DIMITRIA DAVITI

AMINTIRI DESPRE STARETUL

SOFRONIE DE LA ESSEX

"Dacă la bătrâneţea mea îmi îngădui să vorbesc astfel, nu este pentru că eu însumi am atins desăvârşirea, ci pentru că înţeleg că alt drum pentru mântuirea omenirii nu existe, în afară de cel al Evangheliei, nici alt Mântuitor al ei afară de Hristos" - Schiarhimandritul Sofronie de la Essex  

DATE BIOGRAFICE

Părintele Sofronie (Saharov), rus din Moscova, s-a născut în anul 1896.

A adormit întru Domnul la 11 iulie 1993. Este înmormântat în mănăstirea Cinstitului înaintemergător din Essex - Anglia, mănăstire care este stravropighie patriarhală şi căreia i-a fost întemeietor, ctitor şi părinte duhovnicesc.

Mormântul său este construit după modelul celor al monahilor ruşi.

La Moscova a studiat la Şcoala de Arte Fru­moase şi a devenit pictor.

Tânăr fiind, părăseşte Moscova şi se stabileşte la Paris, unde trăieşte şi lucrează ca artist. în scurtă vreme se distinge ca pictor de reală valoare şi îşi face intrarea în lumea artistică şi în marile saloane ale Parisului.

În 1925 se hotărăşte să devină monah. Urmă­reşte timp de un an cursurile de teologie ale Insti­tutului Sfântul Serghie şi pleacă la Sfântul Munte, unde se închinoviază în mănăstirea Sfântului Pantelimon. Acolo îl cunoaşte pe stareţul Siluan, care devine îndrumătorul său duhovnicesc. După ador­mirea stareţului Siluan, se retrage în pustia Sfântului  Munte  şi  slujeşte  ca duhovnic al  multor mănăstiri, schituri şi chilii. în anul 1948 editează în Franţa scrierile Sfântului Siluan împreună cu biografia şi explicarea învăţăturii sale. în 1959, în urma unor minunate împrejurări, se stabileşte la Essex, în Anglia, unde întemeiază şi construieşte mănăstirea Cinstitului Înaintemergător, în care a trăit şi a lucrat duhovniceşte până la adormirea sa. A scris mai multe cărţi, care s-au tradus în numeroase limbi. în limba greacă au fost editate:

PREFAŢĂ

Un cuvios chip al secolului care abia s-a încheiat, o sfântă figură care a răsădit în Anglia ascetismul rusesc şi duhovnicia adâncă a monahismului aghioritic ni se înfăţişează într-un mod original în paginile acestei cărţi. Scriitoarea îşi deschide inima pentru a ne descoperi câteva din laturile personalităţii Cuviosului Sofronie de la Essex, înţelegând că numai prin dezvăluirea celor de taină ale omului lăuntric poate explica unele sclipiri ale prealuminoasei călătorii de la pământ spre cer a Părintelui său duhovnicesc.

Iată că aceia care l-au cunoscut pe Părintele citindu-i scrierile, au acum prilejul să-l cunoască şi în mijlocul unor evenimente simple ale vieţii sale de zi cu zi şi astfel, au de asemenea ocazia să con­state că duhovnicia care se revarsă din scrierile sale este aceeaşi cu cea care izvorăşte din însăşi viaţa sa.

Acei care au avut binecuvântarea să-l cunoas­că personal pe Părintele Sofronie, vor rechema în memorie, citind paginile ce urmează, şi propriile lor trăiri şi amintiri despre cuviosul şi fericitul Părinte. Printre ei mă aflu şi eu, care l-am întâlnit pentru prima dată în urmă cu treizeci de ani, fiind eu pe atunci un tânăr cleric slujitor în Arhiepis­copia Tiatirei. Piu voi putea uita niciodată iubirea cu care m-a întâmpinat şi emoţia lui aflând că eram ucenic al vechiului său prieten, fericitul pă­rinte Gherasim Mikraghiananitis, imnograful.

Iubirea lui pentru părintele Gherasim - Gherasimâki, cum îl numea el, de care se legase sufle­teşte pe vremea când se nevoia în pustia atonită - îi inunda fata de fiecare dată când întreba despre el şi despre tinerii cei împreună vieţuitori cu el. Era o iubire frăţească, dar şi reciprocă, deoarece cu aceeaşi căldură şi acelaşi respect îmi vorbea totdeauna despre  Părintele Sofronie şi părintele Gherasim Mikraghiananitis. "A fost unul dintre acei fericiţi - povestea el - "care împreună cu un alt mare nevoitor, părintele Gherasim Menaghia, s-au învrednicit să vadă în pustia Atonului pe unul dintre aşa numiţii "şapte pustnici goi". Acela, cu o mică boccea pe umăr şi acoperit de harul lui Dumnezeu, încerca să se îndepărteze, implorându-i în numele Iui Dumnezeu să-l lase în liniştea pustiului". Întâlnirea cu Părintele Sofronie - spunea părintele Gherasim - era totdeauna de folos, pentru că prezenţa lui răspândea adierea Prea Sfântului Duh, iar cuvântul său era cuvânt de Părinte al Bisericii. Am avut eu însumi multe prile­juri să constat aceasta pe când mă primea cu bunătate de fiecare dată când îl vizitam, în anii în care slujeam la Londra şi la Oxford; asculta pro­blemele mele şi îmi răspundea cu grijă şi cu dis­cernământ. Părintele Sofronie respecta şi cinstea Tradiţia Bisericii Ortodoxe, iar acest respect îl propovăduia cu viaţa şi faptele lui; mai presus de orice instituţie bisericească respecta şi cinstea Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia, de altfel, îi aparţine ca stavropighie şi Sfânta Mă­năstire a Cinstitului înaintemergător de la Essex.

Când, mai târziu, slujind în Grecia, reveneam din când în când în Anglia, vizita datorată Părin­telui era obligatorie, iar acesta, în ciuda vârstei sale şi cu toate că adeseori era bolnav, iar ora la care ajungeam eu la mănăstire era târzie, ieşea totdeauna pentru a mă întâmpina, a mă îmbrăţişa şi a vorbi împreună cu mine.

Dulceaţa feţei sale, ochii săi mari, expresivi, sfinţenia întregii sale staturi a înviat din nou în-lăuntrul meu în vreme ce citeam amintirile despre Părintele Sofronie înfăţişate de scriitoarea cărţii, doamna D. Daviti. Şi am primit să prefaţez a doua ediţie ca o mărturie de cinstire, iubire şi pomenire a cuvioşiei Părintelui Sofronie, stareţul Angliei şi nu numai al ei.

În noul veac, care nădăjduiesc că va fi veacul autenticei căutări de Dumnezeu, cuviosul chip al Părintelui Sofronie va călăuzi pe cei ce doresc să şi-l apropie trăind potrivit Tradiţiei Bisericii Răsă­ritene, trăind în duhul nevoinţei care nu neagă şi nu respinge omul, nu dispreţuieşte firea înconju­rătoare, care îngrijeşte cu dragoste de toate făp­turile Domnului.

Pantelimon, Episcop de Vereea şi Hausia

INTRODUCERE

Când m-am hotărât să merg la studii în Anglia, singurul lucru care mă supăra era acela că, plecând din Grecia, nu aş mai fi avut prilejul să merg adesea la biserică. Mă întrista că lăsam în urmă bisericile cu muzică bizantină, psalţii cei cu voci frumoase şi preoţii mei cei cuvioşi. Desigur, ştiam că există biserici ortodoxe şi în Anglia, dar nu voiam să accept că Ortodoxia autentică se află şi în afara Greciei. Cu adevărat, astăzi nu mai am părerea pe care o aveam atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea duhovnicească.

Acum ştiu din proprie experienţă că omul, ori­unde s-ar afla, poate să trăiască în Duhul Sfânt şi în chip dreptslăvitor. Ba chiar şi în împrejurări dificile, aflându-se sub interdicţii şi în prigoane.

"Nimic pe faţa pământului nu poate împiedica sufletul să trăiască în Hristos" - a fost prima frază pe care am auzit-o în Anglia de la părintele Grigorie, acum arhiepiscopul Tiatirei, atunci când am mers la arhiepiscopie să aflu câte ceva despre Biserica Ortodoxă din Anglia. Mi-a fost oferit un calendar care cuprindea numerele de telefon şi adresele tuturor bisericilor ortodoxe din Anglia. Aruncând o privire în ea, am aflat undeva scris ceva despre Mănăstirea Ortodoxă de la Essex, pre­cum şi despre egumenul ei. Părintele Sofronie. Am ironizat oarecum ideea unei mănăstiri orto­doxe în Anglia, necrezând că s-ar putea asemui cu cele din Grecia - căci lipsa de experienţă se obrăz­niceşte, judecă, osândeşte şi se pronunţă cu neru­şinare şi cu autoritate nesănătoasă. La fel am pro­cedat şi eu. Cu toate acestea, la un moment dat m-am hotărât să vizitez mănăstirea numai din curiozitate, gândind că poate voi afla totuşi ceva bun. Aşadar am telefonat ca să văd dacă aş putea rămâne acolo la sfârşit de săptămână. Şi părerea mi s-a schimbat chiar odată cu această convorbire telefonică. Cât de dulce, de politicos, de calm şi de liniştit a fost primul cuvânt pe care l-am auzit în receptor: "Binecuvântaţi ". "Iată - am gândit - şi aici răspund călugăreşte".

Am mers la mănăstire. Totul era altfel faţă de ceea ce îmi închipuisem. Acolo l-am cunoscut pe Părintele, care a devenit de atunci unicul meu duhovnic de-a lungul a douăzeci de ani.

Până atunci crezusem că sfinţii se află numai în icoanele şi în frescele bisericilor, că aparţineau cumva numai istoriei şi socoteam că doar de acolo am putea afla şi noi ceva despre viaţa lor.

Mă înşelam. Am atins un sfânt, am vorbit cu el, am mâncat cu el. Am văzut cum se comportă un om desăvârşit, în tumultul vieţii în care trăim şi noi, şi cât de multă bucurie şi pace emana pre­zenţa sa.

Părintele trăia în aceleaşi condiţii de viaţă în care trăim şi noi. Şi totuşi era superior, cu totul diferit. în ce consta această diferenţă, care pe noi toţi, cei care l-am cunoscut, ne făcea să mărturi­sim că este sfânt? Consta în toate amănuntele şi tainele vieţii lui, care l-au făcut Gheronda şi învă­ţător duhovnicesc cu mărturie sfinţitoare. Oricine îi citeşte cărţile, văzându-i faptele vieţii, îl aşează, chiar şi fără a-l cunoaşte, printre sfinţii Bisericii.

În istorisirea de faţă îl voi descrie pe Părintele precum l-am cunoscut - ca om ce a trăit printre noi simplu şi firesc. Povestesc comportamentul său faţă de oameni de toate condiţiile şi din toate popoarele. N-aş putea să scriu despre viaţa lui adâncă, duhovnicească, pentru că aceasta fiind tainică, cu greu poate fi abordată. Ea este cunos­cută totuşi din cele ce a scris el însuşi.

Am gândit că ne-ar fi de folos să cunoaştem lucruri despre viaţa Părintelui în mijlocul societăţii din care - deşi trăia în chip firesc - a ieşit cu totul sfinţit, sfânt, dăruind celor ce se apropiau de el ceva din bucuria sfinţilor şi căldură din cer. într-o astfel de atmosferă trăia el întotdeauna, precum se poate lesne înţelege din scrierile sale.

De aceea, încă de mulţi ani în urmă aveam dorinţa să aflu date despre viaţa lui, despre locul naşterii sale şi mediul familial în care a răsărit acest măreţ stejar duhovnicesc. în acest scop am călătorit la Moscova pentru a-i întâlni pe cei de o rudenie cu el, câţi au mai rămas în viaţă, şi iată că am aflat-o pe nepoata lui, Irina (din partea fratelui său - Nicolae). A fost foarte binevoitoare şi ore întregi am vorbit cu bucurie despre familia ei şi despre unchiul ei - Părintele Sofronie. Păstram în lăuntrul meu imaginea pe care mi-o formasem, iar cele pe care le auzeam adevereau ceea ce crezu­sem şi eu.

Astfel a decurs întâlnirea noastră.  Ceea ce scriu acum este ceea ce pot reproduce ca urmare a acestei convorbiri. Am încercat să fiu cât mai precisă în descriere, fără comentarii şi lămuriri suplimentare. Poate că altcineva va voi să scrie mai multe lucruri şi în mod mai detaliat. Va fi o mare binecuvântare şi bucurie pentru noi toţi de a afla cât mai multe despre Părintele Sofronie, care a strălucit ca o lumină orbitoare în aceste vremuri întunecate.

S-au spus multe despre  Părintele Sofronie. Mulţi teologi fac trimitere la cărţile sale când vor să-şi explice teologia lor. Alţii afirmă că Părintele Sofronie este unul din ultimii Părinţi ai Bisericii. Dar orice ar spune cineva, oricum l-ar caracteriza: Părinte al Bisericii, nou Teolog al epocii contem­porane sau Mare nevoitor şi Gheronda, nu va greşi. Fiecare dintre aceştia îl apreciază potrivit cunoştinţelor şi experienţei sale în viaţa duhov­nicească a Bisericii şi nu se înşeală, deoarece Părin­tele era de toate: gheronda, duhovnic, învăţător, teolog, părinte. Le avea pe toate în mod desăvâr­şit, în dimensiunea vieţii duhovniceşti a Bisericii. Viaţa sfântă a Bisericii (şi nu este oare viaţa sfântă esenţa Bisericii?) este plină de exemple de oameni care au slujit Biserica luptătoare ca mo­dele de virtute şi sfinţenie, adică s-au sfinţit prin trăirea în Hristos şi au devenit pilde de trăire, întocmai ca şi Domnul nostru Iisus Hristos, Care, ca om, ne-a dat pildă de vieţuire. Acest model sun­tem datori să-l urmăm toţi cei ce vrem să ne nu­mim creştini, nouă, creştinilor, nici o îndreptăţire nu ni se va admite dacă rămânem aceia care sun­tem, scuzându-ne că în epoca noastră nu se poate înfăptui ceea ce au înfăptuit Sfinţii în alte epoci, deoarece condiţiile sunt cu desăvârşire schim­bate.

Dar nu este aşa, pentru că citind despre Părin­tele Sofronie, ne întrebăm: în ce împrejurări, unde şi în care colţ al lumii a trăit el, care a devenit întreg lumină!

Dat fiind faptul că pe Părintele îl cunoaştem toţi din scrierile sale, noi nu putem şi, fără nici o îndoială, nici nu ştim să vorbim despre trăirile sale. Cunoaştem totuşi, foarte bine, de unde este, unde a trăit, şi cunoaştem că şi-a dus viaţa în ace­leaşi condiţii în care trăim şi noi, ba chiar încă şi mai dificile. De aceea voi încerca să îl descriu pe marele Gheronda, comportamentul său, dragos­tea sa, severitatea sa, precum a trăit el în mijlocul nostru; ca şi noi, fără a fi însă ca noi. Am băut şi am mâncat împreună la aceeaşi masă, am vorbit aceeaşi limbă. Aceeaşi căldură şi aceeaşi ploaie ne-au atins. Lua aceleaşi medicamente pentru o durere de cap sau o altă suferinţă. De ce atunci el s-a sfinţit şi ne odihnea pe toţi, fiind totuşi făcut din aceeaşi ţărână? Pentru că şi pe Părintele tot o mamă l-a născut, plânset de copil s-a auzit din leagănul său, se juca împreună cu alţi copii. A tre­cut de adolescenţă, a crescut şi a intrat în torentul vieţii, ca şi noi. Totuşi, a devenit desăvârşit, sfânt, precum l-am cunoscut îndeaproape toţi cei ce l-am avut duhovnic. Ceilalţi l-au cunoscut din cele ce a scris, pentru că harul lui Hristos îşi mărturisea cu putere prezenţa în inimile lor, precum o făcuse şi în ale noastre. Acum, pentru noi toţi el este Părin­tele. Şi pentru cei mai depărtaţi şi pentru cei mai apropiaţi.

Vom scrie aşadar despre Părintele, înviindu-i într-un anumit fel viaţa, aşa cum am trăit-o noi de-a lungul a douăzeci de ani şi de aproape şi de departe, fără a simţi vreo diferenţă datorită dis­tanţelor, căci aceleaşi trăiri le aveam şi de aproape şi de departe.

Scriind acestea, ne lăsăm gândul şi sufletul să meargă cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, atunci când l-am cunoscut pentru prima dată la Essex, în peisajul verde al naturii britanice, cu acea nesfâr­şită linişte şi nădejde ce le emanau casele răzleţite de prin împrejurimi. Când păşeşti pe astfel de locuri, firea înconjurătoare îţi vorbeşte. Eram străini, dar ne simţeam de-ai casei. Eram săraci, dar nu bă­găm de seamă. Eram bogaţi şi ne era indiferent. în ciuda frigului neobişnuit, simţeam o bucurie. Căci prezenţa Părintelui plinea totul. Era izvorul tuturor bunelor şi sfintelor simţăminte pentru noi toţi.

Cu recunoştinţă ne gândim la Liturghiile du­minicale săvârşite în biserica Tuturor Sfinţilor". Retrăim Sfânta Liturghie pe care cu atâta evlavie o slujea Părintele. Ascultam ecteniile Sfintei Litur­ghii rostite cu vocea plină de pace a Părintelui. Ne binecuvânta cu "Pace tuturor" şi vedeam cum tot Sfântul Altar se luminează. Inimile ni se umpleau de o pace adâncă, lacrimile ne ţâşneau şi mintea primea încredinţarea noii vieţi, căci o pocăinţă adâncă ne lua în stăpânire toată fiinţa. Părintele ne împărtăşea şi ne împărţea anafura. Urcam apoi la mănăstire şi pregăteam ceaiul, de multe ori împreună cu el. Timpuri de neuitat, care până astăzi sunt însoţite de aceeaşi iubire.

FAMILIA PĂRINTELUI SOFRONIE 

Era în  săptămâna de dinaintea Cincizecimii. În cămara inimii sale creştinul aş­teaptă să fie cercetat tainic" de El.

Nu este aniversare, nici amintire această aştep­tare. Este un mare eveniment.

Toate tac şi pregătirea începe. Un dialog tainic, dulce, spontan ia naştere în sufletele credincio­şilor. Un dialog intim, necunoscut celorlalţi, pentru că este cel dintre Hristos şi inimă. Este şoaptă tainică: Vino, Doamne, Iisuse şi Te sălăşluieşte întru noi... Duhul Adevărului...". într-o astfel de săptămână am ajuns la Moscova. Creştinii de acolo trăiau aceleaşi lucruri ca şi cei din Grecia.

în Duminica Cincizecimii am mers la biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Kremlin. Cler şi popor trăiau această zi în tot sensul ei adânc şi ca pe o realitate, iar nu ca o aniversare.

Călătoria mea avea drept scop iniţial a-mi da pe de o parte prilejul să trăiesc o "Cincizecime" în binecuvântatul pământ rusesc - şi a fost într-ade­văr o mare binecuvântare acea Sfântă Liturghie patriarhală – iar pe de altă parte să o întâlnesc pe nepoata Părintelui, Irina, pentru a aduna ceea ce era cu putinţă cu privire la viaţa Părintelui.

Nepoata lui - Irina

        - Nu am închis ochii toată noaptea. Mă pregă­team pentru întâlnirea cu dumneavoastră,  îmi spuse nepoata părintelui, Irina.

Este foarte important că există oameni ca dumneavoastră, care păstrează o amintire aşa de vie Părintelui Sofronie.

Acestea au fost primele cuvinte ale doamnei Irina, o femeie de un caracter nobil, plină de tan­dreţe pentru unchiul ei.

Urmă apoi povestirea despre familia ei, cu o simplitate şi modestie ce îi vădeau recunoştinţa faţă de Părintele.

          - Am înţeles că veniţi din Grecia pentru a strânge informaţii noi despre marele Gheronda. Dar dumneavoastră în mod sigur ştiţi mai multe lucruri decât mine, pentru că l-aţi avut douăzeci de ani de Gheronda şi părinte duhovnicesc. Dum­neavoastră trebuie să îmi grăiţi mie, pentru a auzi şi eu experienţa voastră. O, cât mă bucur pentru
întâlnirea aceasta!                                                                                       

Smerenia ei m-a fascinat. Ţinea în mâini un plic plin cu însemnări şi o mică agendă a bunicii sale, mama Părintelui Sofronie, împreună cu multe fotografii ale Părintelui, făcute la diferite vârste.

Această întâlnire a avut loc în casa prietenei mele, Natalia Nicolau. Mama ei, o rusoaică tradi­ţională, a pregătit pentru întâlnirea aceasta o ma­să sărbătorească încărcată de bunătăţi: caviar, somon, vin, cvas şi aceasta în pofida faptului că aveau dificultăţi economice.

Le-am spus că nu este nevoie de nimic special, ci doar să ne întâlnim în mod simplu şi să vor­bim...

        - Nu, - mi-a zis. Aceasta este o zi mare. Vom vorbi despre Părintele. Trebuie să fac pregătiri potrivite pentru un asemenea eveniment.

Am tăcut. Mă copleşeau atâtea sentimente de iubire şi recunoştinţă, încât m-am prefăcut că vreau să beau apă şi am plecat de lângă ea. nu puteam să-mi ascund lacrimile. Se crease o at­mosferă atât de frumoasă încât cugetam şi şop­team încetişor că nu există în viaţa noastră ceva mai frumos decât simplitatea, adevărul şi com­portamentul firesc. Hu costă nimic să le dobân­deşti, dar ele sunt nepreţuite şi veşnice.

Uşa se deschise şi vizitatoarea intră. Nu erau necesare recomandări speciale. Cunoşteam scopul întâlnirii şi încă din primul moment ne-am simţit ca vechi cunoştinţe, fie purtam simplu şi firesc.

Am şezut la masă şi îndată discuţia a ajuns la subiectul pentru care eram deja pregătite: Părin­tele nostru.

RUSIA

Cum vi se pare Rusia? Cum ne vedeţi pe noi? - mă întrebă Irina, radiind de bunătate.

Dar cum? Oare ce aş putea să spun? Cum aş putea exprima simţământul frumuseţii din inimă şi din suflet în cuvinte trupeşti şi stricăcioase! niciodată cuvântul nu poate reda simţămintele în intensitatea pe care o au ele în omul lăuntric. Sunt momente când sufletul tace pentru a nu întina negrăita frumuseţe.

        - Sunteţi un popor bun!  Vă caracterizează demnitatea şi credinţa adâncă în Hristos. Aveţi multă dragoste!

        - A, da, da, - murmură ea smerit. Da, bunătatea dumneavoastră, nu este aşa. Sunteţi sub înrâurirea Părintelui Sofronie şi de aceea vedeţi astfel.

Mi-a venit în minte chipul Părintelui - un sfânt care nu a avut patrie şi nici nu voia, fiindcă era al întregii lumi. în decursul acestei întâlniri am înţeles, întrucâtva, care a fost educaţia şi cum au fost anii copilăriei Părintelui la Moscova, locul naşterii sale. Cât de bine ar putea creşte un copil în mijlocul unor asemenea oameni minunaţi!

Însuşirile acestor oameni aleşi le avea şi Părin­tele Sofronie: cuviinţa, discreţia, iubirea, înţelepciunea, deplina curăţie, daruri pe care afundându-le în harul Sfântului Duh, care îi umpluse deja fiinţa, l-au făcut să aibă răsunet în toată lumea şi să-l marcheze benefic şi decisiv pe fiecare om care îl întâlnea pe Părintele, dând mărturie despre sfinţenia lui.

După o scurtă tăcere, Irina a continuat cu deli­cateţe:

Da, cuviincioşi erau toţi cei din marea noas­tră familie, dar aceasta mai degrabă pentru că se ţineau aproape de Dumnezeu.

Este adevărat că în familia dumneavoastră au existat curteni ai Ţarului, fapt ce ar explica aristocraţia Părintelui şi a dumneavoastră?

Nu, nu erau curteni ai Ţarului. Erau oameni cu credinţă adâncă. Din credinţă îşi aveau toate cele bune.

Am auzit totuşi că erau curteni, - i-am spus iarăşi.

Nu, n-am nici o dovadă că membrii ai fami­liei noastre au fost aşa ceva. Erau oameni simpli. Bunicul meu, tatăl Părintelui Sofronie, era un meşteşugar ce lucra genţi de damă şi casete pentru bijuterii. Iubea frumosul, era un om plăcut. O familie simplă, mare. Din anii copilăriei lor nu au avut în jur nici bogăţie, nici lux, dar erau ospitalieri. Bunicul era întâiul meşteşugar din Moscova. Când încerc să mi-l amintesc, mi-l amintesc foarte bătrân. Vedea cu greutate. O iubea mult pe bunica. Eu, totuşi, mă temeam de el. Puţine lucruri duhovniceşti a dat copiilor săi, dar era un om adevărat. Iubea viaţa şi lumea. Îi plăcea să se îmbrace frumos, să facă plimbări şi, în general,avea o decenţă şi o cuviinţă exterioară.

PĂRINTELE SOFRONIE

Cât despre Părintele, unchiul meu, Sofronie, ce aş putea să spun! Era al familiei noastre, dar şi altcineva, cu dar înalt de Ia Dum­nezeu. Aceasta se vedea din viaţa sa. Rugăciunea lui o simţeam cu putere. Era ceva care ne ţinea în căldura lui Dumnezeu şi sub ocrotirea Lui. Părin­tele strălucea şi se arăta a fi mult mai altfel decât noi toţi.

Nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră acum. Acum, când a plecat de lângă noi. Noi, însă, şi acum îl simţim precum era pe când trăia. Simţim rugăciunea lui.

Da, şi eu, - i-am răspuns. Şi am adăugat că, pe când trăia, vorbeam prin telefon o dată pe săptămână. La un moment dat mi-a spus că o să plătesc mult telefonul. "Foarte bine", - i-am răspuns, - "Dumnezeu este foarte scump", la care a râs mult. Nu-i spuneam nimic, pentru că îi purtam un nesfârşit respect. Spuneam numai un "Binecu­vântaţi!" când ridica receptorul şi îmi dădea îndată răspunsul la problemele mele.

Să vorbeşti despre Părintele este foarte greu. Mai bine este să-l simţi. Asta este mai uşor...

Da, şi eu cred , - i-am răspuns. Dar nu ştiu cum se face că uneori vorbesc neîncetat şi de aceea cu atât mai mult  mă cuprinde mirarea. Pre­zenţa Părintelui iradia şi insufla nobleţe.

Da, este frumos să vorbeşti despre un uriaş ca Părintele Sofronie. Au mers la el mulţi care nu credeau în nimic. După ce l-au cunoscut au de­venit cei mai credincioşi dintre creştini. îmi aduc aminte despre o femeie foarte cumsecade, dar necredincioasă nebotezată, ce încerca şi căuta să afle credinţa singură. întâlnindu-l pe Părintele a  crezut, şi apoi timp de zece ani a venit împreună cu el în Rusia. Spre sfârşit a devenit traducătoarea Părintelui din rusă în engleză.

Spunea că păstrează cărţile Părintelui primite cu dedicaţie personală, aşa cum ar păstra o comoară.

Cartea lui, "Despre rugăciune" mi-a dăruit-o cu dedicaţie. A fost ultima care a ajuns la mine din mâinile lui. Dedicaţia era scrisă cu litere frumoase, curate, pe care, din pricină că nu mai vedea bine, le-a scris slujindu-se de lupă.

Atât de mult m-a emoţionat faptul că aţi venit din Grecia ca să vorbim despre Părintele!

Am recitit toate scrisorile lui, începând din 1962 până în 1969, pentru a-mi aminti. Amintirile m-au copleşit. Nu am dormit toată noaptea, aşa cum v-am spus la început.

Ce să spun! A mulţumi este puţin. Nu ştiu dacă puteţi înţelege starea pe care vreau să o exprim.

        - Înţeleg, - i-am răspuns, - şi vă mulţumesc mult. Sunt adânc emoţionată. Vă rog, spuneţi-mi ceea ce vă reamintiţi despre Părintele.

Modul în care coresponda

        - Părintele ne scria o singură scrisoare pentru toţi. O lua Maria, sora lui, telefoanele începeau îndată să sune şi alergau cu toţii către casa unde sosise. Fiecare citea scrisoarea şi pentru fiecare avea câte un răspuns personal. Fiecare o citea ca şi cum i-ar fi fost adresată lui (deşi era una pentru toţi). începea aşa: "Către sora mea, Maria" (dar şi către noi toţi). "Mult iubita mea, frumoasa mea, delicata, minunata, dulcea mea Maria! (şi fără vir­gulă adăuga: "Singură să pui virgulă şi să subliniezi ceea ce ţi se potriveşte ţie").

Era foarte deştept şi foarte glumeţ, râdea mult. Când venea la Moscova lua parte la mese mari. Ruşii tradiţionali nu beau aşa, în mod simplu, ci toastează. Prin urmare, ziceau: "Părinte Sofronie, să bem!". Dar el răspundea: "Ştiţi, un om a băut, a băut, şi apoi a murit. Să luaţi deci aminte!".

Amintiri ale rudelor sale

Era deja înaintat în vârstă când venea aici. Avea probleme la coloana vertebrală, dar stătea la masă ca şi cum n-ar fi avut nimic. Avea totdeauna statura dreaptă şi cu multă uşurinţă se ridica la toasturi, nu ca un bătrân ce avea probleme de sănătate, ci ca un tânăr, deşi îl încercau dureri mari.

Pe vremea aceea, cu toţii aveam copii mici. Iubea mult copiii, a treia generaţie, precum spu­nea. Cânta cu ei cântece copilăreşti. Când ploua, cânta cântecul ploii şi totdeauna începea primul. Rămâneam împreună ore în şir, vorbeam şi timpul trecea ca o singură clipă.

Părintele era om cu mişcări de om tânăr, cu un aer tineresc. Totdeauna îl vedeai tânăr. Mi-au ră­mas întipărite în minte gesturile lui şi interesul lui pentru toate lucrurile. Ceea ce spunea era desă­vârşit pentru toţi şi pentru toate.

Se interesa de munca noastră şi ne sfătuia să rămânem lângă Dumnezeu şi să facem voia Lui. Era inepuizabil şi într-o permanentă stare de creaţie.

În ultimii ani tatăl meu era foarte bolnav. Ve­nind Părintele Sofronie şi nevăzându-l, a întrebat unde este. I-am spus că este bolnav şi o să-l adu­cem peste puţin timp. Părintele a spus că trebuie să-l viziteze, dar nu l-am lăsat, pentru că tatăl meu voia să-l ducem acolo unde este Părintele Sofro­nie. îl cinstea în mod deosebit şi nu voia ca Părin­tele să fie acela care să vină pentru a-l cerceta. Pentru noi era cu adevărat o sărbătoare duhov­nicească atunci când venea Părintele.

Atunci l-am aşezat pe tatăl meu în automobil şi l-am dus la casa mătuşii mele, Maria, unde se afla Părintele. Când l-am coborât pe tatăl meu din automobil şi l-au văzut cunoscuţii, nu l-au recu­noscut. Au crezut că era vreun preot şi încercau să-i sărute mâna. Această întâlnire a celor doi fraţi a fost emoţionantă. Era o atmosferă plină de bucurie şi de pace. Lăcrimam cu toţii din pricina acestei atmosfere duhovniceşti ce se crease.

Acolo, în casa mătuşii mele, Maria, tatăl meu a rămas două săptămâni, atât cât a rămas şi Părin­tele. Şi vorbeau numai duhovniceşte. A! Din păcate, acum ne-au rămas numai amintirile, dar nu sunt numai amintiri. Sunt realităţi.

Totdeauna, când ştiam că vine Părintele îi pre­găteam daruri cu conţinut duhovnicesc. Asta îl fă­cea întotdeauna să râdă. Iubea mult frumuseţea, ordinea, simţul frumosului şi niciodată nu a fost sever şi neînduplecat faţă de înfăţişarea exte­rioară, nici chiar atunci când descoperea o oare­care cochetărie. Ştia că atunci când inima se va lumina, toate se vor orândui.

Artist

Era artist din fire, şi când vedea o femeie pur­tând un veşmânt frumos şi îngrijit, o lăuda, deoa­rece faptul acesta dovedea echilibrul interior şi frumuseţea ei sufletească, precum spune Sfântul Apostol Pavel: "...cu podoabă de cinste, cu sfială şi cu întreagă înţelepciune să se împodobească pe sine; nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritaruri, sau cu haine scumpe. Ci (precum se cuvine femeilor celor ce se făgăduiesc temerii de Dumnezeu), cu fapte bune" (I Tim. 2; 9-l0).

Putea găsi mijlocul de a vorbi simplu despre lucruri foarte complicate, ne întorceam la casele noastre după întâlnirea cu el şi ne gândeam la cât de simplu înfăţişa lucruri dificile, încât să înţele­gem uşor problemele. Mai târziu, poate întâmpi­nam acea problemă, dar faptul ne era deja oare­cum indiferent. Astfel ne împăcăm şi ne întor ceam mintea şi inima către pocăinţă şi smerenie. Chiar şi numai prin privirea lui, Părintele ne um­plea inimile de simţăminte bune.

Albumul familiei

După această istorisire directă despre unchiul ei - Părintele Sofronie, doamna Irina a deschis un plic pe care îl adusese cu ea şi mi-a arătat toată corespondenta ce o purtaseră cu el în toţi aceşti ani, până la bătrâneţile lui. Apoi mi-a înfăţişat fotografiile de familie. Mi-a arătat pe bunica ei, ma­ma Părintelui şi a continuat pe acelaşi ton blând. Luând în mâini fotografia bunicii sale, îmi zise:

        - Mai rar o femeie ca dânsa. De la ea încep toate. Bunica aceasta a mea, mama Părintelui, ne-a lăsat o cărticică în care sunt notate toate. Ea s-a născut în 1870. Soţul ei, bunicul meu şi tatăl Părintelui, s-a născut în 1865. Agenda aceasta ne-a rămas ca un fel de arhivă şi relicvă. Scrie cu mâna ei astfel: 'Serghie, fiul meu s-a născut în 1896, la 22 septembrie, ora 4 dimineaţa. L-am botezat în biserica Mântuitorului (Serghie este Părintele Sofronie). Familia mea are 10 persoane, în 1895 s-a născut Boris şi a murit în 1909, la 14 ani. Astfel, au rămas 9 persoane...".

Părintele s-a născut al doilea şi a murit ultimul. Toţi au trăit până la adânci bătrâneţe. Familie moscovită. Fiu erau bogaţi, dar erau foarte buni.

Bunica a făcut totul. Aşa cum şi-a crescut copiii, astfel ne-a sfătuit şi pe noi, nepoţii ei. Toţi am avut întotdeauna binele în lăuntrul nostru.

Întâlnirea de la muzeul Tretiakov (sub stăpânirea comunistă)

Eu nu l-am cunoscut pe Părintele pe când eram copil, ci mult mai târziu. Anii erau grei, era război. Toţi au plecat pe front, dar nimeni nu şi-a pierdut viata. Prima mea întâlnire cu el a fost întâmplătoare. Venise din Europa la Moscova, puţin după ce ieşise din Sfântul Munte. Nu ştia dacă mai trăieşte cineva dintre ai săi. A mers la locul copilăriei sale, acolo unde s-a născut şi a crescut (casa în care se născuse aparţinea deja Serviciilor Publice). Apoi a mers la mormintele părinţilor săi. Acolo, după cum am aflat mai târziu, a căzut cu fata la pământ pe mormântul mamei sale, a plâns şi s-a rugat îndelung. Se pare totuşi că a aflat de undeva că suntem toţi în viată şi sun­tem sănătoşi. Nu ştiu de unde a aflat aceasta.

întâlnirea noastră a fost la muzeul Tretiakov. La numărul 27 se afla sala cu icoane. Acolo ne-am întâlnit, nu ca nişte cunoscuţi, ci ca nişte străini. Priveam icoanele şi ne priveam unul pe celălalt fără să schimbăm o vorbă. Aveam semne de recu­noaştere (stăpânirea comunistă nu permitea atunci vreo discuţie cu cineva din Europa. Eram ca oare-cari străini, ca simpli vizitatori).

Aceasta se petrecea în 1954, la zece ani după război. în timpul războiului Părintele se sălăşluise în pustia Sfântului Munte, în Karulia. Acolo, după cum scrie în scrisorile sale, se ruga pentru Rusia şi ca să se potolească vărsarea de sânge.

În 1956 a venit iarăşi, în împrejurări diferite. Venise ca artist, ca om care se îndeletnicea cu Geografia şi cu Artele. Pe atunci, familia noastră era mare, toţi ne căsătoriserăm, aveam soţi, copii. Eu eram cea mai mică dintre nepoate - având 20 de ani. Am aflat în care biserică va sluji, am mers cu toţii, dar nu am vorbit. Era încă interzis. Pu­team să comunicăm cu el numai duhovniceşte, fără să vorbim. Eram foarte fericiţi că se afla prin­tre noi. Priveam spre altar, unde slujea, iar ochii şi inimile noastre erau pline de iubire. De atunci, părintele ştiu că are la Moscova o familie a lui, pre­cum însuşi spunea, şi pe care o socotea ca un mare dar de la Dumnezeu.

Familia cea mare

Suntem, într-adevăr, o mare familie, ai cărei membri sunt oameni cu caractere diferite, cu vi­ziuni diferite despre viată, însă nu am avut atei, atei convinşi. Tatăl meu, fratele cel iubit al Părin­telui, Nicolae, era un om credincios şi duhovni­cesc. Avea duh şi suflet adânc. Toată viata lui a închinat-o îmbunătăţirii duhovniceşti, virtuţii, cul­tivării sufletului. Acesta a fost conţinutul vieţii sale.

Anglia

Maria, iubita lui soră, l-a vizitat pe Părintele în Anglia. "Începuse o perioadă fericită, pentru că nu numai că îl întâlneam, dar şi corespondam. Si­tuaţia din ţară se schimbase oarecum, aşa că l-am cunoscut din ce în ce mai mult pe Părintele. Scrisorile lui aveau un caracter general, nu se refe­reau personal la cineva, dar scria pentru cel ce avea mai multă nevoie.

Într-o scrisoare generală scria pentru toţi şi o citeau toţi. Pentru noi, aceste scrisori erau foarte interesante, deoarece totdeauna sublinia sensul rămânerii noastre în viată, aici, pe pământ. Pe lângă aceasta, m-au mai impresionat două însuşiri ale Părintelui: simplitatea - în înţelesul profund al cuvântului, şi iubirea.

Comuniunea cu el era întotdeauna una feri­cită, pentru că era mereu bucuros, cu bună dis­poziţie şi vioiciune, deşi ştiam că trupeşte era ne­putincios, lucru pe care îl ascundea cu delicateţe. Fireşte, nimeni nu prindea ceva de veste, dar noi o ştiam.

Părintele era foarte aspru fată de rău. Se mani­festa cu energie împotriva răului. Dar în vreme ce avea o astfel de severitate fată de rău, era, totuşi, foarte bun. întâlnirea cu el era foarte simplă şi firească, niciodată nu simţeai că întâlneşti un om în vârstă, deoarece comportamentul său era al unui om tânăr. Aceasta ne făcea să-i vorbim foarte liber despre toate greutăţile noastre".

"Niciodată Părintele nu arăta că este mai sus decât tine - ne-a destăinuit doamna Irina, nepoa­ta lui. Eu în fata lui mă simţeam o simplă femeiuş­că, profesoară totuşi, dar îmi pierdeam toată sti­ma pentru mine însumi, ideea mea cea mare despre persoana mea. Şi când vorbeam cu el, în sinea mea ziceam: "vai, la ce nivel scăzut mă aflu".

în vreme ce Părintele, cu tact şi delicateţe, îmi spunea:

        - Ce deşteaptă eşti! Ce bine gândeşti!

Astfel, mă elibera de complex".

Moscova

Când venea aici, la Moscova, ne unea. Eram toţi uniţi. în fiecare seară ne întâlneam, şi adunându-ne laolaltă, Părintele ne prilejuia o mare bucurie, pentru că în tot restul timpului, din prici­na distanţelor, eram împrăştiaţi.

Fiecare putea afla răspuns la orice problemă personală. Mereu găsea ceva pentru a ne folosi, astfel încât, în final, din toată familia aceasta, fie­care a plecat din viaţă credincios, cu toate că trăiam într-un stat ateu, unde era atât de greu să fii creştin ortodox. Se ruga foarte mult pentru noi. O ştiam şi o simţeam.

Dacă este să spun ceva despre mine personal - ne spunea doamna Irina - cea mai mare bucurie a mea era să comunic cu el fără să vorbesc, în tăcere. Voiam numai să stau lângă el şi să ascult. Aceasta era marea mea bucurie. în acest fel, din­spre Părintele se revărsa pace. Iradia o binecu­vântare.

Cei mari se străduiau să se apropie de el, iar copiii, pe copii înainte de toate îi atrăgea prin per­sonalitatea şi prin strălucirea sa. Aceasta pentru că era ager ca un vultur, în mişcările lui, în comu­niunea lui cu toţi. Atunci când ne aflam lângă el, nu ţineam să arătăm că suntem deştepţi. Nu era cazul. Ne dezarma strălucirea lui duhovnicească. Altundeva, poate ar vrea omul să se arate că este ceva. în faţa Părintelui, însă, era cu neputinţă. Aici nu încăpea asta.

Deoarece intra atât de frumos în comuniune cu omul, înţelegeai că ştie totul despre noi, adică atât cât ştiam şi noi înşine despre şinele nostru. Nu era nevoie de nici o prefăcătorie în faţa lui. Problemele noastre le dezlega foarte repede. Voia totdeauna să-i spunem starea vieţii noastre în prezent. Nu dorea să audă trecutul. Voia să-l ştie pe acum. Ce simţim acum!!!

Din 1967 a început să vină în fiecare an, până în 1981. Ne dădea sentimentul că este mereu cu noi. Comuniunea cu el şi întâlnirile noastre creau o atmosferă foarte frumoasă.

Multe boli ne-a trimis Dumnezeu, şi multe ne­cazuri. Dar, prin sprijinul duhovnicesc dat de Pă­rintele, duhul nostru se întărea. Pot spune că toţi cei din familia noastră au avut un sfârşit luminos, în ciuda problemelor de sănătate. Au avut sfârşit creştinesc. Toţi au răbdat necazurile vieţii şi au plecat cu cuviinţă spre veşnicie.

Rugăciunile lui

 Părintele Sofronie era singurul preot care se ruga pentru noi. Aşa socoteam noi, că era singura făptură de pe pământ care ne pomenea în rugă­ciune. Mai apoi am înţeles că toţi cei de la mănăs­tire se rugau pentru noi. Iar mai târziu am înţeles că toată Biserica se roagă pentru noi, pentru toată lumea, şi faptul acesta ne mângâia mult.

Pentru Părintele, nimic din cele omeneşti, de aici, de pe pământ, din tot ceea ce este vesel, plăcut, afectuos, nu îi era străin. Totdeauna când venea la Moscova cu sora sa Maria, cântau, glu­meau şi îşi aminteau de anii copilăriei.

Sora lui se aşeza la pian şi îi grăia totdeauna cu o anume dulceaţă: "Îţi aminteşti, Părinte, bucata aceasta?". Părintele îi spunea altele, câte făceau ei când erau copii. Râdeau. Apoi se aşeza şi el la pian şi cântau împreună, iar noi toţi ne strângeam în jurul lui. Atmosfera se schimba. Eram cu toţii veseli şi lăcrimam de bucurie şi emoţie.

Ne atrăgea pe toţi lângă el ca un magnet, şi nu voiam să mai plecăm. În clipele acelea, nu mai aveam nici probleme şi nici vreo grijă măruntă. Lângă el nu mă mai gândeam la nimic. Simţeam cu toţii o blândeţe care ne fascina inima şi mintea. Fie manifestam atunci toate sentimentele noastre, ne îmbrăţişam, ne sărutam unul pe altul. Ştiam că această spontaneitate nu este conformă cu canoa­nele vieţii. Părintele nu o explica, dar ne spunea adesea:

        - Ce faceţi cu mine? Mă striviţi, mă înăbuşiţi cu dragostea voastră! Nu am dreptul să primesc atâta dragoste. Nu sunt vrednic.

Dar nu putea să ne interzică aceste manifestări.

Astfel a trecut timpul, 13 ani de când am început să ne întâlnim. După aceea au început evenimentele triste. La vârsta de 70 de ani a murit tatăl meu, Nicolae, fratele iubit al Părintelui. A ur­mat domnul Meliho, un inimos prieten de familie, psihiatru rus. El încerca să arate prin viaţă ade­văratul chip al omului, al credinciosului şi al sa­vantului. Era prietenul Părintelui şi l-a vizitat de multe ori în Anglia. A plecat şi tatăl meu şi Meliho. Erau oameni duhovniceşti, care creau o atmosferă plină de bucurie, aşa că atunci când venea Părin­tele, ei îi uşurau mult lucrarea. Aceste binecuvân­tate întâlniri au avut loc până în 1981.

Bătrâneţea lui

De acum, părintele îmbătrânise. Într-o scri­soare spunea: "Iubiţii mei, bunii mei, dulcii mei, de acum am îmbătrânit, sunt foarte slăbit, nu am putere deloc, de vreme ce astăzi, din pricina marii slăbiciuni, m-am sprijinit de perete şi apoi am stat jos. Peste puţin voi intra în pământ...".

Era deja bătrân şi neputincios, însă simţeam iubirea şi rugăciunea lui. Fiecare dintre noi a ur­mat propriul său drum duhovnicesc, ajutat de rugăciunile lui, şi unul câte unul a trecut la Hristos cu multă pace.

Părintele ne-a învăţat să întâmpinăm toate pro­blemele vieţii, întru Duhul Sfânt, cu multă smere­nie şi încredere în pronia lui Hristos.

Acum eu, nepoata lui, sunt cea care am îm­bătrânit la rândul meu. Mă rog ca sfârşitul meu să fie "creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace", înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.

Aici dânsa şi-a încheiat povestirea despre Pă­rintele şi s-a întors către mine. Voia să afle impresiile mele, nu numai despre Părintele, dar şi expe­rienţa mea din perioada aceasta, de când mă aflam la Moscova. Era nespus de dulce.

Din pricina dragostei pe care simţeam că i-o port, inima îmi bătea să se spargă. Voiam să o strâng în braţe, dar m-am mulţumit să-i sărut mâi­nile ei frumoase, care ţineau o întreagă arhivă despre Marele Părinte Sofronie.

Am mers cu toţii la gară, însoţind-o la plecarea ei acasă.

Această întâlnire cu nepoata Părintelui, doam­na Irina, este cea mai frumoasă amintire a mea.

ÎNTÂLNIREA MEA CU EL

Să ne întoarcem, însă, la începuturile pro­priei mele întâlniri cu Părintele Sofronie. După ce mi-am biruit suspiciunile, am hotărât să merg la mănăstirea de la Essex. M-am interesat în legătură cu drumul, şi cineva, un cunoscut, mi-a spus: Vei merge la gara din strada Liverpool şi vei lua trenul care merge la Witham. Acolo, după ce urci scările, vei lua autobuzul care merge la Tolleshunt Knights şi vei coborî în staţia din stra­da Old rectory. Vei merge pe drumul acesta şi în dreapta vei întâlni mănăstirea. Sau, dacă vrei, iei un taxi din staţia autobuzului. Şoferul ştie drumul şi te va duce fără probleme.

Îndrumarea aceasta era foarte exactă. Astfel, înarmată cu aceste date am purces la drum, într-o vineri, după ce mai întâi telefonasem, anunţându-mi sosirea.

În staţia satului - Tolleshunt Knight - mă aş­tepta părintele Chirii.

M-am bucurat văzând că mă aşteaptă un mo­nah, îmi ură un bun venit călduros. Prima între­bare, pusă pentru a-mi alunga stânjeneala, a fost:

- Ce veşti de la Londra?

- E linişte - îi răspunsei eu - la care el, cu o faţă veselă îmi spuse:

Aa, ai cele mai bune veşti!

Ajunşi la mănăstire am intrat în arhondaric, unde se afla şi bucătăria. O clădire veche, impu­nătoare, în stil englezesc. Podeaua nu era tocmai impozantă. Era aşternută cu cărămizi vechi, iar soba, şi ea străveche, avea nişte cleşti de cărbune uriaşi. Era cuptorul bucătăriei. Toate se aflau acolo: bucătăria, trapeza, masa cu provizii. Ală­turi, se afla un hol vast, pardosit cu scânduri mari, înnegrite de vreme, loc pe unde trebuia să treci ca să ajungi în paraclisul Cinstitului înaintemergător.

Părintele Chirii mă conduse în micuţa biserică pentru a mă închina.

Am intrat. Candelele luminau blând. Semiîntu­nericul de la ferestrele pe jumătate închise şi mi­reasma de tămâie îţi dădeau sentimentul prezen­tei sfinţilor binecuvântând pe închinător şi îţi dă­deau predispoziţie către ceva mai bun şi mai sfânt.

Teama iniţială a oricăruia care se hotăra să meargă la Essex, spre răsărit, pentru a-l întâlni pe Părintele Sofronie, se sfârşea de îndată ce călca în curtea mănăstirii.

Încă nu mi se lămuriseră simţămintele, aflându-mă în aşteptarea întâlnirii cu Părintele Sofro­nie, când, o siluetă neagră apăru fără zgomot înaintea mea şi mă salută călduros. Nu eram obiş­nuită cu un astfel de comportament şi nu puteam înţelege dacă este adevărat ceea ce văd şi simt. Era întâia oară în viaţa mea când făceam cunoş­tinţă cu monahi. Era prima oară în viaţă.

Nu am pierdut prilejul şi am întrebat cum pot să-l văd pe Părintele pentru a mă mărturisi. Într-un anume fel, delicat şi discret, deşi nu mi-a răspuns la întrebări, m-a lăsat să înţeleg că mesajul meu va fi auzit de Părintele.

Eram sigură acum, că nimeni, acolo, nu glu­meşte întru nimic, şi că răspunsul pe care îl voi primi va fi acela care trebuia.

Monahul plecă şi se înapoie în scurt timp. Mă află în hol, între bucătărie şi paraclis. Îmi spuse că Părintele ştie că am venit, că mă va vedea mâine şi că trebuie să mă împărtăşesc sâmbătă şi du­minică.

Impresiile bune pe care le aveam se adeve­reau succesiv, prin fiecare mişcare, cuvânt şi fap­tă a Părintelui în mănăstire.

Deşi din Grecia ştiam că pentru a se împărtăşi cineva trebuie mai întâi să se mărturisească, nu am rămas să mă întreb cum şi de ce va trebui să procedez aşa, de vreme ce sunt păcătoasă. Dim­potrivă, am ascultat fără să-mi fac alte gânduri. În sinea mea, de altfel, nu mai aveam nici o îndoială că Prea Cuvioşia Sa este un mare sfânt şi părinte duhovnicesc al Bisericii, şi ardeam de nerăbdare să-l întâlnesc.

Cele mai frumoase simţăminte şi cugete se năşteau în lăuntrul meu, primenindu-mi viaţa. Era un nou început, marcat de încrederea în binecu­vântarea celui care avea să-mi fie Părintele duhov­nicesc pentru mai bine de douăzeci de ani.

În paraclisul Cinstitului Înaintemergător

Noaptea s-a scurs în linişte. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am ajuns înaintea tuturor în modesta şi sfânta bisericuţă unde avea să se slujească Sfânta Liturghie. Atmosfera o găseam aceeaşi ca şi la prima închinare. Nu mai luasem parte altădată la o slujbă în zi de sâmbătă, la o mănăstire. Lucrurile erau oarecum altfel. Mi-am ales un loc şi am ră­mas în picioare tot timpul slujbei.

Lângă mine stătea Părintele, şi deşi nu ştiam că era el, mă bucuram însă că îl vedeam. Avea o poziţie de rugăciune şi de smerenie profundă. Un gând mă convinse că el trebuie să fie Părintele. Sufletul mi s-a umplut de un respect şi de o teamă sfântă, n-aş fi vrut să fac nici o mişcare care să-l stânjenească. La sfârşit voiam să mă aşez, dar nu îndrăzneam, pentru că aşteptam ca mai întâi să plece, şi apoi să mă aşez. Chiar în momentul în care mă încercau aceste gânduri, el se întoarse spre mine, şi cu faţa plină de lumină îmi spuse:

- Dimitra, aşază-te!

Comuniunea cu el deja începuse, nu la nivel de limbaj, ci la nivelul inimilor. Simţămintele care în mod firesc m-au cuprins, nici atunci şi nici acum, când povestesc întâmplarea, nu sunt în sta­re să le exprim. S-a îndepărtat încet, sprijinindu-se de zid şi a intrat în altar.

După sfârşitul Sfintei Liturghii am mers toţi din biserică în trapeză pentru dejun. Şi iarăşi am fost surprinsă: m-au aşezat lângă Părintele. După ce a binecuvântat, am şezut cu toţii. Nu a vorbit deloc de-a lungul dejunului. Era vesel, şi o nepământeană strălucire a feţei lui ne făcea să avem ochii întorşi către el. Priveam un om cu totul deosebit, cu pletele de un alb luminos căzându-i pe spate, având o atitudine de rugăciune ce transmitea o teamă sfântă. Nu ştiai dacă era el însuşi sau "în alt chip" (Marcu 16; 12).

Mult mai târziu, amintindu-mi ziua aceasta, am înţeles ce gândea Părintele când spunea că la Sfânta Liturghie iau parte cu toţii, cler şi popor, iar a participa la Sfânta Liturghie înseamnă a partici­pa la un eveniment cosmic, universal, înseamnă să trăieşti toată durerea lumii; lumea întreagă devine a ta, şi te rogi. Această realitate o trans­mitea Părintele cu întreaga lui fiinţă atunci când slujea. îmi aduc aminte de parcă ar fi acum. Era întreg lumină.

Cu o mişcare discretă şi blândă, s-a ridicat primul de la masă, a binecuvântat, a mulţumit pentru masă şi treptat ne-am retras cu toţii.

Prezenta lui

Am stat într-o margine ca să treacă, dar, spre marea mea uimire, s-a oprit în faţa mea şi m-a privit foarte adânc în ochi. I-am sărutat mâna şi i-am spus că vreau să-l întâlnesc pentru a-i vorbi. în­tr-un mod şi vesel şi serios, mi-a răspuns:

- Da, dar după ce mai întâi am să mă odihnesc.

Deveniserăm deja foarte apropiaţi, simţeam că ştie toate din viaţa mea şi că nu voi avea nici o greutate în a-i destăinui ceva din ea, de vreme ce nu era un necunoscut pentru mine, ci devenise tatăl meu.

Cu multă iubire şi tandreţe oferea ceea ce îi trebuie oricărui suflet de pe pământ: să simtă că Părintele său duhovnicesc este sfânt, purtător al adevărului mai presus de lume al lui Hristos şi al Evangheliei Sale, şi aceasta fără a da loc îndoielii.

Cu ochii săi albaştri, neclintiţi - dovada pre­zentei harului Marelui Dumnezeu - el a rostit acel "Da", al său, care pentru mine a fost un răspuns minunat, şi toate au început din acel moment. S-a pierdut simţul lumii, al problemelor ce le întâm­pinam precum orice student (eram studentă pe atunci).

S-a îndreptat spre chilia lui cu pas încet. Toţi cei ce ne aflam acolo l-am urmărit cu privirea, fiecare cu propriile lui cugete şi cu o adâncă iubire pentru el - Părintele.

Prima convorbire cu el

Plecaseră cu toţii, fiecare după treburile sale. Rămăsesem singură în curtea mănăstirii şi mă îndreptam spre cameră, când, spre surprinderea mea I-am întâlnit pe Părintele, care m-a întrebat dacă n-aş vrea să vorbim plimbându-ne pe drum. Nu mai mersese să se odihnească.

Era un drum asfaltat, liniştit, cu multă iarbă pe margini şi străjuit de ambele părţi de copaci uriaşi, plin de frumuseţea şi de farmecul naturii englezeşti.

Ţinea un baston în mâna dreaptă şi sunetul lui se armoniza cu mersul său, tac-tac.

Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. întrebările mele erau nenumărate. Asculta cu multă atenţie şi eram foarte impresionată, deoarece nu eram obişnuită cu acest fel de com­portament. Răspunsurile lui erau prompte şi clare, fără nici o marjă de eroare care să te facă să repeţi întrebarea sau să explici ce vrei să afli. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi foarte pe înţeles. Atmos­fera plină de pace şi dulceaţă pătrundea în pro­funzimile inimii şi ale sufletului. Era un simt al tan­dreţei ce o simţeai venind dinspre omul ce păşea lângă tine, vorbea cu tine, deşi părea că nu de­pinde cu nimic de cele omeneşti, pământeşti.

Un câine

La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecând pe lângă noi. Părintele schiţă un fel de salut mişcându-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţând un sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe. în fata acestei scene mi-a venit gân­dul că toate, absolut toate, chiar şi animalele, se comportă în mod diferit la vederea Părintelui. Tulburată de aceste gânduri am întins mâna şi am rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.

Prima binecuvântare

Ne-am continuat paşii încă puţin, şi apoi, întorcându-ne, am înaintat până la intrarea în chilia sa.

Am priceput că e timpul să plec şi m-am aplecat, cerându-i binecuvântarea. S-a oprit brusc, mi-a prins capul cu mâna stângă, m-a binecuvântat şi mi-a zis:

- Iată pentru ce ţi-am îngăduit să te împărtă­şeşti sâmbătă şi duminică fără să te mărturiseşti. Pentru că Dumnezeu mi-a îngăduit să cunosc ini­ma ta.

După aceasta, mă sărută pe creştet şi intră în căsuţa lui. M-am îndreptat spre mănăstire fără a putea articula vreun cuvânt. Voiam să fiu singură tot restul zilei, pentru a pune în ordine, în lăuntrul meu, toate cele despre care vorbiserăm de-a lun­gul plimbării. Eram împrăştiată, plină de aroganţa dobândită pe băncile studenţiei. Posedam o cu­noaştere care umple omul de oboseală şi de îngâmfare. Dar acum toate se schimbaseră. Întâl­nirea cu Părintele mă învăţase că există o viaţă diferită faţă de cea pe care o ştiu şi o trăiesc. Adevărul, simplitatea, naturaleţea, iubirea, toate acestea îmi lipseau.

M-am aşezat şi mi-am prins capul în palme, căci mi se părea că se va sparge. întoarcerea bruscă provoacă ameţeală, şi nu se putea altfel. De acum nu mai existau alte alternative. Lumina alungă întunericul şi cele ascunse se descoperă.

Ziua s-a plecat repede şi a sosit ora vecerniei de sâmbătă seara. Însăşi atmosfera mănăstirii era de acum o vecernie. "Ah, viaţă, dulce mai eşti!" Acesta era simţământul şi experienţa zilei. Astfel simţeam.

Veni şi Părintele la vecernie cu pasul său încet. Ne-am întâlnit lângă poartă şi am găsit prilejul să-i cer un şirag de mătănii.

Îmi spuse "Da". Nu mă îndoiam de răspunsul său, dar din experienţa lumii de afară, unde un "da", adesea nu spune nimic, nu mă aşteptam să le dobândesc repede, şi aceasta mi se părea firesc. S-a dovedit, însă, că sfinţii acţionează dife­rit faţă de noi, ceilalţi.

Prejudecăţile ce le datoram minciunii lumii nu s-au şters dintr-o dată, odată cu întâlnirea şi cu­noaşterea Părintelui Sofronie. Reziduurile lumii îşi lăsaseră mizeriile şi nu îngăduiau o încredere to­tală într-un Părinte sfânt.

Însă cugetele mele s-au dovedit mincinoase, şi Părintele, înainte de a merge la Liturghie, dumi­nică dimineaţă, m-a căutat să-mi dea propriile lui mătănii.

- Dimitra, - îmi spuse, - iată mătăniile ce mi le-ai cerut.

Şi plecă spre biserică.

La masa de obşte

Sfânta Liturghie din ziua de duminică s-a slujit în biserica mare, a "Tuturor Sfinţilor", care încet-încet s-a umplut cu credincioşii veniţi de la Lon­dra. Părintele Sofronie a slujit împreună cu ceilalţi Părinţi ai mănăstirii, ne-a împărtăşit el însuşi, şi tot el a împărţit anafura. Toată lumea adusese mân­care, şi am făcut o masă comună.

Era o comuniune foarte frumoasă şi îmbucu­rătoare, cu toţi acei oameni. Fiecare dorea să se apropie şi să-i vorbească, iar el, ca un tată iubitor, avea pentru fiecare un cuvânt, cunoscând tre­buinţa şi nevoia fiecăruia.

Masa s-a umplut de lume. Părintele a binecu­vântat şi am simţit cu toţii că suntem o familie. De altfel, la mănăstire s-au creat legături strânse de prietenie, care iată, până astăzi, după mai mult de douăzeci şi cinci de ani, nu s-au clătinat. Şi aceas­ta numai datorită dragostei Părintelui.

Duminică seara m-am întors la Londra, în ca­mera mea de la cămin. Întâlnirea cu un sfânt mă luase prin surprindere, pentru că nu-mi trecuse vreodată prin cap că este cu putinţă ca în viata aceasta să cunoşti îndeaproape un sfânt. Soco­team departe de mine aşa ceva şi credeam că îi putem cunoaşte numai din căiţi şi din icoane.

Totdeauna mă întrebasem cum se sfinţesc oa­menii, în ce fel le este viata, ce fac, ce norme de viată aplică - taine necunoscute. Dar acum cunos­cusem un altfel de om, a cărui simplă prezenţă îţi dădea simţământul sfinţeniei, simţământ adeverit apoi în discuţiile cu el.

Nedumeririle s-au risipit. Acum vorbim şi chiar râdem cu un sfânt. întâlnirea cu el a constituit pentru fiecare taina vieţii sale. De aici înainte, toate câte am săvârşit în viaţă, toate faptele noastre s-au raportat la Părintele, nimeni nu ne-a spus-o, nimeni nu ne-a impus-o, era o nevoie a noastră, voiam să ştie totul despre noi, pentru că simţeam că bine­cuvântările şi rugăciunile lui ne susţin şi ne ajută în viaţă. în mod tainic, trăiam prezenţa unui sfânt care era Părintele Sofronie de la Essex.

Mai târziu

A trecut destul timp până ce am hotărât să merg din nou la mănăstire, pentru slujbe şi pentru Părintele. Era tot într-o seară de vineri, după sfâr­şitul cursurilor de la Colegiu. Primăvara venise, ziua creştea şi verdeaţa începuse să primenească priveliştea. Toate erau schimbate.

Multe studente veneau acolo pentru un sfârşit de săptămână şi acolo ne-am cunoscut, devenind prietene. Aveam multe în comun şi de discutat căci aveam acelaşi duhovnic şi ne spoream bucuria împărtăşindu-ne ceea ce fiecare dintre noi auzise sau discutase cu el.

Seara, aşezându-ne la masă, Părintele mă văzu şi îmi spuse: "Ai întârziat să vii", - după care mă întrebă despre felul cum merg cursurile. I-am răspuns simplu şi firesc: "Bine". Altceva nu puteam spune, căci nu era prea uşor să vorbeşti cu un asemenea Părinte cu uşurinţă şi improvizaţie. Cumpătarea şi tăcerea ne exprimă mai bine şi, de fapt, aveam sentimentul profund că deja comuni­casem împreună despre tot şi despre toate, în aşa fel că orice cuvânt în plus, ar fi fost lipsit de sens în comuniunea noastră duhovnicească.

După masă, m-am apropiat cu sfială şi i-am spus că vreau să mă mărturisesc.

        - Mâine, - îmi spuse, şi plecă.

La Părintele nimic nu era de prisos. Cuvântul, gesturile, glumele, toate erau cu măsură şi, prin atitudinea lui, ne arăta de fiecare dată cum tre­buie să fie un om. Întregul său comportament era adevărat, pentru că adevărat era şi cuvântul său.

În acea zi ne strânseserăm toate studentele într-un colţ oarecare şi fiecare îşi povestea expe­rienţa şi bucuriile ei în legătură cu Părintele. Vor­beam despre toate temele care ne preocupau şi ne susţineam una pe alta. Eram fără de griji, râdeam, ne amuzam, chiar dacă aveam felurite pro­bleme. Trăiam sub acoperământul şi binecuvân­tarea Părintelui.

Cum spovedea şi cum slujea

Locul unde spovedea Părintele era biroul de lângă bisericuţa Cinstitului Înaintemergător. La dreapta, când intri înăuntru, se afla o canapea mică acoperită cu o cuvertură gri. În faţa cana­pelei - o măsuţă şi un scaun.

Biroul era spaţios şi plin de cărţi. Maica Dom­nului, dintr-o icoană mare, stăpânea încăperea.

Părintele intra primul, pornea aeroterma (îi era frig întotdeauna), îşi punea epitrahilul şi se aşeza pe canapea, iar tu pe scaunul de peste masă.

Rămânea tăcut. Aştepta să vorbeşti tu mai întâi, nu era prea uşor. Când îţi înţelegea greu­tatea, spunea ceva ca să te ajute. Atunci nu voiai, nu puteai să mai ascunzi ceva.

Iubirea şi respectul faţă de cel ce cu emoţie îşi dezvelea sufletul înaintea sa, erau cu totul vizibile.

Inima ta îi vorbea faţă către faţă lui Dumnezeu. De acum, sufletul îşi asuma în mod responsabil co­muniunea cu Hristos, izbucnea într-un plâns cu suspine, din pricina nemăsuratei recunoştinţe da­torate dragostei lui Hristos, şi cu frică: nu cumva ca el să repete iar greşelile şi să piardă această aură a harului şi a păcii.

Plânsul era de neoprit. Părintele, înlăcrimat, în­treba cu nespusă delicateţe: "De ce plângi? Poate am spus ceva care te-a jignit? Poate te-am mus­trat!...". Dar suspinele nu-ţi îngăduie să spui ce se întâmplă, şi cât de mult sufletul s-a făcut pri­zonierul iubirii. Părintele insistă cu lacrimi să afle dacă te-a rănit! - "Nu, nu, Părinte, vă mulţumesc, vă mulţumesc".

Pentru puţin - linişte, după care îndrăzneşti să-ţi ridici ochii şi să priveşti un sfânt cu faţa plină de lumină. O seninătate dumnezeiască şi o bună mireasmă negrăită se revarsă în jur.

Părintele, în cuvinte simple alină sufletul care se miră şi se întreabă, fără a găsi răspuns, ce sunt aceste stări pe care Ie trăieşte. Piu se poate expli­ca, pentru că este un dialog lăuntric care se face cu totul pe înţeles, dar nu se poate exprima; taina se împlineşte la nivelul inimii.

Cu un alt prilej mă îngreuiau multe păcate şi simţeam nevoia unei spovedanii care să cureţe în adânc. Dar când am mers la Părintele să mă măr­turisesc, am putut spune doar două lucruri. Mi-a citit rugăciunea şi am plecat. Acest simţământ al multor păcate l-am avut de multe ori şi tristeţea îmi umplea sufletul, deoarece în momentul în care mergeam la Părintele să mă spovedesc,  nu-mi puteam aminti ce să-i spun. La una dintre spove­danii i-am spus un singur lucru şi am terminat, şi iar mi-a citit rugăciunea.

Într-o zi în care eram nedumerită, şi gândul îmi spunea că păcătuiesc pentru că nu mă spovedesc corect, îi spun Părintelui:

Părinte, înainte de a veni la mărturisire, am o grămadă să vă spun, dar când vin, nu-mi amintesc nimic şi vă spun doar două lucruri ce-mi vin în minte.

        - Da, - mi-a zis. Nu aceasta are valoare în fata mea.

Acest răspuns, până astăzi mă ajută în Taina Mărturisirii.

Sfintele Taine erau, pentru Părintele, însăşi viaţa, nimic nu se săvârşea mecanic, doar pentru că trebuia să se săvârşească. Avea loc o transfuzie de viaţă. Ai fi crezut că, de fiecare dată, pentru prima oară spovedea sau slujea Sfânta Liturghie, deşi era preot de şaizeci de ani. Îmi amintesc bine cum am sărbătorit cei şaizeci de ani de la tun­derea sa în monahism. A slujit singur. Se părea că atmosfera din mănăstire s-a schimbat şi mai mult. Totul era liniştit, sufletul nu putea să articuleze un cuvânt.

El însuşi, la Sfânta Liturghie, plângea neînce­tat, mereu îşi ştergea ochii. Dulce eşti, viaţă, când vezi un sfânt viu!

Când slujba Sfintei Liturghii a luat sfârşit, cu toţii am mers la masă pentru dejun, nimeni nu vorbea, dar toţi eram mustind de înţelesuri sfinte. Părintele ne privea cu ochii umezi, pe care îi ştergea cu mişcări pline de nobleţe.

Me-a spus doar câteva cuvinte, amintindu-şi de acele binecuvântate timpuri când l-a chemat Dum­nezeu. "Această rasă, - a spus el - nu aş schimba-o cu nimic de pe pământ, nici chiar pe o porfiră împărătească". Şi iarăşi şi-a şters ochii ce lăcrimau la amintirea vieţii lui ca monah.

La Sfânta Liturghie, poporul ce se afla de faţă se sfinţea. Lua parte Biserica în deplinătatea ei.

El însuşi era cu adevărat dumnezeiesc. îl ve­deai rămânând nemişcat în faţa Sfintei Mese, în stare de rugăciune. îşi ţinea mâinile când libere, când sprijinite de marginea Sfintei Mese.

Ochii tuturor vedeau chipul lui strălucitor şi dumnezeiesc şi faptul acesta aducea în inimile noastre rugăciunea. Toţi stăteau nemişcaţi, ca nu cumva printr-o oarecare mişcare să pierdem fru­museţea psalmodiei şi vederea chipului unui liturghisitor sfânt.

Nu se auzea nici un foşnet, ci doar vocea adâncă a Părintelui şi a psaltului lani. Domnul Iani venea de la Londra în fiecare duminică împreună cu toată familia şi îl admiram pe acest om pentru caracterul şi bunătatea lui. El considera drept o adevărată minune modul în care ajunsese la Pă­rintele şi la mănăstire. Povestea adesea:

- Altundeva mergeam şi altundeva am nimerit. Am rătăcit drumul şi am luat-o într-o direcţie care socoteam că ne-ar fi scos la vreun drum central, însă, spre marea noastră surpriză, am dat de mânăstire. L-am găsit pe Părintele afară, l-am salutat, am vorbit greceşte, ne-am entuziasmat. De atunci venim mereu aici.

Ecteniile erau rostite de către Părintele rar, curat, cu vocea lui profundă, cu pronunţie clară, fie în engleză, fie în greacă sau în franceză, şi îţi pătrundeau în inimă.

Faţa şi toate ale lui erau înconjurate de o anu­mită lumină care răspândea pace şi seninătate. Era o lumină ce nu se poate descrie, fără culoare. Totuşi o vedeam toţi mişcându-se uşor, asemenea luminii unei candele în mijlocul nopţii.

La "Sus să avem inimile", îl vedeam că nu mai atinge pământul din pricina luminii care îl încon­jura. Constatările acestea erau mărturisite de către toţi, şi în discuţiile pe care le aveam cei ce veneam la mănăstire, fiecare spunea în mod sim­plu şi curat ceea ce văzuse. Şi aproape toţi măr­turiseau aceleaşi lucruri. Mărturia a doi sau trei oameni întăreşte adevărul evenimentelor.

La Vohodul cel Mare ţinea Cinstitele Daruri cu atâta evlavie, încât toţi eram cuprinşi de o teamă sfântă. Trecerea lui provoca lacrimi. Uneori, spre mirarea tuturor, atingea Cinstitele Daruri de creş­tetele unora ce se aflau lângă el. Toţi cei din bise­rică participau cu maximă evlavie la Sfânta Liturghie.

Nu arăta nici o urmă de tiranie în viata duhov­nicească. Aceasta o intuia fiecare suflet care se spovedea la Părintele, dar şi orice om ce mergea să-l întâlnească. O însuşire comună a sfinţilor este şi aceea de a evita cu grijă pe acei oameni care îi consideră sfinţi şi îi stânjenesc în chip vădit cu pretenţiile lor de minuni şi de fapte uimitoare, fiind ceva firesc să se mânie din pricina unor asemenea aşteptări.

Mă întrebam uneori în ce măsură Părintele este sfânt, ori dacă face minuni sau dacă are darul înainte vederii. Îmi amintesc că ori de câte ori aveam asemenea gânduri, îmi răspundea astfel:

        - Ştii, niciodată nu am vrut să fac minuni. Nu a fost ţelul meu acesta. Minuni săvârşesc şi oamenii simpli, atunci când o mamă plânge pentru a se vindeca de boală copilul ei, şi copilul se face bine...

Nu a continuat să-mi explice. Atunci mi-a venit gândul că, într-adevăr, prin rugăciune se întâmplă lucruri minunate, şi nicicând n-am mai aşteptat minuni pentru a mă încredinţa de sfinţenia lui.

Eram sigură că avea harisma înaintevederii, însă a negat iarăşi, fără a mă convinge, totuşi. Tot aşa, mi-a răspuns deodată. Mă găseam în curtea mănăstirii, într-o duminică seara, aşteptându-i pe oamenii cu care urma să plec, când Părintele a trecut pe lângă mine. S-a oprit brusc şi mi-a spus:

        - Nu sunt prooroc, nu am această harismă care este rară. Numai Părintele Porfirie se află la o astfel de înălţime.

Exprimarea lui arăta cât de profund îl aprecia pe Părintele Porfirie pentru darul ce-l avea de la Dumnezeu.

Nu socoti că dacă îţi spun anumite lucruri pe care le găseşti adevărate şi eşti de acord cu ele, am această înaltă harismă. Când vei creşte şi vei avea o viată atentă şi de rugăciune, de îndată ce vei vorbi, alţii vor socoti că ai darul înainte vederii. Nu! Eu nu am acest dar.

Natură, oameni, animale. Biserică

Despre natură

Prin comportamentul său, ne învăţa să avem dragoste în tot ceea ce facem. într-o zi, pe când mâneam de prânz, l-am văzut rămânând nemiş­cat, lăsând neatinse bucatele de pe masă. Dintr-un oarecare gest, am priceput că avea o migrenă foarte puternică. A sunat clopoţelul înainte de ora obişnuită. Ne-am ridicat, a binecuvântat rămăşi­ţele mesei şi a plecat imediat. Simţeam o mare durere văzându-l astfel şi n-aş fi vrut să-l tulbur pentru nimic în lume.

Cu toate acestea, în seara aceleiaşi zile, în care era o vreme cu adevărat minunată, iar soa­rele, luându-şi rămas bun de la natură, îşi arăta spre apus frumuseţea vopsind tot orizontul cu fel de fel de culori, îl văd pe Părintele ieşind în curtea mănăstirii. Am rămas foarte surprinsă de apariţia lui, deoarece nu mai departe de prânz avusese atât de mari dureri.

M-am apropiat de el, zicându-i cu dragoste:

        - Părinte, de ce aţi ieşit afară dacă suferiţi atât de mult?

        - Da, aşa este! - mi-a răspuns - dar priveşte cât de frumos este! Am ieşit să mă bucur şi eu de acest amurg minunat. Nu am prea multe prilejuri să văd şi să admir această frumuseţe...

Într-adevăr, era un apus superb, încât, încre­menită, am privit cu gura căscată priveliştea. Iar Părintele, cu prezenţa lui atât de înduhovnicită, plinea bucuria momentului şi îţi aducea în minte lumina de nedescris a veşniciei.

Despre animale

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecină­tate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi nu provo­cau teamă, fiind plăcute la vedere.

Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.

Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile ştiau şi se duceau să-l bea.

Eu, neştiind cum să privesc viaţa şi comporta­mentul unui Părinte sfânt, mă întrebam prosteşte: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile? Părintele, ca şi cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre mine şi deodată, conti­nuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu într-un mod foarte frumos:

        - Le este foame!... şi îşi urmă drumul.

Mi-a fost ruşine pentru inima mea cea împietrită.

De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, şi atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.

Sensibilitatea faţă de viaţă şi faţă de om

Părintele participa la zbuciumul tuturor oame­nilor. Tragedia lumii îi sfâşia inima. Îmi spunea adesea:

        - Atât de tragică este lumea! Nu ştie ce vrea, ce face, unde merge!...

Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:

        - Oare cum de nu respectă libertatea lumii? Ce este aceasta? De ce sunt astfel lucrurile şi nu îi lasă pe oameni să trăiască liniştit, cu munca lor, cu familia lor?

Când vorbea despre tragedia lumii înţelegeai cât de mult suferea. Fata i se umplea de amără­ciune şi nu mai putea să vorbească nimic. îl simţeai şi îl vedeai cum se adânceşte în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult, asculta cu atenţie ceea ce îi spuneai, răspundea şi uşura orice suflet întristat.

Nu voi uita acel asfinţit, în care am făcut îm­preună o plimbare pe drumul de lângă mănăstire. Lângă el mă simţeam oarecum straniu, pentru că ai fi crezut că nu păşeşte pe pământ, într-atât era de absorbit în rugăciune. Eram descumpănită, şi la un moment dat mă gândeam să-i spun că o să plec, căci mă copleşea măreţia lui. Un cuvânt pe care-l rosti mă făcu să-mi revin:

        - Cât de frumoasă este această plimbare!

Ce să mai spun! Mi-a fost cu neputinţă să mai vorbesc...

Un trecător, străin în regiune, se apropie de noi şi ne întrebă cum să găsească o anume casă. Spuse  şi  un  nume.   Părintele  înţelese  imediat despre cine întreabă şi îi arătă cu multă dragoste direcţia în care trebuia să meargă.

        - Iată, acolo este casa lui, dar este singur. Cum va trăi, sărmanul.... şi faţa i se preschimbă de durere.

Străinul rosti un "Da" uscat şi plecă mulţumindu-ne. Pentru puţin, Părintele rămase tăcut, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse:

        - Cât mă gândesc la el! A murit soţia lui. Copii nu aveau, şi acum e singur. Ce-o să facă el acum! Îl văd, sărmanul, suferă!

De departe l-a văzut şi a participat la durerea englezului celui rece şi singuratic, lucru pe care niciodată nu l-am putea înţelege noi, cei din lume.

Părintele trăia drama sufletului care nu se exte­riorizează, cunoştea bucuria care nu se exprimă şi se comporta după cum era nevoie. Odihnea, mân­gâia. Spunea adesea:

        - Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile în viată.  Cum să înţelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăieşti şi dacă nu trăieşte în tine Hristos!

Spunea: "Inima să-ti bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci eşti om adevărat".

Uneori se juca împreună cu copiii precum un copil. îl priveai şi te întrebai de unde a aflat atâta bucurie. Şi cum se mai juca! Copiii îl absorbeau în asemenea măsură, încât dădea impresia că uită de toate celelalte. îi lua în braţe, îi strângea la piept, îi săruta, devenea una cu ei. Aceia îl îm­brăţişau, îl sărutau, îl trăgeau de păr, oho, dar ce nu   făceau! îmi   spunea   mereu: "Copiii  înţeleg foarte bine ceea ce le spui. Trebuie să le vorbeşti cu respect, ca şi celor mari, chiar dacă cei mari nu înţeleg precum aceştia!..." Mai spunea, de aseme­nea, că acei copiii care trăiesc în familii creştine şi au viaţă curată, ajung la vedere şi cunoaştere desăvârşite.

Era prezent la orice sărbătoare a copiilor. Pă­rinţii acestora întindeau o masă cu diferite prăji­turi, copilul sărbătorit stătea lângă el, cu toţii beau ceai sau cafea, iar Părintele rostea o rugăciune, după care cânta "La mulţi ani" sărbătoritului, în greceşte şi ruseşte. În ruseşte spunea Mnogaialeta. Se crea o atmosferă foarte plăcută. Nu se entuziasma prea mult atunci când vedea că mulţi copii vin la mănăstire, fără însă ca părinţii lor să fie evlavioşi. Spunea că pentru ca un copil să nu se îndepărteze de drumul Bisericii, nu este deajuns ca numai duhovnicii să fie buni, ci va trebui ca şi părinţii să dea un exemplu pozitiv copiilor.

Scriem toate acestea pentru a arăta că în tot timpul vieţuirii sale pe pământ, toate manifestările vieţii Părintelui erau o copie fidelă a vieţii lui Hristos.

Odată i-am spus despre tatăl meu, care vrea să-şi scrie testamentul şi să-şi împartă averea copi­ilor. Când l-am întrebat dacă trebuie să-mi reven­dic "partea de avere ce mi se cuvine", în cazul în care aş fi nedreptăţită, răspunsul său a fost - după cum mi s-a părut - foarte dur şi sever. M-a făcut să-mi vin în fire şi să mă ruşinez de obrăznicia mea. Mi-a spus cuvânt cu cuvânt, foarte serios:

        - Averea tatălui tău îi aparţine lui. El s-a ostenit şi a asudat şi a trecut prin multe greutăţi. A trăit în lipsuri, a suferit. Tu nu te-ai ostenit deloc şi doar te bucuri de bunătăţile acestei averi, căci el te-a şcolit şi toate celelalte. Tatăl tău este responsabil pentru modul în care o va împărţi. Este a lui. El şi numai el are dreptul să facă ce vrea. Dacă îţi va da sau dacă nu-ţi va da, este treaba lui. Mu te-ai ostenit tu pentru averea lui!

Asta a fost. Pacea şi iubirea şi-au câştigat de atunci locul, şi apoi toate s-au săvârşit cum era mai bine.

Nu voia ca părinţii să fie amărâţi de către copii. "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", - ne amin­tea. Insista asupra respectului ce trebuie să-l avem faţă de părinţi.

Cât de mult iubea Biserica

Atâţia ani l-am cunoscut pe Părintele şi am învăţat din atitudinea lui dragostea şi respectul pentru episcop, arhiepiscop, patriarh.

Odată, când un monah din Sfântul Munte m-a rugat să-l întreb pe Părintele ce trebuie să facă cei de acolo dacă statul îi obligă să primească noile buletine (în 1987), răspunsul Părintelui a fost scurt şi sever:

        - Eu nu ştiu despre acestea. Să le spui să facă ceea ce le va spune Biserica.

Când am transmis monahului cuvântul Părintelui, s-a bucurat şi a respirat uşurat.

Când Părintele nu era de acord cu cineva, nu făcea nici un comentariu, ci spunea doar atât: "Acesta sau aceştia gândesc aşa, eu aşa..."

Acest cuvânt era mai convingător decât oricâte argumente ar fi putut aduce.

Toţi ştim că, din vreme în vreme, creştinii au astfel de nelinişti ciudate: fie - pentru cum va fi unirea Bisericilor, fie - pentru 666, fie - pentru x şi y, şi atunci ei se exprimă în mod categoric, îl acuză pe patriarh, pe arhiepiscop şi pe oricine intră în gura lor. Şi trimiţându-i în "întunericul cel mai din afară", se trag unul pe altul spre tot mai rău. Pe de altă parte, unii predicatori şi monahi fanatici, oriunde s-ar afla, dezlănţuie acuzaţii grave împotriva patriarhului, cu pretenţia evidentă ca Biserica să se coboare şi să se conformeze cu ceea ce consideră ca fiind adevărat ei, cei îngrijoraţi, vezi bine, pentru Biserică. De pe poziţii care lor li se par sigure, unii ca aceştia dezlănţuie tulburări şi fac mult rău. într-o astfel de situaţie periculoasă se aflau creştinii în anii 1974-1975. Toţi vorbeau cu ifos spunând că patriarhul este un trădător care o să distrugă Ortodoxia. Deşi toate acestea îmi erau indiferente, auzirea lor continuă mă obosea peste măsură. Pe mine mă preocupau numai iubirea şi viaţa sfinţitoare a Bisericii.

Într-o întâlnire cu Părintele, am vrut să ştiu ce crede el însuşi despre toate acestea. Nu-mi amin­tesc exact ce am întrebat şi cum. Dar îmi amintesc foarte bine atitudinea lui în momentul în care mi-a răspuns. A stat neclintit, m-a privit cu atenţie şi înfăţişarea i s-a schimbat. A devenit severă şi s-a umplut de durere. îşi mişca încetişor capul, arătându-şi astfel mirarea, sau mai curând supărarea, şi mi-a spus:

        - Lucrurile stau aşa: chiar dacă se face unirea, precum spun "ei", eu voi fi ortodox. Biserica este sfântă*. Ştim cum să trăim şi, prin urmare, ce anume creează probleme?!

-----------------

* Parintele Sofronie vroia sa zica ca nu trebuie sa ne tulburam si sa ne preocupam de aceste probleme, ci de cum sa dobandim Duhul Sfant si unirea cu Dumnezeu. Vietuind dreptslavitor, dupa predania Bisericii, ne vom pastra ortodoxia si vom ramane madulare vii ale Bisericii (Ortodoxe) - caci Biserica nu este o institutie, ci Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, feluritele incercari de a uni Biserica cu corpuri eretice, straine ei, si de a o distruge, nu vor putea izbandi cu adevarat (n.ed.)

--------------------

"Asta era. Cineva cu adevărat mare, aşa gândeşte", - mi-am zis în sine-mi şi m-am liniştit.

Aici vreau să adaug două gânduri personale: Decât să ne comportăm atât de urât şi să-l înjurăm pe patriarh şi Biserica, fapte care smintesc şi clatină conştiinţele slabe, este cu mult mai bine să iubim şi să ne rugăm pentru Biserică şi patriarh, precum ne învaţă Biserica.

"Întâi pomeneşte. Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N) pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, înde­lungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău".

Şi Hristos, Care vede şi cunoaşte toate, va spri­jini Biserica Lui. Pe când aşa, dacă noi, creştinii ne comportăm cu neobrăzare şi cu un asemenea ifos, alungăm harul departe de noi.

De fiecare dată când aud minunatele cântări ale Bisericii, cuget: Oare, cât de multă durere şi cât de multă iubire a avut imnograful, încât a atras harul lui Dumnezeu ca să-l lumineze spre a scrie imne rugătoare spre susţinerea Bisericii Lui.

"Cela Ce eşti Făcător şi cuprinzător a toate, înţelepciunea şi Puterea Iui Dum­nezeu, Hristoase, neclintită şi nemişcată întăreşte Biserica, Cela Ce însuţi eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti". (Catavasie la Adormirea Maicii Domnului)

"Întărirea celor ce nădăjduiesc întru Tine, Doamne, întăreşte Biserica Ta, care o ai câştigat cu scump sângele Tău". (Catavasie la Întâmpinarea Domnului).

Înţelegerea şi urmarea în fapte a durerii şi iubirii imnografului pentru Biserică, vor da numai roade bune, în loc de tulburare şi confuzie, care se înstăpânesc prin judecare şi osândire.

De fiecare dată când vorbea, Părintele ne pu­nea pe gânduri şi ne orienta spre o cunoaştere de sine, astfel încât să cerem numai mila şi dragostea lui Dumnezeu. Se amăra mult când auzea de jude­carea celorlalţi cu un ifos neînduplecat, de jude­cător. Cred că nimic nu-l supăra mai mult decât asta, pentru că acest comportament era în afara vieţii lui Hristos.

Odată, pe când aveam astfel de gânduri fără să le exteriorizez, m-a îndreptat într-un mod neobiş­nuit. Mi-a spus întreaga istorie a desfrânatei din Evanghelie. Mi-a povestit-o, nu s-a referit în mod simplu la ea.

        - Priveşte, - îmi spuse. Stând Hristos în mijlo­cul mulţimii, nu vorbea. Oarecum mirat, întreabă: ce se întâmplă? (deşi cunoştea toate). Se strânse­seră toţi cei buni, ca să condamne o păcătoasă înaintea Dreptului Judecător, iar Domnul Se purta ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Gloata nebună urla şi înjura, provocându-l astfel pe Hristos să o con­damne pe păcătoasă. N-au înţeles nimic din tă­cerea Lui, ci numai îi strigau să o pedepsească. Ce amărăciune va fi avut în clipele acelea Domnul, pentru atâta nesimţire, atâta neîndurare şi îngâmfare câtă arătau ei! Nu a spus nimic, nu a judecat pe nimeni. Deşi avea dreptul. înfrunta o mulţime nebună, care nu mai era sensibilă la cuvinte, la durere. S-a aplecat jos şi scria, pentru a nu-i ofen­sa în faţă. Pentru că Domnul era cu totul numai delicateţe şi adâncul îndurărilor. Mila pe care pă­cătoasa o cerea în clipa aceea de la Domnul, i-a frânt inima. Şi atunci Domnul, în timp ce scria jos, a zis: "Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei". Atâta putere are cuvântul cel adevărat! Cu toţii s-au dus în cele patru vân­turi, s-a golit locul şi a rămas numai păcătoasa, care ştia cât de păcătoasă este. Atunci, Domnul, cu dragoste a întrebat-o pe femeie:

Unde oare s-au dus cei ce te osândesc?

Au plecat, Doamne.

Nici eu nu te osândesc, - i-a zis, - mergi, dar fii cu grijă, ca de acum să nu mai păcătuieşti.

Până în sfârşit, păcătoasa a devenit sfântă.

Părintele nu voia să se pronunţe asupra oame­nilor cu o atitudine de judecător şi acuzator. Nici­odată nu l-am văzut să osândească oameni ale căror fapte arătau în mod vizibil că ceea ce spun sau fac este condamnabil.

De multe ori voiam să-i cunosc părerea şi îl întrebam dacă oamenii care se comportă necu­viincios, cu viclenie şi minciună, sunt ticăloşi, etc. îmi răspundea astfel: "Este întristător să-i vezi pe oameni comportându-se atât de necuviincios, şi mai ales pe creştini; şi încă mai jalnic este să-i vezi pe monahi comportându-se mai rău decât oricare altul. Este sfâşietor. Cu toate astea, nu poţi să-i judeci în conştiinţa ta, din moment ce există pocăinţă. Există pocăinţă, nu şti ce va fi".

Astfel smerea el sufletul şi îl umplea de iubire pentru aproapele. De fiecare dată când Părintele vorbea astfel îţi deschidea inima ca să înţelegi tainele lui Dumnezeu.

Într-o zi, după multă ploaie, rămăseseră multe bălţi, arătând în ce măsură firea se dezlănţuise. îmi plăcea priveliştea aceasta. Am stat lângă o băltoacă şi mă jucam cu piciorul în ea. în bălţile dimprejur, apa era cristalină, în timp ce aceasta în care mă jucam eu, se tulburase. Fiu ştiu când a venit Părintele în spatele meu şi de câtă vreme mă privea fără să vorbească. O siluetă neagră m-a făcut să mă întorc şi m-am bucurat, văzându-l. Am zâmbit şi i-am spus:

        - Copiii se joacă.

El a atins apa cu bastonul şi mi-a spus:

        - Vezi cât de tulbure este?

        - Da, Părinte, - îi spun.

        - Ştii cu ce seamănă? întocmai cu viaţa noas­tră. Greutăţile, necazurile, neştiinţa ne tulbură sufletul. Totuşi, atunci când, mulţumită lui Dum­nezeu, vom depăşi toate acestea, vom deveni curaţi precum apa de aici!

Şi îmi arătă o altă baltă, în care apa era foarte limpede.

Când vorbea, ţi se părea că taie brusc discuţia, dar vorbea atât cât îi trebuia sufletului. Această discuţie mi-a fost foarte scumpă şi balsam de ali­nare în viaţa mea de mai târziu. Nu vorbea acolo unde ştia că cuvântul lui nu avea nici un ecou.

ÎNTÂMPLĂRI

Studenta de la arhitectură

Odată, o prietenă a noastră, studentă la arhitectură, care era şi foarte dragă Părin­telui, avea o problemă. Dar el nu i-a dat nici o importanţă atunci când ea a mers să-l întâlnească, numai şi numai pentru a-i spune problema ei. Se ducea iarăşi şi iarăşi, însă nimic! Într-o sâmbătă, am mers amândouă, la ore diferite. Ea, mai de­vreme decât mine, fiind nerăbdătoare să-l vadă. Era îngrijorată pentru că avea ceva foarte impor­tant să-i spună, nimic! Părintele se făcea că nu o vede. Stând aşezată, sărmana, într-un colţ, era tristă şi se gândea că monahii se vede că sunt cam ieşiţi din lume, de vreme ce nu împărtăşesc du­rerile noastre. Gândul îi spunea că sunt chiar şi puţin nătângi, ba şi cam proşti. Era pierdută în deznădejdea ei, cu toate aceste gânduri care o chinuiau. Şi iată! încet, Părintele trece prin faţa ei. Se opreşte brusc şi îi spune că nebunii de la balamuc zic că doctorii sunt nebuni. Aceea a sărit în sus, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi, alergând, a venit să mă caute.

        - Unde eşti? Unde eşti - striga. Vino să-ţi spun ce s-a întâmplat.

Cu mirare am ascultat întâmplarea. Am rămas şi eu tulburată de ceea ce am auzit şi am întrebat-o dacă avusese astfel de gânduri. "Da, - mi-a zis, - în momentul acela asta gândeam". Aşadar, expli­caţia i s-a dat imediat. Dar oare era prima sau ulti­ma dată când Părintele ne uimea?

Un cuplu

Un cuplu numărase mulţi ani de când nu avea copii. Merseseră peste tot. S-au gândit că trebuie să meargă să spună problema lor şi Părintelui Sofronie.

        - Părinte, vă rugăm, faceţi rugăciune ca să dobândim un copil!

        - Nu, să nu vă rugaţi să aveţi copii.

        - De ce, Părinte? Şi Maica Domnului s-a născut în urma rugăciunii.

        - Da - a răspuns - dar atunci aşteptau pe Mesia. Acum nu aşteptăm nimic.

Perechea insista... Au născut mai târziu un copil, dar avea o problemă serioasă.

Nu trecea pe la Părintele vreun om fără să capete folos, şi câţi au trecut pe lângă el, au devenit, fără să ştie, vestitori ai adevărurilor Părintelui. A devenit cunoscut în toată lumea, ne strângeam la mănăstire nu numai din Europa, ci din toată lumea. Veneau din Australia la Essex pentru un sfârşit de săptămână. La fel şi din Canada, şi din Statele Unite. Era uimitor cât de mulţi tineri, studenţi ne strângeam la mănăstire. Din Grecia, Franţa, Olan­da, Belgia, Germania, Suedia, etc. Toţi am devenit prieteni, pentru că aveam ceva comun. Îl aveam ca duhovnic pe Părintele Sofronie.

Într-o zi o studentă s-a dus la Părintele să-l certe, pentru că îi merseseră prost lucrurile în perioada aceea. I-a zis Părintelui foarte multe, "l-a mustrat", precum ne spunea, deoarece, dacă nu îl asculta, şi ar fi făcut ceea ce socotea ea a fi co­rect, lucrurile ar fi mers altfel şi ar fi avut rezulta­tul dorit de ea. Acum, însă, toate erau anapoda...

Părintele a ascultat-o cu atenţie şi cu multă dragoste, i-a zâmbit şi i-a spus:

        - "Acestea pe care mi le spui acum mie, spune-le lui Dumnezeu, şi vei vedea că va fi altfel". în grupul nostru obişnuit, vorbeam aşezaţi în grădina mănăstirii. A venit şi K. zâmbind, cu faţa luminată. ne-a spus ce a vorbit cu Părintele, am râs cu toţii în naivitatea noastră tinerească, dar ne-a rămas întipărite, înlăuntrul nostru, cât este de importantă rugăciunea pentru fiecare lucru din viaţa noastră.

Astfel învăţa Părintele: negălăgios, nemincinos, pentru că rugăciunea era pentru el tema capitală a vieţii.

Despre sfinţi

Părintele îi iubea şi îi cinstea profund pe Sfinţii Bisericii. Totdeauna se referea la viaţa lor, şi mai înainte de toţi, la Părinţii nevoitori ai pustiului. Dar avea multă evlavie şi fată de monahii nevoitori, faţă de cei a căror viaţă era sfântă, faptele lor mi­nunate mărturisind despre adevărul vieţii lor. Des­pre aceşti sfinţi în viaţă, chiar dacă nu îi cunos­cuse direct, spunea că sunt prietenii lui personali.

Aveam o fotografie a Părintelui Iustin Popovici. Când a văzut-o, mi-a spus că îl iubeşte mult, pen­tru că sunt prieteni. "Nu l-am cunoscut personal, dar suntem prieteni".

Pe Părintele Porfirie îl cinstea în mod deosebit. Voia să meargă în Grecia fără să ştie nimeni, să-l întâlnească şi apoi să se întoarcă înapoi.

O prietenă a noastră, care în Grecia îl avea duhovnic pe Părintele Porfirie, iar în Anglia pe Pă­rintele Sofronie, transmitea salutările unuia către celălalt. La un moment dat, Părintele Sofronie a voit să stabilească o întâlnire prin intermediul acestei prietene a noastre. Când Părintele Porfirie a aflat, i-a spus că pentru creştini nu există dis­tanţe. Se vor întâlni în rugăciune, fără ca cineva să călătorească. întâlnirea se va face duhovniceşte şi într-adevăr. Părintele Porfirie a stabilit ora şi ziua în care să se desfăşoare întâlnirea. Ea a avut loc într-o seară, prin rugăciunea celor doi părinţi (pre­cum este descris şi în cartea lui Kl. Ioanidi, "Părin­tele Porfirie - mărturii şi experienţe").

Odată, mi-a cerut să-i trimit, dacă am, o fotografie a Părintelui Paisie. Aveam şi i-am trimis una. După un timp, când l-am văzut, mi-a spus: "Mulţumesc pentru fotografie. Este foarte smerit".    

Pentru a vorbi şi a povesti despre Părintele Sofronie, nu ajunge timp puţin sau mult, trebuie o viaţă. Mu spunea, nu făcea nimic fără să aibă drept criteriu viaţa lui Hristos. Aceasta, deoarece - precum ne spunea el însuşi - în tot ceea ce făcea, Hristos întreba şi se raporta la Tatăl. într-adevăr, şi viaţa lui era până într-atât de identificată cu viaţa lui Hristos, încât nu auzeam nimic omenesc, adică având logică omenească şi îngrijorare. Avea atâta iubire, încât cugetam că, dacă un om are atâta iubire, atunci în ce măsură, în ce dimensiune este iubirea lui Hristos, care este izvorul iubirii. Spunea că "iubirea lui Hristos nu poate fi întrecută de păcatele oamenilor". "Căci nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate, după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15).

Niciodată nu a arătat vreo slăbiciune omeneas­că, nici în durere, nici în bucurie. Nu l-am auzit spunând: Asta îmi place, iar asta nu.

Iubirea lui de frumuseţe

Iubirea lui de frumuseţe, sau nemulţumirea lui pentru lipsa frumuseţii, o vedeam numai în legă­tură cu îngrijirea bisericii. Voia ca totul în biserică să fie desăvârşit, simplu, curat şi în ordine. Veş­mintele le voia simple şi curate, din pânză bună.

Se îngrijea de asemenea, de a vorbi curat, pen­tru a fi înţeles şi a nu obosi. Vocea lui era întot­deauna şi în orice împrejurare, blândă şi dulce.

Odată mi-a făcut observaţie, căci vorbeam repede şi tăiam cuvintele.

        - Ascultă - mi-a zis - este urât să nu te înţeleagă celălalt când îi vorbeşti. În afară de asta, nu este sonor şi frumos. Eu, care nu am dinţi, încerc să vorbesc curat şi frumos, astfel încât să nu  obosesc pe cel care mă ascultă.

Nu era nimic pe care să nu-l fi săvârşit perfect, respectând tot şi toate din jurul lui. Nu voi uita cu câtă limpezime spunea "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", fie că mergea, fie că mânca. Acolo unde era singur şi neocupat cu cineva, spunea mereu rugăciunea aceasta. Ba chiar şi atunci când intra în automobilul mănăstirii

Îmi amintesc aceasta atât de bine după atâţia ani spre a merge la biserica cea mare pentru Sfânta Liturghie, îmbrăcat în veşmintele monahale: camilafca, dulama, schima, rasa şi mătăniile în mâinile lui slabe şi galbene - trăgea de noduri şi rostea rugăciunea.

Părintele Sofronie şi Părintele Porfirie

Redăm un fragment dintr-o istorisire încă ne­publicată a unui prieten doctor:

"Părintele Porfirie iubea mult mănăstirea de la Essex. îmi spunea odată că este foarte frumos acolo, şi mi-a descris cu exactitate mica biserică din clădirea veche. Mi-a spus:

- Este întunecată, aşa, plină de trezvie. îmi place mult să merg şi eu acolo, la ora când săvârşeşte slujbele, dimineaţa, seara, şi să mă rog împreună cu ei. Este foarte frumos.

Să amintim că Părintele Porfirie nu mersese niciodată în Anglia.

Iar când Părintele Porfirie s-a îmbolnăvit greu, ultima oară de hemoragie gastrică şi se afla într-o stare foarte gravă, noi, medicii, ne-am sfătuit ca să-l coborâm la spital. îmi amintesc în acest sens că cineva a spus atunci că nu este corect să faci medicină în munte ( Părintele Porfirie se afla la mânăstirea sa din muntele Oropo), că trebuie fără doar şi poate să-l duceţi la spital, pentru că altfel îl veţi omori pe Părintele. Din această pricină eram toţi în fierbere.

Părintele Porfirie spunea să nu-l coborâm, pen­tru că o să moară din pricina fumului de maşini şi din chinul cel sufletesc de la spital, şi rugându-mă îmi zicea:

        - Gheorghios, te rog, nu lăsa ca să mă coboare!

Eu am început să şovăi, gândindu-mă că nu trebuie făcut asta, şi i-am spus-o şi domnului Papazaho din Atena. Atunci mi-a telefonat de la Essex, din partea Părintelui Sofronie, un monah, şi mi-a comunicat că Părintele Sofronie spune: "În nici un caz să faceţi ceva ce nu vrea Părintele Porfirie. Părintele Porfirie este - aşa a spus - un burduf plin de Duhul Sfânt, şi ceea ce vă spune, asta trebuie să faceţi...".

Am alergat vesel la Oropos şi le-am spus acest lucru celorlalţi doctori şi astfel Părintele nu a fost coborât, şi încet-încet, cu îndrumările pe care tot el ni le dădea pentru tratamentul lui, s-a făcut bine".

Cineva, episcop astăzi, înainte de a deveni episcop îi vizita pe Părinţii Porfirie şi Sofronie. Se gândea atunci să nu studieze Facultatea de Drept, dar Părintele Porfirie i-a spus:

        - Să faci Dreptul, să iei diploma, Biserica o să aibă nevoie de ea.

Când a mers la Părintele Sofronie, Bătrânul Sofronie i-a sărutat mâna, deşi nu era pe atunci episcop. A făcut-o pentru că văzuse cu duhul ce va deveni mai târziu.

Mai târziu, când era deja episcop, Sfântul Sinod al Bisericii i-a încredinţat judecarea unui alt episcop într-o problemă oarecare. A obiectat că este episcop tânăr, dar Arhiepiscopul lui (din afara Greciei) i-a spus: "Ai diploma în Drept, Biserica are nevoie de ea".

Când a adormit Părintele Porfirie, Părintele Sofronie a fost "informat" duhovniceşte despre aceasta şi "a văzut" aceasta, iar când i-am tele­fonat, comunicându-i faptul, mi-a zis:

        - Ştiu, am făcut şi Sfânta Liturghie, dimineaţă la 5.

Părintele Porfirie adormise la 4,31 dimineaţa şi, din ceea ce cunosc, adormirea lui nu a fost anunţată nimănui înainte de îngropare, care a avut loc în dimineaţa următoare. Astfel adevărul lucru­rilor arată că Părintele Sofronie nu a fost înştiinţat despre ea în mod omenesc. Mi-a spus atunci că adormirea Părintelui Porfirie este o pierdere pen­tru toată lumea şi îndeosebi pentru Biserica Orto­doxă. Părintele Porfirie este un mare chip şi un rar fenomen duhovnicesc. Acum este rândul meu, a spus el în mod semnificativ.

Părinţii Sofronie şi Porfirie se întreceau unul pe altul, fiecare spre a arăta mai multă cinste celuilalt, păzind cu sinceritate şi fără urmă de prefăcătorie îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "în cinste unii altora daţi-vă întâietate" (Rom. 12, 10).

Precum Părintele Sofronie îl cinstea pe Părin­tele Porfirie, la fel şi Părintele Porfirie pe Părintele Sofronie. După cum relatează înalt PreaSfinţitul Ierotei Vlahos, într-un articol cu privire la adormirea Părintelui Sofronie, publicat în periodicul "Tradiţie" (oct.-dec. 1993), Părintele Porfirie spusese cândva că este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu ca să-l întâlnească cineva fie şi numai o singură dată în viaţă pe Părintele Sofronie. Spunea aceasta, deoarece aprecia mult smerenia şi pocăinţa lui adâncă, prin care a ajuns la o înaltă măsură a vederii lui Dumnezeu.

Tot în sensul acesta se înscriu şi dialogurile de mai jos, pe care le-am purtat cu ei. I-am spus cândva Părintelui Sofronie:

        - Părinte, îmi pare foarte rău că veţi muri. Ce o să fac eu?

        - Oh, asemeni mie ai să găseşti mulţi moşnegi, însă ca Părintele Porfirie este greu să găseşti. El este foarte mare, este un fenomen duhovnicesc în Biserică. De la mine n-ai să pierzi nimic.

Aici am prins momentul şi i-am spus:

        - Bine, Părinte, dar Părintele Porfirie a spus că sunteţi sfânt.

A răspuns imediat în chipul cel mai firesc:

        - Oh, oare cum de s-a înşelat marele bătrân, cum de a făcut o asemenea greşeală!

Am izbucnit în râs la acest răspuns, arătându-i că nu sunt de acord.

Apoi, în zorii zilei următoare, când la 5 dimineaţa, ca întotdeauna, i-am telefonat Părintelui Porfirie, i-am spus în glumă:

        - Părinte, aţi făcut o greşeală.

        - Ce greşeală am făcut? - întrebă Părintele.

        - Aţi spus că Părintele Sofronie este Sfânt.

        - N-am spus eu primul. El a spus mai întâi despre mine că sunt sfânt.

Minunată simplitate copilărească!

În convorbirile telefonice cu Părintele Sofro­nie, întotdeauna mă întreba ce face Părintele Por­firie.

Despre Sfântul Siluan

Mă întrebam cine oare să fi fost Sfântul Siluan, la care Părintele meu făcea referire mereu, în cele ce mi le spunea. Aşezată într-un colt al mănăstirii, cugetam: cum oare un monah de la Sfântul Munte a ajuns la măsurile Sfântului Siluan.

Aşa cum mă uimea mereu Părintele Sofronie, aşa s-a întâmplat acum. L-am întrebat în legătură cu o temă duhovnicească şi mi-a răspuns că el însuşi o întâmpinase la Sfântul Munte, iar Părintele lui îi spusese să facă asta şi asta.

- Dar să ştii - continuă el - că în Sfântul Munte erau mulţi ca Părintele Siluan, ba chiar şi mai înalţi. însă eu l-am întâlnit şi m-am legat strâns duhovniceşte de Stareţul Siluan.

Acum, după ce am crescut şi am cunoscut multe şi amintirile mă copleşesc, înţeleg cât de universal era Părintele, fără însă a-şi dat seama de aceasta. Nu căuta şi nici nu cultiva exclusivismul. Toate sunt înlăuntrul curgerii fireşti a vieţii, în care fiecare creşte, nevoindu-se să ajungă în sfera cea neapropiată a Marelui Dumnezeu.

Prigonirea ta nu este fără leac

Oricum şi oricât ar vorbi cineva despre Părin­tele, nu poate să nu se refere şi să nu descrie cu tot sufletul delicateţea, simplitatea şi dragostea de care dădea dovadă în toate manifestările sale. Oferea mângâiere printr-un cuvânt sau o frază care deveneau balsam pentru toate şi pentru tot­deauna. Fiu mângâia prin cuvinte frumoase, ci prin cuvintele adevărului.

Odată, o fată îndurerată în urma unei proble­me pe care i-o creaseră conducătorii unei mă­năstiri, problemă a cărei greutate nu o putea duce - lume amară şi întunecată - a mers la Părintele pentru a-i spune ce se întâmplase. După cele ce a auzit, durerea a devenit evidentă şi pe faţa lui. S-a întors către dânsa şi i-a spus:

Prigonirea ta nu este fără leac... şi plecă gâr­bovit, ca şi cum ar fi luat toată povara acelei nedreptăţi asupra lui.

Sufletului ei suferind i s-au deschis tainele vieţii în toate dimensiunile ei. A primit, precum i-a înfăţişat Părintele, ceea ce se întâmplase, a luat viaţa de la început, cu multe succese în viaţa din lume şi cu sporire duhovnicească.

Cu toate acestea când Părintele ştia dintru început că nu va fi ascultat, nu vorbea deloc, oricât l-ai fi presat.

Se întrista dacă auzea sau constata la cineva neîncredere sau supărare împotriva Mântuitorului, îmi amintesc cât de greu l-am rănit atunci când, înfruntând anumite întâmplări grele şi dificile în viaţa mea, i-a spus Părintelui cu reproş, că Hristos nu mă aude oricât L-aş ruga. Ei, aşadar! n-am în­tâmpinat cu nici un alt prilej cu atâta amărăciune şi durere răspunsul Părintelui:

- De ce - mi-a spus el - îl împovărezi atât de mult pe Hristos? De ce îl mâhneşti?

-  A căzut cerul pe mine şi am transpirat de ruşine. Aş fi voit să mă înghită pământul pentru nerecunoştinţa mea, pentru că fiecare observaţie blândă a Părintelui deschidea în sufletul meu cărţile având cuvintele vieţii veşnice.

Astfel, treptat, sufletul omului se echilibra. în­totdeauna spunea: Hristos va învinge".

Despre ucenicii Mântuitorului

Ne vorbea despre ucenicii Mântuitorului. De­spre Petru, care îl mâhnise pe Hristos şi se îndoise de El, dar era puternic în iubire, spunea: "Desigur, ca un om  s-a înfricoşat, dar a trăit atât de intens durerea crucii şi a tăgăduirii lui! Lacrimile amare ale lui Petru nu le poate descrie mintea ome­nească".

Vorbind despre Ioan, se exprima cu multă admiraţie şi gingăşie. Se minuna îndeosebi de curăţia, de frumuseţea sufletească, de sensibili­tatea lui Ioan.

Trăia toate însuşirile apostolilor. Era minunat să-l auzi vorbind despre viaţa lor cu Hristos al nos­tru, ca şi cum ar fi fost unul dintre ei...

Sfinţi bărbaţi şi sfinte femei

Eram în nedumerire neînţelegând dacă femeile care se nevoiesc pot să aibă o viaţă înaltă, precum bărbaţii. Pentru că în discuţiile noastre şi în viaţa Bisericii ne referim mai mult la pilde din viaţa Sfinţilor bărbaţi decât la cele din viaţa Sfintelor, cu puţine excepţii.

Odată vorbea cu mare admiraţie despre ne-voinţele eremiţilor şi făcea adese referiri la părinţii Sfântului Munte, acel loc binecuvântat, precum îl numea. îmi zicea, de asemenea că, dacă îmi va fi dat vreodată să fac o plimbare pe mare în jurul lui, să nu pierd prilejul de a-l admira. Atunci l-am întrebat:

Părinte, de ce se pomenesc mai mult sfinţii în convorbiri, în scrieri şi chiar la slujbe? Este oare cu neputinţă ca femeile să ajungă la sfinţenia băr­baţilor sfinţi, şi din pricina asta vorbim mai mult despre Sfinţi bărbaţi decât despre Sfinte femei?

În stilul său caracteristic, Părintele mă ţintui cu privirea lui adâncă, ce îmi răscolea inima, şi îmi spuse:

- Da! Şi ştii de ce este aşa? Pentru că noi, bărbaţii, scriem şi vorbim multe, dar în realitate mai degrabă femeile sunt acelea care îi depăşesc cu mult pe bărbaţi. Cine poate să ajungă la sfin­ţenia Maicii Domnului? Gândeşte-te! De la începu­tul până la sfârşitul vieţii ei! Sunt momente când nu suntem vrednici nici măcar să-i rostim numele. O, Maica Domnului, Prea Sfânta noastră! De Dum­nezeu Născătoarea! Şi ce va putea spune cine­va!... - şi aici s-a referit la Maria Magdalena. Ai văzut, - îmi spuse -, cât de mult L-a iubit pe Hristos, încât a devenit întocmai ca şi Apostolii. Era gingaşă şi puternică, într-atât încât ce bărbat ar putea să o întreacă? în greutăţi mari şi în vre­muri grele, cu prigoane şi toate ameninţările...

Sau, spune-mi, ce bărbat a ajuns şi a împlinit nevoinţa Măriei Egipteanca! Foarte mare pocăinţă, mare pocăinţă, - rostea el abia şoptit.

Viaţa ascetică

Pe cuvântul "pocăinţă" Părintele înrădăcina, întemeia, centra - mântuirea. Ne vorbea despre viaţa de nevoinţa descriind-o în toate dimensiunile ei: greutăţile, ostenelile ei, dar şi multele binecu­vântări pe care le are nevoitorul, şi pe care, ajun­gând la maturitatea vârstei duhovniceşti, le va împărţi lumii. Un nevoitor care trăieşte neştiut de nimeni, chiar dacă nu păstrează nici măcar o legătură cu lumea exterioară (contemporană) lui, are însă comuniune directă cu ea, prin rugăciune.

        -  Eu trăiam în pustietatea Karuliei din Sfântul Munte. Nu aveam nici un fel de comunicare cu lumea de afară. Coliba mea se afla într-o stare deplorabilă. Se umplea de apă, astfel că eram nevoit să arunc mai multe tinichele de apă afară, pentru a putea sta fără să mi se ude hainele. Am fost nevoit chiar să înalţ partea unde dormeam, şi
totuşi petreceam astfel atât de bine, ca şi cum aş fi trăit într-un palat.

Era întotdeauna încântat de viaţa duhovni­cească şi spunea mereu: "Binecuvântat este locul acela!" - şi în continuare adăuga: "acum nu mai pot face ceea ce făceam atunci".

Ce îi puteai spune unui astfel de Părinte? Sufletul îţi amuţea, inima cugeta iar gura îţi îngăima încet: "Dar acum sunteţi sfânt. Avem nevoie de Sfinţia Voastră. V-am cunoscut şi ne-am minu­nat şi folosit nespus de Nevoitorul, Egumenul şi îndrumătorul de obşte".

Odată Părintele se afla şezând afară, în faţa sihăstriei sale din pustia Athosului, privind în largul mării. Primea în el tot cerul şi lua culoarea lui, albastrul lui. îmi închipui că avea în minte: "Marea aceasta este mare şi largă. Acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă...".

A pus mâna streaşină la ochi, să vadă cine se arată venind, şi a întrebat:

        -  Cine eşti, omule al lui Dumnezeu? Ce cauţi în locul acesta, ce faci, pe cine cauţi?

        -  Binecuvintează,   Gheronda! Sunt  părintele Pavlos. Nu pot rămâne nicăieri. Nici mănăstirile nu mă primesc, nici schiturile. Peste tot unde merg, mă gonesc. Ce să fac? Unde să merg? Mă stăpâneşte deznădejdea!

Părintele l-a ascultat cu atenţie. Era plin de durere şi trăia pe de-a-ntregul drama fratelui. În acelaşi timp, iubirea nu-i îngăduia să cugete, de pildă, că poate şi monahul fusese cel ce crease probleme.

I-a spus cu blândeţe şi iubire, cu ochii plini de lacrimi, care trădau lucrarea lui lăuntrică, din inima cea fără de margini a unui sfânt:

        - Vino, ai să locuieşti cu mine! Ce am eu, este şi al tău. Le vom împărţi pe toate (dar ce avea el, ca să mai împartă şi altora?). Intră! - i-a spus.

"Dar, cine este oare acesta, care îmi spune cu atâta blândeţe să merg înăuntru!" - gândea săr­manul monah.

Au intrat în interiorul sihăstriei. Monahul necu­noscut, deşi era aghiorit, s-a pierdut cu totul din pricina sărăciei încăperii: o masă, puţine cărţi călugăreşti, o rasă zdrenţuită agăţată de perete.

Părintele puse rasa pe masă şi îi spuse:

        - Am această rasă, câteva cărţi şi câţiva pesmeţi. Toate astea le vom împărţi între noi. Iubirea porunceşte omului ca ceea ce are să împartă aproapelui său. Dar, dacă nevoia o cere, atunci, cele ale mele sunt ale tale.

Această dulceaţă şi jertfă a iubirii, numai un Sfânt o trăieşte şi o exprimă şi o înfăptuieşte desăvârşit. Nu vrei să ne spui ceva, părinte Pavel, despre ce fel de nevoinţă făcea Părintele şi cum se ruga? Cel mai uimitor dintre toate, este poate fap­tul acesta: "Acolo unde stătea Părintele, vedeam apoi un loc umed, pe care, la început, nu puteam să-l înţeleg. într-o zi, însă, am pus cu degetul pe limbă din umezeala aceea şi era sărată. Erau lacrimile Părintelui. Aşa se ruga Părintele", - ne-a spus părintele Pavel. Când se ruga, lăsa în urma lui lac de lacrimi.

Părintele nu ne vorbea numai despre viaţa pustnicească. Iubea mult şi viaţa de obşte, pentru că însăşi viaţa Iui monahicească începuse într-o obşte foarte mare, cum era mănăstirea Sfântului Pantelimon din Athos. Discutând odată cu el de­spre viaţa monahală, mi-a spus că "în fiecare obşte, viaţa este felurită. Acolo întâlneşti toate ca­racterele din lume, întreaga lume este acolo, înlăuntru".

CUM A INTRAT ÎH MONAHISM

Ne-a istorisit cândva cum s-a hotărât să  devină monah şi ce l-a determinat să ia această hotărâre sfântă şi să lase lumea, mediul artistic al Parisului unde triumfase ca ictor.

"Mă aflam la Paris, totul era la dispoziţia mea, trăiam în lumea artistică pariziană şi participam la toate manifestările ei. Dar nimic nu-mi dădea bucurie şi uşurare. După fiecare manifestare artis­tică simţeam înlăuntrul meu goliciune şi nelinişte. Cugetul îmi spunea că trebuie să fac ceva ca să scap din fundătura în care intrasem. Dar dezlegare nu aflam.

Într-o seară, după o petrecere, urcam spre casă cu capul plecat şi pas greoi. îmi spuneam că viaţa aceasta este grosolană, plictisitoare, fără sens. Atunci m-am gândit să mă fac monah, însă unde şi cum, nu aveam idee. Eram un rus emi­grant, refugiat în Franţa. Acolo se aflau mulţi ruşi, care întemeiaseră Institutul Sfântul Serghie. M-am gândit că, pentru a deveni monah, trebuie mai întâi să aflu ceva despre monahism, şi astfel am hotărât să merg la Sfântul Serghie.

M-am dus fără întârziere şi am studiat un an, după care mi-am zis: "am învăţat îndeajuns, voi merge la Sfântul Munte".

Iar altădată ne spuse: "La Institutul Sfântul Serghie, toţi vorbeau despre Dumnezeu, dar pe Dumnezeu nu L-am văzut, în timp ce în Sfântul Munte nimeni nu vorbea despre Dumnezeu, dar toate îl arătau pe Dumnezeu".

Aşadar, un tânăr rus, artist de cultură pariziană, pleacă în marea călătorie. Era în 1925. Ajunge în Atena, coboară în Pireu pentru a lua o corabie spre Athos. îşi simţea sufletul uşor, scăpat de chin. Urcat în corabie, simţămintele de bucurie îl stăpânesc şi nu se nelinişteşte că ar pleca în necunoscut.

Coboară la Dafne şi se îndreaptă spre mănăs­tirea rusească Sfântul Pantelimon. Până a ajunge acolo, monahii îl surprind prin prestanţa lor. Cuge­tele i se schimbă succesiv în sentimente de iubire şi recunoştinţă pentru aceşti Părinţi. Bate la poartă şi aude zăvoarele coborându-se. Chiar şi uruitul acestora i se pare frumos. Se aude ca un imn.

Abia intrat înăuntru, face o metanie mare, să­rută pământul şi făgăduieşte ascultare şi hotărâre de a sluji mănăstirea până la sfârşit.

Aşa s-a petrecut. Toate istorisirile pe care ni le spunea, referitoare la viaţa de obşte, făceau parte din acea perioadă binecuvântată.

Îi descria pe monahi şi pe Egumen cu atâta dragoste, încât ai fi crezut că abia ieri a plecat din Athos, de la mănăstirea lui. Ne spunea:

"Când am ajuns la mănăstire, mi-au încredinţat câteva ascultări. Aveam o mare bucurie pentru asta. La un moment dat, ajunsesem să am pai­sprezece ascultări. Dar asta nu mă deranja. Le scoteam la capăt. Eram atât de cufundat în rugă­ciune, încât nu vedeam nimic altceva, nici nu voiam să spun: Tiu, nu pot sau nu mai fac fată'. Le făceam pe toate.

Acolo la mănăstire lumea era foarte frumoasă. Singurul lucru care mă interesa era să ascult şi să iau parte la toată rânduiala mănăstirii, până într-o zi, când egumenul m-a chemat în biroul lui.

Eram foarte mirat. De ce oare mă cheamă! M-am dus cu bucurie şi cu o mare dispoziţie de a face ceea ce îmi va spune. Bat încetişor la uşă şi la "Amin", intru înăuntru. Atmosfera era plină de seninătate. Egumenul, un om sfânt, mă priveşte de sus până jos şi îmi porunceşte:

        - Iată! De astăzi vei avea o nouă ascultare: învăţarea limbii greceşti.

Am plecat capul cu smerenie, am dus mâna la inimă, şi făcând o metanie am luat binecuvân­tarea şi am plecat. Era deja o poruncă dată. Va tre­bui să o împlinesc. întorcându-mă să plec, prin uşa pe jumătate deschisă, Egumenul mă cheamă:

        - Părinte Sofronie, atunci când vei fi egumen, să fii mai bun, şi nu atât de sever ca mine!

Am plecat să caut cărţi greceşti şi să încep studiul limbii.

Aici trebuie menţionat că Părintele nu a avut vreodată vreun gând că poate va oferi lumii ceva, sau va veni un timp când va fi egumen. Nici măcar în glumă nu putea să-şi închipuie că va prelua vreodată mănăstirea, deoarece, acolo unde era monah, toate indiciile şi evenimentele excludeau aşa ceva. Iar el nici că se gândea la asta. Precum mi-a spus, abia mai târziu, când, în împrejurări neobişnuite, a devenit egumen, şi-a amintit ceea ce îi spusese egumenul de la Sfântul Pantelimon.

        - Nu voiam să mă gândesc la un astfel de lucru. Vroiam numai să mă rog. Din pricina asta, învăţarea limbii greceşti nu credeam că îmi va folosi.

A fost uimit când a auzit că i se încredinţează o astfel de ascultare. Deşi nedumerit cu privire la folosul ei, nu s-a opus deloc. După ce a găsit căr­ţile necesare, s-a închis în chilie în timpul unor ore libere şi a început de la alfabet. îndată a simţit că s-a eliberat de orice greutate lăuntrică, şi cu hotă­râre s-a aplecat asupra cărţii ce o avea în fată. A intrat în altă sferă. Orele libere ce le păstra pentru urcuş duhovnicesc, acum nu mai erau. Socotea că deja, a pierdut harul pe care îl avea, că s-a rupt de viata intensă lăuntrică şi că ieşea din nou în lume. Dar ascultarea datorată egumenului era mai pre­sus de orice.

A început studiul cu atâta perseverentă şi tena­citate, încât învăţa câte 90 de cuvinte pe zi, fără să le uite. Petrecea aproape tot timpul în studiu, astfel încât în şase luni a învăţat să scrie şi să ci­tească perfect, având doar o dificultate în vorbire.

La un moment dat la mănăstirea rusească a venit un episcop şi a predat lecţii de limbă greacă monahilor ruşi. între aceştia era şi monahul So­fronie. Le-a dat diferite teste. După ce a corectat toate lucrările scrise, însemnând diferitele greşeli şi scriind observaţii, pe lucrarea Părintelui a făcut o observaţie foarte aspră, şi anume, că n-a reuşit să-l insele. Episcopul socotise că lucrarea lui era copiată după vreun text al Sfinţilor Părinţi. Atât de bine scrisă era! Bineînţeles, lucrarea îi aparţinea în întregime.

Chipul lui - înfăţişarea lui

Părintele era desăvârşit în toate. Aşa stând lu­crurile, nici în învăţarea unei limbi străine nu pu­tea fi altfel. în acelaşi timp, însă, era un om pre­cum fiecare dintre noi, un om care trăia în mijlo­cul nostru. Mergea, vorbea, râdea, glumea şi avea toate cunoştinţele şi manifestările unui om con­temporan. Vedeam un Părinte simplu şi foarte bă­trân, dar simţeam măreţia lui, şi nimic nu ne putea face a ne îndoi. Era un sfânt viu. Până a-l cu­noaşte, pentru noi, sfinţii existau doar în icoane şi în cărţi, în afara realităţii zilnice. Chipul său dez­minţea această idee, iar referirile lui la sfinţi ne înştiinţau în minte şi în inimă că printre noi este un sfânt. Şi astfel, mii şi mii de oameni care au tre­cut pe la mănăstire au cunoscut realitatea Bise­ricii, atât a celei luptătoare cât şi a celei trium­fătoare. Cei ce nu erau ortodocşi rămâneau cu totul surprinşi. Se aflau literalmente zdruncinaţi în faţa acestei realităţi. Era fermecător şi agreabil, toţi voiau să stea de vorbă cu el şi doreau un cu­vânt de mângâiere din partea lui, chiar dacă trăiau în lumea logicii apusene.

Noi, fiii lui duhovniceşti, eram siguri de sfin­ţenia lui şi nu ne interesau câtuşi de puţin părerile occidentalilor, deoarece vedeam deosebirea în mod clar şi simţit, încât tot felul de analize şi expli­caţii nu îşi aveau nici noimă şi nici sens.

Ştiam, şi aceasta era marea noastră taină, că numai Ortodoxia poate naşte asemenea figuri, pentru că elementele sfinţeniei îi aparţin în mod exclusiv ei. Iar cei în mod simplu buni şi morali sunt răspândiţi pe tot pământul.

Personalitatea, chipul şi cuvântul lui, precum şi rugăciunea lui, pe care o aveam însoţitoare în fiece faptă a vieţii noastre, toate laolaltă ne mângâiau într-un mod minunat.

Intra în legătură cu noi pentru fiecare proble­mă ce o întâmpinam, dar mai minunat şi mai uimi­tor pentru noi toţi era faptul că nu aveam nicio­dată absolută nevoie să fim lângă el şi cu el în mod fizic, deoarece totdeauna simţeam (şi simţim) prezenţa lui.

Ne-a învăţat să fim personalităţi independente, avându-L ca model pe Hristos. Me-a învăţat, prin comportamentul său, să iubim adevărul absolut şi sinceritatea, şi să le aplicăm în orice împrejurare a vieţii, asumându-ne riscul, cu orice preţ, ca să-L câştigăm pe Hristos Cel răstignit. El însuşi aplica acest principiu cu credincioşie. Vedeam aceasta în fiecare manifestare a vieţii sale. De aceea şi con­vingea prin viaţa lui şi învăţa cu cuvântul lui Hristos.

Devenise deja egumen, când pronia Marelui Dumnezeu a îndreptat paşii noştri spre a-l afla şi a-i încredinţa vieţile noastre în perioada când se încheie formarea caracterului tânărului. Era foarte discret şi totdeauna cu simţul măsurii.

Toate acestea îi erau fireşti Părintelui, căci aşa se zidise pe sine însuşi: copie fidelă a Sfinţilor Bisericii, aşa precum ni-i închipuiam. Cineva care n-ar fi ştiut că este egumen, nu ar fi priceput nicio­dată ce treaptă ocupă. Nu se deosebea întru nimic de ceilalţi. Deosebirea se datora numai vârstei şi sănătăţii sale. Nu l-am văzut nici cu toiagul de egu­men, nici cu mantia, deşi putea să le poarte; dar le considera exagerări fără sens. Toiagul său îl vedeam permanent fixat la catapeteasmă, sub icoana Maicii Domnului, lângă epitrahilul atârnat de Uşile împărăteşti.

Se odihnea duhovniceşte atunci când vedea oameni liberi, pentru că atunci putea să vorbeas­că liber, fără a dori să-i influenţeze. Rostea adevă­rul în limba Evangheliei, şi cel cu care vorbea, înţelegea şi simţea adevărul. Apoi putea lua singur hotărârile privind viaţa lui ulterioară, având drept criteriu viaţa lui Hristos pe pământ.

Ne înfăţişa viaţa lui Hristos precum au trăit-o şi au învăţat-o Părinţii Bisericii, şi precum Biserica o propovăduieşte prin Sfintele Taine şi prin cele Şapte Laude.

Şi-a pus el însuşi sfârşit egumeniei. în locul său l-a pus pe părintele Chirii, care se va dovedi un vrednic continuator al lucrării sale. L-a prezen­tat pe noul egumen cu multă simplitate. A spus că puterile lui scăzute nu-i mai îngăduie să-şi împli­nească îndatoririle administrative, că vrednicul lui continuator este tânăr şi o să le scoată la capăt. Nimic altceva. Şi iarăşi ne-a surprins prin atitudi­nea sa, căci era ceva plin de splendoare în com­portamentul său şi în toate manifestările sale.

Niciodată nu vorbea cu duh de superioritate, deşi era atât de mare.

Ceea ce îl interesa şi trăia cu putere, era Sfânta Liturghie.

Superioritatea lui, ca om, era atât de mare, încât nu se poate descrie.

- Toţi suntem una,- spunea el - nu există pri­etenii, nu se delimitează popoarele între ele la marele eveniment al Sfintei Liturghii, când liturghisitorul se roagă "pentru pacea a toată lumea...". Caracterele şi obiceiurile nu stânjenesc fiinţa duhovnicească a tainei.

După fiecare Sfântă Liturghie devenea imate­rial. Când te aflai lângă el, nu aveai alt cuget în afara dorinţei de a fi şi tu astfel, precum acest sfânt.

Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului şi întotdeauna se arăta mirat că omul nu înţelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie, însă nu-şi îngăduia să vorbească, ci tăcea, expri­mând totuşi, prin atitudinea lui, întreaga măreţie a iubirii ce i-o purta omului.

Neputând să înţeleagă împietrirea inimii omu­lui, şi rămânând uluit în faţa iubirii negrăite a lui Hristos pentru om, ne-a explicat acest fenomen în capitolul cu titlul "Riscul creaţiei", din cartea sa "Viaţa Lui este a mea".

Pentru cartea acesta nu a întrebuinţat însem­nări şi corecturi pe curat. A scris-o direct la maşina de scris. Să notăm că şi aici era desăvârşit. Dactilografia atât de repede, încât credeai că este coor­donat electric. Paginile ieşeau repede, ca şi cum ar fi fost prelucrate de mai multe ori. Adevărul este întotdeauna acelaşi, ori de câte ori îl scrii sau îl rosteşti şi, de vreme ce Părintele era numai adevăr, nu avea nevoie de corecturi la cele ce scria.

Odată, la mănăstire, un student s-a supărat pe el (precum el însuşi ne-a povestit) dintr-un capri­ciu, şi nu-i mai vorbea, hotărât să nu-i mai vor­bească deloc. Părintele a înţeles, dar nu a spus nimic. Cu o frază dură, tânărul acesta l-a caracte­rizat ca fiind nemilostiv şi cu o inimă de piatră. A rămas cu totul uimit văzând la Părintele aceiaşi deschidere către el. Sufletul plângea în el, dar a mers înainte cu încăpăţânare. Se străduia, precum s-ar spune, să stea pe picioarele lui, deşi nimeni nu-l împiedica şi toate erau deschise înaintea lui: studii, reuşite etc. Important este că, în sinea lui, nici un moment nu a respins sfinţenia Părintelui.

După mult timp a revenit la mănăstire şi primul om pe care l-a întâlnit a fost Părintele, a cărui ati­tudine era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, deşi ştia totul... Privirea lui fericită, inima lui cea plină de iubire l-au rănit acum mult pe tânăr. Zdrobit şi smerit, a cerut îndată să se mărturi­sească, începuse altă viaţă, mai statornică, hotă­rât să nu se mai depărteze de viaţa Bisericii.

Părintele punea în practică libertatea absolută şi imensa iubire a lui Dumnezeu.

Din orice unghi ar fi privit Părintele, el ni se înfăţişează ca o minune, dar, de fapt, nu ar fi fost sfânt dacă n-ar fi fost desăvârşit în toate. Era un uimitor pictor al vieţii duhovniceşti în întregul ei, nu numai fragmentar.

Îmi amintesc cu câtă afecţiune şi grijă urmărea pictura unei studente de la Şcoala de Arte Fru­moase. Când aceasta a susţinut examenul de diplomă, l-a rugat să facă o evaluare a picturilor ei, corectând eventualele greşeli.

Era minunat să-l priveşti pe Părintele cu cât interes vorbea cu studenta. Picturile ei le-a expus în arhondaric. Lua distanţă şi le privea cu multă atenţie. A făcut corecturile cu atâta măiestrie, încât până şi eu, cea ignorantă în materie de pic­tură, am învăţat câteva lucruri care îmi folosesc până astăzi.

La trapeză se afla un album iconografic. Împre­ună cu o monahie, răsfoiam şi comentam imagi­nile cum ne pricepeam. Părintele s-a apropiat şi a luat parte la discuţia noastră, noi oprisem vorba, voind ca el însuşi să ne explice câte ceva.

Pe o pagină i-am văzut zugrăviţi, stând în pi­cioare, pe Sfinţii Teodori, care mi s-au părut urâţi şi grosolani, încât aş fi preferat ca icoana aceea să nu existe. Totuşi, n-am îndrăznit să-mi spun păre­rea de faţă cu un artist. Atunci Părintele se întoar­se spre mine şi-mi spuse:

- Într-adevăr, este urâtă icoana aceasta. Icono­grafia trebuie să inspire şi să creeze simţăminte delicate.

Părintele nu picta icoane copiind pe alţii, vechi sau noi. în iconografie el crea. O icoană a Părintelui era o dogmă.

Pe Maica Domnului a zugrăvit-o punând pe pânză tot harul pe care îl are absolutul, dumnezeiescul: înaltă, tânără în mişcarea trupului, însă acea tinereţe datorată harului Duhului Sfânt. înclinarea trupului a redat-o cu atâta gratie, încât ex­primă cu adevărat frumuseţea fecioriei Maicii Domnului.

Pe pruncul Hristos ea îl îmbrăţişează cu multă tandreţe, dar şi cu conştiinţa că este Dumnezeu Cel Care se află în braţele ei. Toate acestea se referă la icoana Maicii Domnului de la catapeteasmă.

Cina cea de Taină redă toată splendoarea dumnezeirii Mântuitorului. Plin de lumină şi de o blândă severitate, Domnul îi povăţuieşte pe uce­nici, iar aceştia au o atitudine corespunzătoare cu dispoziţia inimilor lor. Masa arată elementele jert­fei şi nimic mai mult. Iuda, întunecat deja de cuge­tul trădării, pleacă.

Chipul Sfântului Ioan Botezătorul înfăţişează firea omenească ce devine spiritualizată prin asce­ză şi pocăinţă.

Sfânta Treime a zugrăvit-o prin chipuri cu totul dumnezeieşti, nemateriale, încât pare că adie o boare şi Dumnezeu Se arată.

Spunea: "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată" (Ioan 1, 18). La vederea acestei icoane a Sfintei Treimi, omul primea învăţătură despre dumnezeire.

Dacă cineva studiază Noul Testament şi apoi priveşte icoanele zugrăvite de Părintele, va citi tex­tele Noului Testament în aceste icoane. Este ulti­ma operă teologico-iconografică a secolului nos­tru, în ea s-a întipărit veşnic viaţa Bisericii.

Era măsurat în vorbire în orice discuţie cu noi, dar cuprinsul răspunsurilor sale era absolut. Nu numai în discuţiile serioase era dezarmant, dar chiar şi în glume concentrate într-un singur cu­vânt, însă foarte bine ţintit. Provoca un râs adânc şi vesel, care odihnea.

Numai una am să spun: într-un timp era foarte bolnav, puterile nu-l mai ajutau deloc. Cineva i-a cerut ceva. I-a răspuns că s-a epuizat ediţia şi a râs cu multă poftă, spre uimirea omului care îi pusese întrebarea.

În 1976 am plecat definitiv din Anglia. Era ulti­ma dată când eram împreună cu el. M-a strigat şi mi-a dăruit Noul Testament cu dedicaţie, în cea mai bună ediţie, legat în piele şi aurit. Mi-a urat tot binele în viaţă, m-a asigurat că el însuşi va fi tot­deauna cu mine şi se va ruga pentru mine.

Erau cele mai bune urări pentru cineva care îşi începe viaţa. Mi-a descris greutăţile vieţii şi în­cercările ce le voi întâmpina, "dar Hristos va în­vinge", îmi spuse la sfârşit. în călătoria mea către Grecia, m-a sfătuit să fiu atentă, să iau jacheta cu mine, ca să nu răcesc, iar apoi îmi zise: "Îţi dau 33 de lire, câţi sunt anii Mântuitorului, ca să mănânci în vreun restaurant unde o să opriţi, şi să bei şi un pahar de vin de la popa Sofronie". Niciodată nu-i spusesem că îmi place vinul, şi m-am bucurat că voi bea un pahar cu binecuvântarea lui. Chiar şi acum mă emoţionez adânc când mă gândesc în ce deplinătate de omenie era.

"Pentru mine este o mare binecuvântare că am devenit monah"

Ochii i se umpleau de lacrimi la rostirea aces­tei fraze. Fie aflam aşezaţi în curtea mănăstirii, în ultima zi de dinaintea plecării mele din Anglia şi îmi dădea ultimele sfaturi pentru viaţa mea în Grecia. Mi-a descris greutăţile prin care voi trece, precum el însuşi a trecut, însă nu ar fi putut concepe viaţa lui fără veşmântul călugăresc. Ochii îi erau înlăcrimaţi. îşi prinse cu mâna dreaptă mâneca rasei, şi clătinând-o uşor spuse cuvintele:

- Această rasă neagră şi cinstită nu aş schimba-o nici pe o porfiră împărătească! Aici, în această rasă veche se ascunde Unul Dumnezeu!"

Era încă o descoperire, alături de altele, care toate împreună descopereau viaţa lui Hristos pe pământ.

De atunci, odată sau de două ori în fiecare săptămână vorbeam la telefon. Era totdeauna bol­nav. De multe ori îmi spunea că are dureri insu­portabile: "Oasele mele, - îmi spunea, - mă dor atât de tare, încât cu greu mă mai mişc". Găsindu-l într-o astfel de stare, îl rugam să închid şi să tele­fonez altă dată: Nu! Nu! n-are importanţă asta!" îmi dădea răspunsurile la ceea ce voiam, fără a-i pune eu nici o întrebare, şi închidea singur tele­fonul.

Altă dată întreba cum este vremea în Grecia şi îmi povestea cum este la Essex. Îmi amintesc cum, odată, mi-a descris telefonic, cu multă gin­găşie, vremea urâtă pe care o înfruntau: "Au fost vânturi înfricoşătoare, toate s-au rupt, copacii au căzut şi au făcut stricăciuni, s-au distrus acope­rişurile... Nu am avut telefon. Dacă ai telefonat şi nu ne-ai "prins", cauza a fost timpul urât. A fost prăpădul lui Dumnezeu! Nici încălzire nu avem acum".

O, cât de mult mă făcea să revin la realitate acest comportament omenesc al său. Nu lăsa loc pentru alte gânduri. Niciodată nu era inoportun, şi întâmpina lucrurile într-un mod firesc.

Totuşi, atunci când a avut loc marele eveni­ment, când Patriarhia Ecumenică l-a recunoscut oficial pe Sfântul Siluan ca Sfânt al Marii Biserici a lui Hristos, a fost nespus de fericit. A fost primul lucru pe care mi l-a spus la telefon.

- Ştii, - mi-a spus, - era Sfânt, dar de acum este recunoscut oficial de Biserică. în Noua Zeelandă s-a ridicat o biserică întru pomenirea Sfântului Siluan.

Când i-am spus că la Tesalonic se fac prive­gheri întru pomenirea Sfântului, a vrut să afle mai mult. Orice lucru duhovnicesc ar fi spus, întotdeau­na se referea la Stareţul Siluan şi sublinia că ceea ce spune el acum, mai întâi a spus-o Stareţul său.

Cele proprii şi cele străine

Părintele era inepuizabil în orice manifestare. Era un izvor de inspiraţie, iubire, pace, mântuire. Eu aveam multe probleme cu sănătatea. După ce îmi terminam munca, cele mai multe ore le petre­ceam în pat. însă nu voiam să ştie nimeni, nici măcar Părintele, deoarece consideram că a răbda în suferinţă este foarte firesc. Dar uneori mă sim­ţeam şi foarte bine. Atunci Părintele, în convorbirea noastră telefonică, îmi spunea: "Astăzi mă bucur că eşti foarte bine".

În 1989 am suferit întregul an de dureri abdominale. Erau insuportabile, aşa încât am ajuns pe masa de operaţie cu maşina salvării. Lucrurile erau foarte grave, pentru că rana s-a infectat şi chinul s-a prelungit cu încă şase luni. Iarăşi nu i-am spus nimic Părintelui, ci mă odihneam la gândul că rugăciunile lui îmi sunt de ajuns. într-o convor­bire telefonică mi-a spus:

- Mă doare, mă doare insuportabil, sufăr atât cât suferi şi tu, şi ştii de ce? Pentru că iubirea este foarte mare. Văd cât de mult suferi, urmăresc starea sănătăţii tale...

I-am spus: "Mulţumesc!" O adâncă emoţie îmi cuprinsese sinele.

O prietenă de-a mea, stabilită la Londra, mi-a povestit despre Părintele ceva asemănător: Sufe­rea mult din cauza colicilor renale. Toată noaptea se zvârcolea şi transpira de durere şi cerea ajutor de la Domnul pentru rugăciunile Părintelui Sofronie. Când durerile au crescut la culme, a luat foto­grafia lui, implorându-l să mijlocească încât să fie oprit acest martiriu al ei. Mijeau zorile, când s-a liniştit şi a adormit. în gândul şi în inima ei se afla uşoara adiere a prezenţei Părintelui. Acestea au fost spre sâmbătă. Duminică, ca totdeauna, toată familia a mers la mănăstire. După Sfânta Litur­ghie, prima căreia i-a vorbit Părintele a fost priete­na mea.

- Alaltăieri - i-a spus, - toată noaptea nu m-ai lăsat să mă liniştesc. Acum eşti bine. Slavă Dom­nului!

În duminici, la mănăstire, Sfânta Liturghie începea la orele 10 dimineaţa şi se termina în jurul orei 13. într-o astfel de duminică, am mers la mănăstire, pregătită să mă împărtăşesc, însă boala mea de stomac m-a obligat să beau un pahar de lapte, luând astfel hotărârea de a nu mă împărtăşi. I-aş fi spus Părintelui motivul pentru care nu m-am împărtăşit, după terminarea slujbei. Am ajuns pe la 10,30 în biserică, şi am stat într-un colţ. Spre surpriza mea un monah ieşi din altar, străbătu masa de credincioşi din biserică şi, venind către mine îmi zise: "Părintele mi-a spus să-ţi comunic să te împărtăşeşti". Aşa s-a şi întâmplat. La sfârşit Părintele mi-a zis: "Ai ascultat". După care a plecat.

O pereche avea multe probleme. Le era im­posibil să se înţeleagă. După părerea mea, mai curând femeia era cea care greşea (după cele ce îmi spusese chiar ea). La un moment dat, ajun­seseră la "amin". Părintele era înştiinţat de ceea ce se întâmplase când, într-o dimineaţă de sâmbătă, la Sfânta Liturghie, o strigă pe femeie. I-a spus numai o frază şi toată viaţa i s-a schimbat.

Aceleiaşi femei i s-a întâmplat şi aceasta: fuma foarte mult. S-a făcut luntre şi punte ca să se lase de fumat, dar în zadar. Din momentul în care a cunoscut Biserica, a vrut încă şi mai mult să lase ţigara, fără să i-o fi spus cineva. A întrebat peste tot ce să facă, dar nici o reţetă nu a ajutat-o. întâl-nindu-l pe Părintele, la început nu i-a spus nimic, însă dorinţa ei de a tăia fumatul era mare. După două spovedanii l-a întrebat pe Părintele ce să facă, iar el i-a spus:

        - Dacă mă întrebi, eu una am să-fi spun: de fiecare dată când vrei să-ţi aprinzi ţigara, să spui mai întâi "Tatăl nostru".

A fost, precum spune ea însăşi, ceva extraordinar. S-a lăsat imediat de fumat.

Aveam o cunoştinţă, Sevastia, care suferea de cancer, cu dureri groaznice şi o mare epuizare. Ne aşteptam cu toţii la sfârşitul ei. Totuşi, într-o zi a izbutit să vină la mănăstire cu cumnata ei. în perioada aceea eu aveam examene şi nu ieşeam afară. A încercat să mă găsească. Piu mi-a venit să cred când, am auzit-o bătându-mi în uşă şi s-a târât neputincioasă înăuntru înainte de a apuca să-i deschid bine. S-a întins pe patul meu, rugându-mă să-i spun Părintelui că doreşte să-l vadă şi să ia binecuvântarea lui.

În ziua aceea, Părintele era înţepenit din cauza sciaticii, dar nu i-am spus ei acest lucru, ci am încercat să găsesc un mod de a-i comunica despre ea. Zbătându-mă să găsesc pe cineva, l-am întâlnit afară pe părintele Rafail [Noica] şi i-am spus ce se întâm­plă. A plecat îndată, pentru ca peste puţin să revină şi să ne spună că Părintele se roagă pentru Sevastia şi îi pare rău că nu o poate vedea.

        - Bine, mulţumesc! - răspunse bolnava -, dar înainte de a pleca, vreau să văd de departe fe­reastra lui... Părintele Rafail îi spuse Părintelui dorinţa Sevastiei, şi atunci el, din adâncul dragostei sale i-a răspuns:

        - Spune-i Dimitrei să vină împreună aici, la fe­reastră.

La auzul acestei veşti bolnava a sărit în pi­cioare. M-a prins de mână ca să mergem să-l vadă pe Părintele de la fereastră (Dragostea pe toate le biruieşte).

Ne apropiem şi îl vedem pe Părintele stând în picioare, la fereastră, nemişcat, şi cu un zâmbet de parcă n-ar fi avut nimic. Ne-am apropiat şi atunci mie mi-a zis:

        -  Acum, tu du-te! Stai undeva, încât să auzi când te vom striga.

Au vorbit mult timp, până ce fiind chemată, iată că o văd pe bolnavă în faţa mea, veselă, cu privirea schimbată, de om sănătos şi vorbindu-mi de parcă n-ar fi fost ea cea care nu putea să meargă.

        - îţi mulţumesc, - îmi zise, după care îmi povesti dialogul cu Părintele Sofronie.

La sfârşit Părintele m-a întrebat:

        - Ce vrei să fac pentru tine, Sevastia?

        - Să mă fac bine. Părinte!

Şi-a scos crucea de la gâtul lui şi a pus-o la gâtul meu.

        - Ştii? Are lemnul sfânt! - îmi spuse Sevastia. Şi când va fi să plec, am să ţi-o las ca să i-o înapoiezi Părintelui.

        - Mulţumesc!... Mulţumesc!... repeta mereu. M-am făcut bine.

 Doctorii din Londra au adeverit starea ei bună de sănătate şi ea s-a întors în Grecia. Aici muncea, se bucura, călătorea, asemeni tuturor oamenilor. Aceasta însă, pentru un răstimp de doi ani, până când a căzut iarăşi foarte greu bolnavă. Acum însă ştia şi voia să moară.

M-a chemat să o văd. Era în luna februarie şi foarte frig când am mers la casa ei, în Ianena. Am bătut la uşă. Era în pat şi avea vizitatori, dar îndată ce mă văzu îi goni pe toţi. Dorea să fim singure şi să nu piardă timpul. Voia să vorbim îndată despre Părintele.

        - Sunt foarte fericită. Voi muri. Îi compătimesc pe oamenii care nu ştiu ce este moartea! Toţi aceştia care erau aici voiau să mă mângâie şi să mă încurajeze.   Ei  nu  ştiu  nimic  despre  viata duhovnicească.

Am ascultat-o cu atenţie şi admiraţie şi, când am întrebat-o dacă voia să-i telefonăm Părintelui, mi-a răspuns cu un strigăt de bucurie:

        - Da! pentru aceasta te căutam şi doream să vii, pentru că ştiam că numai tu îi telefonezi Părin­telui.

        - Binecuvântaţi, Părinte! Sunt la Sevastia.

        - Este bolnavă, - a fost răspunsul său. Ştii, m-am rugat mult, însă Dumnezeu mi-a răspuns că va muri şi viaţa ei se va scrie în cartea mucenicilor.

A vorbit apoi şi Sevastia. Părintele a fost foarte direct cu ea:

        - Sevastia, - i-a spus - vei muri şi viaţa ta se va scrie în cartea mucenicilor.

Au mai vorbit încă puţin despre moarte şi au închis telefonul. Sevastia plângea uşurată căci nu putea să-şi exprime altfel bucuria.

        - Ah, voi muri! Cât sunt de fericită! Ştii, când a murit tatăl meu, m-am întristat foarte mult. Acum îmi pare rău de asta. Ce frumoasă este moartea!

Se făcuse târziu şi ne-am culcat, însă noaptea a fost nespus de grea din pricina vaietelor ei de durere. Nu voi uita niciodată această întâlnire, căci am trăit lângă o muceniţă, o muribundă, iar Părintele, prin rugăciunea lui, ne-a arătat adevă­ratul chip al morţii.

Nu voi uita nici acea perioadă în care un văr de al meu a fost bolnav de cancer. Cu câtă compă­timire asculta Părintele istorisirea mea şi cu câtă iubire şi afecţiune se apleca asupra lui, deşi el însuşi nu îl cunoştea, ci afla veşti despre el, de la mine. Când i-am spus că vărul meu a murit, a primit vestea cu multă seninătate şi a vorbit cu blândeţe despre moartea lui. M-a întrebat cum a murit, dacă eram acolo în ultimele lui clipe şi ce s-a întâmplat. Apoi mi-a spus: "Da, a murit ca un mucenic".

Londra este un oraş cosmopolit. Cel ce lo­cuieşte acolo destulă vreme, întâlneşte toate nea­murile şi religiile lumii. I se schimbă psihologia şi devine internaţional, universal. Rămâne surprins de amestecul acesta de popoare. într-o astfel de societate ţi se ridică şi multe semne de întrebare. Eu aveam o mare îndoială că aş fi crezut în Hristos dacă aş fi fost de rasă neagră sau galbenă, de vreme ce Hristos este ca şi noi, europenii.

Cugetul acesta mă obosea şi începusem să am îndoieli în credinţă, însă mărturiile harului lui Dumnezeu şi sfinţenia Părintelui mă păzeau în dragostea mea pentru Hristos. Într-o zi eram bân­tuită de aceleaşi cugete, în timp ce stăteam sin­gură în curtea mănăstirii. La ora aceea, Părintele spovedea, dar peste puţin l-am văzut afară, în curte, şi m-am gândit că a terminat spovedania. Nu-mi isprăvisem gândul, când îl văd că trece pe lângă mine şi se opreşte brusc.

Ce faci? - mă întrebă el. M-am aplecat şi i-am primit binecuvântarea. Nu şi-a continuat drumul, cum era firesc, ci iarăşi îmi spuse: "Ce faci?" Nu am  răspuns nimic,  dar după o scurtă ezitare îndată l-am întrebat:

        - Părinte, dacă eram neagră sau de altă rasă nu aş crede în Hristos, pentru că Hristos este precum suntem noi!

A plecat, nu a spus nimic, dar deja cugetul care mă chinuia nu mai avea nici o importanţă. în ziua următoare m-a chemat şi mi-a spus:

- Ieri m-ai întrebat ceva. Ştii, babilonia nu a fost numai pentru limbi. S-au schimbat şi oamenii  la chip şi au devenit rase.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Părin­tele s-a dus la căsuţa lui, şi nu l-am mai văzut toată ziua. Seara m-am întors la Londra şi i-am telefonat deoarece voiam să-i spun două, trei lucruri pe care trebuia să le fac în ziua următoare. După ce i-am spus ce voiam şi am primit răspunsurile, îmi zise în continuare:

- Să înveţi să te rogi. Şi seara, când te întinzi să te culci, să ai în minte toate cele bune şi fru­moase, pe care le trăieşti cu harul lui Dumnezeu.

Voia ca toată viaţa noastră să se raporteze la Hristos.

Alte daţi spunea: "Să nu vă absoarbă treburile astfel încât să pierdeţi rugăciunea! Dacă o activi­tate vă ia mult timp şi nu este importantă, însă vă rupe de rugăciune, lăsaţi-o. Nu vă pierdeţi în mă­runţişuri, ca să nu pierdeţi comuniunea cu Dum­nezeu".

Mai târziu am auzit şi de la Părintele Paisie acelaşi lucru. Spunea că avusese o tufă de roşii şi pentru că, având grija ei, pierdea din timpul de rugăciune, a rupt-o.

Lumea – Cipru - Slavii

Din vreme în vreme, mulţi oameni sunt cu­prinşi de panică pentru sfârşitul lumii. Se pre­ocupă de lecturi şi tâlcuiri amănunţite ale Scrip­turii şi vorbesc despre date calendaristice şi si­tuaţii, despre când şi cum va fi sfârşitul, unii socotind că este chiar "la uşi". Că trebuie să fie asta şi aia, într-un cuvânt, despre toate cele cunoscute de toţi. Dacă se întâmplă războaie între creştini, stabilesc anul şi ziua, etc. Totdeauna mă oboseau toate acestea şi nu mai vroiam nici să le aud, nici să le discut.

Într-o seară, împreună cu două prietene, stă­team în sufrageria mănăstirii şi am vorbit despre aceste lucruri fără a putea evita discuţia. Când Părintele s-a apropiat de noi, am luat binecuvân­tare şi i-am spus despre ce vorbeam. I-am spus că acum şi savanţii se preocupă de acestea. Ba chiar şi în ziare se publică articole despre sfârşitul lumii, iar ceea ce este de-a dreptul ciudat, este faptul că Biserica nu vorbeşte despre această ameninţare.

Mă privi ironic şi îmi spuse: - "Ei le spun acum. Biserica le propovăduieşte de-a lungul veacurilor. Acum au înţeles ei". Mai degrabă "a dispreţuit" părerea lor şi deşteptăciunea lor.

Şi continuă să ne spună:

        - "Da, toate astea se vor întâmpla. Hristos a spus-o,   după  care,   precum   fulgerul,   va  veni Domnul".

Am întrebat iar:

        - "Dar bine, Părinte! Ca să vedem toate aces­tea, trebuie să vedem toate semnele prevesti­toare. Când vor începe să se întâmple?

        - Oh, - ne răspunse -, toate acestea se întâm­plă!... nu le vezi?

În multe discuţii ce le-am purtat împreună, îmi vorbea adesea despre viaţa veşnică şi despre cum trebuie să trăim aici pentru a fi veşnic împreună cu Hristos.

Aveam însă o nedumerire: Dacă viaţa veşnică depinde numai de cele de aici, atunci, de ce în Biserică se fac pomeni şi se citesc rugăciuni pen­tru milă şi iertare? Din moment ce după moarte nu există pocăinţă!

        - Da, - mi-a spus el. Biserica are multă iubire şi continuă să sufere pentru făptură. Astfel, ne-a lăsat nouă, celor ce suntem în viaţă, să ne rugăm pentru cei adormiţi. Ştii de ce? Dacă sufletul vrea, poate să fie mântuit!

Răspunsul mi s-a părut extraordinar. Aproape că m-am pierdut cu firea. Mă întrebam: cum, o atât de mare iubire, oare cum o simte cineva, în caz că o întâlneşte? Atâta iubire şi absolută liber­tate a dat Dumnezeu omului, încât respectă chiar şi după moarte libertatea făpturii Lui. Şi aceasta în timp ce noi, oamenii, ne sugrumăm semenii.

Un vizitator dorea să-l fotografieze. Părintele a evitat pe cât putut, dar insistenţa aceluia l-a obli­gat în final să primească. La developarea filmului, lucru minunat, în fotografie se aflau toţi în jurul Părintelui, în afară de... el.

După agresiunea şi invadarea Ciprului de către turci, o refugiată cipriotă a venit în Anglia. Femeia a venit la mănăstire cu durerea zugrăvită pe chip. S-a apropiat să ia binecuvântarea Părintelui, şi atunci am asistat la o scenă neobişnuită: Părintele a îmbrăţişat-o strâns şi au plâns împreună mult timp. Atmosfera aceasta, duhovnicească şi emo­ţionantă totodată, a găsit ecou în toţi cei ce se aflau acolo, căci ochii tuturor lăcrimau.

Slavilor, Părintele le-a devenit cunoscut o dată cu cartea "Stareţul Siluan", aşa încât foarte mulţi l-au vizitat. Vreau să istorisesc ceva despre vizita unei maici de la o mănăstire din Serbia.

Era în 1987, an în care m-am dus şi eu să-l văd, prilej cu care am întâlnit-o şi pe această mo­nahie care îţi inspira mult respect. Avea un stil profund filosofic şi totodată simplu, iar în discu­ţiile ce le-am avut, m-a uimit personalitatea ei. Mi-a spus:

        - Am auzit multe despre Părintele Sofronie şi am voit ca, înainte să mor, să-l întâlnesc fată către fată. Mi s-a dăruit şi aceasta de către dragostea lui Dumnezeu, şi iată că l-am întâlnit pe acest mare Stareţ. Acum am cunoscut măreţia Bărbatului Sfânt. Este foarte mare Părintele, mai mare decât în descrierile celor ce l-au cunoscut, ba chiar cu mult mai mare decât ceea ce am înţeles şi am trăit citind cartea lui!

Caracterizările acestea erau absolut exacte pentru noi, cei ce îl cunoşteam de atâţia ani. La masa de prânz, maica stătea lângă Părintele pre­cum o şcolăriţă începătoare. Vorbeau împreună încet. Pe toţi ne-a uimit faptul, dar surpriza a fost la sfârşit. Când Părintele a binecuvântat rămă­şiţele mesei, s-a întors către maică şi a binecu­vântat-o. Ea a primit binecuvântarea cu capul ple­cat şi a încercat să-i sărute mâna, însă el a îm­brăţişat-o iar ea a căzut în braţele lui plângând. Atmosfera era atât de sfântă, încât ochii tuturor s-au umplut de lacrimi, iar unii chiar au izbucnit în plâns. înlăcrimat. Părintele ne-a binecuvântat pe toţi şi a plecat, lăsând în urmă tăcere şi evlavie. Căci inimile tuturor se umpluseră de adevăr, iubire şi dorire după viaţa Bisericii. Iubirea care încălzeşte şi... vindecă

Într-o sâmbătă dimineaţă, după Sfânta Litur­ghie, ne strânseserăm toţi în bucătărie şi la arhon­daric. Aranjam ceştile pentru cafea şi ceai. Vine Părintele, ia ceainicul, se uită să vadă dacă are apă, pune singur cafea, după ce mai întâi numă­rase locurile de la masă şi apoi îmi zice: "Dă oame­nilor cafea, nu-i lipsi de nimic din dejun" Ne-a învăluit pe toţi în privirea lui călduroasă, a zâmbit şi a plecat. În alte daţi rămânea la dejun cu noi şi lua şi el cafea.

Mişcările şi faptele lui erau pentru noi dovada iubirii inepuizabile ce o avea, şi care ieşea la iveală prin orice faptă sau cuvânt.

Nu i-a plăcut deloc, când, într-o zi am glumit cu cineva în duh de ironie şi de judecată. În seara aceleiaşi zile, când m-a văzut, mi-a spus: "Când facem astfel de glume şi rănim, asta nu este deşteptăciune, ci dezvăluie doar un om mojic". Am priceput îndată prostia mea de dimineaţă şi mi-a fost ruşine.

Nu trecea cu vederea o greşeală tinerească, ci o corecta în modul cel mai blând, fără ifos de tiran supraveghetor. Acest comportament al lui educa viguros şi veşnic. Construia cu atenţie şi iscusinţă.

Pedagogia iubirii

Părintele părea a nu da atenţie modului în care ne comportam unii faţă de alţii. Socoteam că îl interesează numai starea noastră duhovnicească. Aşa se face că trăiam liberi şi fără de grijă şi ne comportam potrivit felului nostru de a fi, fără să ne prefacem. Însă o anumită observaţie a sa, ce mi-a făcut-o cu multă iubire şi discernământ, mi-a scos la iveală greşelile şi mi-a adeverit că ştia ce făceam şi cum ne comportăm.

De obicei, în discuţii eu mă arătam foarte sigură pe mine şi nici nu îmi trecea prin minte că aş putea să şi rănesc sau să mâhnesc pe cineva. Credeam că adevărul singur este suficient. Într-o zi, aşa, ca din senin îmi spuse:

        - Automobilul Rolls-Royce este cel mai bun din lume, este foarte puternic şi are motor cu piese de avion. într-un ziar s-a scris că un astfel de auto­mobil a dat peste o casă şi i-a dărâmat bucătăria, iar el n-a avut nimic. Uite, aşa eşti tu. Răneşti pe alţii în acelaşi mod.

Am rămas cu gura căscată în urma acestei observaţii.

Când o prietenă de-a mea l-a întrebat cum să dobândească iubirea, i-a răspuns aşa:

Un monah nu avea iubire, în inima lui, dar se purta cu atâta iubire, de parcă ar fi avut-o ca dar de la Dumnezeu. Şi ştii ce s-a întâmplat? Dum­nezeu a văzut bunăvoinţa monahului şi i-a dăruit iubirea de care înseta. Astfel să faci şi tu, şi toate se vor schimba.

Întâmplări ale iubirii

Mă aflam la mănăstire, în primele zile ale Postului Mare. Totul oferea o altă privelişte. O tristeţe dulce umplea sufletul, iar gândul se străduia să facă rânduială în dezordinea lăuntrică, aşa fel încât să pună început unei vieţi noi. Toate şi toţi ai mănăstirii ajutau în lupta aceasta. Slujbele erau pline de trezvie, prezenţa Părintelui, mişcătoare, căci lua şi el parte la programul aspru al primelor trei zile.

Însă în seara primei zile, în timpul pavecerniţei, am suferit o scădere a glicemiei şi am ieşit să beau apă şi să găsesc puţin zahăr. Mergând la bucătărie, l-am văzut pe Părintele Sofronie cău­tând ceva. I-am spus că trebuie să mănânc, căci nu mă simt bine.

        - Da, - îmi spuse, - de aceea şi caut, ca să găsesc ceva halva, pâine şi măsline, ca să-ţi dau să mănânci. Uite, aici sunt toate.

Le-a pus într-o farfurie şi m-a trimis în cameră să mănânc, ceea ce am şi făcut.

Apoi m-am dus la biserică, dar i-am întâlnit pe toţi la ieşire, căci pavecerniţa se terminase. Părin­tele m-a întrebat îndată:

        - Eşti bine?

        - Da, Părinte, mulţumesc.

Şi a plecat spre căsuţa lui cu pasul său rar.

Sunt foarte păcătos

Mă găseam în bucătărie şi pregăteam ceaiul. Intrând şi Părintele am găsit prilejul să îl întreb două-trei lucruri. M-a privit şi mi-a spus:

        - Te rog să faci rugăciune pentru mine.

 M-am pierdut cu totul, m-am ruşinat şi n-am răspuns nimic. A stat puţin şi mi-a repetat acelaşi lucru. Atunci i-am spus:

        - Părinte, cum este cu putinţă ca sclavul să-l roage pe împărat să facă favoruri prietenului Său celui bun?

Îmi venea foarte greu gândul de a mă ruga pentru Părintele, a cărui sfinţenie se vădea atât de intens. După puţin mi-a zis:

        -  Bine faci. Şi a plecat.

În ce măsură şi cu ce tensiune trăia el smere­nia, nu este prea uşor să o arate cineva, însă sun­tem martori nemincinoşi că am simţit-o şi am per­ceput-o în fiecare gest al lui.

Într-o zi ne-am întâlnit la intrarea în bucătărie şi m-a întrebat despre cursurile mele şi despre cum o duc la Londra. I-am răspuns, i-am cerut sfatul, după care am înmărmurit în faţa atitudinii lui. S-a sprijinit de uşă cu braţul drept dus la frunte, şi cu o voce care îţi răscolea inima, a zis:

        - Sunt foarte păcătos. Uneori nici nu îndrăz­nesc să-mi privesc faţa în oglindă.

Şi faţa i s-a încreţit ca implorând mila lui Dumnezeu.

"Cum este cu putinţă, - am cugetat -, ca acest om mare să simtă o asemenea nimicnicie proprie şi să plângă în faţa mea pentru păcatele lui! Ce vedea? Cu ce se compara pe sine însuşi, încât să se socoată neînsemnat? M-am umplut de durere şi de multă ruşine din pricina împietririi inimii mele, căci vedeam că Părintele este atât de delicat, încât, încă şi la adânci bătrâneţe, după multă rugă­ciune şi mari osteneli spunea că este un gunoi.

O, Doamne, cât de înalt este acest sfânt care trăieşte printre noi, cu care vorbim şi simţim adie­rea harului mărturisind despre şinele lui. Sufletul amuţeşte, inima intuieşte şi cugetul înţelege măreţia unui sfânt viu. Atunci îţi pleci capul şi roşeşti, ruşinându-te de halul în care te afli".

Şi o altă mărturie a smereniei lui: O cunoştinţă de-a mea, în timp ce se afla într-un grup în care vorbea Părintele, dintr-o mare evlavie, a luat cu grijă un fir de păr de pe umărul lui, cu gândul să-l păstreze. Părintele nu a văzut-o, dar a încetat îndată să vorbească. Toţi se întrebau de ce. Cunoştinţa mea şi-a dat seama, dar nu voia să facă vreo mişcare sau să spună ceva. S-a lăsat tăcere un minut, două, până când l-a lăsat din mâinile ei, şi apoi discuţia a continuat.

Atitudinea comună a Părinţilor

Vreau să spun ceva duhovnicesc, pe care nu ştiu dacă îl transmit corect, însă trebuie să-l pome­nesc, pentru că exact în acelaşi duh vorbeau Părintele Porfirie, Părintele Paisie şi Părintele Sofronie. Fireşte, în alte timpuri, dar referindu-se la aceleaşi lucruri.

Niciodată nu l-am auzit pe Părintele Sofronie să spună cuvântul "diavol", în afara anumitor excepţii. Când ne sfătuia şi ne descria pericolele duhovniceşti, totdeauna spunea: vrăjmaşul face cutare sau cutare, dar Hristos va învinge.

Părintele Porfirie, când spunea cât de fru­moasă este viata duhovnicească şi explica viata sfinţilor, spunea că nu trebuie să se teamă cineva de duhul potrivnic.

Părintele Paisie când se referea Ia vrăjmaşul duhovnicesc, îi spunea, ironizându-l: tangalachi (aghiuţă).

Toţi aceştia trei dădeau mare importantă rugăciunii şi se exprimau în acelaşi duh, dar printr-un limbaj diferit.

Despre rugăciune

Mă plimbam cu Părintele pe drumul de lângă mănăstire şi îmi vorbea despre cât de mult îl ajută rugăciunea pe om. "Rugăciunea duhovnicului, -spunea - este eficace atunci când este acceptată, însă în cazurile în care rugăciunea nu influenţează dezlegarea unei probleme, nu odihneşte sau nu luminează acel suflet, atunci înseamnă că omul pentru care te rogi are o problemă personală mai adâncă, pe care trebuie să o localizeze şi să se smerească. Atunci rugăciunea acţionează foarte roditor".

O prietenă, care avea o problemă serioasă, căreia de mulţi ani nu-i găsea rezolvare şi uşurare, a mers la Părintele reproşându-i că nimeni nu o poate ajuta, inclusiv el. Părintele, fără a-i asculta plângerea, i-a spus:

- Dacă rugăciunile noastre nu pot să te ajute, atunci există ceva înăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine.

Aceasta era. A priceput exact ce anume i-a spus Părintele, şi s-a întors mai mult către sine însuşi, cu atenţie şi autocontrol. După mult timp am întâlnit-o şi mi-am exprimat bucuria că o vedeam într-o stare atât de bună. "Da, - îmi spuse ea, - Părintele mi-a spus aceasta şi aceasta, prin care am fost ajutată mult".

Această atitudine a Părintelui m-a ajutat şi pe mine în multe situaţii din viata mea.

Linia telefonică să fie întotdeauna deschisă către Dumnezeu

Când aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greşesc. De aceea în astfel de situaţii de multe ori îi tele­fonam adesea.

Într-o seară, în timpul unei astfel de convorbiri, nu mi-a spus nimic, ci numai s-a referit la iubirea şi la pronia lui Dumnezeu. Mi-a spus de mai multe ori fraza aceasta: "-Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dum­nezeu ca o umbrelă şi să stai sub ea".

Cuvintele îi erau clare, cu o pronunţie rară şi curată. La sfârşit mi-a zis:

- Aşa cum vorbim noi acum la telefon, aşa să vorbeşti cu Dumnezeu, ca şi cum ai ridica recep­torul, să-I spui ce vrei pe direct. Să ai totdeauna linia deschisă, să nu rupi niciodată firul acesta. Toate din viata noastră voia să le orienteze ast­fel încât să aibă neîncetat legătură cu Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie să aibă primul loc în viaţa noastră.

Aveam o nelinişte adâncă la gândul că Părin­tele este bătrân şi o să moară. I-am spus aceasta la telefon:

        - Părinte, sunt foarte tristă.

Cu nedumerire mă întrebă de ce, şi ce este ceea ce mă răneşte.

Părinte, sunt tristă că o să muriţi şi o să rămân singură; ce voi face eu?

Te înţeleg, dar lucrurile nu stau aşa. La un moment dat omul se maturizează, ştie multe şi întâmpină lucrurile cu vitejie. Ia hotărâri singur şi nu greşeşte. Rugăciunea trebuie să aibă locul cel dintâi în viaţa noastră şi toate vor merge bine.

Vestea adormirii sale

Era duminică, 11 iulie 1993. Am primit un telefon şi am auzit ştirea cea tristă:

- Dimitra, Părintele a plecat, înmormântarea va fi peste două zile.

Pentru mine nu mai conta. Marele eveniment se întâmplase, plecase marele Părinte. După o tăcere de puţină vreme, atmosfera s-a umplut de linişte şi pace. Nu puteai să mai gândeşti nimic, trăiai cu adormirea lui în minte. Nu aveai gând sau simţământ. Drumurile erau pustii, nu auzeai nici zgomotul motoarelor.

A plecat acest Mare.

La slujba de înmormântare nu am putut să merg, cu toate că rânduisem totul din timp. Astfel s-a adeverit ceea ce Părintele Porfirie îmi spusese cu mulţi ani înainte:

Nu vei fi la înmormântarea Părintelui. Vei merge să te închini la mormântul lui.

ÎN LOC DE EPILOG

Cum ar putea descrie cineva adevărul trăit al Bisericii, aşa cum ni l-a arătat Părintele! M-am  străduit,  după puteri,  să creionez cu atenţie cele ce am văzut la Părintele şi desigur, ceea  ce  scriu   este   un   fragment  al  întregului adevăr, deoarece veşnicia nu poate fi cuprinsă în cuvântul scris.

Însă aceia care au cunoscut chipuri ca al Părintelui Sofronie, ştiu foarte bine ce voiesc să spun.