DIN MINUNILE

SFANTULUI NECTARIE TAUMATURGUL

Scrisoarea micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine faţa saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.  

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura in sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blînde mînuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.

– Strînge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stînga. Aşa, bravo, fetiţa mea!

Le dădea apoi să mănînce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănînce şi iarăşi se ducea la cîmp pînă cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducînd mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!

***

Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.

S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rînd şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o, ca să moară acasă.

Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:

– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mînuţa la frunte...

Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.

– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.

Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.

– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.

***

Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...

– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.

Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.

– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...

Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.

– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!

– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.

– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.

– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.

– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!

Acesta se scula anevoie din pat şi işi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:

– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor.

– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!

***

Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

***

Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia.

Micuţa Sofica

Sofica era o fetiţă drăgălaşă. Bruneţică, cu ochii negri, cu două cordeluţe albe în păr şi cu un zîmbet dulce, era bucuria cea mare a mamei. Aceasta mereu o ridica în braţe, îşi apropia buzele de chipul ei drăgălaş şi îi lăsa pe obrăjor un sărut dulce de mamă.

– Sofica mea! rostea mama din adîncul sufletului ei şi îşi strîngea copilul in braţe.

Într-una din zile, mama a observat un semn roşu pe obrăjorul dulce al Soficăi, acolo unde îşi lăsa ea sărutările. S-a uitat mai bine, a cercetat cu degetele.

 – N-o fi nimic, îşi spuse.

Însă a doua zi, semnul crescuse. Biata femeie s-a neliniştit.

– Ce să fie oare?

Pata roşie s-a făcut în cîteva zile o umflatură destul de mare de carne. Gînduri negre ca şerpii veninoşi cuprinseră sufletul mamei. Şi-a luat fetiţa şi a dus-o pe la doctori. Aceştia i-au spus diverse lucruri. În sfîrşit, a ajuns cu copilul la o doctoriţă pediatru, care era conferenţiar universitar. Aceasta a luat fetiţa, examinand-o cu multă atenţie şi dragoste.

– Doamnă Despina, trebuie să facem o mică operaţie, spuse doctoriţa, trebuie să deschidem umflatura. Altfel se va deschide singură şi va fi şi mai rău.

Dar femeia nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Să rămînă fetiţa ei cu un semn pe faţă pentru toată viaţa? Şi-a luat copilul şi a plecat. Dar răul nu dispărea. Aşa că din nou a trebuit să o ducă la doctor.

 – Doamnă Despina, trebuie să facem intervenţia chiar astăzi. Acum! Dacă nu, in seara asta o să se deschidă, vă repet, şi eu n-o să port nici o vină.

Mama fetei începu să plîngă, dar nu luă însă nici o hotărîre. Işi luă copilul în braţe şi plecă acasă. Bărbatul ei era plecat. O chemă pe sora ei, Evanthia, pentru ca simţea nevoia să ceară ajutor de la cineva. Aceasta veni şi se necăji mult cînd află vestea. Au stat şi au vorbit despre copil pînă noaptea tîrziu. A venit ora să se culce. Dar o idee ca o lumină trecu prin gîndul Evanthiei. Îşi aduse aminte că lăsase mai demult la icoanele surorii sale o sticluţă cu mir al Sfîntului Nectarie din Eghina. S-a dus deci şi a luat mirul, după care cele două surori s-au rugat din toată inima. Apoi Evanthia a făcut cu uleiul sfinţit semnul Sfintei Cruci pe obrăjorul Soficăi.

– Sfinte Nectarie, fă o minune şi cu această copilă nevinovată, rosti ea din adîncul sufletului.

Apoi, cele două surori au aşezat copilul între ele şi au adormit. Să fi fost miezul nopţii, cînd amîndouă s-au trezit dintr-o dată speriate. Fetiţa dădea din mîini şi din picioare şi striga:

– Vava mea! (adică buba mea).

– S-o fi deschis, aşa cum a spus doctoriţa, strigară amîndouă într-un glas, şi-o să aibă complicaţii!

Au aprins în grabă lumina şi au cercetat îngrijorate obrazul fetiţei. Dar nici una, nici cealaltă nu a mai văzut umflatura de carne. S-au uitat pe celălalt obraz: nimic! Au sărit ca arse. Au dus copilul lîngă lumină. Nici urmă de roşeaţă. Obrăjorul micuţei era delicat şi fără cusur ca şi înainte.

– Mare eşti Doamne! rostiră mama şi mătuşa cu voce tremurîndă.

Cînd s-a luminat de ziuă au dus fetiţa la doctoriţă. Aceasta a văzut-o, a examinat-o cu degetele după care şi-a făcut smerită semnul crucii.

 – Este o minune!

Şi a fost cu adevărat o minune, izvorîtă din iubirea de oameni a Sfîntului Nectarie.

Sofica termină acum şcoala primară şi este o fetiţă drăgălaşă şi binecuvîntată. Merge des pe la mătuşa ei, ce stă pe strada Lerou nr. 6 (telefon 829475). Aceasta o ia în braţe şi o sărută cu dragoste, dar şi cu smerenie, pe obrăjor. Vedeţi, doar acela este locul minunii!

Părintele Eustaţie

Părintele Eustaţie are în jur de optzeci şi cinci de ani. Era acum pensionar, dar fusese şi preot şi învăţător, la un loc. Seara slujea vecernia în bisericuţa cu hramul Sfîntul Eustaţie, pe care o ridicase în sătucul lui, Harakopi Kimis din Evia. "Rugăciunea mea voi înălţa către Domnul...", glăsuia preotul ducînd o mînă la piept, deasupra epitrahilului, şi cu cealaltă tămîind Sfînta Masă, sfintele icoane ale Domnului Hristos, ale Maicii Sale şi ale sfinţilor zugrăviţi de jur împrejur. Se oprea şi se închina în faţa fiecărei icoane, luînd pentru o clipă pe chip o expresie diferită, după sfîntul pe care îl privea. Ai fi zis că spune ceva la fiecare şi că fiecare îi raspunde cîte ceva. Acum îl vedeai stînd ca un ostaş în faţa împăratului Hristos, acum avea un aer rugător, ca de copil, în faţa Maicii Domnului. Mai apoi, privirea îi căpata ceva ce aducea a gelozie nevinovată, în faţa marelui sihastru al pustiei, Sfîntul Ioan Prodromul, iar lîngă acesta privea, cu blîndeţe şi rugător, către Arhanghelul Domnului. Şi apoi, rînd pe rînd, trecea prin faţa fiecărui sfînt, a fiecărui prieten al lui Dumnezeu, iar chipul i se lumina cu raze de nădejde. Mai apoi se oprea în faţa unei anumite icoane, care îi dădea atîta bucurie, ca şi cea din prezenţa unui prieten drag. Ai fi zis că dădea bună-seara sfîntului din icoană şi că aştepta să i se răspundă, aştepta să audă din nou vocea cunoscută, blândă, liniştită şi cuviincioasă: "Bună seara, părinte Eustaţie..." Şi cu adevărat îl cunoscuse pe sfîntul din icoană. Îl văzuse şi fusese sub arhieria lui în Halkida, pe cînd era tînăr. Şi astăzi părintele Eustaţie parcă mai aude cuvintele bine meşteşugite ale Sfîntului. Şi astăzi parcă vede aievea ochii lui mari, albaştri şi frumoşi, cu privire îngerească. Acest sfînt este Sfîntul Nectarie.

Părintele Eustaţie intra apoi din nou în altar şi rostea pomelnice pentru atîtea şi atîtea suflete, care îi erau ca şi copiii lui. Vezi bine, doar fusese şi învăţător şi preot. Invăţase carte şi dăscălise cu poveţe mii de suflete, mii şi mii botezase, miruise, mărturisise, împărtăşise, cununase, blagoslovise. Şi mai erau apoi şi copiii lui, băieţii şi fetele din Atena şi de aiurea, şi copiii copiilor lui, generaţii de generaţii. Şi mai erau şi sufletele cunoscuţilor şi prietenilor adormiţi, alături de sufletul preotesei sale.

Iar cînd intra in altar, bunul levit uita de el. Se găsea parcă şi pe pămînt şi în cer, între biserica luptătoare şi cea triumfătoare. Cînd păşea pe podeaua altarului, cînd parcă se găsea fără trup, printre îngeri.

Părintele Eustaţie termina mereu slujba noaptea tîrziu. Îşi făcea pentru o ultimă dată semnul crucii din uşa boltită a bisericuţei, stînd cu faţa spre altar şi, după ce-şi purta încă o dată privirea peste icoanele cu chipurile sfinte şi iubite, ieşea în curte, sub bolta cerului, în miresmele muntelui. "Slăvite să fie lucrurile mîinilor tale, Doamne", îl mai auzeai rostind şi apoi pornea spre chiliuţa lui, unde vieţuia singur, ca un adevărat schimnic postitor. Doar văduva fiului său mai trecea pe la el şi se îngrijea de puţinele lui nevoi.

***

Într-o dimineaţă, părintele Eustaţie tocmai terminase utrenia şi ieşise în curte, să se bucure de lumina şi de căldura plăcută a soarelui. Sufletul îi era plin de pace şi de bucurie. Sprinten, se îndreptă spre chilie să guste ceva. Dar, dintr-o dată şovăi, alunecă şi căzu. Simţi o durere cruntă în picior. Încercă să se mişte, să se ridice, dar durerea îi străpungea ca un cuţit carnea şi oasele, pînă la măduva lor. „Doamne Atotputernic!” strigă. Încercă din nou să se mişte, dar durerea îl săgetă. Aşa că fu nevoit să rămînă locului. Durerea însă era mare şi acum îl săgeta chiar dacă nu se mişca. Bătrînul îşi întoarse privirea spre bisericuţa Sfîntului Eustaţie, căutînd spre icoane, chiar dacă uşa lăcaşului era închisă, căci duhul in zborul lui nu se împiedică de cele văzute. Şi iarăşi se opri pentru o clipă – de astă dată numai cu sufletul – în faţa fiecărui chip sfînt din biserică şi, în durerea lui, le ceru ajutor.

– Bună ziua, părinte Eustraţie, păru a-i spune Sfîntul Nectarie.

– Bună ziua, Sfîntul meu drag. Mă doare. Tare mă mai doare. Ajută-mă, Sfinte tămăduitor!

Bietul preot rămase intins la pămînt, în dureri şi vaiete, pînă ce a apărut văduva fiului său.

– Ce-aţi păţit părinte? Ridicati-vă!

– Mă doare, nu pot să mă mişc...

Femeia a cerut îndată ajutor, şi au venit şi l-au ridicat pe bunul slujitor al lui Dumnezeu, l-au dus şi l-au aşezat în pat. După toate astea s-a simţit oarecum mai bine, dar durerile nu încetau.

Aşa trecu ziua. Veni apoi seara. Părintele Eustaţie suferea in continuare, dar cu sufletul se întoarse din nou în mica lui bisericuţă, de unde inălţă cu gîndul cîntări bisericeşti, tămîind sfintele icoane şi privindu-le, schimbîndu-şi pe rînd expresia feţei. Şi iată că din nou ajunse, chiar dacă numai cu gîndul, în faţa sfîntului pe care-l cunoscuse în Halkida. Şi în ochii suferindului parcă se vedeau, ca într-o oglindă, ochii mari, frumoşi şi albaştri ai Sfîntului.

– Mă doare, Sfinte Nectarie. Ajută-mă...

A doua zi de dimineaţă, sosi băiatul părintelui din Atena, împreună cu un doctor specialist. Fusese anunţat prin telefon despre cele întîmplate, de către văduva fratelui său. Au intrat cu toţii în chilie. Fiul privi chipul şi mîinile binecuvîntate ale tatălui său, care se vedeau de sub aşternut. Picioarele îi erau acoperite de cuvertură. Se aplecă, îi luă şi-i sărută mîna dreaptă.

– Bună ziua, tată. Vă doare? V-am adus doctorul.

– Bună ziua, copilul meu. Ce mai faceţi cu toţii? Sunteţi bine? Nevasta ta, copiii, surorile tale? Eu mă rog pentru voi toţi...

– Staţi mai întîi să vă vadă doctorul piciorul.

– Să-l vadă.

– Are o fractură gravă cu luxaţie. Trebuie transportat de urgenţă la Atena pentru tratament, spuse doctorul.

– Pregătiţi-vă, tată, o să vă iau cu maşina.

– Lasă-mă aici, copile. Cum să merg eu în oraş? O să rămîn lîngă bisericuţa mea, lîngă sfinţii mei şi ei or să mă ajute.

A insistat fiul cît a insistat, l-a rugat, dar nu l-a clintit din loc.

– Spune surorii tale sa-mi trimită un pic de ulei din candelele Sfîntului Nectarie. Iar tu mergi cu bine. Ai binecuvîntarea mea.

A plecat omul puţin tulburat.

– Mă iertaţi, domnule doctor, dar nu e cu putinţă să-l conving.

– O să sufere mult. Şi apoi, vedeţi... şi vîrsta lui înaintată...

Trecu ziua, veni apoi seara, iar bătrînul tot în pat petrecea. Şi chiar dacă trupul îi zăcea, cu gîndul se duse iarăşi în bisericuţă. Şi încă o dată se opri în faţa Sfîntului cu privire îngerească, de astă dată însă cu mai mult curaj. Vezi bine, doar se cunoşteau.

– Sfinte Nectarie, te rog din suflet, fă-mă bine, spuse din toată fiinţa lui.

Săvârşi apoi în gînd vecernia, după tot tipicul, şi iată că-i fu adus şi uleiul sfinţit pe care-l ceruse. I-l trimisese în aceeaşi zi fiica lui din Atena. Luă sticluţa cu mîinile lui preoţeşti, o duse cu evlavie la buze şi o sărută. Îşi descoperi apoi piciorul, luă puţină vată, din pacheţelul pe care îl avea de la nora sa, şi vărsă puţin ulei pe ea. Apoi se aplecă şi îşi făcu deasupra piciorului bolnav semnul Făcătoarei de Viaţă Cruci a Domnului, intonînd:

– Îţi mulţumesc mult, sfîntul meu iubit, spuse şi se înclină smerit. Intră apoi în Sfîntul Altar, sărută Sfînta Masă – tronul pămîntesc al Domnului – şi începu să cânte vibrant, cu o voce ce avea toate tonurile inimii sale:

– Binecuvîntat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor...

***

Şi astăzi, la cei 89 de ani ai săi, Părintele Eustaţie Antoniou încă mai slujeşte liturghia în bisericuţa Sfîntului Eustaţie. Şi fie ca să slujească în veac şi în cer împreună cu sfinţii lui iubiţi!

În tabără

La o mie de metri altitudine, pe un platou al muntelui Parnasos, înconjurat de brazi tineri şi viguroşi, şi-au întins corturile mai bine de o sută de copii din clasele mai mari de gimnaziu. Urmau să petreacă douăzeci de zile acolo sus, între cer şi pămînt, cu dorinţa de a-şi împrospăta trupul, sufletul şi mintea. Comandantul taberei, un tînăr robust şi educat, absolvent al Facultăţii Pantios, secundul său, un adolescent bine făcut, cuviincios şi strălucitor, absolvent al Facultăţii de Teologie a Universităţii ateniene, alături de tovarăşii lor de echipă – studenţi la diferite facultăţi – erau tocmai ce trebuia pentru ca gîndurile drumeţilor să se îndeplinească.

Încă din prima zi, copiii s-au împărţit pe grupe, au ridicat corturile şi au făcut tot ce era necesar pentru vieţuirea în tabără. La venirea serii, obosiţi dar bucuroşi, cu toţii s-au aşezat în rugăciune în faţa Stăpînului Vieţii, înălţînd imnuri de slavă pe care vîntul le lua şi le ducea spre cer, şi astfel parcă cerul era mai aproape.

A doua zi de dimineaţă a inceput programul: trezire, gimnastică, studiu hagiografic, băuturi calde, lucru, joc, cîntec. Erau un stup vesel şi bine organizat, ce zumzăia toată ziua.

***

Cîntecele şi veselia au fost însă întrerupte de o întîmplare, ce s-a petrecut într-o după-amiază.

– Piciorul meu! Ah, piciorul meu! începu să strige unul dintre copii.

Joaca se opri brusc. Copiii alergară pînă la el. Ajunseră de îndată şi şeful taberei, împreună cu secundul său. Căzut la pămînt, copilul striga:

– Piciorul meu! aratând mereu partea de jos a piciorului, lîngă gleznă.

Între timp se adunară cu toţii în jurul copilului căzut. Piciorul se tot umfla. L-au ridicat cu atenţie şi l-au dus la punctul sanitar. Dar durerea nu se mai oprea, iar copilul ţipa întruna. Strigătele i se auzeau pînă în sala de mese, unde copiii mîncau fără să scoată o vorbă. Comandantul taberei şi secundul său discutau în şoaptă:

– Şi nici măcar nu avem maşina astăzi... Să-l coborîm pînă în oraş pe targă este foarte greu. Să coborîm noi să aducem un medic, iarăşi nu e uşor la ora asta.

– Poate o să se liniştească mai tîrziu...

Cina se sfîrşi, iar copiii se îndreptară tăcuţi spre corturi, ca să se pregătească de culcare. Dar bolnavul suferea în continuare şi strigătele sale umpleau liniştea nopţii.

– Bietul de el, atît de mult suferă... Ce să facem? Trebuie să facem ceva...

O idee trecu atunci prin mintea secundului.

– Comandante, eu am în cort o sticluţă cu ulei de la candela Sfîntului Nectarie. Mă duc s-o aduc.

S-a dus ca un fulger şi s-a întors ca un înger, ţinînd cu smerenie sticluţa în mîini. Au pornit, fără alte vorbe, spre punctul sanitar. Copilul se zbătea în pat ca o fiară încolţită şi plîngea de durere. Şeful lui de grupă şi alţi doi colegi stăteau lîngă el.

– Haideţi să ne rugăm, spuse comandantul.

Au îngenunchiat cu toţii în jurul patului, rugînd din adîncul sufletului pe Împăratul Slavei să le trimită ajutorul Său. Mai apoi secundul s-a ridicat şi a dat la o parte cu atenţie cearşaful, ce acoperea picioarele suferindului.

– Ah, piciorul meu! ţipă copilul.

Şi avea dreptate să strige, căci piciorul îi era umflat – aproape diform – şi învineţit. Secundul puse puţin ulei pe o bucată de vată, se aplecă cu smerenie şi făcu cu ea, pe piciorul umflat, semnul dătătoarei de viaţă Cruci a Domnului.

O, Doamne! Ce-a fost asta? Îndată ce uleiul atinse piciorul bolnav cu semnul Sfintei Cruci, chipul copilului se lumină.

– S-a oprit durerea! spuse, minunat.

Ceilalţi şi-au ridicat ochii spre cer şi au ieşit în tăcere. Clopotul bătea, chemînd la rugăciunea de seară.

O sută de copii stăteau acum înaintea lui Iisus cel răstignit, înălţînd în liniştea serii, cu o singură inimă şi un singur suflet, imnuri de slavă şi de mulţumire, pe care vîntul înmiresmat le ducea pînă la tronul lui Dumnezeu. Apoi, unul căte unul, copiii au început să se retragă. Într-un tîrziu, doar două umbre, doi slujitori ai lui Dumnezeu, zăboveau încă la lumina lunii, în faţa lemnului Sfintei Cruci. Erau comandantul taberei şi secundul său. Tîrziu în noapte, după ce şi-au terminat rugăciunea, s-au întors plini de emoţie la corturile lor. Au trecut mai întîi pe la cortul unde se găsea punctul sanitar, l-au deschis şi au luminat cu lanterna chipul copilului. Dormea liniştit, cu un zîmbet care parcă îi juca pe chip. O linişte sfîntă domnea în întrega tabără.

În cele din urmă cei doi au ajuns la corturile lor.

– Hristos Domnul să fie cu noi!

Şi-au strîns mîinile şi apoi au adormit.

Dis-de-dimineaţă, clopotul începu să bată vesel, dînd în tabără tonul vieţii. Au sărit cu toţii din pat sprinteni ca nişte cerbi. Alături de ei se afla şi copilul ce fusese bolnav. Piciorul său se găsea acum în stare normală. Nici urmă de durere sau de rană!

– Slavă ţie Doamne, Cel ce eşti Lumina lumii...

– Pe tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne... intonau acum copiii în locul de închinare din tabără, iar feţele lor vesele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă.

***

Adresa secundului: Konstantinos Hristidis, Pentelis 2 – Atena 118, Grecia

Mica croitoreasă

Kiki Tsakalakis se pregătea să devină croitoreasă. Săracă, dar harnică, se chinuia să înveţe meserie ca să aibă din ce trăi. De altfel, era şi o fată cuminte şi îşi vedea de lucrul ei. Se gîndea că peste puţin timp o să termine şcoala şi o să ajungă o croitoreasă bună, cu stil elegant şi cu vorbă dulce. Şi astfel o să aibă mult de lucru. Gîndind aşa, pleca de acasă cu zîmbetul pe buze şi tot astfel se întorcea.

– Nu peste mult timp n-o să mai trebuiască să mai munceşti atît, spunea ea tatălui ei. Şi tu, mamă, ce mîndră o să fii! O să ai croitoreasă în casă.  

*** 

Dar într-o zi, mergînd Kiki la băcan să facă cumpărături, s-a lovit din neatenţie la picior, cu o bucată de fier dintr-un chepeng. Fierul i-a rupt carnea şi i-a spart venele provocînd hemoragie. A fost îngrijită după cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, fără să fie dusă la spital, iar ea şi-a văzut în continuare de munca ei. După o vreme, rana s-a închis şi toată povestea a fost uitată cu desăvîrşire.

Însă microbul a rămas în ea. Nu peste mult timp piciorul a început să se umfle şi să se tot umfle. Deja nu mai putea să păşească. Avea temperatură în jur de 40 de grade. Frisoane! Ai ei s-au neliniştit. Au dus-o în grabă la Policlinica Atenei unde a fost consultată imediat de medic.

– Unde locuiţi? întrebă acesta înfuriat.

– În Peristeri... răspunseră părinţii fără să înţeleagă.

– Trebuie să tăiem imediat piciorul, ca să salvăm fata!

– Nu, nu! spuse ea în ameţeala febrei. Cum o să lucrez fără picior? Cum o să trăiesc?

Doctorul a vorbit cu părinţii între patru ochi. Le-a spus alarmat că fata o să se prăpădească foarte repede. Aceştia, îndureraţi, au acceptat să-i fie tăiat piciorul. Ce să facă oamenii... Chiar de-ar rămîne cu un singur picior. Doar n-o să lase sa moară un copil de paisprezece ani. O să muncească şi ea cît o putea. Şi chiar de n-ar mai munci deloc... Se putea să şovăie?

Dar Kiki nu se lăsa nicidecum convinsă.

– Mai bine mor, spunea ea în chinurile febrei.

Şi astfel trecură ore în şir. Febra îi ardea ochii şi gîndurile. Mintea deja i se tulburase. Nu mai înţelegea ce se întîmplă în jurul ei.

Nenorocirea a fost aflată de îndată de către prietenele ei. Toate s-au amărît foarte tare – şi erau multe. Deja parcă le sunau în urechi clopotele de înmormântare.

– Moare Kiki! Biata fată. Şi era atît de bună…

Au alergat la soţia respectatului părinte Anghelos Nisiotis, ce era preot paroh la biserica Izvorul Tămăduirii din Atena, altădată secretar al Sfîntului Nectarie.

– Doamnă Panagoula, moare Kiki!...

– Sfinte Doamne! E în floarea tinereţii. Sfinte Nectarie, ajută-ne! strigă şi se îndreptă spre icoane. A luat o sticluţă cu ulei de la candela Sfîntului şi a dat-o uneia dintre fete.

– M-am învrednicit să văd multe minuni ale Sfîntului Nectarie. Să ne rugăm Părintelui milostiv să o vindece şi pe Kiki. Dumnezeu este atotputernic.

Fetele au luat cu evlavie sticluţa şi s-au dus spre clinică. Kiki ardea.

– Kiki, ţi-am adus ulei de la Sfîntul Nectarie, făcătorul de minuni. Hai Kiki, să facem semnul crucii pe picior. Cu toţii o să ne rugăm. Ai să te faci bine!

O fi auzit... n-o fi auzit... o fi înţeles...? Totuşi a întins mîna, a luat sticluţa şi a vărsat-o peste cearşaf şi a căzut din nou în agonie.

***

A doua zi după-amiază, profesoara de religie a lui Kiki se îndrepta păşind cu greu spre policlinică. Un nor de gînduri negre îi întuneca mintea. Îl iubea pe Dumnezeu – de asta se şi făcuse profesoară de religie. Dar era şi ea om, iar piatra grea a morţii îi strivea credinţa. Cine ar mai putea să ridice şi să arunce departe această piatră?

Cu inimă grea şi cu ochii tulburaţi de lacrimi, se apropie de clinică. Ajunse în faţa clădirii ce ascundea atîta durere. Undeva, înăuntru, se găsea şi Kiki. Cel mai sigur era că nu mai trăieşte... Aşa prevăzuse doctorul. Nu le-a ascuns nimic. Era clar ca lumina zilei. Şi lacrimile îi adumbreau ochii. Tulburată cum era, zări îndreptîndu-se spre ea trei fete. I se părură cunoscute după statură, îmbrăcăminte şi mers. Numai de nu s-ar îndrepta spre ea!... De s-ar duce mai întîi la celelalte să le spună nenorocirea. Numai de şi-ar schimba drumul...

Dar cele trei fete se apropiau şi se îndreptau direct spre ea.

– O, Doamne, cum o să stea să le asculte...

Fetele se apropiau din ce în ce mai mult, dar mersul lor i se părea vesel şi vioi. Ciudat... Îşi şterse lacrimile. Se mai dezmetici. Fetele se apropiară şi mai mult. Dar ce-i văzură ochii? Era oare adevărat? Cele trei fete erau elevele sale şi veneau vioaie şi vesele, iar cea din mijloc era... să fie adevărat Doamne? Se mai petrec şi astăzi minuni ca în vremurile apostolice? Cea din mijloc era Kiki!...

Cine ar putea să descrie scena ce a urmat? Eleva şi profesoara au alergat una spre cealaltă, s-au îmbrăţişat şi aşa au mers tot drumul plîngînd. Erau aşadar adevărate şi trăitoare lecţiile Şcolii de Religie! Trăieşte Dumnezeu! Se află printre noi! 

***

Kiki trăieşte şi este sănătoasă şi de ani mulţi este o croitoreasă bună (poate vreţi cumva, dragele mele cititoare, să vă coase o rochie?). Şi dacă vreodată se întîmplă să scadă din credinţă, precum odinioară Petru, atunci o ia puţin durerea de picior şi-i spune: Adu-ţi aminte! De la moarte te-a scos Dumnezeu. Fruntea sus şi tot înainte!

Erou şi sfânt

Părintele Dionisie era potrivit de înălţime, blînd, netulburat şi cu ochii calzi. Era egumen la Mănăstirea Kalloniei, în vremurile acelea cînd armatele duşmane au umplut Grecia. Cîţiva soldaţi aliaţi au cerut refugiu în mănăstirea lui. Le-a deschis şi i-a salvat de la moarte. Dar cineva l-a denunţat. Şi astfel, el a fost cel care a avut soarta ce îi aştepta pe soldaţi. L-au bătut, l-au schingiuit, dar n-au scos nici un cuvînt de la el despre fugari. L-au legat şi l-au trimis în lagărul de concentrare din Salonic.

Acolo se aflau întemniţaţi mii de deţinuţi. Erau socotiţi animale şi nu oameni. Învălmăseală. Mizerie. Foame. Chinuri. Ameninţări. Deznădejde. Teamă. Cu aceste rele trebuia să se lupte egumenul, ca monah ce era, ca om dăruit lui Dumnezeu şi iubirii de aproapele. A început să muncească sistematic şi fără multe vorbe. A reuşit mai întîi să domolească foamea oamenilor. De la centrul creştin al Bisericii Sfînta Sofia plecau acum cărucioare încărcate cu alimente, care ajungeau în lagărul Pavlos Melas. Iar părintele Dionisie lua şi împărţea pîini rotunde şi alimente, întărind astfel trupurile deţinuţilor. Dar se îngrijea deopotrivă şi de sufletele lor, prin iubire şi purtare de grijă, prin nesfîrşite nevoinţe şi prin jertfe. Puţin cîte puţin, a cîştigat sufletele tuturor. În acel loc al chinului, deţinuţii îl simţeau ca pe un adevărat părinte, trimis de Dumnezeu printre ei, iar durerea sufletească li se alina numai văzându-l acolo.

Dar duşmanii pregăteau sa-i trimită pe deţinuţi şi mai adînc în iad. Au început sa-i înghesuie în maşini, ca pe nişte oi.

Şeful lagărului l-a chemat pe părintele Dionisie în biroul său.

– Spune-i că e liber, îi zise printr-un translator. Poate pleca chiar astăzi, acum, dacă vrea.

– Spuneţi-i, vă rog, răspunse acesta imediat şi fără nici o ezitare, ca nu pot să las oamenii singuri. O să merg cu ei.

– Atunci urcă în maşină, spuse mirat ofiţerul.

Bunul păstor, călătorind în mijlocul turmei sale, cînd în maşină, cînd în vagoane de vite, a ajuns pînă în Germania. Era flămînd, însetat, nedormit, căci nemţii îi ţinuseră în condiţii umilitoare pentru o fiinţă umană. Ce a suferit acolo împreună cu ceilalţi deţinuţi, a descris în jurnalul său pe care l-a publicat sub titlul MARTIRI (MARTIRES). Nu vom prezenta acestea aici.

Dar s-a prăbuşit Germania şi s-au întors supravieţuitorii. A ajuns şi părintele Dionisie la Atena. Dar om, preot era, sau arătare? Un schelet cu ceva piele, acoperit de un veşmînt vechi. Era o adevărată fantomă.

S-a dus pe la cunoscuţii săi. Aceştia i-au purtat de grijă, l-au hrănit, i-au dat să bea, dar nu-şi revenea. L-au dus la doctor. A fost internat în spital unde i s-au făcut analize. Era fără leac. Avea ciroză la ficat şi multe alte boli. A căzut din lac în puţ. Ochii adînciţi în orbite i se micşorau pe zi ce trecea. În cele din urmă, s-au tulburat de tot. Privea numai în jos. Într-o zi s-a apropiat de el o soră medicală.

– Părinte, am eu o plantă pe care, dacă o luaţi, vă faceţi bine. Dar să nu afle doctorii, că-mi pierd slujba.

Călugărul stătea la îndoială. Respecta ştiinţa. Dar doctorii sunt oameni care învaţă, îşi dau silinţa şi o scot la capăt, dar se mai şi înşeală. Şi oare nu sunt atîtea exemple care să întărească acest adevăr? Nu dădeau pînă mai ieri medicamente care erau considerate „miraculoase” şi care astăzi sunt interzise?

Stătea la îndoială omul. Ce să facă? Să o ia... să nu o ia...? O să-l facă bine sau o sa-l ducă mai repede la moarte?

– Sfinte Nectarie, prietene al suferinzilor, ce să mă fac? Să o iau sau nu?

A repetat rugăciunea de mai multe ori şi spre seară, cum privea spre hol prin uşa deschisă, îl văzu pe Sfăntul Nectarie făcîndu-i semn din cap:

– Da, da, ia-o...

Părintele Dionisie a luat astfel planta sorei medicale cu o încredere nezdruncinată. Peste puţine zile, şi-a revenit în fire. I s-a făcut foame. A mîncat, apoi s-a sculat din pat şi a mers.

– Adevărată minune! spuseră medicii.

Şi aşa a luat biletul de ieşire din spital şi a plecat, slăvind pe Dumnezeu. Şi din acea zi l-a iubit şi l-a cinstit pe Sfîntul Nectarie pînă la moarte, încă 25 de ani încheiaţi.

Eroul acestor întâmplări este Prea-Sfintitul Mitropolit de Trikki şi Stagon, Dionisie, care s-a dus spre întîlnire cu Sfîntul Nectarie în timpul din urmă, dintr-o altă boală – fiecare om este odată trimis pe lumea cealaltă, de o boală.

Dar n-o să întîrzie, presimt eu, să trimită oamenilor, pe care atît i-a iubit, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale neîncetate. 150.000 de oameni au mers la înmormîntarea lui. Treizeci de mitropoliţi, sute de preoţi şi însuşi Patriarhul. A fost o înmormîntare nemaivăzută în istoria Greciei.

***

Această întîmplare ne-a fost oferită de către Prea-Fericitul Ieronim, Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii.

Meşterul olar

De trei ani încheiaţi domnul Zannis suferea de rinichiul stîng. Doctori, medicamente, raze, controale peste controale. O pietricică cît lintea îl tot chinuia. S-a tratat cu medicamente şi cu felurite leacuri băbeşti, s-a chinuit cît s-a chinuit şi cu multă răbdare şi luptă, în cele din urmă piatra s-a dizolvat, iar omul s-a liniştit pentru un timp.

Dar într-o noapte, din nou îl trezi o durere puternică. De astă dată îl durea rinichiul drept. S-a zvîrcolit în pat pînă dimineaţă. Îşi muşca buzele de durere şi-i venea să plîngă - ditamai bărbatului! - de răul cuţitului, pe care-l simţea înfipt în partea dreaptă. Pentru că durerea nu înceta, imediat cum s-a făcut ziuă ai lui l-au dus la clinica Sotiriou, ce se găseşte pe strada Marni din Atena. I s-a făcut o  radiografie şi s-a descoperit că avea la rinichiul drept o piatră de mărimea unui bob de fasole. Era într-o zi de luni.

- A ajuns la noi prea tîrziu, nu se mai vindecă. O să-l doară tare. Aşa că o sa-i facem o mică operaţie să scoatem piatra, a spus medicul chirurg, domnul Kafiatsas, soţiei bolnavului, doamna Haricleea.

- O mică operaţie? Despre ce mică operaţie vorbeşte doctorul? Mai degrabă sa-i zică operaţie în toată regula.

Doamna Haricleea şi fiica ei Maria au intrat la griji. Ai fi zis că deja vedeau bisturiul spintecînd pîntecele bolnavului şi parcă le şi lua cu ameţeală. Şi apoi, cum o să meargă operaţia? Şi daca o să se ivească complicaţii? Şi cît timp va trece pînă când o să înceapă din nou să muncească?

- Doamne, ajută-ne!

Şi în gîndul lor s-a ivit un plan clar:

- Mamă, o să luăm mirul Sfîntului Nectarie de la domnul Theodoridis şi o să turnăm sticluţa în ceaiul de pir. Tu o să mergi la clinică, să i-l dai tatei să bea, iar eu o să merg la lucru, dar amîndouă o să ne rugăm toată ziua. Cu rugăciune stăruitoare şi neîntreruptă.

Astfel s-au înţeles şi au plecat fiecare la treburile sale. Acestea s-au petrecut marţi, la o zi după internare.

Femeia s-a dus şi i-a dat soţului său ceaiul de pir cu uleiul Sfîntului în el.

- Fă-i cruce de trei ori cu uleiul peste rinichi, mamă, i-a spus prin telefon Maria, şi rămîne cum am vorbit.

Şi lucra Maria la centrala telefonică şi se ruga în pauzele de cîteva clipe. La prînz s-a aşezat să se odihnească în fotoliul din birou, avînd mereu rugăciunea pe buze. La un moment dat i s-a părut că a furat-o somnul. Deodată, o mînă a atins-o pe umărul stîng şi o voce de bărbat părintească şi cuviincioasă i-a spus: "Nu-ţi fă griji, copila mea, tatăl tău se va face bine în curînd". Maria a sărit ca arsă din fotoliu. Nici un bărbat nu se afla în birou. Doar o colega de-a ei, care lucra la panou...

Zilele de marţi şi miercuri au trecut cu rugăciunea îndoită a mamei şi a fiicei. Joi dimineaţa bolnavului i s-a făcut radiografie, iar seara doctorul a chemat-o pe doamna Haricleea şi i-a spus:

- Ciudat, piatra nu-i nicăieri! Mă mir. Să aveţi bunătatea să...

- Doamne Sfinte! spuse doamna Haricleea emoţionată. În două zile s-a dus piatra pe care numai "o mică operaţie" ar fi scos-o!... Dumnezeu a făcut minunea prin Sfîntul Nectarie.

A doua zi domnul Zannis s-a întors acasă şi de atunci - au trecut deja patru ani - lucrează normal, fără nici o supărare.

O mamă şi o fiică au deschis Cerul şi au primit mila Lui. Încă o familie slăveşte sfîntul Nume al lui Dumnezeu.

***

Vreţi adresa?

D-na Haricleea Kalogirou, Agiou Athanasiou 15 - Amarousion, Atena, Grecia

Sub tăişul cuţitului

Chiar din primul moment în care a simţit greutatea mlădiţei ce creştea în ea, doamna Vlahakis începu să-i vorbească. Avea să fie pentru prima oară mamă, adică o adevărată înpărăteasă a lumii.

– Binecuvîntarea mea, copilaşul meu! Da, vlăstăraşul meu, vii? Încet, încet şi cu grijă, căci eşti încă mic şi plăpînd… Să vezi ce-ţi pregătesc şi eu: hăinuţe de puf, pătuţ din lemn de măr, păturele din cea mai bună lînă, cerşăfele de mătase. Aşa frumos să te aşez, aşa mînuţele, aşa picioruşele, uite şi năsucul, uite stomăcelul… Cred ca ţi-e foame. Vino la mine în braţe! Aşa micuţul meu, ia lăptişor de la mămica… Simţea cu toată fiinţa ei desfătarea de a purta in trupul ei încă o viaţă.

Luni la rând, l-a vegheat în căsuţa lui de carne. Luni la rand, i-a vorbit. Mii de cântece îi cîntase. De nenumărate ori se jucase cu el. Şi cu cît i se apropia sorocul, cu atît mai mare îi era bucuria. Într-atît, încît îi strălucea chipul. Îl mîngîia duios, pe deasupra rochiei, şi privea iar şi iar micuţa lui zestre. A cumpărat cel mai frumos pătuţ din piaţă şi l-a aşezat lîngă patul ei. L-a aranjat frumos, frumos. Oriunde s-ar fi aflat mama în casă, ar fi auzit plînsetul odorului său. Ce fericire! 

***

A intrat în luna a noua. Ajunse la mijlocul ei. De acum se apropia luna a zecea. Au dus-o la clinică, pentru că se împlinise sorocul. Termenul deja trecuse, dar nu dădea nici un semn de naştere. Sufletul i se înnegură. Doctorii erau din ce în ce mai neliniştiţi... Dar ce simţi mamoşul, cu mîinile sale pricepute? Copilul era aşezat invers, cu picioruşele înainte! Înspăimîntător! A hotarât să se pregătească sala de operaţie.

– O să-i facem astă seară cezariană, şi apoi vom vedea ce se mai întîmplă, spuse acesta.

Vestea ajunse pînă la familia domnului Nisiotis, care era funcţionar al filialei centrale a Băncii Greciei. Om evlavios, acesta îl iubea mult pe Sfîntul Nectarie, într-atît încît îl vedea ca pe un membru al familiei sale. El şi ai lui i-au simţit ajutorul, nu de puţine ori.

–  Doamna Vlahakis are necazuri, îi spuse domnul Nisiotis soţiei lui. Au s-o taie. Biata de ea... şi a făcut atît de mult bine...

– Doamne Sfinte! au exclamat soţia şi fiul său.

Domnul Nisiotis a luat o iconiţă a Sfîntului Nectarie, a pus-o cu evlavie în buzunar, şi s-a îndreptat spre clinica unde se afla doamna Vahakis. A găsit-o foarte supărată. Biata femeie aflase ce se întîmpla în trupul ei şi deja parcă vedea cuţitul deasupra ei. Tremura de frică, închipuindu-şi bisturiul intrîndu-i în carne, tăind-o pînă în măruntaie... Şi dacă o să ajungă pînă la trupuşorul fraged al copilului şi o să-l rănească?!... O, Doamne, ce nenorocire! Sufletul îi ardea în chinuri ca ale iadului, însă în trup nu simţea nici o durere de naştere.

Aşa o găsi domnul Nisiotis cînd intră în salonul ei. Se apropie de ea, o salută, după care scoase cu evlavie din buzunar icoana Sfîntului Nectarie, pe care o luase de acasă, şi o aşeză pe noptieră.

– Mă doare! strigă femeia, de îndată ce icoana a atins noptiera. Mă doare!

Domnul Nisiotis a rămas ca trăsnit. Înţelesese! Îşi făcu cruce, după care se retrase din salon.

– Sfinte Nectarie... îngînă numai, tremurînd de emoţie.

Imediat au dus-o pe femeie în sala de operaţie. Bisturiele luceau ameninţătoare lîngă ea, dar nu a fost nevoie de ele. Peste puţină vreme, copilul se năştea normal. Uite-i căpşorul... uite-i şi fruntea micuţă, năsucul, obrăjorii, gătuţul, pieptişorul, burtica şi picioruşele. Uite băieţelul! De îndată răsună în urechile mamei plînsetul copilaşului ei, care i se păru ca un imn de slava cîntat de mii de îngeri! Slava Ţie Atotputernice Doamne!

Doctorul a urmărit, mut de uimire, minunea ce se petrecuse. Ieşi apoi din sala de operaţie, plin de emoţie.

– Nu mă înşeală pe mine mîinile, domnule Nisiotis, spuse acesta. De mii de ori am întîlnit asemenea cazuri. Copilaşul era aşezat invers! Ceva s-a petrecut aici, în clinica mea!

– Haideţi cu mine, i-a spus atunci domnul Nisiotis.

S-au dus amîndoi în salonul proaspetei mame. Pe noptiera ei se afla icoana Sfîntului, care atît de mult iubeşte oamenii, încît rîu de minuni izvorăşte din mila lui cea mare. Amîndoi au privit îndelung icoana, fără să scoată o vorbă. Ce puteau oare să mai spună?...

Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!

Poliţistul

Domnul Alekos Lihnos era poliţist. Binevoitor şi serviabil, dar şi cu un aer sobru, el dădea în fiecare dimineaţă dispoziţii forţelor din subordinea sa. Era o bucurie să îl auzi vorbind, cu o voce frumoasă şi cristalină.

Într-o zi însă, parcă se simţi o schimbare în vocea lui. Ceva, ca o mică strînsoare, parcă îl împiedica să vorbească. Pe zi ce trecea, gîtul i se închidea, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Bietul om s-a neliniştit. Deja era ceva serios. S-a dus la doctor, iar acesta l-a examinat şi l-a trimis de urgenţă la Spitalul Crucii Roşii din Atena – ceva serios trebuie că îi găsise doctorul, ceva ce depăşea mijloacele sale. Cînd a ajuns la spital, doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gît.

– Domnule Lihnos, trebuie sa va operăm, să scoatem tumoarea!

Operaţie de cancer la gît! Toată familia s-a tulburat. Vai, Doamne, operaţie de cancer la gît... S-au strîns cu toţii acasă şi au început să se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primiseră ajutor, după care au hotărît să meargă la un chirurg faimos care taie cancerul cu cuţitul Sfîntului Duh – la Sfîntul Nectarie! Au pornit spre Pireu, de unde au luat vaporul spre Eghina. În două ore, au ajuns la mănăstire. S-au dus şi s-au închinat la moaştele Sfîntului, care îi privea blînd din icoană, după care au mers la Sfînta Liturghie. S-au rugat cu toţii, cu evlavie, pentru ca Sfîntul Nectarie să dăruiască sănătate. După slujbă, s-au apropiat să sărute sfînta raclă. I-au deschis portiţa şi în acel moment de la sfintele moaşte a ieşit ca o adiere uşoară. S-au cutremurat de emoţie.

– Minune! au strigat cei de faţă.

Era o minune. Sfîntul Nectarie era printre ei. S-au apropiat şi au sărutat sfînta raclă cu buze tremurînde. Apoi au plecat plini de emoţie. O linişte sfîntă şi dulce le inundase sufletul şi trupul, le înfrumuseţase chipul şi le făcuse mersul sprinten. Au ieşit din mănăstire şi au plecat spre port. Toate în jur şi înăuntrul lor erau frumoase. O adevărată închipuire a Raiului. Au intrat apoi în vapor, care, ca o lebădă albă ce străpungea apele albastre, i-a dus înapoi la Pireu.

Şi cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmă de el. Abia la Pireu emoţia le-a slobozit limbile.

– Binecuvîntat să fie Domnul întru sfinţii Lui! a spus atunci poliţistul, cu vocea frumoasă, curată, cristalină, ca şi mai înainte. Tumoarea dispăruse! Cînd însă anume, sau cum, numai Dumnezeu ştie...

În toată Şcoala de Ofiţeri, unde să fi fost vreo 3-500 de bărbaţi ca brazii, aliniaţi sub cerul liber, răsuna acum din nou vocea puternică şi impunătoare a poliţistului, ca o voce de arhanghel:

– Atenţiune! Privirea către răsărit! Descoperiţi-vă capetele!

Vreţi să-l ascultaţi vorbind şi dumneavoastră, iubiţii mei cititori? Locuieşte pe strada Eghinis 81, Kipseli, Atena 811. Numărul său de telefon este 834672.  

Încă una din minunile fără de număr

Din firea mea, sunt un om paşnic, mereu mulţumit, vesel şi bine dispus. Mereu văd partea bună a lucrurilor. Cu alte cuvinte, sunt un om fericit. Insă o indispoziţie puternică, o lipsă de chef pentru orice, necazul şi tulburarea mă transformaseră de la o vreme în alt om. Devenisem ciudat, nu mai aveam loc nicaieri şi nimic nu-mi mai plăcea. Mă culcam şi mă trezeam tulburat, eu care traiam mai înainte pin de veselie. Nici copiii mei, pe care îi ador, nu mă mai mulţumeau. Înspăimîntător lucru!

În acest iad mă găseam cu mai bine de cinci ani în urmă. Imi lăsasem baltă şi biroul şi munca şi tot. Mă întunecasem la suflet. Somnul nu se mai prindea de mine. Doctorii nu mă ajutau cu nimic.

Într-o după-amiază, răul a ajuns la culme. Eram foarte tulburat şi mă zvîrcoleam în pat.

– Ce-o să se aleagă de mine, Doamne? am strigat. Ai milă!

Şi atunci îmi veni o idee. Am sărit în picioare, am deschis dulapul, am luat sticluţa cu mir de la Sfîntul Nectarie şi m-am rugat din toate puterile mele, plîngînd ca un copil.

– Ai milă de mine, Sfinte Nectarie, ai milă de mine!

Într-un impuls aproape nefiresc, mi-am desfăcut nasturii de la bluza de pijama, mi-am dezgolit pieptul, care parcă era zdrobit de o piatra, şi mi-am făcut semnul crucii cu mirul, de sus pînă jos şi de la dreapta la stînga. Şi atunci, iubiţii mei, atunci piatra a dispărut fără urmă. Am tras adînc aer în piept, simţind o uşurare nemaivăzută. Am făcut cruce şi a doua şi a treia oară. Aceeaşi stare de bine. M-am liniştit complet. Ai fi zis că m-ar fi atins o adiere dulce şi stropi răcoritori de apă mi-au luat greutatea din suflet.

– Îţi mulţumesc Doamne, am spus din adîncul sufletului meu. Îţi mulţumesc Sfinte Nectarie. Dă-mi acum şi un pic de somn. Şi m-am întins în pat. La rădăcinele firelor de păr simţeam acum o mînă sfîntă cum mă mîngîia blînd. Şi eram singur în cameră!

– Îţi mulţumesc mult, foarte mult, Sfinte, am spus ridicînd capul şi zîmbind, după care am adormit. M-a cuprins somnul şi am visat că eram într-o biserică în sărbătoare şi acolo era multă lume evlavioasă. M-am trezit mulţumit şi m-am uitat la ceas. Dormisem două ore întregi!

– Încă un pic Sfinte, l-am rugat.

Eram insetat de somn şi de linişte. Imediat am adormit din nou. Cînd m-am trezit, era aproape seară. M-am sculat, m-am îmbrăcat şi m-am îndreptat spre birou. Ce frumoase mi se păreau acum toate în calea mea, in maşină, în piaţă, în birou, peste tot. Eram un alt om, un cu totul alt om! Aveam din nou sufletul şi cheful unui copil. Şi aşa sunt pînă astăzi, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu şi Sfîntului Nectarie!

Mereu îi mulţumesc Sfîntului Nectarie, pe care îl iubesc şi îl cinstesc, şi mereu vorbesc despre el. Din această dragoste pe care i-o port, am scris această cărţulie mică, dar plină de adevăr şi de date exacte (deşi volume întregi se pot scrie despre minunile acestui sfînt). M-am străduit astfel să dăruiesc fraţilor mei o picătură, ca un crin binemirositor din grădinile binecuvîntate ale Raiului, doar o picătură a harului dumnezeiesc, o rază de lumină sfîntă şi binefăcătoare din soarele Sfintei Slave.

ANEXA

VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS
 

Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici şi nici o creaţie artificială care serveşte vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieţii mele, a unei vieţi care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferinţă, prin multe lupte şi zbuciumuri sufleteşti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens şi adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.

Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, şi l-am servit în aviaţia de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale şi mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o uşoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.

A venit după aceea ocupaţia germană şi, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutăţirea situaţie mele.

După ce s-a sfîrşit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operaţie am ieşit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spasmatică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît şi picioarele urmau să paralizeze complet.

Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou şi am plecat pentru a adoua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, aşa cum am amintit mai sus.

Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Aşezămîntul Naţional de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina şi a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).

Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîţia ani, referitor la evoluţia stării mele şi la tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi aceşti ani.

Îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulţimea simţămintelor pe care le-am încercat: speranţe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere şi ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleşeau diferitele simţăminte, purtîndu-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.

Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se aşeza pe frunte şi nu puteam face nici cea mai mică mişcare pentru a o alunga, sau cînd transpiraţia mi se rostogolea atît de supărător pe faţă şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica mîna pentru a o şterge. De aceea, nu scriu pur şi simplu istoria vieţii mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui şi, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace şi bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har.

În vremea aceea, după operaţie, am cunoscut un mare om de ştiinţă, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El...”

Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam şi ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e uşor acest lucru?” Şi încep să-mi cercetez şi să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Şi ore în şir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, aşteptînd un răspuns care, fireşte, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri şi îndoieli, încît, la sfîrşit, am suferit o zăpăceală, o inerţie în gîndire.

Îndată ce mintea mea începea să cerceteze şi să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea şi aştepta... Ce aştepta? Nu puteam să înţeleg. Şi în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu ştiu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea fiinţă a tresăltat şi toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Felul în care îl vom pronunţa are valoare: călduţ, cald sau fierbinte?

Trebuie să ne încredinţăm întreaga noastră voinţă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu şi atunci El va acţiona ca Dumnezeu, în chip desăvîrşit, şi ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră fiinţă.
Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai tîrziu.

Cînd m-am întors din America, m-am internat la Aşezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.

Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU”, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit şi, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulţi paşi spre mine, păcătosul şi nevrednicul.

Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineaţă, în ziua de 30 mai 1961, îşi făcu apariţia la Aşezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, şi îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine şi mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte”, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele”, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic”. „Şi picioarele?” mă întrebă. „Şi picioarele sunt la fel”, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!”, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt şi altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate şi, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutaţi? Spuneţi-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit...” „Pentru mine? Dar, părinte”, îi zic, „dacă aţi venit pentru mine, luaţi loc pe scaun şi spuneţi-mi ce doriţi”.

Într-adevăr, a luat loc şi mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc...” L-am privit cu mirare şi i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?...” Da, fiule, însă acum eşti aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredinţat că El te iubeşte. Şi ia aminte, să nu cîrteşti niciodată împotriva Lui, pentru că nu ştii ce ţi-a rezervat pînă la sfîrşitul vieţii tale. Întotdeauna să-ţi îndrepţi nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părinteşti de mîngîiere”, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.

Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine eşti?” „Da”, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos şi sînt stareţul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Şi cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie şi cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi şi eu te voi ajuta”. M-a binecuvîntat, m-a salutat şi s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ţi se pare de greu, pe atît e de uşor. E suficient s-o doreşti, să crezi şi să te rogi pentru asta. Mărturisirea şi Sfînta Împărtăşanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte uşor”, îi răspund. I-am mulţumit şi a plecat.

La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinţa mea. Ne-am dus la Eghina şi, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoţie şi pioşenie. Credeam că mă aflu în cer şi că Dumnezeu se aprorie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o uşurare, ca ceva care a plecat şi care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a treminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?” „Cine altul, părintele Filotei a fost”, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt”, îmi spuse iarăşi. Şi, întrucît eu susţineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis şi alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost şi un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte”. „Ce făcea?”, continuă părintele. „Binecuvînta”, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb şi eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinţia voastră l-aţi văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut”! îmi răspunse, „Şi mi-a vorbit despre tine”.

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire...

Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte.

Cînd m-am întors la Aşezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătăţii trupeşti, în timp ce Dumnezeu, ca Atotştiutor, îi dăruieşte mîntuirea sufletului care este infinit mai preţioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou.

Din ziua aceea am început să mă simt ca şi ceilalţi oameni care sînt sănătoşi trupeşte. Simţeam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Aşezămînt) şi am văzut din nou pe acei invalizi disperaţi, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii şi uitării, cum îşi tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă.

Ah! Cît aş mai vrea ca şi aceşti semeni ai mei îndureraţi să încerce acea emoţie şi tulburare pe care am simţit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!

După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea şi să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga muştele şi ţînţarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult şi trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simţeam foarte întărit sufleteşte. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutăţea.

În 1969, am suferit o tromboflebită.

Am făcut o mică operaţie la călcîiul piciorului drept şi am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situaţie, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinţa în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiinţei mele şi nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.

Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu şi cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi.

După ce ne-am împărtăşit cu toţii în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorinţă puternică să mă închin la moaştele Sfîntului şi am rugat pe părintele Filotei să ceară stareţei să sprijine sfintele moaşte pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaştele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)...

Atunci m-au ajutat băieţii şi mi-am înălţat mîinile deasupra moaştelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simţit că îmbrăţişam Sfîntul întreg, iar nu o bucăţică de moaşte... Şi, deodată, au ieşit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ţi cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu ştii ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceşte-mă să devin un ostaş al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aş afla, drept sau invalid, şi arată-mi, Sfinte, că asculţi rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferinţa mea.”

Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulţumit şi foarte liniştit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am aşteptat-o. Am aşteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice... Şi după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineaţă, ca să îmi fac exerciţiile mele obişnuite, deodată am simţit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca şi cum eram legat şi fusesem eliberat de legături; şi, nu numai asta, dar am simţit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieţi, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis şi şoferul Ioan Hatzakis, şi le-am spus: „Băieţi, ajutaţi-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze”. (În fiecare dimineaţă îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).

„Dar vei cădea!” îmi spun băieţii. „Nu!”, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutaţi puţin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat...

Şi... O, MINUNE!!!... Văd că stau drept şi genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată...Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeţi-mă, uitasem cum păşeşte omul. Cei de faţă mă priveau uluiţi şi-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în faţă, apoi pe celălalt. Încerc şi văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment şi să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorinţa şi puterea care mă împingeau să-mi mişc picioarele odată cu primii paşi, fără să mă tem că voi cădea şi mi le voi frînge.

Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat şi am şi păşit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginaţi.

Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei paşi spre bisericuţa Aşezămîntului şi să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoştinţă. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Aşezămîntului, Dimitrie Mouroulis şi Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere şi pe cei de la secţia de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, şi le-am pus întrebarea: „Credeţi că este posobil să umblu cîndva? Ştiu că am paralizie completă, atrofierea muşchilor şi mai multe afecţiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aş vrea să-mi spuneţi dacă voi putea să mă ridic vreodată.”

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. Prin urmare, întrucît îşi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb şi pe ceilalţi: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?” Toţi au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu şi numai pe El”, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?”am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei paşi lui Dumnezeu”: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic.

După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu şi că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră”, am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu sunt necercetate”.

Printre cei de faţă, soseşte la un moment dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce aşteptaţi?” „Părinte”, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără de arginţi.” „Cu atît mai bine”, îi răspund. Apoi îmi dă şi sărut icoana Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să umblu drept prin bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?” Ce clipă a fost aceasta...! Toţi invalizii au început să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toţi împreună, plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul cerului şi al pămîntului...

După cum vă daţi seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu, cum mişc mîinile, cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn uluiţi, ridicînd din umeri.

Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu – tovarăşul plin de afecţiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, şi ale mamei mele.

Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleşise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. Iată marea semnificaţie a durerii. Fericiţi cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.

Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.

Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăinţă şi spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea şi dragostea şi-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral şi duhovnicesc.

* * *

Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele şi cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar şi credinţei bolnavului. dacă acesta nu credea şi nu se înfăţişa cu credinţă la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufleteşte. Şi iarăşi, dacă nu se prezenta cu credinţă la sfintele moaşte ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas şi pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat şi nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credinţă este nu neputinţă să se mîntuiască cineva”, spune marele Apostol Pavel.

Această minune a uluit pe toţi cei care il ştiau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulţi care auziseră despre ea, chiar şi pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd şi necrezînd că „cele ce sînt cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu” şi că „unde vrea Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii”. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi întru Sfinţii de pe pămînt s-a preamărit Domnul.

Minunile urmează credinţei. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă şi, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mîinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 15-18).

Să asculte cei puţin credincioşi şi să părăsească puţina lor credinţă, cei necredincioşi să-şi părăsească necredinţa, iar cei neevlavioşi, lipsa de evlavie. Să asculte medicii şi să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, ştiinţa, cunoaşterea, înţelepciunea sau tehnica, le vindecă credinţa fierbinte şi desăvîrşită în Dumnezeu. Să asculte şi să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă” şi „unde voieşte Dumnezeu, se biruie rînduiala firii”.

Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, aşa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – şi care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut şi s-a vindecat sufleteşte şi trupeşte, tot astfel şi pe voi, ca fii ai mei duhovniceşti, vă rog, vă implor şi vă avertizez să vă grăbiţi a vă găsi un duhovnic şi să vă mărturisiţi păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie şi cu cucernicie.

Pocăiţi-vă şi credeţi în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Şi vă informez că numai prin credinţă, pocăinţă şi mărturisirea păcatelor vă veţi mîntui şi vă veţi învrednici de Împărăţia Cerurilor.

Cîţi sînteţi credincioşi şi lipsiţi de evlavie, fie că sînteţi intelectuali, avocaţi, doctori, ofiţeri sau politicieni, îngrijiţi-vă să credeţi înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veţi mai avea în cine nădăjdui; şi faceţi roade vrednice de pocăinţă cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrşitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredinţă, e-adevărat că veţi crede atunci şi vă veţi pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăinţă.

Ca să vă uşurez calea spre pocăinţă, spre credinţă şi mîntuire, vă îndemn pe toţi să vă procuraţi NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să daţi cîţiva lei, deoarece, dacă veţi cumpăra un Nou Testament şi îl veţi citi, rugîndu-vă, şi veţi crede în ceea ce scrie şi le veţi pune în aplicare, adică le veţi săvîrşi, atunci, cu siguranţă, veţi cîştiga RAIUL. Gîndiţi-vă că puteţi cumpăra Raiul cu cîţiva lei şi vă veţi mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veţi cîştiga Împărăţia Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu toţii, cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ale sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, mărturisitori şi ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie şi ale tuturor sfinţilor. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos

* * *

Epilog

Înscriindu-se pe lista celor miluiţi de Domnul, despre care Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie ne dau suficiente mărturii, domnul Stavros Kalkandis (actualmente trăitor în oraşul Atena, Grecia) a devenit un zelos apostol al zilelor noastre, mărturisind, cu toată puterea cuvîntului său, binele pe care i l-a făcut Dumnezeu, aidoma tuturor celor tămăduiţi de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care, nedînd ascultare poruncii Sale de „a nu spune nimic” (Marcu 9, 44), mai vîrtos au povestit cele întîmplate. Scos prin mila lui Dumnezeu din bezna necredinţei, a înţeles că nu se cuvine a pune sub obroc lumina dobîndită, ci, dimpotrivă, cît mai desluşit şi mai cu tărie, să mărturisească tuturor harul coborît asupră-i, ce l-a vindecat de boala sa gravă, care, după ştiinţa omenească, era considerată „incurabilă”. Minunea săvîrşită cu domnul Stavros Kalkandis, prin mijlocirea Sfîntului Nectarie din Eghina, ne încredinţează pe toţi că Multmilostivul nostru Dumnezeu pururea cercetează şi miluieşte pe cei ce-L caută cu credinţă.

Fie ca citirea acestei istorisiri minunate să sporească credinţa, nădejdea şi iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Amin.