De Arhiepiscopul Ioan
(Maximovici)
„Şi El (Hristos)
este capul trupului, al Bisericii (Col.1:18),
care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţl (Efes. 1:23)
In Sfanta Scriptura Biserica este numita adesea Trupul lui
Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi,... pentru trupul Lui,
adică Biserica” (Col 1:24), scrie Apostolul Pavel despre sine.
Apostoli,
prooroci, evanghelisti, pastori si invatatori, spune el, au fost dati
de Hristos „...la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4:11-12).
In acelasi timp, painea si vinul
sunt preschimbate in Trupul si Sangele lui Hristos in
timpul Dumnezeiestii Liturghii, si prin aceasta credinciosii se impartasesc.
Hristos Insusi a sfintit-o
astfel, impartasindu-Si apostolii la Cina cea de
Taina cu cuvintele „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu; ...Beţi dintru
acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mat. 26;26-28).
Cum este
Trupul lui Hristos, in acelasi timp, Biserica si Sfanta Taina? Sunt credinciosii atat madulare ale Trupului lui
Hristos, Biserica, cat si partasi ai Trupului lui
Hristos in Sfintele Taine?
In nici
unul din cazuri, numele de „Trup al lui Hristos” nu este folosit metaforic, ci
mai degraba cu sensul sau cel mai primar. Credem ca
Sfintele Taine care pastreaza infatisarea
painii si a vinului sunt insusi
Trupul si insusi Sangele
lui Hristos. Prin urmare, credem si marturisim ca
Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, venit in lume sa ii mantuiasca pe cei pacatosi, si a
devenit om adevarat, ca trupul Sau, luat de la
Fecioara Maria, a fost cu adevarat trup omenesc; ca,
trup si suflet, Hristos a fost om adevarat, intocmai in toate cele cu omul, in afara de pacat, si ramanand in acelasi timp Dumnezeu adevarat.
Firea cea Dumnezeiasca nu a fost nici slabita, nici
preschimbata in Fiul lui Dumnezeu la intruparea Sa, asa cum nici firea omeneasca nu a fost preschimbata la intrupare, ci si-a pastrat pe
deplin toate insusirile omenesti.
In mod
pururea neschimbat si netulburat, indivizibil si inseparabil, Dumnezeirea si
omenirea au fost unite in Persoana Unica a Domnului Iisus Hristos.
Fiul lui
Dumnezeu S-a intrupat pentru ca oamenii sa se faca partasi firii celei dumnezeiesti (II Petru 1:4), spre a-i elibera de pacat si de moarte, si pentru a-i face nemuritori.
Unindu-ne
cu Hristos, primim harul dumnezeiesc care da firii omenesti
tarie pentru izbanda asupra
pacatului si a mortii, si
Domnul Iisus Hristos a aratat oamenilor calea catre izbanda asupra pacatului prin invatatura Sa, si
le da lor viata vesnica, facandu-i
partasi la vesnica Sa imparatie prin Invierea Sa.
Pentru a primi acel har dumnezeiesc de la Dansul, este nevoie sa avem cu El cea
mai stransa cu putinta relatie. Tragand toate cele catre Sine prin iubirea Sa dumnezeiasca, si unindu-le
asupra Sa, Domnul S-a unit cu toti acei care Il iubesc si vin catre El,
unindu-i intru O Biserica.
Biserica
este unitate in Hristos, cea mai stransa unire cu
Hristos a tuturor celor care cred cu dreptate in El si Il
iubesc, si intreaga lor unire este intru Hristos.
Acum
Biserica cuprinde ambele ei parti, cea pamanteasca si cea cereasca, caci
Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant si a devenit om
pentru ca sa il poate duce pe om la cer si sa il faca iarasi
cetatean al raiului, intorcandu-i
starea sa originara de nepatimire si de plinatate, unindu-l asupra Sa.
Aceasta
se savarseste prin lucrarea harului dumnezeiesc dat
prin Biserica, dar se cere si nevointa din partea
omului. Dumnezeu isi mantuieste
faptura Sa cazuta prin
dragostea Sa catre ea, dar si dragostea omului pentru
Ziditorul sau este trebuitoare, caci fara ea mantuirea ii este cu neputinta. Nazuind inspre Dumnezeu si alipindu-se de Domnul cu dragostea sa
smerita, sufletul omenesc capata taria
de a se curata de pacat si de a se intari intru lupta spre biruinta
deplina asupra pacatului.
Si
trupul ia parte in lupta aceasta, fiind acum purtatorul
si unealta pacatului, dar inainte-sfintit
sa fie unealta a dreptatii si vas al sfinteniei. Dumnezeu l-a zidit pe om sufland
suflare dumnezeiasca in trupul insufletit facut mai inainte din tarana. Trupul a fost facut ca o
unealta a duhului, supus lui Dumnezeu, caci prin el
duhul omenesc se exprima in lumea materiala. Duhul isi
dezvaluie insusirile si
valorile prin trup si madularele sale individuale pe
care i le-a daruit Dumnezeu, precum chipului Sau,
deoarece trupul ca infatisare a chipului lui Dumnezeu
este numit, si chiar este „frumusetea noastra facuta dupa chipul Domnului” (stih din Slujba de ingropaciune).
Cand primii oameni au cazut in duh de la Ziditorul
lor, trupul, pana acum supus duhului si primindu-si calauzirea
prin suflet, a incetat sa il
mai asculte si a inceput sa se straduie
a-l domina. In locul legii lui Dumnezeu, legea carnii
a inceput sa il conduca pe om. Pacatul, taindu-l pe om de la Dumnezeu, izvorul vietii,
l-a despartit pe om in doua, incalcand
unitatea duhului, sufletului si a trupului, si moartea a intrat in el.
Sufletul, nemai fiind inconjurat
acum de izvoarele cele de viata, nu le-a mai putut transmite trupului, care a
devenit stricacios, si slabiciunea
a ajuns sa stapaneasca sufletul.
Hristos
a venit pe pamant sa refaca
chipul cel cazut, si sa il intoarca la unirea cu El, Cel al carui
chip este. Unind omul intru El, Dumnezeu il reface
astfel intru bunatatea sa initiala,
in toata plinatatea ei. Dand
har si sfintenie duhului, Hristos curateste,
intareste, tamaduieste si sfinteste duhul si trupul.
„Iar cel
ce se alipeste de Domnul este un duh cu El” (I Cor.
6:17). Atunci, trupul omului care s-a unit intru Domnul trebuie sa fie o
unealta a Domnului, trebuie sa slujeasca la implinirea voii Sale, si devine o parte a Trupului lui
Hristos.
Pentru sfintirea deplina a omului, trupul slujitorului Domnului
trebuie sa se uneasca cu Trupul lui Hristos, si
aceasta se realizeaza in taina Sfintei Impartasanii. Adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos
pe care il primim, ajunge o parte a marelui Trup al
lui Hristos.
Bineinteles, pentru unirea cu Hristos, simpla punere laolalta a trupului nostru cu Trupul lui Hristos nu este de
ajuns. Consumarea Trupului lui Hristos devine folositoare atunci cand in duh nazuim catre El si ne unim cu El. Primirea Trupului lui Hristos,
si respingerea Lui in duh, este asemenea apropierii de Hristos a celor ce L-au
lovit, L-au batjocorit si L-au rastignit. Apropierea
de El nu le-a slujit spre mantuire si tamaduire, ci spre osanda.
Dar cei
ce se impartasesc cu evlavie, cu dragoste si pregatiti sa Ii slujeasca, se
unesc strans cu El si devin unelte ale voii Sale dumnezeiesti.
„Cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.”, a
spus Domnul (Ioan 6:56).
Unindu-se
cu Domnul cel Inviat si, prin El, cu Treimea vesnica, omul isi trage tarie spre viata vesnica si
devine el insusi nemuritor.
„Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă
pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6:57).
Toti cei ce cred in Hristos si sunt uniti intru
El, dandu-se Lui si primind harul dumnezeiesc, alcatuiesc impreuna Biserica lui
Hristos, al carei Cap este Hristos Insusi, si cei ce intra in ea sunt madularele
ei.
Hristos,
nevazut ochiului trupesc, se manifesta pe pamant, in mod vadit, prin
Biserica Sa, astfel precum duhul omenesc cel nevazut
se manifesta prin trupul sau. Biserica este Trupul lui Hristos atat fiindca partile
sale sunt unite cu Hristos prin tainele Sale dumnezeiesti,
cat si deoarece prin ea Hristos lucreaza in lume.
Ne impartasim cu Trupul si Sangele
lui Hristos, in sfintele Taine, pentru ca noi insine
sa putem fi madulare ale Trupului lui Hristos:
Biserica.
Aceasta
nu se realizeaza dintr-o data. Sederea
deplina in Biserica este deja o izbanda asupra pacatului si prin urmare o curatire
desavarsita. Intr-o anumita masura,
orice pacat ne instraineaza
de Biserica si ne tine in afara ei; din pricina aceasta, in rugaciunea
citita la spovedanie asupra fiecaruia dintre cei ce
se pocaiesc, se gaseste
fraza: „impaca-i si uneste-i
cu Sfanta Ta Biserica”. Prin pocainta,
un crestin se curateste si
se uneste strans cu Hristos,
prin impartasirea cu Sfintele Taine, insa mai apoi necuratia pacatului se asaza iarasi asupra lui si il instraineaza de Hristos si de
Biserica, si astfel pocainta si comuniunea sunt din
nou trebuitoare. Pe intreaga durata a vietii pamantesti ce o indura
omul, pana la departarea sufletului sau de la trup,
lupta dintre pacat si virtute se desfasoara
in launtrul sau. Oricat de inalta ar fi starea duhovniceasca si morala dobandita de cineva, o cadere
treptata sau chiar navalnica intru adancimile pacatului este intotdeauna cu putinta. Prin
urmare, impartasirea cu sfantul
Trup si Sange al lui Hristos, care ne intareste legatura cu El si ne improspateaza cu suvoaiele de
viata ale harului Duhului Sfant, ce curg prin Trupul
lui Hristos, este trebuincioasa fiecaruia. Cat de importanta
este impartasirea cu Sfintele Taine vedem din viata Sf. Onufrie cel Mare, caruia, asemenea altor sihastri ce vietuiau
in aceeasi pustie, ingerii
ii aduceau Sfanta Impartasanie;
si in viata Sf. Maria Egipteanca citim ca ultima ei dorinta, dupa multi
ani de vietuire in pustie, a fost primirea Sfintelor
Taine. Viata Sf. Savatie de
la Solovki si a multor altora ne istoriseste
acelasi lucru. Nu in desert a grait
Domnul, zicand: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti
bea sangele Lui, nu veti
avea viata in voi” (Ioan 6:53).
Impartasirea cu Trupul si Sangele lui
Hristos este primirea intru sine a Hristosului Inviat, biruinta asupra mortii, daruind celor ce sunt cu
El biruinta aupra pacatului si a mortii.
Pastrand in launtrul nostru darul
plin de har al Impartasaniei, avem o chezasie si o pregustare a binecuvantatei
vieti vesnice a sufletului
si trupului.
Pana in
„Ziua lui Hristos”, a celei de-a Doua Sa Veniri si a Judecatii
intregii lumi, lupta pacatului
cu virtutea va continua, individual in fiecare persoana si colectiv in intreaga omenire.
Biserica
pamanteasca ii asaza laolalta pe toti cei care s-au nascut din nou prin botez si care au ridicat crucea luptei
cu pacatul, si care Ii urmeaza
lui Hristos, biruitorul acestei lupte. Dumnezeiasca Euharistie, darul jertfei nesangeroase si impartasirea din
aceasta, ii sfinteste si ii intareste
pe cei ce se impartasesc dintr-insa,
facandu-i pe cei ce primesc Trupul si Sangele lui Hristos madulare adevarate ale Trupului Sau, Biserica. Dar numai o data cu
moartea se afla daca un om a ramas un madular adevarat al Trupului lui
Hristos pana la ultima sa suflare, sau daca pacatul a
biruit intr-insul si a izgonit harul ce il leaga de Hristos, pe care l-a
primit in Sfintele Taine.
Cel ce
ca madular al Bisericii pamantesti
a adormit intru har se muta din Biserica pamanteasca
in cea cereasca; iar cel ce a cazut de la Biserica pamanteasca nu va ajunge in ceruri, caci
Biserica din lumea aceasta este calea catre ceruri.
Cu cat
mai mult se gaseste cineva sub influenta harului impartasaniei si cu cat mai mult se uneste
cu Hristos, cu atat mai mult va gasi
acela placere in comuniunea cu Hristos si in Imparatia Sa ce va veni.
Prin
urmare, este importanta impartasirea cu Tainele lui
Hristos chiar inaintea mortii,
cand soarta unui om se hotaraste
de-a pururea. Este trebuitoare incercarea de a le
primi chiar inaintea mortii,
daca chiar ar fi cea mai mica putinta ca acest lucru
sa Il implore pe Domnul de a ne gasi
vrednici si sa ii puna pe ganduri
pe ceilalti, ca sa nu se lipseasca
de Impartasanie inaintea sfarsitului.
Pe masura ce pacatul continua sa
lucreze in suflet pana la moarte, trupul este supus urmarilor,
purtand in sine semintele
bolii si ale mortii, de care este eliberat doar
atunci cand intra in stricaciune
dupa moarte, iar apoi se scoala,
cel putin, liber de ele, la invierea
cea de obste. Cel ce se uneste
in duh si suflet cu Hristos din viata aceasta, se va gasi
cu El in duh si in trup, si in viata ce va veni. Suvoaiele
pline de har ale datatoarelor de viata Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos sunt izvorul nesecat al bucuriei
noastre vesnice, in convorbire cu Hristosul
inviat si in contemplarea slavei Sale.
Aceleasi urmari ale pacatului, ce inca nu au fost
alungate pe deplin din neamul omenesc, lucreaza nu
doar in anumite persoane, ci, prin acestea, se manifesta in activitatea pamanteasca a unor intregi parti ale Bisericii. Erezii si dispute se ridica mereu, rupand din multimea credinciosilor. Neintelegeri
intre biserici locale sau parti ale lor au tulburat
Biserica inca din vechime, si rugaciuni
pentru stingerea lor se aud neincetat la slujbele dumnezeiesti.
„Ne
rugam pentru unirea bisericilor”, „unire pentru biserici” (Canonul Invierii, Triadic, glasul 8), „neintelegerile Bisericii indrepteaza-le”
(Slujba Sf. Arhangheli, 8 noiembrie, 16 martie, 13
iulie) si rugaciuni asemanatoare
de-a lungul veacurilor au fost oferite de catre
Biserica Ortodoxa. Chiar in Sfanta si Marea Sambata, inaintea Epitafului lui
Hristos, Biserica striga: „Ceea ce-ai nascut, Preacurata Fecioara,
Viata, potoleste dezbinarea-n Biserica si da pace, ca o buna, tuturor” (ultima strofa
al Starii a doua a Prohodului).
Doar cand Hristos apare pe nori va fi zdrobit amagitorul, si toate dezbinarile
si ispitele vor disparea.
In acea
vreme, lupta intre bine si rau, intre viata si moarte
va inceta, si Biserica pamanteasca
se va reuni cu Biserica Biruitoare, in care Dumnezeu va fi toate intru toti (1 Cor. 15:28).
In Imparatia lui Hristos ce va veni, nu va mai fi nevoie sa
primim Trupul si Sangele lui Hristos, caci toti cei care s-au invrednicit de dansul se vor afla in cea mai stransa glasuire cu El si se vor
bucura de lumina vesnica a Vietii
ce vine de la Treime, traind acea fericire pe care
nici un glas nu o poate grai, si care este cu neputinta
de inteles pentru mintea noastra
slaba. Din aceasta pricina, dupa impartasirea
cu Sfintele Taine la Liturghie, in altar se rosteste
mereu rugaciunea pe care o cantam
in zilele Pastilor: „O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! O, Intelepciunea
si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea! Da-ne noua sa ne
impartasim cu Tine, mai cu adevarat,
in ziua cea neinserata a Imparatiei
Tale.” (Canonul Pastilor, Cantarea
a noua).
Traducere: Radu Hagiu