ARHIMANDRITUL SOFRONIE DE LA ESSEX

 

CUVANTAREA a 13-a

 

 

CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU HRISTOS ÎN ATOT-OMENIREA SA[1]

 

Educația academică și credința. Experiența lui Hristos este temeiul vieții Cuviosului Siluan. Ce înseamnă a fi chipul lui Dumnezeu. Hristos, ca ideal al omului. Despre adevărata cuvântare de Dumnezeu. „A nu săvârși păcatul" - calea către primirea lui Dumnezeu, după pilda Cuviosului Siluan. Obștea - cale către viața în Dumnezeu și cu Dumnezeu. Asemănarea cu Hristos, în universalismul Său. Rezultatele theologiei cărturărești. Despre ecumenism - ca viață fără de păcat. Theologia contemporană - autour du pot. „Tatăl nostru" este adevărata patrologie.

 

Cineva mi-a spus că astăzi, la sinaxă, vor veni și oaspeții noștri, iubiții noștri în Hristos frați și surori. Mulți din oaspeții de astăzi cunosc limba rusă. Și mie personal, acum că am slăbit din pricina adâncilor bătrânețe, mai ușor decât orice mi-ar fi totuși sa vorbesc în rusă. Trebuie să previn pe oaspeți că sinaxa noastră are loc regulat de multă vreme, și ceea ce veți auzi va fi ca o bucățică, ceva rupt dintr’un ziar, ca o părticică sau o foaie ruptă dintr-o carte. Dar eu trebuie totuși să vorbesc fraților mei și surorilor mele ce au venit nu demult.                                                             

Deci care este preocuparea mea pentru frații și surorile mele, iubiți în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberații în ce privește căile   mântuirii   noastre  în   Dumnezeu. Pe vremuri credința în Hristos era una de obște, și copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învățau să se roage lui Dumnezeu și să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la școala unde se  învăța theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar și spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-și piardă credința, plini de experiența harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educația copiilor este un moment extrem de greu. Școlile noastre sânt sub dependența sferelor logicii omenești și a intereselor pământești. Din pricina pierderii credinței părinților, copiii vin la școală și învață theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ș.a.m.d. Și aceasta pricinuiește o cumplită daună, pentru că ei se obișnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înțeleg că logica lui Aristotel nu se potrivește cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală și trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăși Ființa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberație are loc acum pentru că oamenii nu sânt pregătiți din anii copilăriei (aș zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înțelege ei, cei născuți după trup, ceea ce li se preda în școlile de theologie? - Ca pe niște concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur și pe de lături”. De aci reiese că situația cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experiență a vieții în Dumnezeu, așa cum se face în mănăstire...

Așa, iubiții sufletului meu, frați și surori, iarăși cuvântul meu va fi despre aceleași: cea mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care privește principiul ipostasului în Ființa Dumnezeiască și în ființa omenească, rămâne tema noastră de temei. La care atenția noastră se concentrează asupra întrebării: Care este calea ce duce către cunoașterea lui Dumnezeu în Ființa Sa personală, ipostatică.

Pentru ce ne este atât de prețios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s’a dat un privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: Omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, și dintru bun început s’a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El însuși se temea și a vorbi despre ea - atât este de grea. Și zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Și de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...,” că a și văzut pe Hristos cel Viu[2]. Ve­denia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viața lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a theologhisi.

Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială și animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupre chipul nostru și dupre asemănare[3]. Astfel chipul în noi trăiește dintru însăși nașterea noastră. Dar ce înseamn㠄dupre asemănare”? - „Dupre asemănare,” este țelul nostru. Și ce fel de „asemănare”: în parte, sau o ase­mănare adâncă, mare și vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieții lui Dumnezeu și a omului. Conținutul acestui concept, „dupre asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime și celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăiește în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacționează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi și noapte, orice ar face el?

Cum să ajungem și cum să cunoaștem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? - Făcându-ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viață vecinică în Dumnezeu. Viață vecinică în Dumnezeu - este însuși Dumnezeu[4]. Viața Lui devine viața noastră. Domnul s’a descoperit lui Moisi ca EU SÂNT CEL CE SÂNT[5]. În acest concept se cuprinde înțelesul că Ființa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viața cosmică, zidită de Dum­nezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînțeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuți dintru nimic, supuși oricărei boli, să devenim stăpânitori și purtători ai vieții Dumnezeiești, celei vecinice și fără de început? Nici o logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; și înțelegem ideea cea mai nainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru și dupre asemănare.” Pentru noi, creștinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi.

Distanța ce ne separă, pe cei născuți în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt și Fără de început este nemăsurat de mare, până și pentru astronomii care trăiesc acest cosmos cu distanțele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr’o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sânt Eu, acolo și slujitorul Meu să fie.”[6] Iar El însuși este Dumnezeul Cel Fără de început, și sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, și am dori sa ne îndulcim inima și mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum cu precădere atenție felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputință: Mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput și la nesfârșit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie și că sântem zidiți anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.

Și așa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viața noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către țelul nostru - către viața cea nețărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viața noastră monastică? - Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârși păcatul. Printr'o astfel de străduință ascetică - „a nu săvârși păcatul” - ni se curăță mintea și inima și toată ființa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăși la pilda noastră cea iubită - la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (și aceasta nu ca erudiție, ci ca stare) într’o singură clipită. Cum putem deveni și noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca și cunoaștere a Dumnezeului adevărat? - Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ față aproapele în cercul  restrâns al  frăției mănăstirești... Fiecare om înțelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca și cu un frate și cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i  purta în rugăciunea noastră ca pe o ființă care ne este prețioasă. Și sfârșitul este atunci când conștiința noastră renaște prin părtășia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început și Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtășește viața Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog": Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înțelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau așa ceva. Nu! - Ci în înțelesul în care theologia este starea omului ce trăiește din Dumnezeu și în Dum­nezeu. Și Dumnezeu lucrează în el, și omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simvolul Credinței noastre se arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (așa cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciți, ci întreaga omenire, iar ea se numește „întregul Adam": Hristos a purtat întregul Adam. Și rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost așa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.”[7] Și de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea așa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînțeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viață. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.

Așa începe „știința” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experiența arată că până și în căsătorie, în cazul dragostei omenești celei mai adânci, nu este cu putință a scăpa fără conflicte. Iar conflictele sânt de negândit în Ființa Dumnezeiască.

Și deci când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiți-vă de acea aberație - diplomele academice. Într'o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Și eu i-am răspuns: „Ce vreți, aceasta se prețuiește mai mult decât sfințenia în lumea noastră întunecată.”

Și la ce ne-au dus aceste școli? - Am dobândit niște ființe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

Eu v’am spus deja, și încă nu o singură dată, însă Duhul mă silește să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi - iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape - aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Și prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e fric㠄și o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, așa cum o știm din experiență. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeți în Hristos Dumnezeu,”[8] și continuați-vă această viață. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină,[9] așa și voi veți fi urâți pentru Numele meu.”[10] Așa, să nu pierdeți din vedere viziunea de bază: viața fără de păcat!

Eu nu iau parte la mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din   rătăciri: Ei studiază toate religiile, și în cunoașterea teoretică a istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, și unul învățătorul - Hristos.” Iar acest învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa.

Vreme de șaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniștii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu sila să dezrădă­cineze percepția lui Dumnezeu din conștiința oame­nilor. Această robie duhovnicească a durat șaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de șaptezeci de ani, a poporului Evreu - purtătorul pri­melor principii ale Descoperirii.

Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învrednicește-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sânt în stare și copiii - iată adevărata cale. Atunci vom vedea știința precum se cuvine: știința, în sine, nicicum și pe nimeni nu mântuie, și nu dă o cunoaștere ființială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot - tot mereu primprejur și pe de lături.

Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii ăștia învățați pot fi atât de ignoranți. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voiu spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să știți acestea, și să nu vă înșelați, și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicește ignoranți, trăind o viața contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aicea este tragismul istoriei.

Așa, ca să se descopere adevărata cunoaștere, noi vom urma un singur principiu; „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi...”

Astfel, „Our Father...” is our true patrology.[11]

 

Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)

Din "Cuvantari duhovnicesti", vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004

horizontal rule

[1] Nr. B-35 (l3 Mai 1991), după numerotarea MTI
[2] Cf. Viața și învățătura..., op. cit., p. 21
[3] Fac. 1:26
[4] Cf. Io. 14:6
[5] Ieș. 3:14
[6] Cf. Io. 12:26
[7] Cf. Rm. 7:25
[8] Cf. Io. 14:1
[9] Cf. Io. 15:25
[10] Cf. Mc. 13:13
[11] „Tatăl nostru..." este adevărata noastră patrologie. (în lb. engl.)