Ne
vorbeste Parintele Serafim (Rose)
Extrase din scrierile sale
"Un om ce nu apartine acestei lumi"
Ieromonahul Serafim Rose, co-fondator si co-editor al periodicului
"Orthodox Word" ("Cuvantul Ortodox") si co-fondator al
Fratiei Sf. Gherman al Alaskai si al Manastirii din Platina, California, a
adormit intru Domnul pe 2 septembrie 1982. Nascut in 1934, in California, a
crescut intr-o familie tipica de protestanti americani. A absolvit cursurile
colegiului Pomona din zona Los Angeles-ului, iar mai apoi si-a dat master-ul in
limba chineza (dialectul mandarin) la Universitatea Californiei din Berkeley.
A intalnit pentru intaia oara ortodoxia ca urmare a prelegerii proaspatului
absolvent al seminarului din Jordanville, Gleb (staretul Gherman) Podmoşenski,
in 1961. In 1963 s-a hotarat intemeierea fratiei Sf. Gherman al Alaskai, ca o
nevointa misionara spre convertirea vorbitorilor de engleza, sub patronajul
Fericitului Arhiepiscop Ioan (Maximovici) (+1966). Fratia a debutat cu sediul
pe bld. Geary din San Francisco, situandu-se usa in usa cu Catedrala, care pe
atunci se afla in constructie. "Cuvantul ortodox" a inceput sa fie
publicat cu numarul pe ianuarie-februarie din 1965. Primele numere erau
realizate manual, tiparite intr-o presa manipulata si alimentata de mana. Pe
langa publicarea revistei, cei doi mai conduceau un atelier de icoane si o
librarie. Parintele Serafim, cu surasul sau smerit si felul sau bland de a fi,
se afla acolo pentru a-i intampina pe clienti si pentru a raspunde intrebarilor,
raspandindu-si lumina.
In 1967, urmarindu-si planurile pe termen lung si de mare anvergura, a inceput
cautarea unui loc potrivit unui schit, ca astfel sa poata fi dobandit
monahismul deplin. Vladica Ioan adormind in 1966, fratia avea de acum un ocrotitor
ceresc care sa-i asiste in toate dreptele lor nevointe. Dupa o cautare
laborioasa prin nordul Californiei, s-a decis asupra asezarii actuale a
Manastirii Sf. Gherman al Alaskai. Resedintele si tipografia au fost pregatite
astfel incat mutarea de 500 de km. a fost infaptuita la sarbatoarea Adormirii
din 1969. Timp de un an, cei doi membri ai fratiei au lucrat in singuratate si
liniste pana sa primeasca tunderea in Schima Mica, din octombrie 1970. Mai
inainte, in august 1970, Sf. Gherman al Alaskai fusese proslavit [canonizat] in
Catedrala Sfintei Fecioare Bucuria celor necajiti, din San Francisco. Fratia a
muncit din greu si fara odihna pentru aceasta, si spre a aduce la cunostiinta
minunile savarsite de Sf. Gherman, precum si importanta sa pentru Biserica Ortodoxa,
indeosebi in America.
Parintele Serafim a apartinut acelei specii rare, ascetii. Cine poate cunoaste
nevointele sale? Probabil numai staretul Gherman. Dar ceilalti au fost martori.
Nenumarate erau noptile in care nu i se putea capta atentia decat cu mare
greutate, caci era prins in Rugaciunea lui Iisus, chiar si pe cand statea la
masa. A dovedit virtuti asa cum putini oameni o pot face in vremurile noastre.
A crezut in mod implicit in invatatura Parintilor ca ascultarea catre parintele
si indrumatorul duhovnicesc trebuie facuta fara comentarii. Rareori si-a
ingaduit sa ajunga indeajuns de tulburat incat sa se poata zice ca era manios.
Si-a cladit o mica cabana, de circa 6 x 10 picioare, pe munte, drept refugiu in
fata numarului mereu in crestere al vizitatorilor. Timp de 7 ani a fost
binecuvantat cu fericirea acestui refugiu, unde si-a pregatit multe din
articole pentru publicare, unde s-a rugat si s-a gatit pentru parasirea lumii
acesteia, in care a fost cu adevarat un strain si un calator, si pentru
intrarea in patria sa cereasca. A fost hirotonit ierodiacon in ianuarie 1977 si
inaltat la rangul de ieromonah in duminica Izvoratorilor-de-mir din acelasi an,
astfel ca, dupa 8 ani de vietuire in pustie, el si staretul Gherman au putut
savarsi Sfintele Taine.
Parintele Serafim a fost sursa de inspiratie pentru mii de oameni. A oferit
unele din cele mai inspirate predici scrise vreodata in limba engleza.
Povatuirea sa constanta era: "Osandeste-te. Nu-ti cauta niciodata indreptatiri.
Daca trebuie, sau daca crezi ca trebuie, ingaduie-ti o slabiciune, iar apoi
asigura-te ca o recunosti ca fiind o slabiciune, si un pacat. Dar priveste la greselile
tale si nu-ti osandi fratele!" In timpul ultimei parti a vietii sale,
Parintele Serafim a insistat mai ales pe nevoia de atentie duhovniceasca (trezvie),
in pregatirea luptelor ce vor veni. Se pare ca avea o constienta, o
inainte-cunoastere a vremurilor apocaliptice ce ne asteapta. Mesajul sau a fost
transmis in extrem de cunoscuta fraza: "E mult mai tarziu decat iti inchipui".
Scriind atat in rusa cat si in engleza, Parintele Serafim a reusit sa produca
un suvoi de articole si carti intr-o perioada relativ scurta de timp - doar 17
ani - acoperind fiecare tema imaginabila de interes si importanta pentru
cititorul ortodox, incluzand vietile sfintilor, Dumnezeiestile slujbe, probleme
contemporane si teologie. De asemenea, a tradus nenumarate lucrari, facandu-le
disponibile in engleza pentru prima data - un serviciu nemasurat facut
crestinilor ortodocsi vorbitori de limba engleza.
Parintele Serafim a realizat, intru slava lui Dumnezeu si spre raspandirea
crestinismului ortodox, mai mult decat orice alta persoana nascuta pe
continentul american. Fie ca Dumnezeu sa il odihneasca impreuna cu sfintii Sai,
acolo unde lumina fetei Sale il va vizita. Si fie ca pomenirea sa sa fie
vesnica!
Monah-rasofor Lavrentie
(Intaiul fiu duhovnicesc al par. Serafim)
* * *
Viata ascetica a Parintelui Serafim Rose
[Un sfant al vremilor noastre]
Am avut
privilegiul sa il cunosc din 1966, in perioada adormirii Sfantului Arhiepiscop
Ioan Maximovici, parintele sau duhovnicesc. Parintele Serafim era mirean la acea
data – nu avea nici macar faimoasa barba a anilor sai de pe urma, inca – iar
apoi a devenit citet in Catedrala, la scurta vreme dupa ce l-am intalnit prima
oara. Nu cunosc care era Pravila sa, nici cat de multe metanii facea. Nu a
vorbit niciodata despre aceasta. Era un om foarte retras. Dar eu si ceilalti
care i-au fost apropiati stiu ca rostea Rugaciunea [lui Iisus] neincetat si ca
probabil in ultimii sai ani a fost pe deplin isihast. Nu l-am vazut niciodata
fara o metaniera miscandu-i-se printre degete.
Era de un calm si o pace desavarsita, in toata vremea. Niciodata nu l-am vazut
manios sau tulburat de ceva (si l-am vazut in multe imprejurari de-a lungul
anilor), si o singura data l-am vazut razand. Si totusi nu era nici amar sau posomorat.
Doar foarte „asezat”. Nu era indeosebi un extrovertit, dar intotdeauna lua
parte in mod „firesc” la ceea ce se petrecea, desi nu domina o conversatie.
Vocea sa era foarte tacuta; trebuia sa asculti cu atentie pentru a-l auzi, iar
timbrul sau muzical era de tenor.
Atat pe cat cunosc, tinea doar postul monahal obisnuit, care include Postul
Ingerilor din zilele de luni. Am luat parte la nenumarate mese de-a lungul
anilor, la manastire. Manca intotdeauna tot se gasea in farfuria sa, dar
niciodata nu se intindea spre a servi un supliment. Desigur ca nu manca
niciodata intre mese, si a urmat intotdeauna practica monahala de a nu tine
mancare in chilie. Uneori, pe cand se afla singur in manastire (un fapt
intamplat adesea), sarea peste mese, dar aceasta probabil ca este legat mai
mult de faptul ca era un „profesor distrat” decat de vreo practica ascetica. In
casa mea manca obisnuit, fara a se abtine, dar si fara a lua suplimente. L-am
intrebat odata daca are vreun fel de mancare preferat, si mi-a raspuns ca nu.
Cand i-am intrebat pe ceilalti calugari, mi-au spus ca nu au nici cea mai mica
ideea de vreo mancare preferata a lui, si ca nu vorbea niciodata despre
mancare.
Ca un exercitiu ascetic, insa, purta un fular de lana extrem de greu si de
aspru, in jurul gatului, sub dulama, chiar si pe vremea cea mai calduroasa. Nu
am stiut despre aceasta pana in ultimii sai ani, cand, la un moment dat,
razbatea deasupra gulerului dulamei sale. Cand i-am intrebat pe ceilalti
calugari despre aceasta, mi-au spus ca este o nevointa ascetica – precum o
haina de par. Totusi, simtea ca nevointele ascetice neobisnuite sau remarcabile
nu erau pentru vremile noastre. Spunea ca doar faptul de a fi un crestin ortodox
bun, decent si evlavios era deja o „nevointa ascetica” imensa! Asa ca nu a dat
niciodata binecuvantare vreunui copil al sau duhovnicesc sa depaseasca randuielile
obisnuite de postire ale Bisericii, ca si Rugaciunile de Dimineata si de Seara
din cartea de rugaciuni. Mi-a ingaduit mie, la acea vreme, sa rostesc
Rugaciunea [lui Iisus] nu mai mult de jumatate de ora pe zi, si nu mi-a dat sa
fac metanii (cu exceptia celor din timpul slujbelor de peste saptamana si din
posturi) decat ca pocainta. Simtea ca mai ales convertitii au tendinta sa
exagereze foarte usor si apoi sa se trezeasca cu ceea ce el numea „indigestie duhovniceasca”.
Mai bine sa mergi foarte incet, spunea, si intotdeauna doar „din tarie in
tarie”.
Parintele Serafim facea o „baie de sapun” intr-un lighean in chilia sa din cand
in cand, dar intotdeauna facea un dus complet o data pe an, chiar inainte de
vizita anuala la mama sa. Nu a mirosit si nu a aratat soios sau murdar
niciodata. Cat priveste mentinerea „sanatatii” in alte feluri, stiu ca lua zilnic
o multi-vitamina, doar din ascultare, dar altminteri nu avea nici un soi de
interes in probleme de sanatate. L-am intrebat odata daca el sau manastirea au
asigurare medicala. A ridicat in sus degatul sau aratator si a spus (aratand
cerurile): „ACEEA este <asigurarea mea medicala>.”
Am trait una sau doua experiente ale inainte-vederii sale, cand mi-a citit
efectiv mintea (sau, mai curand, mi-a citit inima), dar nu a fost un fenomen
constant sau frecvent, in experienta mea. Oricum, rugaciunile sale pentru
cineva erau foarte puternice, si dupa moartea sa cunosc personal cazul vindecarii
extrem de dramatice a unei persoane suferind de cancer in faza terminala, in
urma mijlocirii sale. In mod vadit este un om pentru vremurile noastre.
Raposatul arhiepiscop Antonie al San Francisco-ului spunea ca el a fost
„intaiul” podvijnik (drept-luptator) american get-beget, si prin urmare p
pilda pentru noi toti. In a patruzecea zi de la adormirea sa, raposatul episcop
cu viata sfanta Nectarie – care l-a cunoscut foarte bine – i-a cantat in mod
spontan o „Proslavire” ca sfant – monah, astfel ca aceasta este intaia „cinstire
locala” a sa. [Corpul sau a ramas moale si pastrand o frumoasa culoare aramie,
in tot timpul de pana la ingropare.] Parintele Serafim a fost probabil primul carturar
patristic autentic de limba engleza. Nu ar fi spus niciodata aceasta despre
sine, desigur, dar este un lucru adevarat.
Parintele
Alexie Young [astazi ieromonahul Ambrozie]
* * *
Scrisoarea
ce urmeaza a fost scrisa de ieromonahul Serafim drept raspuns la o intrebare
privind indrumarea duhovniceasca.
Drag frate in Hristos:
Salutari intru Domnul nostru Iisus Hristos! Iti multumesc pentru scrisoare.
Apreciez seriozitatea a ceea ce ai scris, si voi raspunde cu aceeasi
seriozitate.
Trebuie sa iti spun mai inainte de toate ca, dupa cate cunosc eu, nu mai exista
in ziua de azi "stareti" - adica batrani cu adevarat purtatori de
Dumnezeu (in duhul staretilor de la Optina) care te-ar putea calauzi nu prin
intelepciunea lor si prin intelegerea Sfintilor Parinti, ci prin luminarea de
la Duhul Sfant. Acest fel de calauzire nu este dat vremurilor noastre - si
sincer, in slabiciunea, prihanirea si pacatele noastre, nu il meritam.
Vremurilor noastre le este dat un fel de viata duhovniceasca mult mai modest,
pe care episcopul Ignatie Briancianinov, in excelenta sa carte Arena (o ai?),
il numeste "viata dupa povatuire" - si anume, trairea potrivit
poruncilor lui Dumnezeu asa cum sunt propovaduite in Sfintele Scripturi si de
catre Sfintii Parinti, cu ajutorul celor ce sunt in varsta si mai
experimentati. Un "staret" poate da porunci; dar un
"povatuitor" da sfaturi, pe care trebuie sa le verifici in practica.
Nu cunoastem pe nimeni anume care ar putea indeosebi sa te povatuiasca in limba
engleza. Daca iti este cu adevarat necesar, Dumnezeu ti-l va trimite [sfatul]
dupa timpul Sau, potrivit credintei si nevoii ta, si fara sa-l cauti cu prea
multa cugetare.
De vreme ce mi-ai scris, voi risca sa iti dau o vorba sau doua de povata in
general, bazandu-ma pe ceea ce mi-ai spus in scrisorile tale, in urma experientei
dobandite de mica noastra comunitate monahala si a lecturilor din Sfintii
Parinti.
1) Invata inainte de toate sa te afli la pace cu situatia duhovniceasca care
ti-a fost data, si sa te folosesti la maxim din ea. Daca situatia ta este
stearpa duhovniceste, nu lasa aceasta sa te descurajeze, ci lucreaza cu mai
multa tarie la ceea ce poti face pentru viata ta duhovniceasca. Deja este
foarte important sa participi la Taine si la slujbele obisnuite ale bisericii.
Dincolo de acestea, trebuie sa faci rugaciunile obisnuite de dimineata si de
seara impreuna cu familia ta, si sa ai lecturi duhovnicesti - totul pe masura
puterilor tale si a posibilitatilor ingaduite de circumstante.
2) Dintre scrierile duhovnicesti, ar trebui sa le citesti mai ales pe cele
adresate celor din lume, sau "abecedarele" vietii duhovnicesti - cum
sunt "Viata mea in Hristos" a Sf. Ioan de Kronstadt, "Razboiul
nevazut" al Sf. Nicodim Aghioritul, Vietile Sfintilor in general, si
"Arena" episcopului Ignatie Briancianinov (carte care, desi adresata
incepatorilor, este potrivita si mirenilor intrucat ofera in general ABC-ul
vietii duhovnicesti aplicat vremurilor moderne).
3) Pentru a ajuta la sporirea ta duhovniceasca si a-ti reaminti adevarurile
duhovnicesti, ar fi bine sa tii un jurnal (carnetelele de notite ce se gasesc
in papetarii sunt bune), care sa cuprinda pasaje din cartile duhovnicesti pe
care le gasesti a fi deosebit de valoroase sau potrivite pentru tine, si poate
comentarii proprii inspirate de lectura si cugetare, incluzand comentarii
scurte ale propriilor deficiente pe care trebuie sa le indrepti. Sf. Ioan de
Kronstadt a gasit acest lucru ca fiind deosebit de pretios, dupa cum se poate
vedea in "Viata mea in Hristos".
4) Nu-i critica sau nu-i judeca pe alti oameni - priveste-i pe ceilalti ca pe
niste ingeri, indreptateste greselile si slabiciunile lor, si osandeste-te
numai pe tine ca fiind cel mai mare pacatos. Acesta este primul pas in orice
fel de viata duhovniceasca.
Iti ofer acestea spre orice ajutor ti-ar putea fi. As fi bucuros sa incerc a-ti
raspunde la orice intrebari anume pe care le-ai putea avea, si mai ales despre
invataturile Sfintilor Parinti, la majoritatea carora avem acces in editii de
limba rusa.
Cerandu-ti rugaciunile,
Cu dragoste in Hristos,
Serafim, monahul
Publicata in Living Orthodoxy, ian.-feb. 1984
* * *
- Viata
centrata in jurul sinelui si de satisfacere a propriei persoane, traita de
majoritatea "crestinilor" de astazi, este atat de intruziva incat ii
pecetluieste pe acestia in afara oricarei intelegeri a vietii duhovnicesti; si
cand astfel de oameni incearca "viata duhovniceasca", o fac numai ca
pe un alt mod de satisfacere a propriului eul. Fapt ce poate fi vazut destul de
limpede in idealurile religioase cu desavarsire false atat ale miscarii
"harismatice" cat si ale diferitelor forme de "meditatie
crestina": toate promit (si ofera extrem de rapid) experienta multumirii
si a pacii. Dar acesta nu este catusi de putin idealul crestin, care, decat
orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un razboi si o lupta infricosatoare.
- Crestinilor ortodocsi! Tineti aproape harul pe care il aveti; nu il lasati
niciodata sa devina o chestiune de obisnuinta; nu il socotiti niciodata doar
dupa masurile omenesti sau nu va asteptati sa fie logic sau pe intelesul celor
ce nu pot patrunde nimic din ceea ce depaseste omenescul... Fie ca toti
crestinii ortodocsi sa se intareasca pentru batalia ce le sta dinainte, fara a
uita vreodata ca in Hristos izbanda este deja a noastra.
Orthodoxy and the Religion of the Future (1979); traducere
românească: Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, FEP
- Tipografia Centrală, Cartea Moldovei, Chisinău, 1995.
* * *
- ...
Crestinii ortodocsi ai acestor vremuri din urma se afla cu adevarat intr-un
somn duhovnicesc si au o nevoie disperata sa fie treziti de o trambita a
Duhului asemenea Sfantului Simeon [Noul Teolog]. Cei ce sunt ortodocsi prin
nastere si din traditie nu sunt si cei ce vor mosteni vesnica Imparatie a
Cerurilor; trebuie treziti intru implinirea stiutoare a poruncilor lui Hristos
si la primirea stiutoare a Sfantului Duh al lui Dumnezeu, precum atat de
graitor a invatat Sfantul Simeon.
- ... Pentru Sfantul Simeon, ca si pentru toti crestinii ortodocsi, teologia
este viata; adevaratele "cuvinte ale lui Dumnezeu" care graiesc
inimii crestinului, o ridica din trandavie si nepasare, si o insufletesc intru
lupta spre Imparatia vesnica ce poate fi pregustata chiar acum, in trairea
harului pe care Dumnezeu il pogoara asupra credinciosilor sai prin sfintitorul
Sau Duh.
Prefata la The Sin of Adam and our Redemption: Seven Homilies by Saint
Symeon the New Theologian (1979) [Pacatul lui Adam si Rascumpararea
noastra: 7 omilii ale Sfantului Simeon Noul Teolog]
* * *
- Nu
trebuie sa ne inselam singuri: viata pustnicilor din Tebaida Nordului ne
depaseste cu mult in aceste vremuri de nemaintalnita goliciune duhovniceasca.
In orice epoca, viata monastica este limitata de felul de viata care se gaseste
in lume. Intr-o vreme in care viata ortodoxa cotidiana din Rusia era extrem de
grea si foarte sobra, monahismul putea inflori; dar in vremurile noastre in
care viata obisnuita a ajuns nefiresc de „confortabila” si perspectiva asupra
lumii, chiar si a celor mai buni dintre conducatorii religiosi si intelectuali,
este cutremurator de frivola, ce poate fi de asteptat mai mult decat acea „spiritualitate
confortabila” pe care voci indraznete din interiorul Rusiei sovietice o
reproseaza chiar si acum Apusului liber?
- Peste tot in ziua de astazi boala necredintei a patruns adanc in mintile si
in mai toate inimile oamenilor. Ortodoxia noastra, chiar si cand este inca
corecta pe dinafara, este cea mai saraca, cea mai firava crestinatate care a
existat vreodata... Si totusi vocea Tebaidei Nordului ne cheama - poate nu sa
mergem in pustie... dar cel putin sa pastram vie in inimile noastre mireasma
pustiei: sa vietuim in minte si in inima cu acei barbati si acele femei ce sunt
de o seama cu ingerii si sa ii avem drept cei mai adevarati prieteni ai nostri,
vorbind cu ei in rugaciune; sa fim intotdeauna departe de atasamentele si
pasiunile acestei vieti, chiar si cand ele se strang in jurul unor institutii
sau conducatori ai bisericii; sa fim inainte de toate cetateni ai Ierusalimului
Ceresc, Orasul de sus, catre care se indreapta toate nevointele noastre
crestinesti, si doar apoi membri ai acestei lumi de jos, care este trecatoare.
Epilog la The Northern Thebaid (1975) [Tebaida Nordului]
* * *
- Cat
despre fatalismul celor ce cred ca omul trebuie sa fie rob al „duhului
vremurilor”, acesta este dezaprobat de experienta fiecarui crestin vrednic de
numele sau, caci viata crestina nu este altceva decat o lupta impotriva duhului
fiecarui veac, de dragul vesniciei.
- Libertatea i-a fost daruita omului pentru a-l lasa sa aleaga intre adevaratul
Dumnezeu si sine, intre adevarata cale spre indumnezeire in care sinele este
smerit si rastignit in viata aceasta, pentru a fi inviat si inaltat intru
Dumnezeu si in vesnicie, si calea mincinoasa a indumnezeirii proprii, ce fagaduieste
inaltarea in viata aceasta, dar sfarseste in prapastie. Acestea doua sunt, in
cele din urma, singurele optiuni deschise libertatii omului; si pe ele au fost
intemeiate cele doua Imparatii, Imparatia lui Dumnezeu si Imparatia Omului,
care pot fi deosebite in aceasta viata numai cu ochiul credintei, dar vor fi
despartite in viata ce va sa fie, ca Rai si Iad. Este limpede careia dintre
acestea doua Imparatii ii apartin civilizatiile moderne... Vechea porunca
[biblica] a lui „Tu trebuie”, spune Zarathustra [al lui Nietzsche] a devenit
demodata; noua porunca este „Eu vreau”.
- Compromisul crestin in gandire si in vorba, precum si nepasarea in fapta, au
deschis calea catre izbanda puterilor absurdului, ale Satanei, ale
Antihristului. Veacul actual al absurditatii este dreapta rasplata a
crestinilor ce nu au reusit sa fie crestini.
- Este inutil, de fapt, mai corect, este absurd a vorbi despre reformarea
societatii, despre schimbarea cursului istoriei, despre ajungerea intr-un veac
dincolo de absurditate, daca nu il avem pe Hristos in inimile noastre; iar daca
il avem pe Hristos in inimile noastre, nimic altceva nu mai conteaza.
“Subhumanity: The Philosophy of the Absurd” [Subumanitatea:
Filosofia absurdului] in The Orthodox Word, Platina, sept.-oct. 1982
* * *
- Desi
pare sa fie aproape, noi nu cunoastem vremea sfarsitului. Desi apropiata, ea se
situeaza inca in viitor, iar acum, in prezent, avem doar aceeasi lupta de
veacuri impotriva puterilor nevazute, impotriva lumii si impotriva patimilor
noastre, pe al carei rezultat ni se va hotari soarta vesnica. Sa luptam atunci
cat timp mai este inca zi, cu timpul si cu armele pe care Atotmilostivul
Dumnezeul nostru ni le-a dat!
- Cu adevarat, avem cu mult mai multa nevoie, in ziua de astazi, sa ne
intoarcem la originea autenticei Ortodoxii, decat a avut Sfantul Paisie!
Situatia noastra este fara de nadejde! Si totusi mila Domnului nu ne paraseste,
si chiar astazi se poate spune ca exista o miscare a Ortodoxiei autentice, care
respinge cu luciditate indiferenta, renovationismul si apostazia fatisa ce sunt
predicate de “teologii” si “ierarhii” ortodocsi de renume mondial, si care
flamanzeste dupa mai mult decat ortodoxia “obisnuita” ce este neputincioasa in
fata atacurilor salbatice ale unei lumi rafinata in distrugerea sufletelor.
- Multi tineri cauta in ziua de astazi un guru si sunt gata sa se inrobeasca
oricarui candidat potrivit; dar vai celor care profita de acest climat al
vremurilor pentru a se proclama ei insisi “stareti [batrani] purtatori de
Dumnezeu” in stravechea traditie – nu fac altceva decat sa ii insele pe
ceilalti si pe ei insisi.
- Vremurile noastre, inainte de toate, cheama spre nevointe smerite si tacute,
cu dragoste si simpatie pentru alti luptatori pe calea vietii duhovnicesti
ortodoxe si cu o hotarare profunda care nu descurajeaza din cauza atmosferei
nefavorabile. Si noi, crestinii vremurilor de pe urma, suntem chemati sa lucram
cu staruinta asupra noastra, sa ascultam de parintii duhovnicesti si de
autoritati, sa ducem o viata ordonata cu cel putin un minim de disciplina
duhovniceasca si cu lectura regulata a literaturii duhovnicesti ortodoxe de
care Sfantul Paisie a fost principalul raspunzator in a o inmana vremurilor
noastre, sa ne privim pacatele si caderile proprii si sa nu ii judecam pe
ceilalti. Daca facem aceasta, chiar si in vremurile noastre groaznice, putem
nadajdui – din mila Domnului – la mantuirea sufletelor noastre.
"Introduction to Blessed Paisius Velichkovsky", by Schema-monk
Metrophanes [Introducere la Sfantul Paisie Velicicovski, de schimonah
Mitrofan]; St Herman of Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976.
* * *
-
Uitandu-ne la Ortodoxie, la starea ei actuala si perspectivele ei din perioada
ce urmeaza, putem vedea doua aspecte diferite. Inainte de toate, este duhul
lumesc atat de prezent in Bisericile Ortodoxe de astazi, ce duce la o diluare a
Ortodoxiei, la o pierdere a diferentelor dintre Ortodoxie si heterodoxie. Acest
duh profan a cauzat miscarea ecumenica, ce se indreapta spre apropiata unire cu
Roma si cu confesiunile apusene - lucru ce se prea-poate intampla chiar in anii
`80. In sine, nu va fi un eveniment spectaculos: majoritatea ortodocsilor au
ajuns atat de nestiutori in credinta lor, si atat de indiferenti fata de ea,
incat doar vor saluta posibilitatea de a primi impartasania intr-o biserica
romana sau anglicana. Acest duh lumesc, ce pluteste „in aer” si pare natural
astazi, este corespondentul religios al atmosferei ateist-agnostice ce
predomina in lume.
- Care trebuie sa fie raspunsul nostru la aceasta miscare „ecumenica” lumeasca?
Din fericire, episcopii nostri, ai Bisericii Ruse din afara Rusiei ne-au dat
spre urmare aceasta politica: sa nu participam in miscarea ecumenica, iar
mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat pe ceilalti crestini ortodocsi
asupra rezultatelor dezastruoase ale caii lor ecumeniste, daca vor continua;
dar, in acelasi timp, episcopii nostri au refuzat sa intrerupa toate contactele
si comuniunea cu Bisericile Ortodoxe implicate in Miscarea Ecumenica,
recunoscand ca aceasta este o tendinta ce nu a ajuns inca la o finalitate
(Unirea cu Roma) si ca (cel putin in cazul Patriarhiei Moscovei si al
celorlalte biserici de dupa Cortina de Fier) este vorba de o politica impusa
Bisericii de catre autoritatile lumesti. Dar, din pricina acestei politici,
Biserica noastra sufera atacuri atat dinspre stanga (de la ecumenistii ce ne
acuza ca suntem „lipsiti de dragoste”, „in urma vremurilor”, si altele
asemenea) cat si dinspre dreapta (de la grupari din Grecia care ne cer sa
incetam comuniunea cu toate Bisericile Ortodoxe si sa le declaram lipsite de
har).
- Intr-adevar, daca privim la situatia Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem
vedea ca miscarea ecumenica a provocat o reactie ce a devenit deseori excesiva,
si uneori aproape la fel de rea ca boala pe care cauta sa o vindece. Gruparile
mai moderate ale vechilor calendaristi greci au o pozitie similara cu cea a
Bisericii noastre Ruse de peste granite; dar au avut loc schisme dupa schisme
intre vechii calendaristi asupra chestiunii „strictetei”. Acum cativa ani, unul
din aceste grupuri a rupt comuniunea cu biserica noastra, deoarece episcopii au
refuzat sa declare ca toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt lipsite de har;
acest grup afirma acum ca e unicul ce poseda harul, ca este singurul ortodox.
De curand, a atras niste convertiti din biserica noastra, si trebuie sa fim
constienti ca aceasta atitudine este un pericol pentru unii din convertitii
americani si europeni: cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte
usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne
lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.
- Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut
Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste „boala corectitudinii”,
atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi
ca au „dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu
adevarat o „boala” atunci cand este administrata fara dragoste, toleranta si
fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de
„corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai
miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.
- Vadit printre ortodocsii de astazi - si cu siguranta ne va insoti si in anii
'80 - este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se
manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care
este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumesc ce se gaseste
intr-insa.
- Va exista cu siguranta o crestere a numarului convertitilor la Ortodoxie in
America si Europa in deceniul ce vine, si trebuie sa ne straduim ca marturia
misionara pe care le-o dam sa ajute la plamadirea nu a unor experti in litera
legii, reci, calculati, "corecti", ci a unor crestini calzi,
iubitori, simpli - macar pe cat ne va ingadui aroganta noastra fire apuseana.
- Par. Dimitri [Dudko] a fost intrebat odata cu cat este mai buna religia din
lumea libera fata de cea din Rusia, iar el a raspuns: Da, ei au libertate si
biserici multe, dar acolo este o "spiritualitate confortabila". In
Rusia avem o cale diferita, calea suferintei ce poate zamisli roade adevarate.
- Sa ne aducem aminte de aceasta fraza atunci cand privim la firava noastra
Ortodoxie din lumea libera: ne multumim sa avem biserici si cantari frumoase;
ne laudam poate ca tinem posturile si calendarul bisericii, ca avem icoane
"bune" si enoriasi care canta, ca dam saracilor si poate danie
Bisericii? Ne incantam cu invataturi patristice si conferinte teologice inalte
fara sa avem simplitatea lui Hristos in inimi? Atunci a noastra este aceasta
"spiritualitate confortabila", si nu vom obtine roadele duhovnicesti
ce vor fi aratate de cei lipsiti de aceste "conforturi", cei ce
patimesc profund si lupta pentru Hristos. In acest duh ar trebui sa vorbim
despre Biserica suferinda din Rusia si sa asezam cele exterioare apartinand
cultului Bisericii, la locul ce li se cuvine.
- Misiunea noastra cea mai importanta, poate, este luminarea crestina proprie,
precum si a celorlalti. Trebuie sa inaintam mai profund in credinta noastra -
nu studiind canoanele Sinoadelor Ecumenice sau tipicul (desi isi au si ele
locul lor), ci cunoscand cum lucreaza Dumnezeu in vietile noastre; citind
vietile celor bineplacuti lui Dumnezeu din Vechiul si Noul Testament (citim
mult prea putin Vechiul Testament; este foarte instructiv); citind vietile
Sfintilor si scrierile Sfintilor Parinti despre practica vietii duhovnicesti;
citind despre patimirile crestinilor de astazi si din anii recenti. In tot
acest proces de invatare, ochii nostri trebuie sa fie atintiti catre cerul de
deasupra noastra, telul pentru care ne nevoim, si nu spre problemele si
dezastrele pamantului de dedesubt.
- Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea
putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe Hristosul cel
mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau
"corectitudinea" ne vor da aceasta cunoastere. Vladimir Soloviev, in
parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca
Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor
bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa
"corectitudine" in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii
va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu
tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam
launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte
toata fascinatia asupra "satisfactiilor duhovnicesti"
("conforturi spirituale") ale modului de viata ortodox, caci altfel
vom fi - precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din
ziua de astazi - ortodocsi, dar nu si crestini.
"Orthodox Christians Facing the 1980’s" [Crestinii
ortodocsi fata in fata cu anii '80"] - O prelegere tinuta la Pelerinajul
de vara Sf. Gherman, Platina, California, 9 august 1979
* * *
-
Crestinul ortodox de astazi este coplesit sa deschida Cartea Minunilor
Sfantului Grigorie si sa afle acolo acel lucru dupa care tanjeste sufletul sau
in aceasta lume mecanicista, lipsita de suflet; afla acea calea crestina a
mantuirii pe care o cunoaste din slujbele ortodoxe, din Vietile Sfintilor, din
scrierile patristice, dar care este atat de absenta astazi, chiar si printre
cei mai buni "crestini" contemporani, cei ce incep sa se intrebe daca
nu cumva cineva este nebun, sau o fosila a istoriei, fiindca continua sa creada
si sa simta asa cum a crezut si a simtit Biserica dintotdeauna. Una este a
recunoaste adevarul intelectual al crestinismului ortodox; dar cum il poate
trai cineva, atunci cand se gaseste intr-o asemenea nepotrivire cu vremurile?
Iar apoi acel cineva il citeste pe Sfantul Grigorie si afla ca tot acest adevar
ortodox este profund normal, ca societati intregi erau odata intemeiate pe el,
ca [astazi] este necredinta si crestinism "renovat", care sunt
profund anormale, si nu crestinism ortodox, fiind mostenirea si creatia
Apusului insusi care este pustiit de mult timp, de pe vremea cand s-a despartit
de una si singura Biserica a lui Hristos, pierzand astfel cheia catre "taina"
care nedumereste carturarii moderni - "secretul" adevaratului
crestinism, care trebuie abordat cu o inima ravnitoare si credincioasa, si nu
cu detasarea rece a necredintei moderne, ce nu este fireasca omului, ci este o
anomalie a istoriei.
Introducere la "Vita Patrum" a Sfantului Grigorie din
Tours, 1988
* * *
- Nu
trebuie sa ne izolam in mod artificial de realitatile lumii de astazi; mai
degraba, trebuie sa invatam a folosi cele mai bune lucruri pe care ni le ofera
lumea, caci tot ceea ce este bun in lume - daca suntem indeajuns de intelepti
ca sa vedem - arata catre Dumnezeu, si trebuie sa folosim aceasta. Prea multi
oameni cad in greseala marginirii Ortodoxiei la slujbele bisericii, la rugaciuni
si la lectura ocazionala a unei carti duhovnicesti. Adevarata ortodoxie, insa,
cere o daruire care implica fiecare aspect al vietilor noastre. Cineva ori este
ortodox tot timpul, in fiecare zi, in fiecare moment al vietii - ori nu este
nicidecum cu adevarat ortodox. De aceasta, trebuie sa ne dezvoltam o
perspectiva ortodoxa asupra lumii si sa traim potrivit ei."
"Living an Orthodox World-View" ["Trairea unei
perspective ortodoxe asupra lumii"], o prelegere tinuta la Pelerinajul de
vara Sf. Gherman, Platina, California, august 1979; publicata in "Orthodox
America", aug.-sept. 1982
* * *
Este de
o importanta vitala ca vocea Ortodoxiei sa fie una adevarata, adica patristica.
Din nefericire, se intampla uneori, indeosebi in focul disputei, ca pozitii
fundamental Ortodoxe sa fie exagerate de o parte, si intelese gresit de
cealalta, si astfel o impresie cu totul inselatoare se creeaza in unele minti
ca cauza adevaratei Ortodoxii astazi este un fel de "extremism", un
fel de "replica de extrema-dreapta" la cursul de
"aripa-stanga" urmat de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. O
astfel de viziune politica a luptei pentru Ortodoxie este complet falsa.
Aceasta lupta, din contra, are forma unei intoarceri la calea moderatiei, a
intelegerii intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA
IMPARATEASCA.
Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei
Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea
imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept
cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa,
ci se indreapta doar catre calea virtutii.” Dar poate ca cel mai clar este
exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al
5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte
asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura
curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste
si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii
spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei,
la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa
asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) – Conversatie laudata de Sf. Ioan
Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata”:
„Cu
intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi
darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor
parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare
– atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere,
cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari.” Trezvia „il invata pe om sa
umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii
ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii
ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta”
este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”: „Abstinenta excesiva este
mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar
putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea
dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra
„virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea
izbavi). (Conversatii, II, capitolele
16, 2, 17).
Aplicand
aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” a
Ortodoxiei de astazi este o intelegere intre extremele reformismului si
ecumenismului pe de o parte, si a "ravnei, dar fara cunostiinta"
(Romani 10,2) pe de alta. Ortodoxia nu
merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”,
„corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o
auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta.
"The
Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy" ["Calea
imparateasca"]; publicat in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70),
143-149
* * *
Nu te
increde prea mult mintii tale; gandirea trebuie rafinata prin suferinta, caci
altfel nu va rezista incercarii acestor vremuri crude.
Desigur, intotdeauna o persoana poate "gresi" chiar si cu o
constiinta limpede! Dar chiar si aceasta nu e o greseala fatala atat timp cat
mintea si inima acelei persoane raman deschise si acea persoana pastreaza
lucrurile dintai in cele dintai.
Ce nevoie mare are ortodoxia noastra americana de mai multa inima si nu de atat
de multa minte! Nu cunosc nici o solutie pentru aceasta, in afara de mai multa
rugaciune si educatia de baza, din surse ortodoxe.
Crestinii ortodocsi, inconjurati si innotand deja intr-o mare de filosofie si
practica umanist-lumeasca, trebuie sa faca tot ceea ce este posibil ca sa-si
faureasca propriile insule, in aceasta mare de ganduri si practici indreptate
catre Dumnezeu, apartinand lumii celeilalte.
Inainte de toate, fie ca sa sporim cu totii in intelegere duhovniceasca, nu in
intelegere "rationala" - care ma tem ca este vesnica boala a noastra,
a tuturor bietilor convertiti!
... cele doua parti citeaza canoane inainte si inapoi, cand ceea ce lipseste
este dragostea si intelegerea - si imi dau seama ca aceasta afirmatie ar fi
putut veni direct din gura unui ecumenist, ceea ce arata doar cat de dificila a
devenit calea adevaratei ortodoxii in zilele noastre.
Cerule! Ce se intampla cu oamenii? Cat de usor este tras cineva de la calea
slujirii lui Dumnezeu in tot felul de factiuni, invidii si incercari de
razbunare.
Cat de multa nadejde este pentru cei ce nu se incred lor prea mult si nu ii
critica peste masura pe ceilalti! Si cat de putina nadejde este pentru cei ce
fac altminteri!
...incercarile psihologice ale vietuitorilor din vremurile de pe urma vor egala
incercarile fizice ale mucenicilor. Dar pentru a rezista acestor incercari
trebuie sa traim in alta lume.
Ma gandesc... la generatia in varsta care acum e aproape dusa, si vreau sa-i
plang pe tinerii stie-tot care nu au inteles nimic. Dar intelegerea vine numai
prin suferinta adevarata, si cat de multi pot face aceasta?
Trebuie sa fim deschisi, mai degraba decat opaci, referitor la Patriarhia
Moscovei. Intreaga disputa a ecumenismului si a apostaziei nu poate fi asezata
pur si simplu la nivelul canonic-dogmatic-formal, ci trebuie privita mai intai
duhovniceste!
Este evident ca "ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta" [Romani
10,2] devine o problema oarecum ingrijoratoare pentru Mitropolitul [Filaret] si
pentru multi din episcopii nostri, si mi-e teama ca solutia, daca este vreuna,
nu va fi usoara. Cred ca calitatea necesara este o anume smerenie profunda a
mintii care ii da putinta cuiva sa accepte alte feluri de a privi lucrurile,
alte accente, ca fiind la fel de ortodoxe precum proprii.
Incearca sa tii minte ca intreaga lucrarea crestina este locala - aici si acum,
intre mine, Dumnezeu si cel de langa mine.
Ai un carnetel in care sa notezi citate din Sfintii Parinti, in timpul lecturilor
tale? Ai intotdeauna o carte a Sfintilor Parinti pe care sa o citesti si la
care sa te poti intoarce intr-un moment de tristete? Incepe acum - este
esential!
In aceste vremuri, cineva nu poate fi crestin cu jumatate de inima, ci fie in
intregime, fie deloc.
"Letters from Father Seraphim" [Scrisori de la
Parintele Serafim - Din corespondenta de 12 ani a ieromonahului Seraphim (Rose)
cu parintele Alexey Young] - 2001
* * * * * * *
Traducerea de Radu Hagiu