiul Testament) şi a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia şi finale "Era Duhului Sfânt". 

Berdiaev scrie: "Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un nou misticism; în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra vieţii". "Succesul mişcării către unitatea creştină presupune ca însuşi creştinismul să intre într-o epocă nouă, într-o noua şi mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".

Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu creştinismul ortodox pe care Berdiaev de fapt îl dispreţuia. Dar cine este conştient de climatul religios al timpului actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendinţelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare într-adevăr să fi fost un "profet" sau cel puţin să fi fost sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu erau foarte evidente în timpul vieţii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.

Auzim acum pretutindeni de "puternica mişcare a Duhului Sfânt" iar un preot ortodox grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări atunci când scrie despre "puternica revărsare a Duhului Sfânt din zilele noastre" (The Logos, ianuarie 1972). 

În aceeaşi publicaţie, din martie 1972, p.8, co-editorul Ashanin invocă nu doar numele lui Berdiaev, ci şi programul său: "Recomandăm cu căldură scrierile lui Nikolai Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual... (este) cel mai mare teolog al creativităţii spirituale... Acum germenele Ortodoxiei dă în sfârşit rod... Logosul divin al lui Dumnezeu dăruieşte poporului Său o nouă înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a Ortodoxiei".

4. Cartea de faţă

Cele prezentate până acum constituie cadrul prezentei cărţi, care este un studiu asupra "noului" duh religios al vremurilor noastre, duh care se află la bază şi constituie sursa de inspiraţie a "dialogului cu religiile necreştine" şi asupra diferenţei radicale dintre ele şi Creştinism, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală.

Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre "Dumnezeul" religiilor din Orientul Apropiat cu care speră ecumeniştii creştini să se unească pe baza unui "monoteism" comun. Al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orientale, hinduismul, şi el se bazează pe îndelungata experienţă personală a autoarei lui, care în final s-a convertit de la hinduism la Creştinismul Ortodox. Găsim aici şi o evaluare interesantă a ceea ce înseamnă "dialogul" cu creştinismul din perspectiva hindusă.

Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre un ieromonah ortodox şi un "făcător de minuni" din Extremul-Orient, adică a unei confruntări directe dintre creştinism şi "spiritualitatea" necreştină, în capitolele patru şi cinci se examinează "noua conştiinţă religioasă", cu referire specială la mişcările de "meditaţie", care revendică prezenţa în mijlocul lor a multor "creştini" (şi din ce în ce a mai multor "foşti creştini").

Capitolele cinci, şase şi şapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele mai semnificative mişcări spirituale ale anilor 1970. În capitolul şase se prezintă implicaţiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenţă, dar care contribuie la formarea "noii conştiinţe religioase", chiar în rândul celor care cred că nu sunt interesaţi deloc de religie.

Capitolul şapte este o discuţie amănunţită a celei mai controversate mişcări religioase "creştine" de astăzi, "mişcarea (sau "renaşterea") harismatică" şi în el se încearcă o definire a acestei mişcări în lumina învăţăturii ortodoxe.

"Noua conştiinţă religioasă", cu semnificaţia şi scopurile sale, este examinată în paginile din "Concluzie" (Capitolul opt) în lumina profeţiilor creştine referitoare la vremurile de pe urmă. "Religia viitorului", către care se îndreaptă această "nouă conştiinţă", este analizată în contrast cu singura religie care se află în conflict ireconciliabil cu ea: Creştinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de înspăimântătoarea decadă a noua a acestui secol, "semnele timpului" devin cum nu se poate mai clare. Creştinii ortodocşi şi toţi acei care vor să-şi mântuiască sufletele în veşnicie trebuie să ia seama la ele şi să acţioneze.

NOTE

[1] Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p.72;  St. Vladimiris, Theological Quarterly, 1969, nr.4, p.225 etc.

[2]. Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.

[3]. Hellenic Chronichle, April 9,1970

[4]. Trapist, membru al ordinului romano-catolic cistercian, reorganizat de către abalele de Rance în 1664, in cadrul mănăstirii „La Trappe" din Normandia (n. tr.)

[5]. Călugăr american (1915-1968) din ordinul cislercienilor născut la Prades, în Franţa din tată neozeelandez şi mamă americană. A studiat şi apoi a predat literatura engleză la Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la romano-catolicism, intrând în ordinul trapist la mănăstirea Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes (subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain (Muntele cu şapte etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se călugărească. Pledează pentru un monahism orientat către lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplaţia într-o lume a acţiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă şi purtând o corespondenţă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal şi poezie până la critică socială. Interesul său crescând pentru spiritualitatea extrem-orientală l-a determinat să participe la o conferinţă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin electrocutare din cauza unei defecţiuni la instalaţia de aer condiţionat. După CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)

[6]. Christian Century, 10 feb, 1971

[7]. Al Montada, ian-feb 1972, p.18.

[8]. Sobornost, Summer, 1971, p. 171

[9]. * Cunoscut publicului român din numeroase articole apărute în reviste de cultură din traduceri, intre care consemnăm: Un nou ev-mediu, Arhidioceza Sibiu, 1936, trad. de prof. Măria Vartic, ediţie reprodusă la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul creaţiei, Humanitas, 1992, trad. din b. rusă de Anca Oroveanu, Prefaţă, cronologie şi bibliografie de Andrei Pleşu; Filosofia lui Dostoievski, Iaşi, Institutul European, 1992, trad. din B. rusă de Radu Părpăuţă; Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, 1993, trad. din b. rusă, note şi postfaţă de Ilie Gyurcsic.

[10]. După G. Gregerson, "Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age", in Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date referinţe complete (n. ed.)

[11]. Vezi capitolul "Gioacchino da Fiore: o nouă teologie a istoriei" in Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase vol. III, Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. (n. tr.)