ACORDUL
ORTODOCSI - VATICAN
Balamand, Liban,
iunie 1993
de pr. Ioannis S. Romanidis
Publicat in THEOLOGIA - Periodicul Bisericii
Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580
CUPRINS
Introducere
Asa-zisa Schisma
Eclesiologie
"Ratiunea
de-a fi" a Uniatismului inceteaza sa existe
Intrebarea
Nu trebuie facuta confuzie intre formulari
ale dogmei si taina lui Dumnezeu
Tainele
I. Introducere
1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat
un acord cu reprezentanti ai Vaticanului, cuprins
intr-un document intitulat "Uniatismul, calea de unire a trecutului, si cautarea actuala pentru comuniune deplina", produs de
membrii Dialogului Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 de la Balamand, Liban.
2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii.
Unele au boicotat aceasta intrunire, in semn de
protest fata de responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale Vaticanului in razboiul
din Bosnia, si alte actiuni
anti-ortodoxe, din parti ale Europei Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici
Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca "modelul" sau "tactica"
veche de secole a Vaticanului, cea a "razboiului
si dialogului in acelasi timp", s-a transformat
in anii 1960 in "atacuri ale Dragostei si dialogului in acelasi timp, in public" si "activitati
ascunse, in privat".
3) Exemplul clasic al acestei tactici folosite inainte
este dialogul dintre Franko-Latini si Romanii Ortodocsi, de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii
tocmai ispravisera inlaturarea
din Papalitate a romanilor ortodocsi, intre
1009/12-1046. Aceasta actiune a fost urmata de
cucerirea Angliei in 1066, de catre Wilhelm Cuceritorul, si numirea de catre
acesta a lombardului Lanfranc ca intaiul
Arhiepiscop Franko-latin al Canterbury-ului,
cu binecuvantarea papei Alexandru
al II-lea, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko-latini si-au dobandit succesiunea apostolica inlaturandu-i
in grup pe toti predecesorii lor celti
si saxoni [1]. I-au osandit pe acestia ca fiind eretici si schismatici si i-au condamnat
la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si infometati pana la
moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc
a fost, in 1093, lombardul Anselm de Canterbury, principalul exponent al pozitiilor
franko-latine la intalnirea
mentionata mai sus, de la Bari, din 1098.
4) Nemai putand folosi aceasta
putere militara medievala, pe care a mai intrebuintat-o in mod deschis pana la Revolutia
Franceza, Vaticanul a invatat, la mijlocul acestui
secol, sa atace in public prin mijloacele „dragostei si dialogului” si a „activitatilor ascunse, in realitate”. Astfel, sinceritatea
"dragostei" si "dialogului" publice ale Vaticanului, ce
i-au fost impuse de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de mult mai multa consistenta
pentru a fi convingatoare. Pana si musulmanii
bosniaci au invatat aceasta, in urma experientei tragice avuta dupa intalnirea de rugaciune cu insusi Papa.
II. Asa-zisa Schisma [3]
5) In spatele acestui acord se afla experti Latini
[romano-catolici, n.t.] familiari cu cercetarile contemporane asupra naturii militare, politice
si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au
provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor
rasariteni, pricinuind revolte in randul
romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii de la Balamand
nu au simtit nevoia sa abordeze acest tip de
cercetare.
6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii
de la Balamand le-au facut
pe plac Latinilor, alaturandu-li-se in folosirea contextului
propagandei medievale Franko-latine despre schisma,
cu un continut mai mult sau mai putin
ortodox, o combinatie ce a dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.
7) Acest acord evita, astfel, implicatiile faptului
ca incepand din secolul al 7-lea, Franko-latinii
si-au dobandit, de obicei, succesiunea apostolica prin
exterminarea predecesorilor lor romani-apuseni, celti
si saxoni, reducand romanii din apus la statutul de serbi si tarani ai feudalismului Frank. Acest lucru s-a petrecut nu numai in Galia, ci si in Italia de nord, Germania,
Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.
8) Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sfantului Bonifaciu catre Papa Zaharia (Natione Graecus [5]) din 741. Frankii i-au indepartat din
Biserica Franciei pe toti
episcopii Romani, pana in anul 661, si s-au facut pe
ei insisi episcopi si administratori clericali ai
acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in
fiefuri, ce au fost acordate ca beneficii corespunzatoare
rangului in piramida vasalitatii medievale. Acesti episcopi Franki nu au avut
Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod, vreme de 80
de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu,
"mireni lacomi, clerici adulterini si betivi,
care lupta intr-o oaste inarmata pana in dinti si care, cu propriile maini,
ii ucid atat pe crestini,
cat si pe pagani." [6]
9) Deja, in 794 si 809, Frankii ii condamnasera pe romanii rasariteni
ca fiind "eretici" si "elini", la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte
cuvinte, cu aproape 260 de ani inaintea asa-zisei schisme din 1054. Frankii
au inceput sa-i numeasca pe
romanii rasariteni "elini"(greci) si
"eretici", ca astfel romanii apuseni subjugati
sa isi uite treptat fratii
- Romanii din Rasarit.
10) Apoi, Frankii i-au impartit
si pe Parintii Romani vorbitori de greaca si vorbitori
de latina, in asa-numitii Parinti
Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi
Latini. Astfel, au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii
neschimbate si neintrerupte, aceeasi
cu cea a Parintilor Romani vorbitori de latina.
Deoarece romanii apuseni inrobiti devenisera
serbi si tarani ai
feudalismului Franko-latin, au incetat
sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii, ci doar la cativa sfinti stiuti.
11) In timpul anilor 1009-1046, franko-latinii au incheiat eliminarea Romanilor Ortodocsi
din Biserica Vechii Rome si, in cele din urma, s-au asezat
in locul lor, inventand astfel papalitatea de astazi.
12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu
disputa icoanelor si apoi a lui „Filioque”, pe vremea cand
erau niste barbari iliterati.
Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar inca nu
i-au osandit pe franki.
Si-au inchipuit ca, in cele din urma, ii vor convinge,
asa cum face cineva cu un copil incapatanat.
Romanii Vechii si Noii Rome nu au banuit insa ca Frankii provocau in mod deliberat schisma dintre ei si
romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive impotriva Imperiului Roman de Rasarit
si a propriilor planuri de cucerire a lumii.
13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat
sa tolereze tirania Frankilor, in interesul usurarii poverii fratilor lor
romani apuseni inrobiti si in cel al asigurarii libertatii lor, precum
si celei a cetatenilor romani ai Statelor Papale.
14) Insa papa Ioan al VII-lea al Romei a luat parte la al Optulea Sinod Ecumenic,
din 879, in Noua Roma [Constantinopol, n.t.], unde au fost osandite
ereziile Frankiste asupra icoanelor si cea a lui „Filioque”,
fara a-i numi, totusi, pe
eretici, de teama represaliilor.[7]
15) O data cu aparitia Decretaliilor
Pseudo-Isidoriene in 850, Papii Romei au inceput sa se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate
conducerii Frankiste sa accepte standarde de
comportament civilizate. Dar aceste eforturi s-au intors
pana la urma impotriva lor. Franko-latinii
au reactionat in forta la
popularitatea acestor decretalii, alungandu-i
pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor
papale. Franko-latinii si-au inceput
atacul final impotriva libertatii
si romanitatii papalitatii
intre 973-1003 si au incheiat inrobirea
papalitatii romane si a libertatii
statelor papale, intre 1009 si 1046 [8]. Dupa
aceasta data, totii Papii sunt membri ai nobilimii Franko-latine, ce foloseau denumirile de Papa al Romei si
Papalitate Romana pentru a-i face sa creada in
continuare pe romanii apuseni ca au un Papa Roman.
16) Din toate cele de mai sus, ar trebui sa fie clar faptul ca stabilirea datei
schismei in 1054, intre distinctiile contrafacute ale "Rasaritului
Grec" si ale "Apusului Latin", nu este corecta. Schisma a avut
loc intre Franko-latini, pe de-o parte, si Romanii
apuseni si rasariteni, pe de alta. In 1054 s-a
petrecut doar una dintre manifestarile tarzii ale unei schisme ce exista deja, din 794, vremea in
care Frankii au decis sa o provoace intre ei si asa-zisii "Greci", din motive politice. Biserica
Vechii Rome a luptat eroic sa ramana unita cu Noua
Roma [Constantinopolul, n.t.],
pana in anul 1009.
17) Din anul 809 incoace, Frankii
nu s-au abatut niciodata de
la pozitia ca Romanii Rasariteni,
adica asa-zisii "Greci",
sunt eretici. Pana in anul 1009, Biserica Vechii Rome a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste
premeditate, care pana la urma a fost impusa cu forta.
18) Faptul ca aceasta traditie a continuat pana in mijlocul
secolului al 20-lea era foarte evident in timpul tineretii
scriitorului acestor randuri. In cartile
Latine de apologetica, ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, acest lucru
din pricina disputei „Filioque”, care a izbucnit puternic inaintea
celui de-al optulea Sinod Ecumenic, din 879. De aici, si supozitia
ca ortodocsii nu au avut Parinti
ai Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]
19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au
continuat cuceririle insotite de exterminarea si/sau inlaturarea episcopilor si a
egumenilor Ortodocsi, si de reducerea credinciosilor la statutul de serbi
si tarani, prin lipsirea lor deplina de orice
proprietate. Cuceritorii musulmani, nici cei arabi, nici cei turci, nu au facut niciodata asa ceva.
20) Dar
chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea,
Vaticanul mai facea aceste lucruri. Astfel, in 1923,
Italia a primit in posesie Insulele Dodecaneze („Cele
Douasprezece”), de la Turcia.
Episcopii ortodocsi fura inlocuiti
de episcopi toscani-franki si lombarzi,
care, din 1870, se infatisau ca fiind italieni.
Vaticanul a nadajduit ca credinciosii
Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului, caci
altfel ar fi ramas fara preoti. Situatia s-a schimbat atunci
cand Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii
Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.
21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat chipul si a produs recunoasterea
unilaterala a tainelor Ortodoxe, la conciliul Vatican II. Intrebarea
ramane: Este aceasta trecere de la razboi la dragoste una reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat
in haine de oaie, gata sa-si inhate "prada"
traditionala? Invazia tarilor ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa "prada",
pare sa vorbeasca de la sine.
22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul
va depinde de ceea ce va face cu toate Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a
infailibilitatii papale, Vatican II continua sa sustina ca acestea sunt o problema de revelatie
divina si nu de lege canonica.
III. Eclesiologie
23) Nici din secolul al 7-lea pana in anul 1054, si nici dupa,
episcopii si papii Franko-latini nu au avut nici cea
mai mica cunostiinta, sau vreun interes, in ceea ce priveste tamaduirea personalitatii omului prin curatirea
si luminarea inimii si proslavire (indumnezeire - theosis). Ei au inca o intelegere magica a
succesiunii apostolice, pe care au acceptat-o si multi
ortodocsi, din vremea asa-ziselor
reforme ale lui Petru cel Mare.
24) Acordul de la Balamand este intemeiat
si pe o interpretare a rugaciunii Domnului nostru din
Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga
aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale
(pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge madulare ale
Trupului Sau, Biserica, care va fi intemeiata la
Rusalii si ai carei membri sunt meniti
a fi luminati si proslaviti
(indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului
Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte
de a se intrupa. Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui
Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau,
pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Proslavirea
(theosis) de la Rusalii a facut
parte din transformarea Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui
Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui
Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei
Bisericii. Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a invataturilor
si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament,
indeosebi a acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in
istorie, si care la care nici nu se mai poate adauga
ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme
ce aceasta experienta transcende cuvintele si
conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg
Parintii aceasta rugaciune.
25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor
Bisericii lui Hristos cu acei ce nu se gasesc in
starea de curatire (despatimire),
luminare si proslavire (theosis).
Desigur, rugaciunea implica intrarea ne-membrilor trupului
lui Hristos in aceasta stare de tamaduire, dar cu siguranta nu este o rugaciune
pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17
ar putea fi aplicat unor Biserici ce nu au nici cea mai mica intelegere a proslavirii (indumnezeirii – theosis) si a
modului cum pot ajunge la aceasta tamaduire in viata
prezenta, este un lucru foarte interesant, ca sa nu spunem mai mult.
26) Acordul acesta profita de acei ortodocsi naivi
care insista ca sunt o Biserica "Sora" a unei Bisericii
"Sore" a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea
(theosis) ar putea avea o alta sora decat pe sine. Ortodocsii de la Balamand au cazut in propria lor
capcana, din moment ce aceasta implica validitatea tainelor Latine. Este, intr-adevar, un fenomen ciudat, tinand
cont de faptul ca latinii nu au crezut niciodata ca proslavirea (indumnezeirea) in
aceasta viata este temelia succesiunii apostolice si a tainelor (sacramentelor)
ce apartin si se gasesc in
Trupul lui Hristos. Pana astazi, Latinii si protestantii traduc 1
Corinteni 12:26 cu "cinstit" in loc de "proslavit".
27) Dar si conciliul Vatican II si-a intins capcana,
cea a recunoasterii unilaterale a tainelor ortodoxe,
in care ortodocsii de la Balamand
au cazut, conform planului.
28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor
este intrebarea cine ia parte la ele. Proslavirea (indumnezeirea) este dorinta lui Dumnezeu pentru toti,
atat in viata aceasta, cat si in cea viitoare. Dar
slava lui Dumnezeu intru Hristos este viata vesnica
pentru cei ce sunt tamaduiti si pregatiti
cum se cuvine. Insa aceeasi slava necreata
a lui Hristos este foc vesnic pentru cei ce refuza sa
fie tamaduiti. Grupul dintai
este proslavit (indumnezeit),
iar celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau ca
"dumnezeu actus purus",
in care crede. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti
prin participarea lor la proslavire (indumnezeire) si la Adevarul
deplin. Ceilalti vor fi mantuiti
prin cunostiinta adevarului
deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea de fericire "actus purus", dupa care au nazuit intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide
si neparticipante, in acelasi
timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este curatirea
si luminarea inimii, si proslavirea (indumnezeirea) din timpul acestei vieti,
care reprezinta realitatea esentiala
a tainelor si a participarii la ele. Lucru adevarat, in mod egal, atat
pentru ne-ortodocsi, cat si pentru ortodocsi.
29) S-ar parea ca ortodocsii
ar putea, in mod legitim si smerit, sa doreasca si sa
nadajduiasca, din dragoste, ca tainele Latine si
protestante sa fie cu adevarat valide si lucratoare, insa lasa aceasta
problema in mainile Domnului. Dar a le declara
valide, 1) cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din
aceasta viata, ca nucleu central al traditiei si al succesiunii
apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca
scopul final al individului este fericirea, este, intr-adevar,
ceva ciudat. O persoana nu are nevoie de taine valide pentru a ajunge pururea
fericit.
30) Invataturile oficiale franko-latine
asupra tainelor au fost, din punct de vedere istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci si
anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor
impartasit este necreat.
Erezia Latina ce sustine ca harul impartasit
este creat nu a fost inca respinsa de Vatican.
IV. "Ratiunea de-a fi"
a Uniatismului inceteaza sa existe
31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de
la Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta
in contextul ambelor dogme Latine referitoare la papa, si oficial, de asemenea,
in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. Dar pozitia ortodoxa in aceasta disputa nu reiese din acest
acord. Astfel, se creeaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit,
au acceptat dogma latina despre papa, ca si pe cele ale tuturor Conciliilor
Ecumenice ale Vaticanului.
32) In vremea conciliului Vatican II, ziarul New York Times a anuntat
pe prima sa pagina faptul ca schisma dintre ortodocsi
si Vatican a luat, teoretic, sfarsit. Aceasta afirmatie
se datoreaza faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca fiind o ridicare a
excomunicarii. Constantinopolul
a ridicat, dupa cum se pare, numai anatemele. Pentru
Latini, acest lucru a fost in concordanta cu Vatican II, in ceea ce priveste validitatea tainelor ortodoxe, fapt care face
posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile
ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii
au avut dificultati in a refuza impartasania
latinilor, iar Vaticanul a suspendat temporar practica.
33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din cele 14 Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de catre Sinoadele
acestora sau de catre un Sinod Pan-Ortodox.
In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din
nou Latinii si Uniatii sa se impartaseasca
in Bisericile Ortodoxe, incurajand in acelasi timp ortodocsii sa faca la fel. Insusi faptul ca ortodocsii prezenti la Balamand au extins recunoasterea la
toate tainele Latine, inseamna ca s-ar putea crea cu usurinta impresia ca singurul motiv pentru refuzul
inter-comuniunii si al con-celebrarii [cu
romano-catolicii] este intoleranta.
34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca
un succesor pentru cel putin unul dintre
arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa aseze credinciosii sai Uniati locali sub conducerea
spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului ortodox local, drept incercare.
35) Incepand din 1975 (cel putin),
WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija si cu un mare succes
o imaginea ortodocsilor ce ii infatiseaza
ca lipsindu-le dragostea crestina, din pricina
refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil
al ortodocsilor, de a accepta Uniatii
sub unul dintre arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei
practici asemanatoare de a-i descrie pe ortodocsi ca fiind niste adevarati bigoti, mai ales din
moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler
ale carui taine le recunoaste
pe deplin.
36) Acum ca acordul de la Balamand a devenit candidat
la o continuare a [conciliului] Vatican II si in urma caruia
Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocsii
vor fi confruntati cu consecintele
refuzului lor neincetat de a avea comuniune cu
Latinii si Uniatii.
37) Faptul cel mai interesant este ca, potrivit acordului de la Balamand, tainele sunt valide, indiferent daca sunt
acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile
si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia
ca singurul motivul pentru care ortodocsii continua
sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu Vaticanul este lipsa de
dragoste.
V. Intrebarea
38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand
incearca sa introduca o inovatie referitoare la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile
Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor indivizi
sau biserici prin mijloacele strictetii (AKRIBEIA)
sau pogoramantului (OIKONOMIA).
(a) Prin Acrivie,
o persoana este primita prin botez, mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe, insotita de respingerea greselilor
de dinainte.
(b) Prin Iconomie, o persoana este
primita prin mirungere, marturisirea
credintei Ortodoxe si respingerea greselilor
de dinainte.
39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in
Biserica nu este, in sine, o judecata a validitatii
sau a ne-validitatii sacramentelor Bisericii de
origine, de vreme ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana
este fie un madular al Trupului lui Hristos, prin
botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau proslavirea (indumnezeirea) in
Hristos, fie este inca stadiul de curatire,
prin botezul lui cu apa spre iertarea pacatelor si in
curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos
si templu al Duhului Sfant. Cineva poate fi un
credincios intru Hristos, fara a apartine
nici uneia din aceste doua categorii. Acest lucru este adevarat
si pentru ortodocsii nominali. Este la latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi
sa hotarasca starea fiecaruia
dintre grupurile celor ce cauta partasie
in Trupul lui Hristos.
40) Referitor la tamaduirea prin curatire,
luminare si indumnezeire, nu exista nici o diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor,
din moment ce, sau daca ei nu sunt angajati in
aceasta tamaduire, care nu are nimic de a face cu
misticismul. Lucru adevarat si pentru ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea
numarului celor din urma (mai ales din vremea lui
Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor
ortodoxe nu mai cunosteau, si multi
inca nu cunosc, aceasta traditie
Biblica/Patristica a tamaduirii si, prin urmare, tind
sa copieze din lucrari ne-patristice sau ne-ortodoxe,
pentru a-si scrie manualele. Rezultatul a fost aparitia
unei grup numeros de clerici care nu mai vad nici o diferenta
majora intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a
Tainelor in cadrul Trupului lui Hristos.
41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara:
Este dogma 1) o protectie impotriva
ipotezelor falsilor tamaduitori
si 2) o calauza catre tamaduirea oferita de curatire si
luminarea inimii si indumnezeire (theosis),
sau nu?
42) "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa
manance din paine si sa bea
din pahar. Caci cel ce mananca
si bea cu nevrednicie, osanda isi
mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea,
multi dintre voi sunt neputinciosi
si bolnavi si multi au murit." (1 Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte,
cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este
un madular al Trupului lui Hristos aflat in starea de
luminare, de ex. cel putin
cu un fel de limbi. Altfel, el se impartaseste din paine si din pahar "cu nevrednicie" (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de situatie, acela este inca
"neputincios" sau "bolnav" si chiar "mort" duhovniceste (1 Cor. 11:30), de ex.
nu ia parte intru invierea persoanei launtrice si astfel inca nu se impartaseste la Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata. "Caci
de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de
Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea" (1 Cor. 11:31-32). In starile de luminare si indumnezeire,
o persoana este invatata intru duhul ei de catre Insusi Hristos. Aceasta
este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in
1 Cor. 12-15:11. [10]
VI. Nu trebuie facuta confuzie
intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu
43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice
ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, a fost facuta doar
pentru a-l pastra pe credincios in interiorul acestei
traditii, a tamaduirii in
Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia
fidei si analogia entis
augustiniana si franko-latina,
adica cu speculatiile
teologice si filosofice intemeiate pe o presupusa
similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o asemenea similaritate a fost caracteristica
de baza a ereziilor, devenind obisnuita si printre
unii ortodocsi. Singurul scop al formularilor
dogmatice este acela de a sluji la tamaduirea
sufletului omenesc intru si prin Hristos Insusi.
VII. Tainele
44) Doctrinele franko-latine despre sacramente
(taine) si harul creat sunt intemeiate pe Hristologia lui Augustin si pe cautarea
acestuia dupa fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa stie, identificarea lui
Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui Dumnezeu,
Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut
lui Moise in tufisul ce
ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul
de Mare Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului
Testament, identitate definita la primul si cel de-al doilea Sinod Ecumenic.
Augustin a fost indrumat gresit
sa creada ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. El nu a stiut
ca aceasta a fost si invatatura Parintilor
de la cel dintai si cel de-al doilea Sinod Ecumenic.
In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest
Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii Ortodocsi stiau, din propria lor proslavire
intru Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat
al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal
Sau. La aceasta necunoastere a identificarii
lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar,
Augustin a mai adaugat si cautarea
sa personala dupa fericirea neo-platonica, care nu
are nimic de a face cu proslavirea dumnezeiasca a
apostolilor si proorocilor.
45) Augustin este parintele invataturii
ciudate a franko-latinilor, conform careia Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El
le trece inapoi in inexistenta, dupa
fiecare revelatie anume[11].
Astfel, inainte-mentionatul Inger
al lui Dumnezeu vechi testamentar si focul din tufisul
ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la
botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si
chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la
existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile
lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica proslavirile/revelatiile si lucrarea harului lui Dumnezeu
sunt transformate in creaturi vremelnice, care intra si ies din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini
aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie,
care este inlocuita de revelatiile
divine facute direct intelectului.
46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam
din Calabria, care venise din Apus, devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa
dispute cu monahii ortodocsi, aparand
aceste pozitii franko-latine,
invataturile sale au fost osandite
la Sinodul Ecumenic al noualea [12],
de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele palamite, n.t.]. Putin mai tarziu, a devenit
cunoscut faptul ca invataturile sale erau de fapt originalitatile lui Augustin, urmate de catre
intreaga Biserica Franko-latina.
Este vadit faptul ca din aceasta pricina, si nu doar din
cauza lui „Filioque”, a fost asezat Augustin la
marginea autoritatii patristice. In contrast,
Biserica serbeaza praznicul Sf.
Grigorie Palama in a doua
Duminica a Postului Mare, ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covarsitor avut impotriva
ereziilor franko-latine ale lui Varlaam
si cu scopul de a-i ocroti pe credinciosi in drumul
lor spre harul necreat, prin curatirea,
luminarea si proslavirea lor intru Hristos. Astfel,
ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu in Logosul Lui intrupat
si prin Sfantul Duh.
NOTE
[1] Pentru surse documentate cu detalii ale uciderii episcopilor si egumenilor celti
si saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia, Germania
si Italia, vezi Auguste Thierry, "Histoire de la Conquête de l'Angleterre par les Normands," Paris 1843, vol.
2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284,
313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp.
35 (1110-1138), 214-215 (1203).
[2] Ibid., vol.
2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215
(1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol.
3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, "Church Synods and Civilization,"
in Theologia, Atena, vol. 63,
nr. 3, 1992, p. 427-428.
[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1], vezi J. S. Romanides,
"Franks, Romans,
Feudalism and Doctrine, an interplay
between theology and society," Holy Cross Orthodox
Press, Brookline,
Massachusetts 1982.
[4] Ibid., pp.
11-14.
[5] Adica un locuitor al provinciei
romane Magna Graecia, din
Italia de sud
[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.
[7] J. S. Romanides, "Franks, Romans, Feudalism and Doctrine," pp. 19-20.
[8] Ibid., pp.
20-38.
[9] Vezi, de exemplu, vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayrè, A. A.
Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la pag.
351 a vol. 2 si mai departe, ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor
si apoi de Marii Urmasi ai Parintilor
iar, in sfarsit, incepand de la pagina 661, ni se
spune despre "Decaderea Generala a
Scolasticismului"
[10] Vezi studiul la care se refera nota [1]
[11] Vezi, de exemplu, lucrarea sa De Trinitate, Cartile II si III.
[12] Dupa Legea Romana.