CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL
CUVINTE DUHOVNICEȘTI
IV
VIAȚA DE FAMILIE
Traducere din limba greacă
de Ieroschim. Ștefan Nuțescu
SCHITUL LACU-SFÂNTUL MUNTE ATHOS
EDITURA EVANGHELISMOS
BUCUREȘTI-2003
PROLOG
Cu prezentul volum, ce cuprinde subiecte despre familie și despre încercările
prin care trece omul din pricina crizei vieții de familie din vremea noastră,
continuăm publicarea "Cuvintelor11 fericitului Stareț Paisie. Starețul spunea că
cele mai multe din scrisorile pe care le primea proveneau de la oameni cu
probleme familiale. Iar aceste probleme el le atribuia depărtării oamenilor de
Dumnezeu și iubirii lor de sine. "Mai demult spunea el, viața era mai liniștită
și oamenii făceau răbdare. Astăzi sunt ca brichetele, nici măcar un singur
cuvânt nu suferă; după care urmează automat divorțul".
Încă de foarte tânăr, Starețul a intrat și a lucrat efectiv în marea familie a
Bisericii, căci simțea că nu mai aparținea micii lui familii. A dobândit
dragostea dumnezeiască, făcându-se astfel Fiu al lui Dumnezeu. De aceea îi
simțea pe toți oamenii ca frați ai săi și-1 iubea pe fiecare "cu dragostea lui
Iisus Hristos"1. "Atunci când văd un oarecare bărbat în vârstă, ne spunea
Starețul, îmi zic că acesta este tatăl meu. Când văd o bătrână, îmi spun că
aceasta este mama mea.
1 Filip 1, 8.
Iar când văd un copil mic, îl privesc ca pe nepoțelul meu. Pe toți îi iubesc.
Pentru unii mă bucur, iar pentru alții mă doare. Știi ce înseamnă aceasta?".
Dar, potrivit cu cazul ce-1 întâlnea, se și făcea ca unul dintre aceștia, adică
se făcea și copil, și frate, și tată și bunic. Iar această dragoste sinceră a sa
îl ajuta pe cel care se apropia de el să sufere schimbarea cea bună, să primească
cuvântul lui Dumnezeu și să trăiască potrivit cu el. Ca mădular al Trupului lui
Hristos, Starețul nu numai că se ruga cu durere pentru cei care înfruntau
probleme în cadrul familiei, ci ajuta și cu cuvântul său, atunci când îi era
cerut, chiar și în subiectele cele mai delicate ale vieții de familie, deși el
trăia ca un ascet. El însuși fiind încercat în focul ispitelor și în cuptorul
bolii, care sub diferite chipuri 1-a cercetat din 1947 până în 1994 când a
adormit, împreună-pătimea cu fiecare om ce suferea și se ruga cu durere pentru
cei bolnavi. Pentru propria-i sănătate se îngrijea numai atât cât să se poată
sluji pe sine și pe cei care îl cercetau. Credea că, dacă își va neglija
propria-i durere, aceasta îl va înduioșa pe Dumnezeu și astfel rugăciunea sa,
făcută pentru ceilalți bolnavi, va fi ascultată. Acelora însă le recomanda să
facă tot ce era omenește cu putință ca să se tămăduiască, iar ceea ce nu era cu
putință omenește să o lase în seama lui Dumnezeu. în același timp le întărea
credința, ca să poată înfrunta boala lor punându-și nădejdea în Dumnezeu, dar și
pentru a nu uita că în viața aceasta toți suntem "străini și călători"2 și că
trebuie să ne pregătim pentru viața veșnică.
I Petru 2, 11.
Volumul acesta - care se editează cu binecuvântarea Păstorului nostru, Înalt
Prea Sfințitul Nicodim al Kasandrei - este alcătuit dintr-un capitol introductiv
și șase părți. Multe din subiectele acestui volum provin din discuțiile pe care
stareța, precum și alte surori, le-au avut cu Părintele Paisie. Deși, potrivit
poruncii Starețului de a-i îndruma la duhovnic pe cei ce vin și ne cer ajutorul,
adeseori se întâmpla - și se întâmplă - ca unii oameni aflați sub presiunea
vreunei probleme să-și destăinuie durerea lor stareței sau unei alte maici mai
bătrâne, și să le ceară sfatul. Uneori, pentru a fi sigure că răspunsul pe care
l-am dat într-o problemă serioasă era cel corect, ne adresam Starețului, care ne
spunea pentru flecare caz cum trebuia înfruntată, după Dumnezeu, acea problemă.
Dar și Starețul însuși, în sinaxele obștei și în discuțiile personale cu
maicile, luând pricină de la vreo întâmplare din viața de obște sau de la vreo
anumită întrebare, obișnuia să spună greutățile pe care le înfruntau mirenii.
Iar aceasta o făcea ca să ne rugăm cu durere pentru lume. De asemenea, ne dădea
exemple de femei căsătorite sau mame, care, deși nu aveau condițiile
duhovnicești ale monahilor, au trăit totuși o viață sfântă. în felul acesta ne
îndemna să ne nevoim cu și mai multă mărime de suflet. O parte din aceste
subiecte s-au completat cu fragmente din scrisorile Starețului, pe care ni le-au
dat unii preoți și mireni evlavioși.
Pentru a ajuta pe tinerii care își fac probleme pentru calea pe care trebuie să
o urmeze în viață, s-a așezat la începutul prezentului volum capitolul introductiv:
"Tinerii în fața celor două căi ale vieții". În el se
accentuează faptul că cele două căi pe care le-a trasat Biserica noastră - viața
de căsătorie și cea monahală -sunt binecuvântate. Tinerii, potrivit cu chemarea
lor, cu puterile și cu mărimea lor de suflet, trebuie ca, neinfluențați și cu
încredere în Dumnezeu, să aleagă una din cele două căi. Iar condiția de bază
pentru sporire în oricare din căile pe care ar vrea s~o urmeze este să trăiască
o viață neprihănită și duhovnicească.
În prima din cele șase părți ale acestei cărți sunt fixate ca temelie a familiei
dragostea și respectul reciproc dintre soți. Răbdarea în greutățile vieții
familiale, atunci când ea este însoțită de rugăciune, izbăvește familia de la
destrămare.
Îîn partea a doua, care se referă la obligațiile și responsabilitatea părinților
pentru o educație corectă a copiilor lor, se pune accentul în mod deosebit
asupra importanței pe care o are exemplul părinților, "dojana lor tăcută" făcută
copiilor, precum și asupra rolului pe care îl are mama. De asemenea se
subliniază că afecțiunea și dragostea față de copii sunt condițiile de bază
pentru dezvoltarea lor firească.
Partea a treia se referă la copii, la bucuriile și greutățile lor de la vârsta
pruncească până la maturitatea lor, precum și la obligațiile lor față de
părinți. Respectul și dragostea față de părinți, nu numai la vârsta
copilărească, ci și la maturitate, le asigură binecuvântarea lui Dumnezeu.
În partea a patra se dau sfaturi simple și practice pentru viața duhovnicească
în cadrul familiei. În felul acesta copiii și părinții sunt ajutați să trăiască
zilnic Evanghelia, fie că se află acasă, fie la lucru, care trebuie, pe cât este
cu putință, să contribuie la desăvârșirea lor, cea după Dumnezeu, și nu să-i
"înece" cu neîncetatul stres.
În partea a cincea, care se referă la diferitele încercări prin care trec
oamenii în viața lor, se arată câtă mângâiere și putere dă Dumnezeu celor care
le înfruntă nu numai cu răbdare, ci și cu doxologie. Boala, infirmitatea,
clevetirile sunt o binecuvântare pentru omul care a prins sensul cel mai profund
al vieții. Prin suferințele pe care le îndură își "plătește" păcatele, sau își
asigură răsplată cerească.
În sfârșit, partea a șasea cuprinde subiecte care se referă la înfruntarea
corectă a morții și la pregătirea pentru ea. Starețul lămurește care este
adevărata mângâiere pe care ar trebui să o aibă cei care se întristează pentru
moartea persoanelor lor iubite și subliniază cât de mult ajută parastasele,
rugăciunile și milosteniile ce se fac pentru cei adormiți. El înfățișează o
imagine simplă și sugestivă a judecății viitoare și a vieții veșnice.
Subiectele acestui volum pe de o parte pot ajuta pe cei ce se nevoiesc în lume,
să ducă "lupta cea bună"3 cu mai multă râvnă, iar pe de altă parte pot deștepta
conștiințele oamenilor care se chinuiesc departe de Dumnezeu, astfel încât să
devină mădulare conștiente ale Bisericii și să se bucure în mica comuniune a familiei
lor de pacea și odihna pe care le-o dă viața duhovnicească. Paralel, ele
subliniază că în cadrul căsătoriei este absolut necesară respectarea tuturor
3 1 Tim. 6, 12.
poruncilor lui Dumnezeu, care "nu sunt grele' . Dacă, de pildă, fiecare din soți
își jertfește voia proprie și face răbdare, atunci nu se simte asuprit, pentru
că aceasta o face din dragoste, simțind astfel înlăuntrul său o mângâiere
plăcută.
Se poate ca omul contemporan, obișnuit cu legile "destinse" ale societății de
astăzi, să considere rigide și cu neputință de pus în lucrare unele din
pozițiile Starețului, dar, dacă le va judeca prin prisma Evangheliei, va
constata că ele sunt exprimarea exactă a ei. Starețul întotdeauna îndemna la
desăvârșirea în Hristos, cu toate acestea prin îndrumarea sa pastorală iluminată
de Dumnezeu, îndelung-rabdă în fața neputinței omenești și folosește iconomia5,
desigur fără a consimți la păcat. El se străduiește, prin exemple, referiri la
viața oamenilor din vremurile mai vechi, etc, să-1 facă pe omul contemporan să
înțeleagă că Dumnezeu este viu și "lucrează toate în toțis; și că El nu
răsplătește numai în viața viitoare ca un Răsplătitor, ci și în cea prezentă ca
un Părinte iubitor. Dar pentru aceasta omul trebuie să-și arate buna lui
intenție prin mica sa nevoință. Căci puțin nevoindu-se, mult va primi. Iar
această puțină nevoință trebuie să o facă, pentru a da "dreptul" lui Dumnezeu să
intervină cu mult ajutor în viața lui.
Mulțumim tuturor acelora care au citit manuscrisele acestui volum și cu multă
evlavie au formulat unele cugetări care au ajutat la întregirea lui.
Nădăjduim că aceste cuvinte ale Starețului să ajute familia - care, mai ales
astăzi, se chinuiește din pricina uitării sau disprețuirii poruncilor lui
Dumnezeu -pentru a-și afla în șanurile Bisericii adevărata ei menire, astfel
încât părinți și copii să trăiască raiul încă din această viață.
16 septembrie 2002
Pomenirea Sfintei Mare Mucenite Euftimia
Stareța Sfintei Sihăstrii
Monahia Filoteia și surorile ei intru Hristos
I loan 5, 3.
5 în limba bisericească termenul iconomia exprimă pogoră-
mântul de la scumpătatea unui canon, făcut de Biserică având ca
model nesfârșita milostivire și iubire de oameni a lui Dumnezeu,
atunci când ea consideră că lucrul acesta este spre folos
duhovnicesc.
6 1 Cor. 12, 6.
K
Tinerii în fata celor două căi ale vieții Și viața în căsătorie și cea în
feciorie sunt binecuvântate
Părinte, ce trebuie să răspundem tinerilor care întreabă dacă viața monahală
este mai înaltă decât cea în căsătorie?
- Mai întâi trebuie să-i faceți să înțeleagă care este menirea omului și care
este sensul vieții. Apoi să le explicați că cele două căi pe care le-a trasat
Biserica noastră sunt binecuvântate, pentru că amândouă îi pot duce în Rai, dacă
trăiesc după Dumnezeu. Să presupunem că doi oameni vor să meargă la un loc de
închinare. Unul merge cu autobuzul pe drumul principal, iar celălalt merge pe
jos, pe o cărare. însă amândoi au același scop. Dumnezeu și de primul se bucură
și de celălalt se minunează. Rău este numai atunci când cel care merge pe cărare
îl judecă în sinea sa pe celălalt care merge pe drumul public, sau invers.
Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea
monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. în cealaltă viață, în cer,
vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor (Mt. 22, 30). De aceea unii
tineri cu multă mărime de suflet
17
devin monahi și încep viață îngerească încă din această viață.
Dar să nu creadă cineva că toți cei care merg la mănăstire se și mântuiesc,
numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui
Dumnezeu dacă și-a sfințit viața pe care și-a ales-o. Peste tot este trebuință
de mărime de suflet. Dumnezeu nu face oameni procopsiți sau neprocopsiți, dar
cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viață și-ar alege.
în timp ce acela care are mărime de suflet se procopsește oriunde s-ar afla,
deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriți care trăiesc
foarte virtuos și astfel se sfințesc. Dacă un familist îl iubește pe Dumnezeu și
este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar
odată cu aceasta își înzestrează copiii cu virtuți, creând astfel o familie
bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dumnezeu.
De aceea fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de
suflet, astfel încât să-și sfințească viața pe care o va alege. Vrea căsătorie?
Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist și să
trăiască în sfințenie. Vrea monahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pentru
a deveni un călugăr bun. Fiecare să-și măsoare puterile sale, să vadă ce poate
face și, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi. Dacă, de pildă,
o tânără simte că nu are tăria necesară pentru a deveni monahie, atunci să-I
spună lui Dumnezeu cu smerenie: "Dumnezeul meu, sunt neputincioasă. Nu pot duce
viața de monahie. De aceea trimite-mi un om, care să mă ajute să-mi întemeiez o
familie bună și să trăiesc duhovnicește". Și atunci Dumnezeu nu o va lăsa. Dacă
se va căsători, va face o familie bună și va trăi potrivit cu Evanghelia,
Dumnezeu nu va cere de la ea nimic mai mult.
Desigur, există tineri de la care Dumnezeu cere puține lucruri, dar ei din
mărime de suflet se nevoiesc mult și îi oferă mai multe decât li s-a cerut,
alegând viața monahală. Unii ca aceștia vor primi îndoite cununi. Dacă, de
pildă, un suflet are chemare pentru viața de căsătorie, dar din mărime de suflet
vrea să le jertfească pe toate și să urmeze viața monahală, fapta aceasta îl
înduioșează mult pe Dumnezeu. Numai să ia aminte ca imboldurile lui să fie
foarte curate, să nu fie mișcat de mândrie. De aici înainte Dumnezeu va risipi
toate greutățile.
Neliniștea tinerilor pentru aflarea rostului lor în viață
- Părinte, neliniștea unui tânăr pentru aflarea rostului său în viață se
datorează necredinței?
- Nu întotdeauna. Adeseori tinerii care se interesează cum să se aranjeze mai
bine, dar să se afle și aproape de Dumnezeu, se neliniștesc pentru rostul lor în
viață. Iar lucrul acesta dovedește sănătatea lor
duhovnicească. A nu se gândi și a nu se neliniști un tânăr pentru aflarea
rostului său, este dovada unui om
indiferent, și prin urmare unul ca acesta este un nepro-
copsit. Numai că cei care se neliniștesc pentru aflarea rostului lor trebuie să
ia aminte ca neliniștea lor să nu depășească limita, pentru că diavolul încearcă
să o exagereze, să facă din ea un stres, ca astfel să le tină mintea într-o
continuă zăpăceală.
Tinerii trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru a se liniști, deoarece Bunul
Dumnezeu ca un Părinte iubitor acționează acolo unde noi, omenește, nu putem
face nimic. Nu trebuie să se grăbească să ia hotărâri "necoapte" pentru viața pe
care o vor urma. Cunosc tineri care se neliniștesc mult și încearcă să-și
rezolve toate problemele dintr-odată. În cele din urmă se încurcă și își
părăsesc studiile. Căci având, de pildă, de terminat facultatea, ei se
neliniștesc peste măsură pentru viitorul lor, își amână studiile și în cele din
urmă se încurcă și mai rău. Nu se fac toate deodată și nici nu se rezolvă astfel
problemele. Pentru a reuși în ceea ce vor, trebuie să facă o curățenie generală
înlăuntrul lor și să pună lucrurile în rânduială. Să se îngrijească ca mai întâi
să-și ia diploma, apoi să-și găsească un loc de muncă - băieții să-și facă
stagiul militar - și în continuare, ajunși la maturitate, să ia cu ajutorul lui
Dumnezeu hotărârea de a face o familie bună, dacă simt înclinație către viața de
căsătorie, sau să meargă la mănăstirea pe care și-au ales-o, dacă au chemare pentru
viața monahală.
De aceea, tinerilor care studiază și au astfel de neliniști, dar care încă nu
s-au hotărât pentru ceea ce vor face în viață, le spun să-și continue studiile
și ceea ce mai târziu îi va îndemna cugetul lor să facă și îi va odihni, aceea
să facă. Dacă există o dispoziție lăuntrică bună, atunci ajută Dumnezeu și
încet-încet se vor lămuri care viață este pentru ei, cea de căsătorie sau cea de
feciorie în mănăstire, și astfel vor afla odihnă.
Să-i ajutăm pe tineri să-și urmeze chemarea lor
Fiecare om are chemarea lui. Bunul Dumnezeu 1-a făcut pe om liber. Are noblețe
și respectă libertatea omului, lăsând liber pe fiecare să urmeze calea care îl
odihnește. Hu-i pune cu o disciplină militară pe toți în aceeași linie. De aceea
tinerii să se lase pe ei înșiși liberi în spațiul duhovnicesc al libertății lui
Dumnezeu. Nu se folosesc dacă cercetează ce fel de viață urmează sau va urma
cutare sau cutare. În privința aceasta nu trebuie să fie influențați de nimeni.
Părinții, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-și aleagă viața
pe care sunt în măsură să o ducă și să-și urmeze chemarea lor adevărată, fără
să-i influențeze sau să le înăbușe chemarea lor. Hotărârea pentru viața pe care
o vor urma trebuie să fie a lor. Toți ceilalți ne putem exprima numai niște
simple păreri și singurul drept pe care îl avem este să ajutăm sufletele să-și
afle drumul lor.
Uneori, atunci când discut cu tineri care își fac probleme asupra acestui
subiect, deși văd încotro trage balanța, nu le spun nimic, ca să nu-i
influențez. Ceea ce încerc să fac este numai să-i ajut cât pot pentru a-și afla
calea cea potrivită și pacea lăuntrică; să
dezlipesc tot ce este vătămător, de ceea ce îi odihnește pentru a lăsa ceea ce
este bun și sfânt, astfel încât în această viață să trăiască fericiți alături de
Dumnezeu, iar în cealaltă și mai fericiți. Sincer mă voi bucura pentru orice fel
de viață va alege un tânăr pe care îl cunosc și totdeauna voi avea același
interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos,
în sânul Bisericii. Îl voi simți ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al
maicii noastre, Biserica.
Firește, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viața monahală, pentru că
este cu adevărat înțelept cel care urmează această viață îngerească, deoarece
scapă de "cârligul" diavolului care are ca momeală lumea. însă nu-i poți pune pe
toți oamenii pe același calapod. Vezi, Hristos nu a rânduit monahismul ca o
poruncă - cu toate că el este calea spre desăvârșire - pentru că nu a vrut să
pună asupra tuturor povară grea. De aceea, atunci când tânărul bogat L-a
întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui7, El i-a răspuns: "Păzește
poruncile'^. Iar când tânărul a spus că le păzește9 și a întrebat: "Ce-mi mai
lipsește?1o, Hristos i-a spus: "Un lucru iți mai lipsește. Dacă voiești să fii
desăvârșit, mergi vinde tot ce ai... și vino de urmează Mie"u. Adică, dacă afla
pe cineva cu mărime de suflet, numai atunci vorbea despre desăvârșire; nu punea
arcanul pe oameni. Nici nu a învățat despre monahism, pentru că astfel ar fi
"aprins foc" și poate mulți ar fi alergat fără discernământ să se facă monahi,
pricinuindu-se în felul acesta un rău. Ci a aruncat numai scânteia, iar când a
venit clipa potrivită, monahismul a ieșit la iveală.
Așa și noi, nu avem dreptul să-i silim pe ceilalți căci dacă vor, se vor sili ei
înșiși - ci numai pe noi înșine, dar și atunci numai cu discernământ. Până acum,
eu nu am spus nici unui tânăr să se căsătorească sau să se facă călugăr. Celor
care mă întreabă le spun: "Să faci ceea ce te odihnește duhovnicește, numai să
fii alături de Hristos". Și dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai
atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-1 ajut să-și afle drumul său.
7 Mt. 19, 16; Mc. 10, 17 și Le. 18, 18.
8 Mt. 19, 17; Mc. 10, 19 și Le. 18, 20.
9 Mt. 19, 20; Mc. 10, 20 și Le. 18, 21.
10 Mt. 19, 20.
Mt. 10, 21; Mc. 19, 21 și Le. 18, 22.
Hotărâre pentru alegerea modului de viață
Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme
la răscrucea drumului. Ci să-și aleagă o cruce - una din cele două căi ale
Bisericii noastre - potrivit cu chemarea sa și cu mărimea lui de suflet și să
înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire,
dacă vrea să se bucure pascal. în ambele feluri de viață există amărăciuni, însă
atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulcește dulcele Iisus.
Când cineva trece de treizeci de ani, începe să șovăiască în a se hotărî. Și cu
cât trec anii, cu atât mai
mult va șovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai ușor în oricare din viețile pe
care le-ar urma. în timp ce acela care a trecut de treizeci, pe toate le
cercetează cu rațiunea sa. Caracterul său deja s-a format și greu se mai
schimbă; este beton turnat". Și uită-te, cei care se "aranjează" la o vârstă
mică, fie în viața de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrânețile
lor o simplitate copilărească și se armonizează ușor între ei. Am văzut o
pereche care s-au căsătorit de mici. Așa cum vorbea bărbatul, tot astfel vorbea
și femeia; orice făcea bărbatul, făcea și femeia. Și fiindcă s-au căsătorit de
mici, au împrumutat unul de la altul obiceiurile lor, atât în vorbire, cât și în
comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă ușurință.
Un proverb spune: "De mic căsătorește-te sau de mic călugărește-te'. Mai ales
tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci și cinci de ani să hotărască ce
fel de viață va urma. După această vârstă "aranjarea" ei se va face tot mai
greu, pentru că se gândește că nu-i va fi ușor să se supună. Pe lângă aceasta,
cu cât trec anii, cu atât dobândește mai multe capricii, și atunci cine o va mai
lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta
mai mult o protecție, decât să întemeieze o familie.
Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor
caută și nu mai găsește. Atunci când era tânăr, alegea el; apoi, însă, îl aleg
alții pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuință uneori și de
puțină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt
esențiale, pentru că altfel niciodată nu-i vor veni toate așa cum le așteaptă
el. Odată a început să plouă, și printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun
și un raționalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raționalistul a
spus: "Se va opri ploaia, se va împuțina apa și după aceea voi trece". Nebunul,
însă, nu a așteptat, ci rupând-o la fugă prin apă, a trecut dincolo. I s-au udat
puțin hainele, dar a mers acolo unde voia. între timp ploaia în loc să se
oprească, s-a întețit și mai mult. Apa a crescut și în cele din urmă
raționalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja
primejdios.
Unii au multă mândrie, mult egoism, și de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a
rândul vin câțiva la Colibă și mă întreabă: Ce vrea Dumnezeu de la mine,
Părinte?". întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu,
nici monahi nu s-au făcut, nici nu s-au căsătorit. Ca și cum ar fi făcuți din
aur și se tem să nu fie luați drept vergele de fier și băgați în beton. Alții
iarăși mă întreabă: "Părinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc?
Spune-mi pentru ce fel de viață sunt?". "Tu ce vrei?" îl întreb. "Și una și
alta", îmi răspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aș spune gândul meu, că, de
pildă, sunt pentru căsătorie și să se căsătorească, se poate ca ei să nu-și
găsească odihnă, și atunci vor veni la mine să-mi spună: "Sfinția Ta mi-ai spus
să urmez această viață și iată, acum mă chinuiesc".
- Părinte, cum se poate întâmpla asta?
- Să presupunem că un tânăr are chemare pentru viața de căsătorie, dar se
gândește și la monahism, însă, dacă nu ia aminte să facă o familie bună și mai
târziu vor apărea probleme pe care nu le va înfrunta duhovnicește, atunci
vicleanul îl va lupta cu gândurile, îi va spune mereu: Tu erai pentru monahism,
dar dacă te-ai căsătorit, așa îti trebuie' și nu-1 va slăbi deloc zi și noapte.
Unii oameni nu știu ce vor. Iată, cu câțiva ani în urmă a venit aici o tânără și
mi-a spus: Părinte, nu mă pot hotărî ce cale să urmez. Vreau să mă căsătoresc,
dar mă gândesc și la monahism. Ce să fac?". "Vezi ce te odihnește duhovnicește
mai mult, îi spun, și aceea să faci". Tiu știu, îmi spune, dar uneori mi se pare
că înclin mai mult spre căsătorie. Părinte, te rog spune-mi Sfinția Ta ce să
fac". "Ei, dacă simți că înclini mai mult spre căsătorie, îi spun, atunci este
mai bine să te căsătorești și Dumnezeu îți va purta de grijă". "Cu
binecuvântarea Sfinției Voastre, Părinte, așa voi face", îmi spune. Vine, deci,
astăzi și-mi spune: "Părinte, m-am căsătorit. Am luat un marinar, om bun, slavă
lui Dumnezeu, nu am ce spune, dar mă chinuiesc mult. Sufăr pentru că șase luni
suntem împreună, iar șase suntem despărțiți; o jumătate de an călătorește".
"Suflet binecuvântat, îi spun, nu spuneai tu că ți-ar plăcea și viața de
căsătorie și cea monahală? Iată că acum le ai pe amândouă. De ce nu slăvești pe
Dumnezeu, Care a rânduit astfel pentru tine?".
- Părinte, astăzi, însă, trăim ani grei și de aceea unii
tineri șovăiesc să-și facă familie.
- Nu. Această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos,
nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci
creștinii au încetat să-și mai întemeieze familii? Câți mucenici nu avem care au
mărturisit împreună cu femeile și copiii lor!
Studiile și rostul în viață
- Părinte, mulți tineri șovăiesc să-și continue studiile lor, pentru că nu s-au
hotărât încă ce fel de viață să urmeze. îi preocupă mereu subiectul acesta și de
aceea nu se pot concentra la învățat.
- Atunci când un oarecare tânăr are astfel de probleme, eu îi spun: "Ai aflat că
astăzi există niște frigidere mari? Bagă, așadar, acest subiect într-un astfel
de frigider până ce îți vei termina studiile. Nu-ți spun să arunci cele care te
preocupă, ci să le păstrezi acolo, până ce vei termina. Dacă nu te vei îngriji
acum de studiile tale, prietenii tăi se vor aranja, se vor liniști, după care
vor «trage la ață»12 pentru tine, ca să te aranjezi și tu". Este trebuință de
multă luare aminte, pentru că aceasta este o măiestrie a vrăjmașului, ca să le
creeze încurcături.
- Părinte, i-am spus unei tinere: "Dacă te gândești să te căsătorești, să nu mai
studiezi".
- Dar până ce se va căsători, ce va face? Va vinde caramele? Este mai bine să
termine o facultate sau să învețe o meserie, pentru că i se poate ivi ceva în
viață și atunci îi vor trebui cele pe care le-a învățat. Odată, o tânără mi-a
spus: "Mă gândesc la monahism, dar mereu îmi schimb părerea". "În ce clasă
ești?" o întreb.
12 Expresie călugărească care arată rugăciunea făcută cu șiragul de metanii
pentru sine sau pentru alții.
"Sunt la liceu în clasa a zecea, îmi spune, dar nu vreau să studiez". "Nu vrei
să studiezi?" îi spun. "Atunci îi voi spune tatălui tău să-ti cumpere niște
capre, să-ți ia și un câine ciobănesc care să le păzească, să-ți dea și un
fluier cu care să cânți, și astfel să mergi cu ele la păscut. Asta îți place?
Caută să studiezi, sau să înveți o meserie". "Atunci, Părinte, îmi spune, până
ce mă voi hotărî ce să fac, să mă căsătoresc sau să devin monahie, să rămân în
mănăstire ca să învăț meșteșugul smereniei". "Acest meșteșug îl poți învăța și
acasă, îi spun, dacă primești cu bucurie tot ceea ce îți spun părinții tăi.
Termină mai întâi școala, dă examene pentru facultate și când vei termina, vom
vedea ce vei face". "Dar nu-i mult cinci ani, Părinte, până ce mă voi hotărî?".
"Este mult, dar ce să facem, dacă încă nu te-ai «limpezit»?". "Ce vină am eu că
sunt nestatornică?" mă întreabă. Nu ai nici o vină, dar deocamdată balanța nu
înclină nici într-o parte, nici în cealaltă".
În aceste cazuri este bine să accentuăm copiilor să ia aminte să nu-și piardă
timpul în zadar, ci să trăiască cât se poate mai duhovnicește în perioada
studiilor lor, să-și ia repede diploma, care este absolut necesară, și după
aceea va ajuta Dumnezeu. în perioada aceasta să-și găsească un duhovnic bun care
să-i ajute să nu se entuziasmeze ușor de un fel de viață sau de celălalt, dar
nici să deznădăjduiască. Să aibă răbdare să-și termine studiile, după care,
având și mai multe condiții necesare, se vor putea hotărî deja cu mai multă
maturitate pentru un fel de viață sau altul, sau vor face ceea ce cred ei că
este mai bine spre slava lui Dumnezeu. Căci în starea în care se află astăzi
lumea,
28
cu cât tinerii se maturizează mai mult, cu atât este mai bine. Nu vedeți câte se
întâmplă astăzi? Și mai ales atunci când cineva are mult entuziasm, trebuie să
ia bine aminte să nu ia hotărâri "necoapte".
- Părinte, există tineri care nu au dispoziție pentru
învățat, pentru că preferă studiul duhovnicesc și
rugăciunea.
- Nu este bine să lase învățatul, ci paralel cu lecțiile
lor să citească ceva "tare" dintr-o carte patristică, să se
roage puțin și să facă și vreo metanie, pentru a-și
păstra o cât de mică stare duhovnicească. Atunci când
au mult de învățat, pot face pauze în care să rostească
rugăciunea lui Iisus sau să psalmodieze. Căci de vor
vrea să facă altceva, care este pentru mai târziu, nu o
vor putea face deoarece se vor gândi și la învățat, dar
nici cu studiile nu vor progresa. Și astfel, în cele din
urmă, nu vor face nimic. în timp ce, dacă vor învăța,
își vor lua repede diploma și apoi vor face ceea ce vor
vrea. Atunci când eram în sanatoriu13, timp de câteva
zile nu am făcut nici rugăciune, nici metanii, nici post,
ci am mâncat ceea ce mi-au dat. "Ia să-i ajut acum
puțin pe medici, îmi spuneam, ca să mă ajute și ei pe
mine să mă fac bine, și după aceea voi face ceea ce
voi vrea".
Vin la mine tineri care mi se plâng că părinții lor îi silesc mereu să învețe.
Dacă îi mai silesc și eu, nu-i voi ajuta cu nimic. Dar ca să înțeleagă că nu
trebuie să-și lase învățatul, le dau exemple de copii care nu au
13 în 1966 Starețul, fiind în Sanatoriu, a fost operat la plămâni, pentru că
suferea de bronșectazie.
29
învățat și mai apoi s-au chinuit, precum și de copii care au progresat, deoarece
au învățat. Tată, îmi aduc aminte de un caz. într-un oraș erau doi copii vecini.
Unul era foarte inteligent. La școala primară și la gimnaziu cu puțin învățat,
acesta obținea întotdeauna "foarte bine". Celălalt, care avea mai puțină minte
dar mai multă stăruință, îl urma. în cele din urmă, primul de îndată ce a
terminat primul an de liceu, s-a încurcat în diferite anturaje, a lăsat școala
și apoi a fost nevoit să lucreze la o întreprindere ca om de serviciu. S-a
căsătorit, a dobândit și doi copii și se descurca destul de greu. Celălalt a
terminat dreptul, a mers și în străinătate pentru studii superioare și și-a luat
diploma de manager. într-o zi la întreprinderea unde lucra primul era așteptat
noul director. Toți spuneau că are pregătire superioară. Și în cele din urmă
noul director era fostul său coleg. De îndată ce 1-a văzut, 1-a recunoscut. Apoi
1-a cuprins o asemenea deznădejde, încât de vreo două-trei ori a încercat să se
sinucidă. Atunci cineva i-a spus să vină la Sfântul Munte să mă caute. După ce
mi-a povestit despre viața sa, a adăugat: "Tocmai pe ăsta să-1 am director?".
Atunci îi trag o "scu-turătură" puternică. "Mă, îi spun, tu ai fi ajuns și mai
sus decât el. Ai fi dus-o și tu bine și copiii tai și ai fi făcut și fapte bune.
Mu ajunge că te-ai făcut pricină să se chinuiască familia ta, ci mai vrei acum
să te și sinucizi, să le dai lovitura de grație și astfel să-ți rămână copiii
orfani. Nu mi-e milă de tine, pentru că ceea ce ai pățit, tu singur ți-ai
făcut-o, ci mi-e milă de copiii tăi. înțelegi ce-ți spun? Acum caută să faci
răbdare și cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, și noul director se va
purta bine cu tine. Se poate ca acesta să te pună într-un post mai bun. Și dacă
totuși nu-ți vei afla odihna, atunci caută-ți un alt serviciu, numai să nu-ți
lași copiii tăi pe drumuri". Și astfel s-a potolit.
De aceea spun că tinerii care studiază nu pățesc nimic dacă învață și se obosesc
puțin mai mult în perioada studiilor lor, căci astfel nu vor rămâne restanțieri,
ci vor termina repede și nu vor avea probleme mai târziu. Văd că toți tinerii
care au rămas restanțieri în timpul studiilor lor, atunci când termină și sunt
numiți în posturi, rămân iarăși datori, din obișnuință, unuia sau altuia, și
astfel au numai probleme.
- Părinte, dacă un tânăr are o oarecare cunoștință
în perioada studiilor sale, este bine să-și facă familie în
timp ce studiază?
- Oricât de bună ar fi cunoștința, cred că asta va fi
în paguba studiilor lui. Chiar dacă ar afla partenera cea
mai bună și s-ar căsători, totuși aceasta va fi un chin
atât pentru femeia, cât și pentru copiii lui. Este mai
bine să-și concentreze toate puterile lui sufletești și
trupești la învățătură, pentru a-și termina fără prea
multă osteneală studiile, după care se va rezolva și
problema aceasta. Căci de îi vor fi puterile împrăștiate,
va fi mereu împărțit sufletește și trupește.
Viața duhovnicească este condiția de bază pentru asigurarea unui viitor bun
- Părinte, cutare tânără, care v-a spus că se gândește la monahism, mi-a
destăinuit că un coleg de
30
31
al ei a întrebat-o de ce nu merge la cinematograf și nu iese cu băieții la
plimbare. Ce trebuia să-i răspundă?
- Trebuia să-i spună: O astfel de întrebare nici
chiar fratele meu nu mi-a pus-o vreodată, și îndrăznești
să mi-o pui tu?".
- După câteva zile a întâlnit-o lângă facultate - ea
nu-1 văzuse - și a prins-o de umăr. Fata i-a spus numai
un "Salut!" și a intrat imediat înăuntru.
- Nu a procedat bine. În acest caz trebuia să
reacționeze, pentru că, așa cum s-a purtat ea, se poate
să-i fi dat de înțeles că a primit acest gest al lui, și ast-
fel acela îl va mai face și altădată. Vârsta la care se află
acum este puțin dificilă și nu-i este de folos să se
împrietenească cu băieți. Nici nu trebuie să vorbească
cu ei, chipurile să-i ajute. Iar atunci când va cunoaște
un băiat bun și se hotărăște să-și întemeieze o familie,
trebuie să spună aceasta părinților ei. Și aceștia vor
cerceta dacă acela îndeplinește condițiile necesare
pentru a face o familie bună. Acum însă când nu a
hotărât încă ce fel de viață va urma, nu-i folosește să
vorbească cu băieți, pentru că se amețește fără motiv
și își pierde liniștea sufletească. Tinerii care se ocupă
cu acestea, sărmanii de ei, sunt foarte amețiți și mereu
tulburați, neavând pace sufletească. Fața și ochii le
sunt sălbăticite.
Atracția sexului femeiesc către cel bărbătesc, și invers, există în firea
omului. Dar să-i spui că acum nu este vreme pentru aceasta. Să-și caute de
studiile ei. Tinerii care cultivă această atracție de mici răsucesc butonul
înainte de a veni vremea rânduită, iar atunci când vine acel ceas, butonul este
deja răsucit și nu se
pot bucura, pentru că au trăit această bucurie atunci când nu era vremea
potrivită. în timp ce tinerii care iau aminte se bucură mai mult atunci când
vine vremea cuvenită, și până la acel moment au multă pace. Vezi câtă pace
sufletească au unele mame care au trăit o viață curată, cu toate că au o grămadă
de necazuri.
Eu întotdeauna spun cu tărie ca tânărul, înainte de căsătorie, să încerce să
trăiască cât mai duhovnicește, și să-și păstreze curăția, care îi asigură o
îndoită sănătate. Viața duhovnicească este condiția de bază pentru orice fel de
viață ar urma cineva. Lumea a devenit ca un ogor cu grâu, care începe să dea în
spic, dar în care intră porcii sălbatici și îl calcă în picioare. Iar acum arată
ca o amestecătură de iarbă, noroi și spice, culcată la pământ și numai ici-colo,
în vreo margine există și câte un spic în picioare.
Cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cineva în anii copilăriei sale, cu
atât mai ușoare îi vor fi toate mai târziu, orice fel de viață ar alege. Cu cât
se va înarma și pregăti mai bine înainte de luptă, cu atât mai ușor îi va fi în
război, atunci când vor cădea gloanțe în jurul lui sau va fi bombardat. Până va
veni vremea ca o tânără să hotărască dacă va deveni monahie sau mamă bună,
absolut necesară îi este viața curată. De aceea să încerce, cât poate mai mult,
să progreseze în studiile ei. Dacă va lua aminte la ochii și urechile ei și va
alunga gândurile cele necurate, mai târziu va avea mai puține de aruncat. Iar un
tânăr, atunci când întâlnește o fată bună, să încerce să pună gândul cel bun și
să o considere ca o icoană vie a unei sfinte. Sau, dacă întâlnește o fată ce a
apucat pe un
32
33
drum rău, să o vadă ca pe sora lui și să-i pară rău de ea, așa cum i-ar părea
rău de sora sa dacă ar ajunge și ea tot astfel, căci toți suntem fiii lui Adam.
- Astăzi însă, Părinte, în facultăți și în celelalte școli
există multe ispite pentru un tânăr.
- Să se împrietenească cu tineri duhovnicești, ca să
fie ajutat și să se miște într-o atmosferă duhov-
nicească. Să nu facem lucrurile mai grele decât sunt.
Cunosc mulți tineri care merg la facultate și trăiesc în
curăție, prin mica lor osteneală și cu marele ajutor al
lui Dumnezeu.
PARTEA INTAI
PENTRU CONSOLIDAREA FAMILIEI
«Soții să cultive virtutea dragostei cât mai mult pentru a rămâne uniți amândoi
pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei și al Treilea, Preadulcele
nostru lisus».
34
CAPITOLUL 1
Pentru o familie armonioasă
Începutul cel bun al vieții familiale
P
ărinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viața de familie, m-a întrebat
cum o poate începe corect.
- Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-1 odihnească
sufletește, pentru că pe fiecare îl odihnește alt caracter de om. Să nu caute să
fie bogată și frumoasă, ci mai ales simplă și smerită. Adică trebuie să dea mai
multă atenție frumuseții lăuntrice și nu celei exterioare. Atunci când tânăra
este un om de nădejde și este înzestrată cu bărbăție, fără să aibă mai mult din
cele de care are trebuință caracterul femeiesc, aceasta îl ajută foarte mult pe
bărbat să afle îndată înțelegere și să nu-1 doară capul. Dacă are și frică de
Dumnezeu și smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios
al lumii.
Dacă tânărul se gândește serios să ia de soție pe o fată, cred că este bine ca
mai întâi să facă aceasta cunoscut părinților ei printr-o oarecare rudă, și după
aceea să discute și el personal cu ei și cu fata. În con-
37
tinuare, dacă își dau cuvântul și se logodesc - este bine ca logodna să nu tină
mult - să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă, să o vadă pe tânără
ca pe sora sa și să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi cu mărime de suflet
să-și păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încununează,
vor primi har îmbelșugat de la Dumnezeu. Pentru că, așa cum spune Sfântul loan
Gură de Aur, cununiile sunt simbolul biruinței asupra plăcerii1.
În continuare, să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne
uniți amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei și al Treilea,
Preadulcele nostru Iisus. Firește, la început, până se vor aranja și se vor
cunoaște bine, se poate să aibă unele greutăți. Așa se întâmplă la fiecare
început. Iată, zilele trecute am văzut un pui de vrabie, care abia ieșise din
cuib să-și caute hrană și zbura cam la o palmă de pământ. Sărmanul nu știa bine
să prindă insectele și i-a trebuit un ceas să prindă o gânganie să o mănânce. Și
așa cum îl priveam, mă gândeam cât de greu este fiecare început. Studentul după
ce își ia diploma și începe să lucreze, începe să întâmpine greutăți. La fel se
întâmplă și cu începătorul atunci când intră în mănăstire. De asemenea, și
tânărul când se căsătorește se înfruntă și el cu multe greutăți.
- Părinte, este rău atunci când fata este mai mare decât băiatul?
"De aceea pun cununi pe cap, ca simbol al biruinței, căci rămânând nebiruiți,
astfel s-au apropiat la cununie" (Sfântul loan Gură de Aur, Comentariu la
Epistola întâi către Timotei, Omilia 9, P.Q. 62, 546).
- Nu există un canon al Bisericii care să spună că nu trebuie să se căsătorească
doi tineri atunci când fata este mai mare cu doi-trei sau cinci ani decât
băiatul.
În deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu
Într-o zi a venit la Colibă cineva și mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că
nu se înțelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios
între ei. El are o "umflătură", femeia lui alta și de aceea nu se pot apropia
unul de altul. Au nevoie de puțină "rindeluire". Ia două scânduri nerindeluite,
una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le unești,
și vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluiești puțin una
dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeași rindea, îndată se
vor uni2.
Unii bărbați îmi spun: "Nu mă înțeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite.
Cum poate face Dumnezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui niște
situații astfel încât să se potrivească soții, ca să poată trăi duhovnicește?".
"Nu înțelegeți că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu?
Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă ați avea același caracter!
Gândiți-vă ce s-ar fi
2 Starețul se referă aici la faptul că lucrarea aceasta se face de către
duhovnic și este eficientă, dacă soții au același duhovnic, astfel încât
rindeluirea să se facă "cu aceeași rindea".
38
39
întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-ați mânia repede. Ați fi dărâmat casa. Sau,
dacă amândoi ați fi cu caractere blânde. Ați fi dormit în picioare. Dacă ați fi
fost zgârciți, v-ați fi potrivit, dar ați fi mers amândoi în iad. Iar dacă ați
fi fost amândoi cu dare de mână, ați fi putut ține casa? Ați fi distrus-o și
copiii voștri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn
strâmb, nu-i așa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar
ia ascultați ce se întâmplă. Dumnezeu rânduiește ca unul bun să ia un lemn
strâmb, ca să-1 ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenție bună, dar să
nu fi fost ajutat de mic.
Micile deosebiri ale caracterelor soților ajută la crearea unei familii
armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La mașină este absolut
necesară accelerația, ca ea să meargă, dar și frâna, ca să se oprească. Dacă
mașina ar avea numai frână, nu s-ar mișca din loc, iar dacă ar avea numai
accelerație, nu s-ar mai putea opri. Știți ce le-am spus unor soți? "Fiindcă vă
potriviți, de aceea nu vă potriviți". Amândoi sunt sensibili. Dacă se va
întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea și vor începe: "Vai, ce-am
pățit!" va spune unul, "Vai, ce-am pățit!" va spune celălalt. Adică unul îl
ajută pe celălalt să deznă-dăjduiască și mai mult. Nu-1 poate întări cât de
puțin pe celălalt, spunându-i: "Ia stai, nu este un lucru chiar așa de grav ceea
ce se întâmplă!". Am văzut aceasta la multe perechi de soți.
Atunci când soții au caractere diferite pot ajuta mai mult și în educația
copiilor lor. Unul frânează puțin, iar celălalt spune: "Lasă-i pe copii puțin
mai liberi". Dacă
amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi
amândoi, iarăși îi vor pierde. în timp ce, în felul acesta, află și copiii un
echilibru.
Vreau să spun că toate sunt de trebuință. Dar, firește, nu trebuie să întreacă
măsura, ci fiecare să-1 ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci
ceva foarte dulce, simți nevoia apoi să mănânci ceva care este puțin sărat. Să
presupunem că mănânci mulți struguri, dar vrei și puțină brânză, ca să-ți taie
dulceața. Sau verdețurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puțin amar,
însă, ajută, precum și puțin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: "Să vă
faceți toți acri ca mine", cel care este amar: "Să vă faceți toți amari", iar
cel care este sărat, va spune: "Să vă faceți toți sărați", atunci nu se va putea
face sat.
Respectul între soți
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înțelepciune. Pe bărbat 1-a înzestrat cu un
fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. I-a dat bărbatului bărbăție, pentru
ca să se descurce în situațiile grele și pentru ca femeia să se supună lui.
Căci, dacă ar fi dat și femeii aceeași bărbăție, nu s-ar fi putut menține
familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoșătoare. Purta o
cămașă albă până jos și avea totdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în
tovărășia lor. Gândiți-vă, să aibă o femeie în ceata lor. Odată a mers mai multe
ceasuri pe jos într-un sat îndepărtat, ca să ia de ginere un fiu de vlah pentru
fiica
40
41
ei. Și fiindcă acela se împotrivea, 1-a răpit, 1-a pus în spate și 1-a adus în
satul ei. Desigur, acestea sunt excepții. Astăzi însă, dacă ai mobiliza femei și
ai face cu ele o companie, atunci când ar vedea cercetași venind înspre ele, ar
lua-o la fugă toate, crezând că este dușmanul.
Scriptura spune că: "Bărbatul este capul femeii. Adică Dumnezeu a rânduit ca
bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o
ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam și el a
spus despre femeia sa: "Iată acesta-i os din oasele mele șl carne din carnea
mea. Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-1
respecte, iar bărbatul să-și iubească femeia5. În dragoste există respect și
respectul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl și respect. Și cel
pe care îl respect, îl și iubesc. Adică nu este altceva una și altceva cealaltă,
ci amândouă sunt același lucru.
Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neîntelegând ceea
ce spune Evanghelia. Și astfel bărbatul, interpretând greșit cele pe care le
spune Evanghelia, îi spune femeii sale: Trebuie să te temi de mine". Dar dacă
s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt și unele femei care
spun: "De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de
religie este aceasta? Nu există ega-
3 Efes. 5, 23.
4 Fac. 2, 23.
Vezi Efes. 5, 33.
litate?". Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? "începutul înțelepciunii este
frica de Domnuls. Frica de Dumnezeu înseamnă respectul față de Dumnezeu,
evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simți teamă. Ea este
ceva sfânt.
Egalitatea cu bărbații pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până
la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează și votează, le-a intrat în cap
un duh bolnăvicios și cred că sunt egale cu bărbații. Firește sufletele sunt la
fel. Dar dacă bărbatul nu-și iubește femeia, iar femeia nu-1 respectă pe bărbat,
atunci se creează scene neplăcute în familie. Mai demult era considerat un lucru
foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un
duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de
soți. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică și înaltă până colo
sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruță. Odată un
lucrător - înalt și acela - a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea îl înhață și-1
aruncă cât colo ca pe un băț de chibrit. Dar să fi văzut ce ascultare făcea de
bărbatul ei, cum îl respecta! Astfel se ține familia, altfel nu se poate.
Dragostea dintre soți
- Maică Stareță, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătorește?
Pilde, 1,7.
42
43
- I-am scris. Părinte.
- Adu-mi felicitarea să completez și eu ceva: "Hris-
tos și Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îți dau
binecuvântare să te cerți cu toată lumea, în afară de
Măria. La fel și Măriei". Ia să văd dacă vor înțelege la ce
mă refer? Cineva m-a întrebat: "Ce unește mai mult pe
bărbat cu femeia?". "Recunoștința", îi răspund. Unul
iubește pe celălalt pentru ceea ce îi dăruiește. Femeia
îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul și
ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o
poate proteja. Femeia este doamna casei, dar și o
mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar și
hamalul ei.
Soții trebuie să aibă dragoste curată între ei, pentru ca existând un climat
pașnic în familie, să-și poată îndeplini datoriile lor duhovnicești. Pentru a
trăi în chip armonios soții trebuie din început să pună ca temelie a vieții lor
dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în noblețea duhovnicească, în
jertfirea de sine și nu în dragostea cea mincinoasă, lumească și trupească.
Atunci când există dragoste și jertfire de sine, totdeauna se pune unul în
situația celuilalt, îl înțelege și-1 doare. Și atunci când cineva îl primește pe
aproapele său în inima sa îndurerată, îl primește pe însuși Hristos, Care îl
umple cu și mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste chiar și departe de s-ar afla unul de celălalt,
atunci când o cer împrejurările, se află aproape, pentru că dragostea lui
Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. însă atunci când. Doamne ferește,
soții nu au dragoste între ei, deși s-ar afla
aproape, în realitate însă se află departe unul de altul. De aceea trebuie să se
străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor și să se jertfească unul
pentru celălalt.
Dragostea trupească îi unește la exterior pe oamenii lumești, dar numai atâta
vreme cât există factori lumești (bani, frumusețe, poziție socială, etc. - n.
tr.), și îi desparte atunci când ele dispar, ducându-i astfel la pierzare. în
timp ce, atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul
dintre soți își pierde acești factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi
unește și mai mult. Atunci când există numai dragoste trupească, și dacă, de
pildă, femeia află că soțul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în
ochi și îl orbește. în timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai
mult și caută cu orice chip să-1 aducă iarăși pe drumul cel bun. Astfel vine
harul lui Dumnezeu.
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un
chip luminos și de aceea l-am întrebat cu discreție despre viața lui. "părinte,
mi-a spus, sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ținut, nici
la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenunchiat în camera mea, ca să-L rog
pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de
o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic fără numai lumină și
simțeam o pace negrăită înlăuntrul meu". M-am minunat, deoarece am înțeles că
omul acesta se învrednicise să vadă lumina necreată, și de aceea i-am cerut
să-mi spună ce se întâm-
44
45
plase. "Părinte, mi-a spus, sunt căsătorit și am trei copii. La început o duceam
bine în familie. După o vreme însă femeia mea nu a mai avut răbdare să se
preocupe de casă și de copii, și de aceea cerea mereu să ieșim la plimbări cu
prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puțin timp mi-a spus că vrea să meargă
singură cu prietenele ei. Am primit și aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii.
După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă
singură. Și apoi mi-a cerut un apartament, ca să trăiască singură. Am făcut-o și
pe aceasta. Dar ea își aduna acolo pe prietenii ei. în acest răstimp încercam
s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, etc, ca să o conving să-i fie milă de
copiii noștri, dar ea nici nu voia să audă. în cele din urmă mi-a luat o mare
sumă de bani și a dispărut. Căutam și întrebam de ea peste tot, însă nici un
rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârșire. într-o zi am aflat că venise aici în
Grecia și locuia la o casă de des-frânare. Mâhnirea mea pentru halul în care
ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am înge-nunchiat să mă rog.
«Dumnezeul meu, am spus, ajută-mă s-o găsesc și să fac tot ce îmi va sta în
putință ca să nu-și piardă sufletul. Nu pot suferi s-o las în halul în care a
ajuns». Și atunci m-a învăluit acea lumină și inima mea a fost inundată de
pace". Atunci eu i-am spus: "Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea și
dragostea ta și te-a mângâiat în acest chip".
De aceea spun că ne vor judeca mirenii. Vedeți, acesta care era medic în
America, care avea o astfel de soție, și care trăia în condițiile și mediul de
acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!
CAPITOLUL 2
Prin răbdare se menține familia
C
e face sora ta? Cum o duce cu soțul ei?
- Părinte, am auzit că are greutăți, dar face răbdare și merge înainte.
- Așa este. Atunci când doi sunt înjugați și unul este puțin mai slab sau mai
leneș, atunci celălalt depune mai multă putere și trage, târându-1 oarecum și pe
acela. Ai văzut? Oameni din lume și fac lucrare duhovnicească. Iar voi aici
sunteți ca niște prințese. Ia gândește-te la o mamă care are patru copii, unul
întârziat mintal, altul bolnav psihic, altul anemic, iar al patrulea care umblă
nopțile pe drumuri. Iar cu soțul ei - cine știe ce fel de om o mai fi și acela -
să aibă, sărmana, alte necazuri. Și să suporte atâtea și atâtea fără să
cârtească sau să răbufnească și fără să aibă cui să-și spună durerea sa, căci
unele lucruri din familie nu se pot spune oriunde. Se poate, de pildă, ca
bărbatul să plece de acasă și să nu-i lase nici mâncare. Să nu aibă, sărmana,
nici bani să plătească chiria și să vrea să o scoată din casă. Să fie nevoită să
lucreze oriunde, să întâmpine primejdii, apoi să vină să-ți spună: "Fă rugăciune
să mă păzească Dumnezeu cel puțin de aceste primejdii!". Sau, bărbatul ei să fie
bețiv, să nu
46
47
lucreze, ci să meargă numai la cafenea și ea să fie nevoită să spele scările
blocurilor. Iar acela să vină beat la miezul nopții, să o bată și să-i ceară
banii pe care i-a câștigat ea, sau să meargă el însuși să-i ia de la cei la care
a lucrat femeia lui. Aceasta este adevărată mucenicie.
Desigur, unele femei au păcate și le plătesc în felul acesta, dar sunt altele
care nu au. Acestea vor primi răsplata întreagă pentru necazurile pe care le
suferă. Cunosc o mamă, care era ca un îngeraș, un suflet foarte bun, copilul cel
mai bun și mai liniștit al familiei, dar care a nimerit un om sucit. Cum de s-au
înșelat părinții ei?! S-a căsătorit cu un bețiv, care de mic a fost un vagabond.
Tatăl lui se îmbăta și a luat și el obiceiul aceluia. Ea, sărmana, să lucreze pe
la străini, să se omoare cu treburile casei, iar acela să o bată și s-o amenințe
cu cuțitul. De câte ori nu i-a spus: "O să te omor!", și ea să tremure de frică
să nu o omoare. Mucenicie suferă. Mai are încă și patru copii. Părinții ei au
ajuns până acolo încât i-au propus să divorțeze, dar ea le-a spus: "îmi spune
cugetul să mai fac puțină răbdare". Și face răbdare. Vă dați seama? Nu a citit
nici Patericul, nici Viețile Sfinților, dar cu toate acestea face răbdare. Odată
i-am spus: "Bine, dar copiii tăi nu intervin?". "Încă sunt mici, mi-a răspuns
ea, au numai șai-sprezece-șaptesprezece ani. Lasă să meargă în armată și după
aceea îl vor lua în primire". Adică, va mai mânca încă bătaie până ce vor merge
copiii ei în armată.
Răbdarea îl umple pe om de har
- Părinte, cum poți face față unuia care este ner-
vos?
- Prin răbdare.
- Și dacă nu ai?
- Mergi și cumpără! Se vinde la super-market...
Ascultați, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai
spune nu poți face nimic. Este mai bine ca în clipa
aceea să taci și să te rogi. Prin rugăciune acela se va
calma, se va liniști și după aceea te vei putea înțelege
cu el. Uită-te și la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă
marea nu este liniștită, ci fac răbdare până ce va
îndrepta vremea.
- Părinte, cui se datorează nerăbdarea oamenilor?
- Multei lor păci lăuntrice... Dumnezeu a legat mân-
tuirea oamenilor de răbdare. "Cel care va răbda până
în sfârșit acela se va mântui"7, spune Evanghelia. De
aceea Dumnezeu îngăduie greutăți și diferite încercări
pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.
Răbdarea pornește de la dragoste. Ca să-1 rabzi pe celălalt, trebuie să te doară
pentru el. Și văd că numai prin răbdare se menține familia. Am văzut fiare care
au devenit mielușei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovnicește
cu multă ușurință. Odată, atunci când eram la mănăstirea Stomiu, am văzut în
Konița o femeie a cărei față strălucea. Era mamă a cinci copii. După aceea mi-am
adus aminte cine era. Bărbatul ei era tâmplar și de multe ori lua lucrări
7 Mt. 10, 22.
48
49
împreună cu meșterul meu8. Numai un cuvânt dacă îi spuneau sătenii la care
lucra, ca de pildă, "Meștere, oare n-ar fi bine să facem lucrul acesta așa?", el
se înfuria. "Cu mine o faci pe dascălul?", le spunea. Rupea sculele, le arunca
și pleca. Dacă la case străine lăsa treaba neterminată și pe toate le spărgea,
închipuieș-te-ți ce făcea acasă. Un astfel de bărbat avea acea femeie. Cu acest
om nu puteai sta nici măcar o singură zi, iar ea trăia cu el de ani de zile.
Fiecare zi era pentru sărmana femeie mucenicie, însă ea pe toate le suporta cu
multă bunătate și făcea răbdare. Și fiindcă știam situația din casa lor, atunci
când o întâlneam, o întrebam: "Ce face meșterul? Lucrează?". "Ei, când mai
lucrează, când mai stă puțintel". "Cum o duceți?". Toarte bine. Părinte!", îmi
răspundea aceea. Și aceasta o spunea din toată inima ei. Nu punea la socoteală
nici faptul că bărbatul ei strica sculele - și scule de valoare - nici că era
nevoită, sărmana, să lucreze pe la străini, ca să se poată descurca. Vedeți cu
câtă răbdare, cu câtă bunătate și cu câtă noblețe sufletească le înfrunta pe
toate?! Și nici măcar nu clevetise vreodată. De aceea Dumnezeu îi dăruia mereu
harul Său, încât fata îi strălucea. A reușit să-și crească și pe cei cinci copii
ai ei, care apoi au devenit niște oameni foarte buni.
- Părinte, cum de a reușit acea femeie să nu-și
osândească bărbatul?
- Printr-un gând bun: "Este bărbatul meu. O fi spus
și el vreun cuvânt. Eu dacă aș fi fost în locul lui, poate
Starețul ca mirean învățase meseria de tâmplar.
aș fi făcut la fel". Punea în lucrare Evanghelia și de aceea Dumnezeu îi
trimitea harul Său. Și dacă oamenii din lume fac răbdare și se umplu de har, cu
cât mai mult trebuie să facem răbdare noi monahii, care avem toate condițiile și
toate posibilitățile pentru o viată duhovnicească.
După cum am înțeles, cele mai mari scandaluri, nu numai în familii, ci și în
state, se fac de la lucruri de nimic. în familie unul trebuie să se smerească
înaintea celuilalt, să-i imite virtuțile, dar să-i suporte și capriciile. Pentru
o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când
se gândește că Hris-tos S-a jertfit pentru păcatele noastre și ne rabdă pe toți,
miliarde de oameni, deși este fără de păcat, în timp ce noi, atunci când suntem
chinuiți de capriciile altora, ne plătim păcatele. Bunul Dumnezeu le rânduiește
astfel încât unul, cu harisma cu care este înzestrat, să-1 ajute pe celălalt și,
prin cusurul pe care îl are, să se smerească înaintea aceluia. Pentru că fiecare
om are harismele sale, dar are și câteva cusururi pe care trebuie să se
nevoiască să le taie.
I-am tras o scuturătură bună cuiva. Și să vedeți câtă răbdare face femeia lui cu
el, deși este foarte destoinică. înaintea ei, el este ca un copil mic. Ea, prin
răbdarea pe care o face, primește și agonisește mereu har dumnezeiesc, în timp
ce acela, prin egoismul său, îl alungă mereu și astfel se golește. Și în cele
din urmă ne este cel câștigat? Vezi că tot secretul este smerenia? Ea este
temelia. Și smerenia vine prin ascultare. Dacă bărbatul aceleia și-ar fi
recunoscut neputința sa
50
51
și ar fi cerut ajutor de la Dumnezeu, ar fi venit și la el harul dumnezeiesc.
Soția credincioasă
- Părinte, o femeie a fost părăsită de bărbatul ei,
care, după ce i-a luat și copilul, trăiește acum cu altele
două. A venit aici și m-a întrebat ce să facă.
- Să-i spui să facă pe cât poate, răbdare, rugăciune
și să se poarte cu bunătate. Să aștepte și să nu strice
ea căsătoria. Unul își disprețuia femeia, o maltrata, iar
ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit
destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieșit
din mormânt o bună mireasmă. Toți care se aflau
acolo s-au mirat de aceasta. Vedeți, aceea le-a suferit
pe toate cu răbdare în această viață, de aceea a fost
răsplătită în cealaltă viață.
Vreau să vă povestesc și un alt caz. Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără,
care trăia duhovnicește. Și pentru ca să-1 simpatizeze și ea, încerca și el să
trăiască duhovnicește, să meargă la biserică, etc. în cele din urmă s-au
căsătorit. însă, după câțiva ani, bărbatul acesta și-a început din nou viața sa
lumească de mai înainte. Deși avea copii mari - un băiat la facultate și două
fete, una la liceu și cealaltă la gimnaziu -el continua să trăiască o viață
destrăbălată. Avea o întreprindere mare și câștiga mulți bani, dar cei mai mulți
îi cheltuia cu viața sa desfrânată. Sărmana lui soție ținea casa prin economiile
ce le făcea și copiii cu sfaturile ei. Nu-1 clevetea pe tatăl copiilor, pentru
ca ei
să nu se îngrețoșeze de el și astfel să se rănească sufletește, dar și pentru a
nu fi atrași și ei de o astfel de viață, noaptea târziu, atunci când acesta se
întorcea acasă, soția lui ușor îl putea justifica în fața copiilor, spunându-le
că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să
le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu
merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. îi telefona femeii sale
să-i pregătească mâncarea ce o prefera și venea la amiază, la masă cu una din
prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la
gânduri copiii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei și că tatăl
copiilor a trecut pe la ea pe acasă și a adus-o la ei cu mașina. îi trimitea pe
copii în camerele lor să învețe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo
scenă rușinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, și făcea lucruri
necuviincioase și în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Și
acesta atât de des își schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe
mama lor: "Mamă, dar câte prietene ai?". "Ne cunoaștem de mai demult", le spunea
aceea. Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe
o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiți-vă, această
mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar
ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Și nu știa dacă povestea
aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: "Voi face răbdare", și astfel
să aibă puțină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulți ani. Și fiindcă
dăduse
52
53
ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoșătoare
înrâuriri diavolești. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i
convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu mașina și fiind amețit de beția
poftei trupești, a deviat de pe drum și a căzut într-o prăpastie. Mașina s-a
zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă
de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nici o prietenă de a lui nu a
venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulți, iar fața lui era mutilată.
Atunci devotata lui soție și mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără
să-i amintească nimic din viața Iui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei 1-a
mișcat mult și 1-a schimbat duhovnicește. S-a căit cu sinceritate și s-a
spovedit. A trăit creștinește câțiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit
în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, și întreținea
familia. Și împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise
învățături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea
toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia și să nu i se amărască
copiii, a știut să țină corect cârma familiei, 1-a mântuit și pe bărbatul ei,
agonisindu-și pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va așeza
pe această femeie în locul cel mai bun din rai.
Copiii familiilor destrămate
- Părinte, atunci când bărbatul are o patimă, însă recunoaște că este vinovat,
se spovedește, etc, dar
primește încă înrâuriri diavolești și îi spune femeii lui: "Te chinuiesc și pe
tine și pe copii. Mai bine să plec și să vă trimit bani de departe, ca să nu
suferiți". Ce trebuie să facă soția lui în acest caz?
- Dacă bărbatul simte într-adevăr așa cum spune, aceasta arată că are multă
mărime de suflet și atunci femeia trebuie să facă răbdare. Și este bine ca ea să
nu creadă ușor cele pe care le aude, ci să vadă mai profund. Pentru că uneori
bărbatul poate spune chipurile din noblețe: "Să plec, ca să nu vă mai chinuiesc",
dar el să vrea cu adevărat să plece, pentru că s-a încurcat cu alta.
Astăzi căsătoria, așa cum a ajuns, și-a pierdut sensul ei. Familiile se destramă
fără motiv. Cu câtăva vreme mai înainte a venit la Colibă unul cu desăvârșire
amețit. Avea doi copii făcuți cu o prietenă. Apoi s-a căsătorit cu alta, a făcut
un copil și cu ea, și s-a despărțit. După aceea s-a recăsătorit cu alta, care
era despărțită și avea doi copii din prima ei căsătorie și unul făcut cu un
prieten. A mai făcut și cu aceasta doi copii. "Ia stai, îi spun, ai câtor mame
și ai câtor tați, sunt copiii aceștia?".
În felul acesta se distrug sărmanii copii. Cei care sunt sensibili și nu-și pot
depăși mâhnirea se deznădăjduiesc și unii dintre ei se sinucid. Alții se apucă
de băut, ca să uite, iar alții se încurcă cu drogurile. Dar oare unde găsesc
bani, căci cea mai mică doză de heroină costă patru mii de drahme, iar cea mai
mare șase sau șapte mii?9. Iar copiii aceștia
S-a spus în 1990.
54
55
sunt din cei vioi ai generației precedente. Ceilalți, din divorțurile automate,
care încă sunt mici, ce vor deveni? Vara aceasta câți copii care iau droguri nu
au trecut pe la Colibă! Cei mai mulți, sărmanii, erau din familii destrămate. Să
se afle în această stare la vârsta de douăzeci și șapte de ani și să ceară bani!
Iar acești copii proveniți din familiile destrămate se cunosc de departe. Acolo
la Colibă cutia cu rahat pentru vizitatori o țin afară în curte. Atunci când vin
copiii, înainte de a apuca să mănânce rahatul, aleargă să mă îmbrățișeze. Mă fac
alb ca un morar de la zahărul de pe rahat. Le lipsește dragostea, afecțiunea.
Acestor copii le este indiferent dacă au părinți sau nu. Același lucru simte și
atunci când vine tatăl lui acasă și atunci când pleacă, și atunci când este
acasă și atunci când nu este.
Vina și dreptatea părinților
Am observat că unii duhovnici spun bărbaților care au probleme cu femeile lor:
"Fă răbdare, căci aceasta este crucea ta. Ce să facem? Vei avea plată de la Dumnezeu".
Merg apoi femeile și le spun și lor: "Fă răbdare, ca să iei răsplată de la
Dumnezeu". Adică se poate să fie amândoi vinovați și la amândoi duhovnicul să le
spună: "Fă răbdare!". Și atunci cel care este vinovat își odihnește gândul
crezând că îl suportă pe celălalt, în timp ce în fiecare zi îl face să-și iasă
din fire.
Odată a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui.
Ajunsese la divorț. Nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învățători
și aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce
terminau serviciul unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau
câteva sandwich-uri pentru copii. Iar sărmanii copii, atunci când se întorceau
părinții lor acasă, se duceau și căutau prin buzunare și prin genți să vadă ce
le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era și cântăreț la o
biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo au
ajuns. "Părinte, ce să fac? îmi spuse acela. Duc o cruce mare, foarte mare. în
fiecare zi avem certuri în casă". "Ai fost la duhovnic?" l-am întrebat. "Da, am
fost și mi-a spus să fac răbdare, căci duc o cruce grea", îmi răspunse. "Ia să
văd, cine duce o cruce mare, îi spun. Să luăm lucrurile de la început. Atunci
când v-ați căsătorit, vă certați ca și acum?". Tiu, îmi spune. Opt ani am avut
multă dragoste între noi. O adoram pe femeia mea mai mult decât pe Dumnezeu.
După o vreme însă, ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, capricioasă...". Auzi!
S-o adore mai mult decât pe Dumnezeu! "Ia vino-ncoace. Ai spus că ai adorat-o pe
femeia ta mai mult decât pe Dumnezeu. Dar oare cine este de vină că ați ajuns în
această situație, tu sau femeia ta? Tu, căci din pricina ta Dumnezeu și-a retras
harul Său de la femeia ta. Și acum ce te gândești să faci?" îl întreb. "Cred că
o să ne despărțim" îmi spune. Nu cumva te-ai încurcat cu alta?". "Da, mă gândesc
la una". "Măi omule, nu înțelegi că tu ești vinovatul? Să ceri iertare de la
Dumnezeu, deoarece ai adorat pe femeia ta mai mult decât pe El. Apoi să te duci
să ceri Iertare și de la femeia ta și să-i spui: «Iartă-mă, căci eu am fost
pricina creării acestei situații în casă și a chinuirii copiilor noștri!». După
aceea să te duci să te
56
57
spovedești și să adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe femeia ta s-o iubești
ca pe femeia ta și vei vedea că lucrurile vor merge bine1. L-am zguduit bine. A
început să plângă. Apoi mi-a făgăduit că o să mă asculte. După puțină vreme a
venit din nou la mine și mi-a spus bucuros: "Îți mulțumesc, Părinte! M-ai mântuit.
Suntem foarte bine și noi și copiii noștri". Vedeți? Să fie el vinovatul și să
creadă că duce o cruce grea.
Nici voi să nu îndreptățiți vreodată pe femeile care vin aici și vi se plâng de
bărbații lor. Eu nu îndreptățesc nici pe bărbați, nici pe femei, ci numai îi fac
să se pună pe gânduri. Să presupunem că femeia îmi spune: "Bărbatul meu bea,
vine acasă noaptea târziu, înjură...". "Ascultă, îi spun, atunci când se
întoarce noaptea acasă beat, să te porți cu el cu bunătate. Dacă începi să
cârtești, zicând: «De ce ai întârziat? Cum de vii la această oră? O să te mai
schimbi vreodată? Uită-te în ce hal ai ajuns. Lucrul acesta nu se întâmplă de o
zi sau două. Câtă răbdare să mai fac?» și mai faci și o mutră acră, atunci
diavolul îi va spune: «Mă, de ce mai stai cu proasta asta? Du-te și te distrează
cu alta!». Se poate să ai dreptate, însă diavolul îl va încurca în altă parte
dacă procedezi astfel. Iar dacă tu te porți cu el cu bunătate și faci puțină
răbdare și rugăciune, fără să te plângi de ceea ce face acela, va vedea puțină
însorire, se va pune pe gânduri și se va îndrepta". După aceea vine bărbatul
și-mi spune: "Femeia mea cârtește, strigă". "Măi omule, îi spun atunci, copiii
și biata ta femeie te așteaptă cu nerăbdare până la miezul nopții, iar tu te
întorci acasă beat și începi să înjuri? Rușine! Te-ai căsătorit să-ți chinuiești
familia?".
Există cazuri în care se poate să aibă dreptate și unul și celălalt. Odată
spuneam unui grup de creștini cât de curat a fost Makriyanis10. Avea curăție
trupească și sufletească. Atunci sare unul din grup și spune: "Părinte, hai să
nu-1 scoatem acum și pe Makriyanis sfânt!". "Și de ce nu?" îl întreb. "Pentru că
o bătea pe femeia lui", îmi răspunde. Stai să-ți spun cum se petreceau
lucrurile. Makriyanis, atunci când se întâmpla să aibă vreun ban și venea la el
vreo văduvă care avea copii, i-1 dădea. însă femeia lui, sărmana, cârtea,
spunându-i: «Dar și tu ai copii, de ce ai dat banul?». Atunci acela îi dădea una
și-i spunea: «Tu îl ai pe bărbatul tău, care te va ajuta. însă aceea, sărmana,
nu are pe nimeni. Cine să poarte grijă de ea?». Adică amândoi aveau dreptate".
Apoi, dacă unul din soți trăiește duhovnicește, și are dreptate, totuși nu
trebuie să ceară dreptate, deoarece, ca un om duhovnicesc ce este, trebuie să
înfrunte în chip duhovnicesc nedreptatea. Adică să le înfrunte pe toate potrivit
dreptății dumnezeiești, căutând să-1 odihnească pe celălalt. Căci, dacă un
suflet este slab și greșește, are oarecum circumstanțe atenuante. însă celălalt,
care este într-o stare duhovnicească mai bună, dar nu arată înțelegere, greșește
mult mai mult. Dacă și oamenii duhovnicești înfruntă lucrurile lumești cu
dreptatea lumească, ce se va întâmpla după aceea? Trebuie să meargă mereu la
judecătoriile lumești. De aceea se chinuiesc oamenii.
Erou național al grecilor, luptător în Revoluția de la 1821.
58 59
PARTEA A DOUA
PĂRINȚII ȘI ÎNDATORIRILE LOR
«Părinții care îi nasc pe copii și le dau trupul, trebuie să contribuie, pe cât
pot și la renașterea lor duhovnicească».
CAPITOLUL 1
Nașterea de prunci
Sfinții Ioachim și Ana sunt perechea cea mai nepătimașă
ărinte, vorbiți-ne despre Sfinții Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului.
Cândva ati început să ne spuneți ceva despre ei.
- De mic copil aveam mare evlavie la Sfinții Ioachim și Ana. Chiar am spus
cuiva, că atunci când mă vor face călugăr, aș vrea să-mi pună numele de Ioachim.
Cât de mult le datorăm! Sfinții Ioachim și Ana sunt perechea cea mai nepătimașă
care a existat vreodată. Mu au avut deloc cugetare trupească.
Dumnezeu așa l-a plăsmuit pe om și astfel, fără patimă, ar fi vrut să se nască
oamenii. Dar după cădere a intrat patima în relația dintre bărbat și femeie. De
îndată ce s-a aflat o pereche nepătimașă, așa cum 1-a plăsmuit Dumnezeu pe om și
așa cum voia să se nască oamenii, s-a născut Maica Domnului, această făptură
neprihănită, din care mai apoi S-a întrupat Hristos. Gândul îmi spune că Hristos
ar fi venit mai devreme pe
63
pământ dacă ar fi existat o pereche neprihănită, așa cum au fost Sfinții Ioachim
și Ana.
Romano-catolicii au ajuns la înșelare și cred, chipurile din evlavie, că Maica
Domnului s-a născut fără să aibă păcatul strămoșesc. Dar Maica Domnului nu s-a
născut fără păcatul strămoșesc, ci așa cum a vrut Dumnezeu să se nască oamenii
după creație. Ea a fost preacurată1, pentru că zămislirea ei s-a făcut fără
plăcere trupească. Sfinții Ioachim și Ana, după rugăciunea fierbinte făcută
către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă
trupească, ci din ascultare față de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a
descoperit la Sinai2.
Înfrânarea în viața de căsătorie
Dumnezeu "pe toate le-a făcut bune foarte"3. Bărbatul simte o atracție firească
spre femeie și femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracție,
niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci
Maica Domnului s-a născut în chip firesc și nu fără împreunare. "A fost
preacurată", pentru că, așa cum scrie și Sfântul Ioan Damaschin în cuvântul său
"La Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea
Fecioara Măria", s-a zămislit "în întreagă înțelepciune" (vezi P.Q. 96, 669A),
dar, prin nevointa ei, și-a sporit sfințenia pe care a primit-o de la părinți,
respingând "tot gândul nefolositor și vătămător de suflet înainte de a se
îndulci de el" (Ibidem 676B).
2 Starețul a pustnicit la Sinai, la Peștera Sfinților Qalaction și
Epistimia, între anii 1962-1964. Iar cele descoperite lui, Starețul
nu ni le-a spus.
3 Fac. 1,31.
s-ar fi gândit la greutățile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creșterea
copiilor, etc, și nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.
După căderea celor întâi zidiți, cugetarea trupească ar fi putut fi la unii
oameni de cinci la sută, la alții zece, treizeci, etc. însă astăzi unde se mai
află oameni care să aibă numai rinei la sută cugetare trupească, adică să aibă o
cugetare curată. Cu toate acestea, tuturor oamenilor li s-a dat de la Dumnezeu
posibilitatea să ajungă la nepătimire, dacă se nevoiesc cu mărime de suflet.
Cei căsătoriți, fiindcă duc o viață conjugală, nu sunt îndreptățiți să uite că
omul nu este numai trup, ci este și duh, și să trăiască astfel fără frâu4. Ci
trebuie să
4 Referitor la subiectul relațiilor dintre soți, Părintele Paisie a scris într-o
scrisoare: "Despre subiectul de care mă întrebi, referitor la relațiile între
soți, atât ale preoților căsătoriți, cât și ale mirenilor, Sfinții Părinți nu
rânduiesc ceva precis, și de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în
canoane, pentru că nu pot fi puși toți oamenii pe același calapod. Sfinții
Părinți lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea
duhovnicească și la puterea fiecăruia. Pentru a mă face mai înțeles îți scriu
câteva cazuri de preoți căsătoriți și mireni care încă trăiesc și pe care îi
cunosc. Dintre aceștia sunt unii care au venit în contact după căsătoria lor și
după ce au dobândit unul, doi sau trei copii, au hotărât apoi să trăiască în
curăție. Alții vin odată pe an pentru naștere de prunci, după care trăiesc ca
frații. Alții evită perioadele posturilor și după aceea vin în contact. Iar
alții nu pot izbuti nici aceasta. Unii, o dată în mijlocul săptămânii, pentru a
avea trei zile înainte de Sfânta împărtășanie și trei zile după. Iar alții se
poticnesc și în aceasta. De aceea și Hristos, după înviere, atunci când S-a
arătat apostolilor, cunoscând neputința firii omenești, a rostit mai întâi
aceste cuvinte: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi...
Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele.
64
65
se nevoiască pentru a-și supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască
duhovnicește, sub povățuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet-
le vor fi iertate și cărora Ie veți ține, vor fi ținute". Scopul este să se
nevoiască omul cu discernământ și mărime de suflet, potrivit cu puterile lui
duhovnicești. La început, firește, nu ajută vârsta, dar, cu cât trec anii și se
vlăguiește trupul, se poate impune duhul și astfel pot și cei căsătoriți să
guste puțin și din desfătările dumnezeiești. Și astfel se retrag în chip firesc
de la plăcerile trupești, pe care încep să le vadă ca pe niște nimicuri. în
felul acesta se înduhovnicesc, oarecum, și cei căsătoriți ajungând astfel în Rai
pe cărarea odihnitoare cu cotituri. Monahii însă o iau de-a dreptul,
cățărându-se pe stânci și astfel se urcă în Rai. Trebuie să ai în vedere.
Părinte, că subiectul relațiilor conjugale nu este numai subiectul tău și nici
nu ai dreptul să-1 aranjezi numai tu singur, ci "cu bună învoială", după cum
spune Apostolul Pavel. Dar și atunci când se face "cu bună învoială", este
trebuință de atenție. Căci cel tare duhovnicește trebuie să se pună în situația
celui slab. De multe ori, ca să nu mâhnească un soț pe celălalt, spune că este
de acord să se înfrâneze pentru o vreme, dar lăuntric se chinuiește. Iar aceasta
o pătimesc mai ales femeile, care au și puțină frică de Dumnezeu, dar au și un
trup vioi. De multe ori, unii bărbați evlavioși din lipsă de discernământ,
atunci când aud de la femeile lor că sunt de acord, se silesc să prelungească
această perioadă de înfrânare, făcându-le astfel pe femeile lor să se
chinuiască, să izbucnească în crize de nervi, etc... Bărbații crezând că femeile
lor au sporit în virtutea înfrânării, vor să trăiască în înfrânare pentru
perioade și mai mari de timp, dar în felul acesta duc pe femeile lor în ispită,
silindu-le să-și caute prieteni. Și dacă se întâmplă aceasta, le chinuie
mustrarea conștiinței pentru cădere, iar bărbații încearcă să trăiască și mai
virtuos, văzând pe femeile lor că nu mai au dispoziție. Și cred astfel că ele au
sporit duhovnicește și nu mai doresc lucruri trupești. Firește, pricina este
egoismul femeiesc justificat și invidia lor, datorate sentimentului de
complexitate pe care îl au. Femeia atunci când îl vede pe bărbatul ei că vrea să
ducă o viață duhovnicească, se silește pe sine ca să-1 întreacă. Dar, iartă-mă,
încet bucurii și mai înalte, duhovnicești, și nu le vor mai căuta pe cele
trupești. Soții au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu
transmită patima trupească și copiilor lor. Un copil ai cărui părinți au multă
cugetare trupească are de mic astfel de înclinații, pentru că ia cugetare
trupească de la ei. La început ea este slabă, ca și toate celelalte patimi ce se
moștenesc - ca urzica care, atunci când o plantezi, o poți lua în mână, dar când
se mărește înțeapă - dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are discernământ.
Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie
atunci când ea va crește.
Intervenția rațiunii omenești în voia lui Dumnezeu, cu privire la nașterea de
prunci
De multe ori, destule perechi de soți îmi destăinu-iesc neliniștea lor cu
privire la nașterea de prunci și îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să
facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulți. însă
că am intrat în livezi străine, căci lucrarea monahului este șiragul de metanii
și nu aceste subiecte. Dar ca să nu te mâhnesc, am fost nevoit să-ți scriu
câteva din cele (pe care le știu de departe), care îi chinuiesc pe frații noștri
din lume și prin care dau loc vrăjmașului. Are mare însemnătate și faptul ca
amândoi soții să aibă același temperament. Iar dacă se întâmplă ca unul să aibă
un temperament mai domol și celălalt mai vioi, atunci trebuie să se facă o
jertfă din partea celui mai puternic pentru cel slab, care încet-încet va fi
ajutat să-și dobândească sănătatea sufletească. Și astfel, sănătoși amândoi, să
meargă înainte" (Preot Dionisie Tați "Starețul Paisie", Konița 1995, pp.
176-178).
66
67
ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dumnezeu acest subiect al
nașterii de prunci. Să-și încredințeze viața lor Proniei dumnezeiești și să
nu-și facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijește de
păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii. Era un
marinar care s-a căsătorit la vârsta de douăzeci și opt de ani. Sărac și el,
săracă și fata pe care a luat-o, au închiriat un subsol în care să locuiască.
Tânăra a găsit ceva de lucru și trăiau foarte cumpătat. închipuiți-vă, drept
masă aveau o ladă de fructe, pe care le-au cumpărat o singură dată. După aceea
au dobândit și copii și făceau mari economii ca să-i crească. Și cu toate
acestea, încet-încet s-au căpătuit.
Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte și după aceea se
gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alții spun: "Astăzi
viața este grea. Ajunge un copil, cu toate că și pe acesta îl crești cu destulă
greutate", și nu mai fac alți copii. Aceștia nu-și dau seama cât de mult
păcătuiesc cu această concepție a lor, pentru că nu-și pun nădejdea în Dumnezeu.
Dumnezeu este milostiv și de îndată ce va vedea că nu mai pot face față, nu le
va mai dărui alți copii.
Mulți se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii
și să-i educe creștinește. Nu vor copii mulți, ca să nu aibă necazuri, dar au în
apartamentele lor câini, pisici... Mi-au spus unii că acum5 în America, unii
oameni țin în casele lor în loc
S-a spus în noiembrie 1990.
de câini, un fel de purceluși, care sunt foarte scumpi și nu cresc repede. Au
fost făcuți în așa fel, încât să-i poată ține în apartamentele lor. Nu vor să
aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele, etc, dar să spele porci nu.
Câinele cel puțin este și paznic. Dar ca să ții porci în casă... înfricoșător!
în Australia am văzut6 azile pentru câini, pisici..., chiar și cimitir pentru
animale. Oamenii, așa cum progresează, vor crește șoareci și vor face conserve
din ei pentru a hrăni pisicile, și vor crește iepuri pentru a hrăni câinii, în
timp ce atâția oameni mor de foame. Și ca să vezi, dacă omoară cineva un câine,
se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, firește, și
al cui este câinele... Unde am ajuns?! în vremea noastră omul valorează mai
puțin decât un câine.
Și mă mir cum de unii duhovnici pot spune anumite ciudățenii. Odată niște
închinători care au venit la Colibă m-au întrebat: "Părinte, Sfântul Ioan Gură
de Aur scrie undeva ca soții să nu facă copii?". "Ce sunt acestea pe care le
spuneți? De unde le-ați auzit?", îi întreb. "Părintele cutare ne-a spus'. Mă duc
atunci la acel părinte și-1 întreb: "Ai spus așa ceva?". "Da", îmi răspunde
acela. "Dar unde ai găsit scris asta?" îl întreb din nou. "Sfântul Ioan Gură de
Aur spune aceasta în cuvântul său «Despre Feciorie», îmi răspunde. "Ascultă, îi
spun, eu nu l-am citit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar nu se poate ca el să fi
spus așa ceva, altceva o fi spunând acolo. Adu-mi cartea să văd ce scrie". Acela
6 Starețul a mers în Australia în 1997, în urma invitației făcută de Biserică,
pentru a-i ajuta duhovnicește pe grecii de acolo.
68
69
îmi aduce cartea și-mi arată locul. îl citesc și văd că Sfântul scrie acestea:
"Acum s-au înmulțit oamenii și vi se dă posibilitatea să trăiți și în feciorie.
Nu mai este ca în vechime când trebuiau să lase urmași"7, și nu zice "să nu
nașteți copii". însă acela continua să insiste. Este cu putință ca fiind cleric
și teolog, să spună astfel de lucruri? Pe lângă faptul că vrea să arate că îl
citește pe Sfântul Ioan Gură de Aur, că scrie și lucrări teologice, mai vrea să
fie considerat și un duhovnic bun. Știți ce vătămare pricinuiesc astfel de
interpretări greșite oamenilor care vor să-și odihnească gândul?
Pentru mulți care trăiesc lumește, astăzi familia nu mai are sens. De aceea
tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie își omoară
copiii prin avorturi, și astfel ei singuri își stârpesc neamul lor. Adică ei
singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. în timp ce oamenii credincioși,
care țin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu
este obligat oarecum să-i ajute în acești ani grei prin care trecem. Și vedem
creștini familiști, aducând la viață pe toți copiii dăruiți de Dumnezeu, și
crescându-i în frica Lui. Iar toți acești copii sunt echilibrați, bucuroși, și
sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu. Și de la
neliniștea pentru apropierea sfârșitului lumii, vedem astăzi cum, cu harul lui
Dumnezeu, propășește o generație bună. Diavolul distruge, dar și Bunul Dumnezeu
lucrează și nu va lăsa să dispară neamul nostru.
7 Sfântul Ioan Gură de Aur, "Despre feciorie", XVI, PQ 48, 546.
70
Greutăți în nașterea de prunci
- Părinte, o femeie care nu este ortodoxă, dacă nu
poate dobândi copil, îi este îngăduit, dacă cere, să se
încingă cu panglica ce o atingem de Sfintele Moaște
ale Sfântului Arsenie?8
- Crede cu adevărat în puterea Sfântului sau se
gândește că va fi ajutată în chip magic? Dacă crede în
puterea Sfântului i se îngăduie s-o poarte.
La unele femei care nu pot dobândi copii acționează legile duhovnicești, pentru
că nu au făcut familie la timp. încep să aleagă, zicând: Tiu, acesta este așa,
celălalt altfel", dau apoi o făgăduință cuiva, dar în același timp se uită și la
altul, după aceea spun "nu" celui căruia îi dăduse făgăduința, iar acesta în loc
să considere o binecuvântare faptul că îl lasă înainte de a se căsători, merge
să se sinucidă. Ei, ce fel de familie va face o astfel de tânără? Alte femei nu
pot face copii pentru că în anii tinereții lor au trăit o viață destrăbălată.
Iar altele sunt afectate de alimentație, căci un număr mare de alimente conțin
multe chimicale și hormoni.
Există și perechi care, de îndată ce se căsătoresc, vor să dobândească imediat
copii și dacă întârzie puțin îi cuprinde neliniștea. Dar cum să dobândească
copii
8 Sfântul Arsenie, așa cum se vede din viața lui, în cazurile de sterpiciune
binecuvânta o sforicică și o dădea femeii s-o poarte ca să i se dezlege
sterpiciunea. Starețul ne spunea ca în cazurile asemănătoare să atingem o bucată
de panglică de Sfintele Moaște ale Sfântului Arsenie și să o dăm femeii care are
problema, s-o poarte.
71
când ei sunt plini de neliniște și stres? Dacă vor alunga neliniștea și stresul
și vor pune o bună rânduială duhovnicească în viata lor, atunci vor dobândi
copii.
Uneori Dumnezeu intenționat întârzie să dea copii unei perechi. Ați văzut că
Sfinților părinți Ioachim și Ana, precum și Proorocului Zaharia și Sfintei
Elisabeta abia la bătrânețe le-a dăruit Dumnezeu copil? Și aceasta a făcut-o în
ambele cazuri, pentru a împlini planul său cel din veșnicie de mântuire a
oamenilor.
Soții trebuie să fie totdeauna pregătiți să primească voia lui Dumnezeu în viața
lor. Pe cel care se încrede în Dumnezeu, El nu-1 va lăsa. Moi nu facem nimic
pentru Dumnezeu, iar El face atâtea pentru noi. Cu câtă dragoste și dărnicie ni
le dă pe toate! Există oare ceva pe care Dumnezeu să nu-1 poată face? O pereche
avea cinci copii, care, atunci când s-au făcut mari, au plecat și s-au aranjat
la casele lor, lăsându-i astfel singuri pe părinți. Atunci aceștia au hotărât să
mai facă încă un copil, ca să-1 aibă lângă ei la bătrânețele lor. Cu toate că
femeia era Ia vârsta Ia care nu mai putea face copii și, omenește, aceasta era
cu neputință, aveau însă mare credință în Dumnezeu și de aceea au dobândit un
băiat. Astfel au avut împreună cu ei la bătrânețe pe fiul lor cel mai mic, pe
care l-au crescut și l-au căpătuit apoi și pe el.
Nașterea de prunci nu depinde numai de om, ci și de Dumnezeu. Când Dumnezeu vede
smerenie la perechea care întâmpină greutăți în dobândirea de copii, atunci el
le dă nu numai un copil, ci chiar și mai mulți. însă atunci când vede
încăpățânare și egoism, nu le împlinește cererea lor, deoarece aceasta ar
însemna să-i odihnească în patimile lor. De aceea soții trebuie să se lase cu
totul în voia lui Dumnezeu și să spună: "Dumnezeul meu, Tu te îngrijești de
binele nostru, «facă-se voia Ta»". Și atunci se va împlini ceea ce cer. Deoarece
numai atunci se va face voia lui Dumnezeu când spunem: "facă-se voia Ta" și ne
încredințăm Lui întru toate. însă noi, pe de o parte spunem: "Facă-se voia Ta",
iar pe de alta insistăm să se facă voia noastră. Atunci ce să mai facă Dumnezeu
cu noi?
Cazuri de nerodire
- Părinte, doi soți care au stigmatul anemiei medi-
teraneene ne-au întrebat dacă trebuie să facă copii.
Moi le-am spus să-1 întrebe pe duhovnicul lor.
- Duhovnicii nu pot spune acestor perechi să nu
facă copii. Ci trebuie să le cultive mărimea de suflet,
care să-i îndemne la înfrânare și să-i iconomisească cu
discernământ.
- Părinte există perechi, care, deși trăiesc foarte
duhovnicește și vor să dobândească copii, totuși nu
pot.
- Dumnezeu multora nu le dă copii, pentru ca ast
fel să iubească pe toți copiii din lume ca pe ai lor și
să-i ajute la renașterea lor duhovnicească. Cineva nu
avea copii, dar atunci când ieșea din casă, toți copiii
din vecini alergau lângă el și îl înconjurau cu multă
dragoste. Nu-1 lăsau să meargă nici la serviciu Vedeți,
Dumnezeu nu i-a dat acestuia copii, dar i-a hărăzit
binecuvântarea ca toți copiii din vecinătate să-1
72
73
iubească ca pe un părinte, și să-i ajute duhovnicește după puterea lui.
Judecățile lui Dumnezeu sunt adânc de nepătruns.
Alteori Dumnezeu nu dă copii pentru a se aranja și vreun orfan. Cândva, am
cunoscut un creștin bun, care exersa profesia de judecător. Odată, când am
trecut prin orașul în care locuia, l-am vizitat și multa lui bunătate m-a
înduplecat să rămân o zi la el. Am cunoscut-o și pe soția lui, care și ea îi
semăna soțului ei în virtute. De la soție am aflat despre viața duhovnicească a
soțului ei, iar de la el despre starea duhovnicească a soției. Mai târziu am
aflat despre ei și de la alți mulți creștini, care i-au cunoscut și care s-au
împărtășit de facerile lor de bine. Acest om al lui Dumnezeu își îndeplinea în
mod corect profesia de judecător. Dacă vedea că cineva era escroc, nu numai că
nu-i primea dosarul, ci îl și mustra cu asprime pentru a-și reveni. Dacă vedea
pe unul că era vinovat, dar se caia, încerca să aranjeze cumva lucrurile sau
să-i micșoreze pedeapsa. Dacă vedea că este sărac și nedreptățit, nu lua deloc
bani de la el, și încerca să-1 îndreptățească la judecată. Trăia foarte simplu
și puținii bani pe care-i câștiga îi ajungeau, chiar și pentru a ajuta familii
sărace. Casa judecătorului credincios era cu adevărat o oază duhovnicească în
Sahara orașului. Acolo se adunau oameni îndurerați, săraci, fără serviciu, cu
probleme familiare, pe care îi sprijinea ca un părinte bun. Avea și cunoscuți în
diferite posturi, și pe oricare dintre ei îl ruga să ajute pe cineva pentru loc
de muncă, boală, etc, niciunul nu-i spunea "nu", pentru că toți îl iubeau și îl
prețuiau. Tot
astfel lucra și femeia lui. Ajuta copii săraci sau tineri care aveau greutăți cu
studiile lor, și toți o aveau ca pe o mamă. La un moment dat ea mi s-a plâns,
spunân-du-mi: "Părinte, atunci când m-am căsătorit, îndată mi-am lăsat
serviciul, căci am fost profesoară, deoarece m-am gândit că astfel voi putea fi
o mamă mai bună. Am cerut de la Hristos să-mi dea și până la douăzeci de copii,
dar, din nefericire, nu mi-a dat niciunul". Atunci i-am spus: "Soră, tu ai mai
mult de cinci sute de copii și încă te mai plângi? Hristos a văzut intenția ta
cea bună, și te va răsplăti pentru ea. Acum când ajuți pentru renașterea
duhovnicească a atâtor copii, te faci o mamă mai bună decât multe mame și le
depășești pe toate femeile cu mulți copii. Vei avea și cea mai mare răsplată,
pentru că, prin renașterea lor duhovnicească, copiii se asigură duhovnicește în
viața veșnică". După un timp au adoptat și o fată, căreia i-au dat toată averea
lor. Iar ea purta grijă de ei și după ce bătrânii au murit, s-a dus la
mănăstire, cu toate că și casa lor era ca o mănăstire, căci în ea se citeau
toate slujbele. La vecernie și pavecerniță veneau și alți frați în Hristos, iar
miezonoptica și utrenia le citeau ei trei. Aceste suflete binecuvântate au
odihnit multe suflete îndurerate. Dumnezeu să-i odihnească și pe ei.
De aceea spun că cel mai mare și cel mai bun părinte este cel care s-a renăscut
duhovnicește pe sine însuși și ajută și pentru renașterea duhovnicească a
copiilor din toată lumea, pentru a-i ajuta astfel să ajungă în Rai.
- Părinte, unii soți care nu pot face copii se gândesc să înfieze vreun copil.
- Da, este mai bine să înfieze. Nu trebuie să insiste,
căci ce vrea omul nu este întotdeauna și voia lui Dum
nezeu.
- Părinte, părinții adoptivi trebuie ca la o anumită
vârstă a copilului să-i spună că este înfiat?
- Ei, cel mai bine este să-i spună copilului la o anu-
mită vârstă. Dar ceea ce are mai mare valoare este
să-1 iubească mult și cum trebuie pe copil. Există copii
care trăiesc cu părinții lor firești, dar iubesc mai mult
pe alți oameni pentru că părinții lor nu au dragoste.
Familiile cu mulți copii
Dumnezeu iubește și poartă de grijă mai mult de perechile care au mulți copii.
într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se
dezvolte normal, atâta timp cât părinții le dau o educație bună. Căci un copil
îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă
de grijă de cel mai mic, etc. Există sentimentul de dăruire și trăiesc într-o
atmosferă de jertfire de sine și dragoste. Cel mic îl și iubește, dar îl și
respectă pe cel mare. într-o familie cu mulți copii acestea toate se cultivă în
chip firesc.
De aceea, atunci când în familie sunt doar unul sau doi copii, părinții trebuie
să fie foarte atenți cum să-i crească. De obicei părinții acestor copii caută să
nu le lipsească nimic, iar ei, având de toate, se netrebnicesc cu desăvârșire.
Ia uită-te la o fată singură la părinți și
76
care le are pe toate. Are și servitoarea ei, care-i aduce mâncarea la ora fixă,
care-i va aranja și camera, etc. Servitoarea este plătită, dar și sporește
duhovnicește, deoarece se dăruiește pe sine, se jertfește, în timp ce aceea,
dacă nu va face nici cea mai mică jertfire de sine, va rămâne buștean. Eu
recomand tinerilor să-și ia soții din fetele familiilor numeroase, deoarece
copiii care cresc cu lipsuri materiale se obișnuiesc cu jertfirea de sine, și
astfel se gândesc cum să-i ajute pe părinții lor. Iar lucrul acesta rar îl
întâlnești la copiii deprinși cu traiul bun.
Părinții cu mulți copii au o inimă bună. Mi-aduc aminte că în timpul ocupației
germane, printre vecinii noștri era un copil orfan care rămăsese complet singur.
Unui familist sărac, cu zece copii, i s-a făcut milă de el, 1-a luat în casa sa
și 1-a crescut și pe acela împreună cu copiii Iui. Și știți ce binecuvântare a
primit după aceea acel om de la Dumnezeu! Oare, Dumnezeu l-ar fi lăsat neajutat
pe acela ce avea o astfel de mărime de suflet?
Se poate ca unul cu mulți copii să înfrunte la început multe greutăți, dar
Dumnezeu nu-1 va lăsa. Să vă spun un caz. Un familist care avea șase copii mi-a
cerut odată să fac rugăciune pentru ei, ca să nu-i scoată proprietarii din casă.
Din păcate, mulți proprietari preferă să-și închirieze casa lor la doi oameni și
cinci câini sau pisici care o murdăresc, și nu vor s-o închirieze la familii cu
mulți copii, ca să nu le strice, chipurile, casa. Așadar acest familist obosise,
sărmanul, fiind alungat dintr-o casă în alta, grăbindu-se să
77
închirieze înaintea altuia în altă parte, ostenindu-se să transporte lucrurile
și copiii din casă în casă. Lucra din greu ca să-și economisească cele absolut
necesare pentru familie și nu se târguia pentru chirie, numai ca să fie lăsat de
proprietar mai mult timp în casă, pentru a nu se chinui cu mutările, dar nici
așa nu era îngăduit. Când am auzit aceasta mi s-a făcut milă de el și i-am spus:
Tiu te mâhni. Dumnezeu se va îngriji și de copiii tăi. El este Creatorul, Cel
care le dă copiilor ceea ce este mai important, adică sufletul. Voi, ca
împreună-creatori cu El, le dați numai trupul. Așadar Dumnezeu se îngrijește de
copii mai mult decât voi", fiu au trecut două-trei luni, când într-o zi vine la
mine și-mi spune: "Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu mi-a rânduit și casă și-mi
prisosesc și destui bani". L-am întrebat ce s-a întâmplat, iar el mi-a povestit
următoarele: "Odată am vrut să merg în satul natal și așa cum așteptam la
autogara să vină autobuzul, se apropie de mine un vânzător de bilete de loterie
și mă îndeamnă să cumpăr. Eu însă nu am vrut să iau, deoarece conștiința de
creștin nu-mi îngăduia. Dar după ce acela s-a îndepărtat puțin, m-am gândit că
poate se află într-o mare sărăcie și i-am strigat să aștepte. Am scos bani
pentru un bilet și i-am dat, fără să iau biletul. Dar acela fiind cinstit, nu a
primit aceasta. Atunci neștiind ce să fac, dar dorind totuși să-1 ajut, i-am
spus: "Dă-mi un bilet. Poate îmi va trebui". Și astfel am luat un loz cu scopul
de a-1 bucura pe acela și nu pe mine, căci eu mă mâhnisem puțin, deoarece îmi
călcasem rânduiala. Dar cu lozul acela am câștigat o mare sumă de bani. Cu o
parte din ei mi-am cumpărat o casă. O altă parte
78
i-am lăsat pentru întreținerea copiilor, iar o altă parte i-am pus într-un plic
pe care l-am lăsat în căsuța poștală a vânzătorului de lozuri, deoarece în mână
nu i-ar fi primit sub nici un chip". Este uimitor cum lucrează dragostea lui
Dumnezeu pentru cei cu mărime de suflet.
Avorturile sunt un păcat înfricoșător
- Părinte, o oarecare femeie de patruzeci de ani,
care are copii mari, este însărcinată în luna a treia.
Bărbatul ei o amenință că va divorța dacă nu face
avort.
- Dacă va face avort, vor plăti ceilalți copii cu boli
și accidente. Astăzi părinții își omoară copiii prin avor
turi și nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai demult
dacă se năștea un copil bolnav, îl botezau, iar dacă
murea, pleca îngeraș. Dar părinții aceluia rămâneau cu
alți copii sănătoși și astfel aveau binecuvântarea lui
Dumnezeu. Astăzi, însă, părinții își omoară copiii
sănătoși cu avorturile și țin în viață pe cei bolnăvicioși.
Apoi aleargă în Anglia și America să-i vindece. Iar
acești copii, dacă vor trăi, vor face familie și poate să
dea naștere la alți copii bolnavi. în timp ce, dacă ar fi
făcut și alți copii, nu ar fi alergat atât de mult pentru
unul, pentru cel bolnav, și nu s-ar fi mâhnit atât de
mult dacă ar fi murit, căci ar fi plecat îngeraș de aici.
- Părinte, am citit undeva că în fiecare an, în întrea-
ga lume, se fac cinci milioane de avorturi și două sute
79
de mii de femei mor din cauza întreruperilor de sarcină pe care le fac9.
- Îi omoară pe copii, pentru că, așa cum spun ei, dacă se va înmulți lumea,
oamenii nu se vor putea întreține și nu vor avea ce să mănânce. Există atâtea
suprafețe necultivate, atâtea păduri, care, în putină vreme, cu mijloacele care
există astăzi, ar putea să le facă, de pildă, plantații de măsline, și să le dea
celor ce nu au proprietăți. Ei spun că nu taie copaci, deoarece nu va mai exista
apoi oxigen, însă măslinii tot copaci sunt. în America ard grâul, iar în Grecia
aruncă fructele, etc, în gropi de gunoi, în timp ce în Africa oamenii mor de
foame. Atunci când în Etiopia mureau oamenii de foame pentru că era mare secetă,
i-am spus unui oarecare cunoscut, care era armator și ajuta în astfel de cazuri,
să meargă Ia o astfel de groapă de gunoi, să-i roage să-1 lase să încarce un
vapor de fructe și să-1 ducă acolo în dar. însă sub nici un chip nu i-au dat
voie.
Câte mii de embrioni mor în fiecare zi! Avortul este un păcat înfricoșător. Este
o ucidere, și încă una mare, căci copiii mor nebotezati. Părinții trebuie să
înțeleagă că viața începe în clipa zămislirii.
într-o noapte. Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoșătoare vedenie, care mi-a
arătat care este soarta acelor copii. Era în noaptea spre Marțea Luminată.
Aprinsesem două lumânări în două tinichele, așa cum obișnuiesc să fac chiar și
atunci când dorm, pentru cei ce suferă sufletește și trupește, vii și morți. La
ora
S-a spus în 1980.
douăsprezece, în miezul nopții, în timp ce rosteam rugăciunea lui lisus, văd un
ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să
crească. Eu stăteam în afara ogorului și aprindeam lumânări pentru cei morți, pe
care le lipeam de zidul împrejmuitor. în partea stângă era un teren viran, plin
de stânci și văgăuni, care se mișcau mereu din pricina unui vuiet puternic
alcătuit din mii de țipete sfâșietoare, care-ți rupeau inima. Chiar și cel mai
împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. în timp ce sufeream din
pricina acelor țipete sfâșietoare și mă întrebam de unde provin și ce înseamnă
toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: "Ogorul cu grâu,
care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele morților care vor învia.
Iar în locul care se cutremură de țipetele sfâșietoare, se află sufletele
copiilor care au fost omorâți prin avorturi". După această vedenie mi-a fost cu
neputință să-mi revin multă vreme, din pricina marei dureri ce am simțit-o
pentru sufletele acelor copii. Mu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea,
cu toate că eram istovit de oboseală.
- Părinte, se poate face ceva pentru a se abroga
legea cu privire la avorturi?
- Se poate, dar trebuie să se miște puțin guvernul,
Biserica, etc, astfel încât lumea să fie informată
despre consecințele ce le va avea subnatalitatea.
Preoții să explice lumii că legea pentru avorturi este
împotriva poruncilor evanghelice. La fel și medicii să
vorbească despre pericolele prin care trece femeia
care face avort. Vezi, europenii au avut noblețea și au
lăsat-o
80
81
moștenire copiilor lor. Noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o și nu am
lăsat-o moștenire generației următoare, de aceea acum legiferăm avorturile,
căsătoria civilă, etc.
Atunci când un om încalcă o poruncă a Evangheliei, responsabil este numai el.
Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea
statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul, ca să se îndrepte.
CAPITOLUL 2
Rolul mamei în educația copiilor
Dragostea mamei
Părinte, ne-ati spus odată că omul crește și se maturizează prin dragoste.
- Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-1 iubească mai mult decât
pe sine. Mama își iubește copiii mai mult decât pe ea însăși. Rămâne flămândă
pentru a-și hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilașii se
hrănesc trupește, iar mama duhovnicește. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp
ce mama cu veselia duhovnicească.
O tânără, înainte de a se căsători, poate dormi dimineața chiar și până la ora
zece și poate dori ca și ceașca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef
să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, și vrea ca toți să poarte grijă de
ea. Are pretenții de la mama, pretenții de la tata, iar ea își caută de huzurul
ei. Deși există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primește
mereu ajutor și binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei și de la frații ei.
însă din clipa în care
82
83
devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se
încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngrețoșa
atunci când atingea ceva murdar și se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă,
atunci când se murdărește copilul și trebuie să-1 curețe, ai zice că ia în
mână... marmeladă. Nu se îngretoșează. Mai înainte dacă o deșteptai, striga de
ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu
doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijește pe copil și se bucură. De
ce? Pentru că încetează de a mai fi copil. A devenit mamă și a venit vremea
jertfei, a dragostei.
Mama ajunge să aibă mai multă dragoste și jertfire de sine decât tatăl, deoarece
tatălui nu i se dau multe ocazii ca să se jertfească. Mama se chinuiește, se
ostenește mai mult cu copiii, dar în același timp "se încarcă" de har prin grija
față de ei. Dăruiește continuu, de aceea și primește mereu. Tatăl nici nu se
chinuiește atât de mult cu copiii, dar nici nu se "încarcă", de aceea și
dragostea lui nu este ca aceea a mamei.
Câte mame nu vin și mă roagă cu lacrimi: "Părinte, fă rugăciune pentru copilul
meu". Ce agonie au, sărmanele! însă puțini tați îmi spun: "Fă rugăciune,
deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greșit". Chiar și astăzi o mamă, cu
multă nerăbdare, sărmana, își împingea copiii - opt avea - și îi punea în șir,
ca să ia toți binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut ușor lucrul acesta. Și Rusia
tot prin mame a fost salvată, îmbrățișarea tatălui este seacă atunci când nu are
harul lui Dumnezeu. în timp ce sânul mamei, chiar și atunci când nu are
Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubește pe tatăl său și îl respectă, dar prin
afecțiunea și gingășia mamei i se mărește și mai mult dragostea față de tatăl
său.
Punerea în valoare a nerodirii
Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se
chinuiește. Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o
funcție înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă
mare în care locuiau și avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piață să
cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu știa să o
facă. Telefona și îi aducea mâncare gata pregătită. Avea de toate și totuși se
chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă și de aceea
se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleșeau
gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei își aducea de lucru
acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă timpul. Sărmanul se
plictisise de ea, și ar fi vrut să plece, însă trebuia să-și termine lucrul său.
Atunci când am întâlnit-o, i-am spus: "De ce stai toată ziua în casă și
mucezești? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi". "Unde să mă duc,
Părinte? m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu". "Atunci să faci
următorul lucru: să citești Ceasul întâi la vremea lui,
84
85
Ceasul al treilea la vremea lui10, etc. și să faci și câte o metanie". "Mu pot"
îmi spune. "Ei, atunci să citești Viețile Sfinților". I-am spus să citească
viețile tuturor femeilor care s-au sfințit, cu gândul că astfel se va folosi.
Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se
netrebnicise cu desăvârșire. Motor rezistent, dar cu uleiurile înghețate. Prin
toate acestea vreau să arăt că inima femeii se netrebnicește, atunci când
dragostea sădită în firea ei nu află ieșire. Și uită-te la al i cu cinci-șase
sau opt copii, pe deasupra și foarte săracă, dar care se bucură. Are și noblețe
și bărbăție. Dar de ce oare? Pentru că și-a aflat menirea. Mi-a făcut o
deosebită impresie cazul unui cunoscut de al meu care avea două surori. Una s-a
căsătorit de foarte tânără și a dobândit și mulți copii. Se jertfea mereu. Mai
cosea și la mașină și din ce câștiga dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile
mai înainte a venit aici și mi-a spus: "Acum am și nepoței!", și îi tresaltă
inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu și-a pus în valoare în chip
duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea și a devenit... nu mă întreba! O
făptură netrebnică. Se plictisise chiar și de viață. Aștepta ca bătrâna ei mamă
să o slujească și tot nemulțumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate
acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a
devenit mamă și nici nu a
Slujba Ceasurilor se săvârșește pentru sfințirea orelor, în care a fost
împărțită ziua în timpul Imperiului Roman. Ceasul întâi se citește la ora șase
dimineața, Ceasul al treilea la ora nouă dimineața, Ceasul al șaselea la ora
doisprezece, la amiază și Ceasul al nouălea la ora trei după-amiază.
pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au
nevoie.
De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie.
Bărbatul, chiar și atunci când nu și-ar cultiva dragostea, nu suferă mare
pagubă. Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează
corect, este o mașină care funcționează, dar nu are materia primă pe care să o
prelucreze și astfel merge în gol zguduindu-se pe sine și zguduind și pe alții.
Puterea mamei de a rezista
- Părinte, Sfântul Nectarie, într-o epistolă către
monahii, le scrie să nu uite că sunt femei și de aceea
să încerce să imite pe Cuvioase, iar nu pe Cuvioși1'. De
ce spune aceasta? Oare pentru că femeile nu au rezis-
tență?
- Cine? Femeile să nu aibă rezistență? Eu m-am
minunat de multa lor rezistență. Femeia poate fi mai
slabă cu trupul, poate avea mai puține puteri trupești
decât bărbatul, dar cu inima ce o are, dacă o pune în
lucrare, are o astfel de rezistență, încât întrece și pute
rea bărbătească. Bărbatul are putere trupească, dar nu
are inima pe care o are femeia. Iată, odată a venit la
Colibă o pisică cu pisoii ei. Era atât de slabă, încât pân-
tecele i se lipise de spate. într-o zi a trecut pe acolo un
câine mare de vânătoare. Motanul pe care îl aveam la
1' Sfântul Nectarie, episcopul Pentapolei, "35 de epistole pastorale", epistola
26, editura "Y7rakon" , Atena, 1993, p. 123.
86
87
Colibă a luat-o la fugă. însă pisica s-a ridicat în picioare, s-a încordat, s-a
înfuriat, fiind gata să se repeadă asupra câinelui. M-am mirat, cum de avea
atâta curaj. Vezi, trebuia să-și apere puii ei.
Pe mamă o doare pentru copiii ei, se ostenește, dar nu simte oboseala. Se
silește pe ea însăși, dar fiindcă își iubește copiii și casa, pe toate le face
cu bucurie. Mai mult se obosește unul care stă întins toată ziua, decât ea.
Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era
foarte departe de casă; trebuia să facă mâncare, să facă pâine, să spele rufele,
să meargă și la ogor. Adică făcea toate treburile, ne avea și pe noi care o
zăpăceam și pe lângă toate acestea trebuia să facă și judecată" atunci când ne
certam. însă spunea: "Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe
toate, fără murmur". Iar aceasta o spunea din toată inima, deoarece își iubea
casa și copiii ei și nu se descuraja din pricina treburilor, ci pe toate le
făcea cu bucurie.
Și cu cât trec anii, cu atât mai mult mama își iubește casa. Cu toate că
înaintează în vârstă, ea se jertfește tot mai mult, ca să-și crească și nepoțeii
ei. Și deși puterile ei trupești se împuținează, dar fiindcă ceea ce face, face
cu toată inima, ea are mai mult curaj decât în tinerețile ei, mai mult curaj
chiar și decât bărbatul ei.
- Părinte, dar și în boli femeia are mai multă tărie
sufletească decât bărbatul.
- Știi ce se întâmplă? Mama înfruntă de multe ori
boala prin bolile copilului ei, dobândind astfel multă
experiență. își aduce aminte de câte ori s-a ridicat și a
coborât temperatura. A văzut pe copil cum se îneacă sau leșină, dar care își
revine cu una-două lovituri, etc. Bărbatul nu le vede pe acestea și nu are
astfel de experiențe. De aceea dacă l-ar vedea vreodată pe copil că are
temperatură, sau puțin palid la față, intră în panică și strigă: "Moare copilul!
Ce să facem acum? Alergați și chemați medicul!".
Purtarea sarcinii și alăptarea
Educația copilului începe încă din perioada sarcinii. Dacă mama care poartă în
pântece se supără și se mâhnește, atunci și fătul se tulbură în ea. Iar dacă
mama se roagă și trăiește duhovnicește, copilașul din pântecele ei se sfințește.
De aceea, femeia atunci când este însărcinată trebuie să rostească rugăciunea
lui Iisus, să citească puțin din Evanghelie, să psalmo-dieze, să nu-și
pricinuiască neliniști, dar și ceilalți să caute să nu o mâhnească. Făcând
astfel copilul care se va naște va fi sfințit, iar părinții nu vor avea probleme
cu el, nici când este mic, nici când va crește mare.
Apoi, după ce se va naște copilul, mama trebuie să-1 alăpteze cât poate mai
mult. Laptele mamei dă sănătate copiilor ei. Prin alăptare copiii nu sug numai
lapte, ci și dragoste, afecțiune, mângâiere, siguranță, dobândind astfel un
caracter puternic. Dar și pe mamă o ajută alăptarea. Atunci când mamele nu-și
alăptează copiii, se creează anomalii în organismul lor, care pot duce chiar și
la extirparea sânului.
88
89
Mai demult o mamă putea alăpta și copilul vecinei, dacă aceea nu avea lapte.
Acum însă multe mame se îngreuiază să-și alăpteze chiar și propriii lor copii.
Mama care se lenevește și nu-și alăptează copilul transmite această lenevire și
copilului ei. Mai demult cutiile cu lapte concentrat aveau pe ele o etichetă cu
o mamă care ținea la sânul ei un copil. Acum însă au o mamă care tine în brațe
niște flori. Mamele nu-și mai alăptează copiii, și astfel aceștia cresc fără
mângâierea mamei. Și atunci cine le va da afecțiune și dragoste? Cutia cu
laptele de vacă? Copiii sug din sticla "înghețată" și astfel îngheață și inima
lor. Apoi, după ce cresc mari, caută mângâiere în sticla de la tavernă. Beau ca
să-și uite stresul, și astfel devin alcoolici. Dacă copiii nu vor primi
afecțiune, nu vor avea de unde să dăruiască afecțiune, și astfel se transmit mai
departe patimile părinților. Apoi vin mamele la mine și-mi spun: "Părinte, fă
rugăciune, căci îmi pierd copilul!".
Mame cu servici
- Părinte, este bine ca femeia să lucreze?
- Ce spune bărbatul ei?
- El o lasă să facă ceea ce o odihnește sufletește.
- O tânără care a studiat și a început să lucreze
înainte de a se căsători, cu greu își va lăsa serviciul
atunci când va deveni mamă, pentru a se dărui copi
ilor ei. în timp ce alta care nu a studiat și are serviciu
simplu, mult mai ușor îl poate lăsa.
- Părinte, dacă femeia nu are copii, cred că servi
ciul o ajută.
- Adică, dacă nu are copii, trebuie neapărat să aibă
un servici? Mu există oare atâtea lucruri pe care să le
poată face? Desigur, dacă are copii, cel mai bine este
să stea acasă. Căci altfel cum vor fi ajutați copiii?
- Părinte, multe femei spun că nu o pot scoate la
capăt și de aceea sunt nevoite să lucreze.
- Mu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor,
video, mașină personală, etc, și de aceea trebuie să
lucreze, neglijându-și și chiar pierzându-și în felul aces-
ta copiii. Dacă va lucra numai tatăl și se vor limita
numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o
problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că,
chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi
și-și va pierde sensul ei adevărat. Și atunci copiii ce să
mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi și mamele mai
odihnite și s-ar bucura și copiii. Cineva știa șapte limbi,
iar femeia lui se silea să învețe patru, dădea și lecții și
lua și medicamente, ca s-o scoată la capăt. Copiii lor
s-au născut sănătoși, dar crescând, s-au vătămat. Apoi
au urmat psihanalize, etc... De aceea le spun mamelor
să-și simplifice viata lor, pentru a se putea ocupa mai
mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva
este să aibă și o altă preocupare în casă și să se
îndeletnicească cu ea atunci când se obosește cu copi-
ii. Atunci când mama este în casă, îi poate suprave-
ghea pe copii, rânduiește cum trebuie lucrurile și ast-
fel se evită multe necazuri.
Astăzi copiii nu se satură de dragostea mamei și nici nu învață limba maternă,
pentru că mama
90
91
lipsește, fiind toată ziua la serviciu și-și lasă copiii cu femei străine. De o
mie de ori o duc mai bine copiii de la creșă, unde se află și vreo educatoare cu
dăruire, care să le arate puțină afecțiune, decât copiii pe care îi părăsesc
părinții și sunt îngrijiți de o femeie plătită. Și după aceea ce se întâmplă?
Cel care nu are o mamă, are o grămadă de doici.
Grija pentru casă și viața duhovnicească a mamei
- Părinte, cum își poate rândui o femeie treburile
ei, astfel încât să aibă timp și pentru rugăciune? Adică
ce raport trebuie să existe între lucru și rugăciune?
- De obicei femeile nu au măsură la treburi. Vor
mereu să înceapă treburi noi. Și deși au o inimă mare
și ar fi putut să facă o gospodărie foarte bună în sufle
tul lor, își cheltuiesc inima cu lucruri neînsemnate. Să
presupunem că avem un pahar cu modele frumoase,
cu linii, etc. Și dacă nu ar avea linii, paharul tot și-ar
face treaba lui. însă femeile merg la magazin și încep:
Tiu, vreau ca liniile să fie până sus", Tiu așa, ci așa". Și
dacă paharul mai are și vreo floare pe el, ei atunci să
vezi ce le saltă inima. în felul acesta femeia își distruge
dinamismul ei. Rar vei găsi vreun bărbat să dea atenție
la astfel de lucruri. Și dacă, de pildă, o lampă de birou
este cafenie sau neagră, nici o atenție nu dau bărbații
la aceasta. Dar femeia vrea ceva frumos, se bucură, își
dăruiește o bucată de inimă acestui lucru, altă bucată
altui lucru. Iar pentru Hristos ce va mai rămâne?
Căscaturile în vremea rugăciunii din pricina oboselii. Cu cât se depărtează
inima femeii de lucrurile cele frumoase, cu atât se apropie mai mult de Hristos.
Iar când inima este dăruită lui Hristos, atunci ea are mare putere. Zilele
acestea am văzut un suflet care se dăruise cu desăvârșire lui Dumnezeu. Puteai
vedea cum ardea înlăuntrul ei o flacără dulce. Le ia pe toate în serios. Deși
era cu totul lumească, dar având intenție bună, într-o bună zi i s-a aprins
înlăuntrul ei scânteia credinței.
Podoabele de aur, obiectele de lux, toate le-a aruncat. Acum trăiește într-o
mare simplitate. Se nevoiește, face lucrare duhovnicească. Dacă ați ști ce
jertfire de sine are! I-a invidiat pe Sfinți în sensul cel bun. Să vedeți cât de
mult se roagă cu rugăciunea lui Iisus, ce posturi ține, câți psalmi citește!...
Uimitor! Ea se hrănește acum din nevoință.
- Părinte, o mamă mi-a spus: "Sunt slabă trupește
și mă obosesc repede, nici treburile nu apuc să le ter-
min și nici timp pentru rugăciune nu-mi rămâne".
- Să-și simplifice viața, ca să-i rămână timp și pen-
tru rugăciune. Căci în felul acesta ea poate spori mult
duhovnicește. Dacă o mamă și-a simplificat viața ei,
dar se ostenește pentru că are mulți copii, atunci este
îndreptățită să spună "sunt obosită". Dar dacă își pierde
timpul căutând să-și aranjeze casa cât mai frumos pen-
tru străinii care o vor vizita, atunci ce să mai spui?
Unele mame, pentru a le avea pe toate aranjate în
casă, își constrâng atât de mult copiii, încât nu-i lasă
nici măcar să miște un scaun sau o pernă. Le impun
disciplină militară și astfel copiii, deși se nasc sănătoși,
92
93
din păcate cresc vătămați. Un om inteligent, dacă va vedea într-o casă cu mulți
copii toate lucrurile puse la locul lor, va trage concluzia că, sau copiii sunt
vătămați la minte, sau mama este barbară și le impune disciplină militară. Le-a
băgat frica în suflet și de aceea copiii se tem să se joace. Odată am mers la o
casă cu mulți copii. Câtă bucurie mi-au pricinuit copiii cu neorânduielile lor
copilărești, care stricau ordinea lumească - adică Fiecare lucru să fie pus la
locul lui. Dar tocmai aceasta este cea mai mare neorânduială, care îl obosește
mult pe omul contemporan.
Mai demult nu existau cărți duhovnicești, pentru a se folosi mamele din cititul
lor. Astăzi, însă, există o grămadă de cărți patristice, o mulțime de traduceri,
dar, din păcate, cele mai multe mame se ocupă sau cu lucruri de nimic, sau
lucrează pentru a face față cheltuielilor.
Este mai bine ca mama să se ocupe de educația copiilor, decât să se preocupe în
mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neînsuflețite. Să le vorbească
despre Hristos, să le citească viețile sfinților și o dată cu aceasta să se
ocupe și de curățirea sufletului ei, pentru a străluci duhovnicește. Viața
duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot și sufletele copiilor ei. Astfel și
copiii ei vor trăi bucuroși și ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos
înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un "Sfinte
Dumnezeule...", atunci cum se vor sfinți copiii?
- Părinte, dar atunci când mama are mulți copii și multe treburi de făcut?
- Atunci când mama face treburi în casă, nu se poate ruga în același timp? Pe
mine mama mea m-a învățat să rostesc rugăciunea lui Iisus. Atunci când noi, ca
niște copii ce eram, făceam vreo neorânduială și era gata să se mânie, o auzeam
spunând: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!". Când băga pâinea în cuptor,
spunea: "în numele lui Hristos și al Maicii Domnului". Iar când frământa și
gătea, rostea mereu rugăciunea. în felul acesta se sfințea și ea, se sfințeau și
pâinea și mâncarea, se sfințeau și cei care le mâncau.
Câte mame care au avut viață sfântă, nu au avut și copii sfințiți! Iată, așa a
fost și mama Starețului Hagi-Gheorghe. Chiar și laptele acestei mame
binecuvântate, pe care îl sugea Gavriil - numele de botez al Starețului
Hagi-Gheorghe - era ascetic. Ea a dobândit doi copii, după care a trăit cu soțul
ei în curăție și dragoste frățească. încă de mică avea duh ascetic, pentru că
avea o soră călugăriță, pustnică, pe care o cerceta adeseori, mergând la ea
chiar și cu copiii ei. Tatăl lui Gavriil a fost și el un om evlavios și se ocupa
cu negoțul și de aceea cea mai multă vreme o petrecea în călătorii. Iar acesta a
fost un prilej pentru mama Starețului să trăiască simplu, să nu "se îngrijească
și să se silească la multe"12, să-1 ia și pe copil la privegherile pe care le
făcea împreună cu alte femei, fie în peșteri, fie în bisericuțele din afara
satului. De aceea a ajuns el la o măsură atât de mare de sfințenie13.
12 Cf. Le. 10, 41.
13 Vezi Starețul Paisie Aghioritul, Cuviosul Hagi-Qheorghe,
Schitul Lacu, București, 1999.
94
95
Evlavia mamei are mare însemnătate. Dacă mama are smerenie, frică de Dumnezeu,
toate lucrurile din casă merg bine. Cunosc mame tinere ale căror fețe
strălucesc, deși nu au fost ajutate de nicăieri. După copii îmi dau seama în ce
stare duhovnicească se află mamele lor.
CAPITOLUL 3
Responsabilitatea părinților pentru educația copiilor
Părinții să-și încredințeze copiii lui Dumnezeu
umnezeu a dat primilor zidiți, lui Adam și Evei, marea binecuvântare de a deveni
împreună-creatori cu El. în continuare părinții, bunicii, etc. sunt și ei
împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.
Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci
când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziție un înger pentru a-1
apăra. Așadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor și de
părinții lui. îngerul păzitor este întotdeauna lângă el și îl ajută. Cu cât
crește copilul, cu atât părinții sunt eliberați de responsabilități. Dacă
părinții mor, atunci Dumnezeu de sus și de aproape, precum și îngerul păzitor de
aproape, continuă să-1 ocrotească necontenit pe copil.
Părinții trebuie să-i ajute duhovnicește pe copiii lor încă de când sunt mici,
pentru că atunci metehnele lor
96
97
sunt mici și ușor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojește
ușor, atunci când îl razi puțin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuțitul
pentru a-1 curăța, iar dacă este și puțin stricat, trebuie să tai mai în adânc.
Atunci când copiii sunt ajutați de mici și se umplu de Hristos, vor fi lângă El
totdeauna. Și chiar dacă ar devia puțin atunci când vor crește, datorită vârstei
sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăși se vor întoarce la El. Pentru că frica
de Dumnezeu și evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu
este cu putință să fie uitate vreodată.
Apoi, în perioada adolescenței, care este vârsta cea mai grea, grija părinților
pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ține la școală și îi vor
căsători. Atunci părinții să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce
nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredințeze Atotputernicului
Dumnezeu. Când părinții își încredințează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El
este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omenește. Dacă, de
pildă, copiii nu ascultă, să-i încredințeze lui Dumnezeu, iar nu să caute
diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dumnezeu: "Dumnezeul meu,
copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!".
Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o
cunoșteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea
numai pe copiii cei mai mari. "Unde sunt cei mici?" o întreb. "Acasă, Părinte,
îmi răspunde. Fiind o zi așa de mare am vrut să venim la priveghere și m-am
sfătuit cu soțul: «Deoarece mergem la priveghere și nu la dis-
tracții, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe micuții noștri»". Rar mai
întâlnești astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, așa cum a
dispărut încrederea copiilor în părinți, tot astfel a dispărut și încrederea
părinților în Dumnezeu. Și auzi adeseori pe mulți părinți spunând: "De ce tocmai
copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică". Și
aceasta se întâmplă pentru că părinții nu-I dau lui Hristos șurubelnița ca să le
strângă puțin copiilor lor vreun șurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe
toate. Și cu toate că există Dumnezeu, Care ocrotește copiii, și îngerul lor
păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i și el la rândul său, părinții se
neliniștesc până se îmbolnăvesc. Și deși sunt oameni credincioși, se comportă ca
și când nu ar exista Dumnezeu și înger păzitor, împiedicând astfel intervenția
dumnezeiască. în timp ce ar trebui să se smerească și să ceară ajutor de la
Dumnezeu și atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.
Renașterea duhovnicească a copiilor
- Părinte, pentru educația copiilor sunt răspunză-
tori numai părinții?
- Cea mai mare răspundere o au părinții, pentru că,
potrivit cu educația ce o vor da copiilor lor, aceștia vor
deveni clerici buni, dascăli buni, etc. și vor ajuta și ei
la rândul lor atât pe copiii lor, cât și pe ceilalți. Iar din
tre părinți mama are răspundere mai mare pentru
educația copiilor.
98
99
Dacă părinții, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se
roagă, trăiesc duhov-nicește, copilul se va naște sfințit. Iar în continuare,
dacă îl vor ajuta duhovnicește, va deveni un om sfințit și va ajuta societatea,
fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere, etc.
Cu toții trebuie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiți și astfel să
rămână puțin aluat pentru generațiile viitoare. Pentru că acum, așa cum merg
lucrurile, este pe cale să dispară și aluatul. Și dacă va dispărea aluatul, ce
se va întâmpla după aceea?
Părinții care nasc copii și le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât
pot, și la renașterea lor duhovnicească. Pentru că omul, dacă nu renaște
duhovnicește, va merge în iad. Apoi, ceea ce nu pot face ei înșiși pentru copiii
lor, să o încredințeze dascălilor. De aceea și biserica noastră spune: "Pe
părinții și învățătorii noștri"14. Există însă și Părinți duhovnicești, care
deși nu au copii, pot însă ajuta mai eficient la educația copiilor, pentru că
lucrează la renașterea lor duhovnicească.
Vreau să spun că toți trebuie să ajutăm, fiecare în felul său, cu exemplul său,
pentru renașterea duhovnicească a copiilor, astfel încât și în această viață să
trăiască în pace și în cealaltă să meargă în Rai. Atunci când copiii vor deveni
oameni duhovnicești, nu vor mai trebui nici legi, nici alt mod de constrângere.
"Legea nu este pusă pentru cel drept"15, ci pentru
Din ectenia de la sfârșitul miezonopticii. ITim. 1, 9.
călcătorii de lege. Stăpânirea duhovnicească este mai presus decât stăpânirile
omenești.
Exemplul părinților
- Părinte, atunci când copilul nu ascultă și se
împotrivește, cum trebuie să procedeze părinții?
- Dacă nu ascultă copilul și se comportă urât,
înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut
scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă
sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în proble
mele duhovnicești mai ales prin exemplul nostru și nu
prin constrângere. Iar cel mai mult îi ajută mama prin
purtarea, prin ascultarea și respectul ei față de soț.
Dacă în vreo problemă are o părere diferită față de cea
a soțului, niciodată să nu și-o exprime în fața copiilor,
pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să
nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar și
atunci când el este vinovat, ea să-1 îndreptățească.
Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copi-
ilor: Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea
ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi
o face".
Mulți părinți se ceartă în fața copiilor și astfel le dau lecții urâte, iar
sărmanii copii se întristează. După aceea, părinții, ca să-i mângâie, le fac
toate hatârurile. Merge tatăl și-1 ia pe copil cu binișorul: "Puiu' tatii, ce
vrei să-ți cumpăr?". Merge apoi mama, să-1 alinte și ea un pic și astfel copiii
cresc mofturoși și pretențioși. Iar
100
101
după aceea, dacă părinții nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceștia
îi amenință că se vor sinucide.
Și văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinților. Astăzi au venit
două fetițe - una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru - cu părinții
lor, care erau foarte evlavioși. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca niște
îngerași. Stăteau pe scaun și-și acopereau genunchii cu rochițele lor. Aveau o
sfială, un respect. Și toate acestea proveneau din comportamentul părinților.
Când copiii îi văd pe părinții lor că au dragoste între ei, că se respectă unul
pe altul, că se poartă cu bună cuviință, că se roagă, etc atunci ei le
întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moștenire
pe care părinții o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.
Să fi văzut o fetiță din Australia câtă noblețe avea! Eram în Camberra. Văzusem
pe ultimii oameni care veniseră acolo și peste puțin trebuia să plecăm. Deodată
văd că se oprește o mașină și din ea coboară o pereche cu fetița lor. "Părinte,
bine că v-am prins!", îmi spun aceia. "Da, peste puțin timp vom pleca".
"Părinte, îmi spune soțul, pe mine puteți să nu mă primiți, ci doar puțin pe
soția mea, să se ușureze, deoarece este sensibilă. Am mers puțin mai deoparte cu
acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetița a venit și ea în urma mamei ei.
"Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta". "Tu ai mamă?" mă întreabă fetița.
"Nu am", îi răspund. Și văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. "Vrei să ți-o dau
pe mama mea?" mă întreabă din nou. Atunci o întreb și eu: "Dar tu ai bunic?".
"Mu" îmi răspunde. "Vrei un bunic?". "Vreau. Dar cum dorești?
Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?" mă întreabă. Câtă
noblețe! Copil mic și s-o jertfească pe mama ei! Și să vedeți cum i-a copiat pe
părinții ei. Și tatăl ei avea multă noblețe. L-am îmbrățișat, l-am sărutat și
l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat. Astfel de oameni mișcă și pe
omul cel mai împietrit la inimă, cu cât mai mult pe Dumnezeu.
Copiii trebuie să se sature de afecțiune și dragoste în sânul familiei
Copilul are nevoie de multă dragoste și afecțiune, precum și de multă povățuire.
Vrea să stai lângă el, să-ți spună problemele lui, să-1 mângâi, să-1 săruți.
Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniștit și face zburdălnicii, dacă
mama lui îl ia în brațe, îl mângâie și-1 sărută, se liniștește. Dacă de mic
copil se satură de dragoste și afecțiune, mai târziu va avea putere să înfrunte
toate problemele vieții.
Astăzi însă, cei mai mulți copii îi văd pe părinții lor numai seara, pentru
puțin timp, și astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinți care sunt
învățători sau medici și se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se
întorc acasă nu mai au afecțiune și pentru copiii lor. Sunt obosiți, căci li s-a
terminat bateria. Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să
citească ceva și nu se ocupă deloc de copil, pe care, deși se apropie de el, îl
alungă, în loc să-i vorbească și să-1 mângâie. Iar pe de altă parte, mama se
duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să
102
103
se ocupe de copii și astfel sărmanii copii cresc lipsiți de dragoste. Sau vezi
unele cadre militare, care, fiind obișnuite să dea pedepse severe soldaților
atunci când nu se supun, vor să impună și în familie disciplina militară și
astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau și câte o palmă pentru
lucruri neînsemnate. La fel și unii judecători nu arată dragoste și afecțiune
față de copiii lor, ci atunci când aceștia fac vreo poznă deschid și acasă
proces. De aceea acești copii vor avea mai târziu probleme psihologice.
Suferința copiilor din pricina părinților
- Părinte, o mamă ne-a întrebat ce să facă cu fiica
ei care o hulește pe Maica Domnului.
- Să cerceteze de unde provine răul. Uneori, în ast-
fel de cazuri părinții sunt de vină. Atunci când ei înșiși
nu se comportă cum trebuie, nu-i ajută pe copii și ast-
fel aceia vorbesc cu obrăznicie. în aceste cazuri
primesc o înrâurire diavolească și reacționează urât.
Alteori părinții cred că îi vor face buni pe copiii lor cu
sila. Dar intră și egoismul la mijloc și le vorbesc copi-
ilor cu înverșunare, în timp ce întotdeauna ar trebui să
se poarte cu ei cu multă bunătate.
Astăzi o femeie m-a scos din sărite. Avea un copilaș pe care îl bătea fără milă.
De frică, tremura tot sărmanul. Nu putea vorbi, căci își zdruncinase nervii.
"Are diavol", i-au spus unii, iar ea îl lăsa flămând pe copil, chipurile să fugă
diavolii. "Nu-i dau să mănânce, îmi spune, pentru a pleca diavolul din el".
"Bre, femeie,
ești în toate mințile?" îi spun. "Dă-i copilului să mănânce. Caută să-ti
izgonești diavolii din tine. Tu ești pricina schilodirii copilului. Copilul nu
are diavol, ci tremură pentru că se teme de tine că-1 bați mereu. Îl
împărtășești regulat?". "Nu" îmi răspunde. Înțelege-te cu ea dacă poți.
- Părinte, oare nu din pricină că uneori copilul
înjură spun că are diavol?
- înjură? Când mama îl zorește pe copil până îl
sufocă, atunci nu știe nici el ce mai face. Îndrăcită este
mama lui, iar nu copilul.
Oricum vom vedea lucruri surprinzătoare în Ziua Judecății. În vremea idolatriei
mamele își ardeau copiii înaintea statuii lui Moloh16, pentru a lua parte astfel
la doxologia adusă în cinstea acestui zeu17. Dacă ar fi cunoscut ele pe
adevăratul Dumnezeu ce jertfe nu ar fi făcut! Aceste mame vor avea circumstanțe
atenuante în Ziua Judecății, deoarece au fost atrase cu înșelăciune la acest
păcat. Însă mamele de astăzi, cu nepăsarea pe care o au față de copiii lor, ce
circumstanțe atenuante vor avea? Acestora le va spune Dumnezeu: "Ați cunoscut pe
adevăratul Dumnezeu, v-ati botezat, ati auzit și ați învățat atâtea lucruri,
însuși Dumnezeu S-a răstignit ca să vă mântuiască, dar voi ce ați făcut? Vă
venea greu chiar și numai să vă duceți copiii la biserică să-i împărtășiți.
Acele femei credeau
16 Moloh a fost o zeitate semită. în Vechiul Testament această
zeitate este legată întotdeauna de jertfele omenești, mai ales de
cele ale copiilor mici, care erau înjunghiați, apoi arși pe grătare
de fier și aduși astfel jertfă statuii lui Moloh.
17 Vezi Lev. 18, 21 și 20, 2-4; 4 împ. 23, 10 și 13; Ier. 39, 35.
104
105
că Moloh este adevăratul Dumnezeu și de aceea îi aduceau ca jertfă chiar și pe
copiii lor. Dar voi ce ați făcut?".
Greșelile părinților le plătesc copiii. Unii părinți își distrug copiii, însă
Dumnezeu nu este nedrept, ci are o deosebită dragoste față de copiii
nedreptățiți din lumea aceasta, fie de către părinți, fie de către alți oameni.
Atunci când din pricina părinților copilul o ia pe un drum strâmb, Dumnezeu nu-1
va lăsa, pentru că i se justifică ajutorul dumnezeiesc. El va rândui astfel
lucrurile încât să-1 ajute. Iată, vedem pe unii tineri, dar și pe unii bătrâni,
cum la un moment dat fac dintr-odată o întoarcere spre bine. Îmi aduc aminte de
o astfel de împrejurare. Într-o familie cu doi copii, tatăl, mama și fiica erau
atei. Băiatul se încurcase mai întâi cu marxismul, dar acesta nu 1-a satisfăcut.
S-a dus apoi și la hinduiști, dar nici hinduismul nu i-a plăcut și, în cele din
urmă, a venit în Sfântul Munte. Venea adeseori la mine la Colibă, dar mergea și
la alte chilii. Iar părinții lui, în tot acest răstimp, se rugau pentru el,
zicând: "Hristoase al meu. Maica Domnului, păziți-ne copilul!". După ce a stat o
bucată de vreme în Sfântul Munte și oarecum și-a revenit și s-a întărit
duhov-nicește, s-a întors acasă - pentru că nu era pentru monahism - și i-a
ajutat duhovnicește pe tatăl și pe mama sa. Acum îl văd pe tatăl său stând la
priveghere în strana cea dintâi. La biserică citește psalmul Vecerniei, iar
acasă citește Vecernia, Pavecernița și Paraclisul. Cum le-a rânduit Dumnezeu!
Diavolul a vrut să facă rău, dar Dumnezeu a iconomisit astfel lucrurile, încât
i-a adus pe calea cea bună.
- Și pe fată, Părinte?
- Și ea vine încet-încet, căci Dumnezeu îi dă prile-
juri de întoarcere.
- Părinte, unii părinți care încep să trăiască duhov-
nicește la o vârstă înaintată, se mâhnesc pentru că nu
au dat o educație creștinească copiilor lor atunci când
erau mici.
- Dacă au pocăință sinceră și-L roagă pe Dumnezeu
ca să-i ajute pe copiii lor, atunci El va face ceva pentru
ei, le va arunca vreun colac de salvare, pentru a se
izbăvi din furtuna în care se află. Și chiar dacă nu-i vor
ajuta oamenii, se poate ca un lucru pe care îl vor
vedea să-i ajute să facă o întoarcere bună. Să știți că
acești părinți au avut de mici o dispoziție bună, dar nu
au fost ajutați de familia lor și de aceea sunt
îndreptățiți să primească ajutorul dumnezeiesc.
- Părinte, există copii care trăiesc duhovnicește,
dar întâmpină multe greutăți de la părinții lor, care
sunt indiferenți.
- De acești copii Dumnezeu se îngrijește mai mult
decât de ceilalți care au părinți ce trăiesc duhov-
nicește, așa precum se îngrijește și de cei orfani.
Înrâuririle pe care le primesc copiii
de la cei din jur
- Părinte, de la ce vârstă încep copiii să fie influ-
ențați de către cei din jur?
- Copiii îi copiază pe părinți încă din leagăn. Imită
ceea ce fac cei mari și le înregistrează pe toate în
106
107
"caseta" lor goală. De aceea părinții trebuie să se nevoiască să-și taie
patimile lor. Indiferent dacă unele le-au moștenit de la proprii lor părinți, ei
vor da socoteală lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu s-au nevoit să le taie, ci
și pentru că le transmit copiilor lor.
- Părinte, cum se face că doi frați, care au primit de
mici aceeași educație în familie, nu seamănă deloc
între ei?
- Adeseori copilul primește multe înrâuriri de la cei
din afara familiei. Dar atunci când va crește, dacă are
intenție bună, Dumnezeu îl va lumina mai mult pentru
a înțelege înrâuririle negative pe care le-a primit și pen
tru a se nevoi să le lepede.
Astăzi există în lume multă răutate. Vor să-i distrugă pe copii de mici. în loc
să-i frâneze de la rău până vor ajunge mari, îi împiedică de a face binele. Apoi
sărmanii, după ce cad în păcat și se chinuiesc, vor să se ridice, dar nu știu
cum. Pentru că de vor apuca pe povârnișul cel dulce, cu greu se mai pot opri.
Vin la mine la Colibă tineri de douăzeci și cinci, douăzeci și șapte de ani,
care consumă droguri, și cer sărmanii ajutor. S-a întâmplat odată să ajut
unul-doi tineri să facă întoarcerea cea bună, iar acum îl aduc pe prietenul lor
și prietenul prietenului lor ca să-i ajut. Ți se sfâșie inima de durere. Un
tânăr, sărmanul, consuma droguri puternice și se netrebnicise cu totul. Mâinile
și dinții îi erau în ultimul hal. După aceea s-a lăsat de ele și a ajutat și pe
alți tineri. Avea cândva în jur de cincisprezece tineri în anturajul său și
fiecare spunea: "Sunt al lui cutare". Adică îl aveau de "stareț", însă mulți din
tinerii aceștia au ajuns în prăpastie, își
fac injecții, își vând sângele, etc. Se distrug și pe ei înșiși și părinții. Și
uită-te, tatăl moare de comoție cerebrală, mama de inimă sau de ficat...
Dragostea dintre frați
Părinții trebuie să cultive dragostea dintre frați și atunci când vor să-1 ajute
pe cel mai slab, să pregătească terenul, luând consimțământul fratelui mai
puternic. Adică să-1 ajute să înțeleagă că, într-adevăr, fratele lui are nevoie
de sprijin. Dreptatea este a lui Dumnezeu și trebuie să se împartă în mod egal,
atât celui mai mare, cât și celui mai mic. Celui mai mare cu respect, iar celui
mai mic cu dragoste, fără a vătăma pe vreunul. Lucrul acesta se arată și în
Deuteronom18. Dacă, de pildă, este vinovat cel mare, vom îndreptăți pe cel mic,
însă fără să-1 mustram pe cel mare în fața celui mai mic, ci să discutăm cu el
separat, astfel încât să-1 facem să-și înțeleagă greșeala.
- Părinte, cum se poate înfrunta invidia care apare
de obicei la frații cei mai mari față de cei mai mici?
- Invidia este o patimă. Însă atunci când copilașul
este de trei ani, iar mama lui îl alăptează pe frățiorul
lui nou-născut, este oarecum îndreptățit să-1 invidieze,
deoarece cu puțin timp mai înainte el era alăptat. Îl
vede pe frățiorul lui în brațele mamei sale și spune:
"Până ieri mama m-a avut în brațe, iar acum m-a dat
deoparte". Dar dacă are bunică, are cine să-1 mângâie.
Deut. 1,7.
108
109
Când însă copilul ajunge la vârsta de patru ani, trebuie să invidieze mai puțin.
Iar când ajunge la șase ani, mama lui trebuie să-i spună: "Acum ești ditamai
flăcăul. Care mamă mai poartă în brațe un copil atât de mare?". Dacă îl va ajuta
pe copil să înfrunte astfel situațiile, atunci el își va aduce aminte de mama
lui numai atunci când există un motiv. Dar a o ține pe mama lui mereu de fustă
este un lucru bolnăvicios.
Anturajele îi influențează foarte mult pe copii
- Părinte, cum se face că un tânăr care de mic a
trăit duhovnicește și a avut mărime de suflet ajunge în
situația de a apuca pe căi cu totul greșite?
- Să nu judecăm, că sunt mulți factori care influ-
ențează. Copiii care trăiesc lumește, fără luare aminte,
sunt mustrați de conștiință atunci când văd pe copiii
care duc o viață curată, duhovnicească și de aceea vor
să-i atragă și pe ei. Odată doi copii mergeau pe un
drum. Unul dintre ei la un moment dat s-a împiedicat
și a căzut într-o groapă cu noroi, murdărindu-se din
cap până în picioare. După ce au mai mers puțin, cel
murdar 1-a îmbrâncit pe prietenul său într-o altă
groapă, ca să se murdărească și acela, deoarece se
simțea stânjenit ca el să fie murdar, iar celălalt curat.
Anturajele îi influențează mult pe copii. Atunci când eram mic aveam sădită în
firea mea dragostea. Când împreună cu frații mei plecam undeva cu catârii,
căutam să-i pun călare, iar pe cel mai mic îl luam în
spate. Odată, când un frate de al meu a omorât o păsărică, m-am mâhnit foarte
mult și l-am certat. Am luat apoi păsărică și am îngropat-o plângând. în acea
vreme mă împrietenisem cu copii de vârsta mea. Mergeam în pădure, ne rugam,
citeam Viețile Sfinților și posteam. De la un timp însă mamele lor au început să
nu-i mai lase să vină cu mine. "Nu faceți prietenie cu acesta, le spuneau, că o
să vă chinuiască". Și astfel m-au lăsat singur. Apoi au început să-și bată joc
de mine, să mă poreclească "călugărul" și să-mi facă viața un chin. Ajunsesem la
un moment dat să nu mai pot suferi bătaia de joc. Atunci am spus și eu: "Voi
merge să mă joc cu copiii mai mari". Am început așadar să mă împrietenesc cu
acei copii. Am găsit niște gumă și mi-am făcut o praștie. Mai întâi trăgeam cu
praștia la o țintă. Apoi am luat alice și am devenit cel mai bun țintaș. Odată
am tras într-o păsărică, și văzând-o moartă mi-am revenit. Am aruncat și praștia
și alicele. "Tu plângeai atunci când fratele tău a omorât o păsărică, mi-am
spus, și l-ai certat, dar tu unde ai ajuns? Acum omori păsări, dar încet-încet
vei ajunge să ucizi și animale". Și într-adevăr, dacă aș fi continuat astfel aș
fi ajuns să vânez animale și după aceea chiar le-aș fi jupuit.
De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge
cineva, dacă nu ia aminte și este atras în anturaje rele! În timp ce prieteniile
bune ajută mult. Dumnezeu i-a umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul,
așa cum vede strâmbătura celorlalți, tot astfel poate vedea și virtutea lor și
să-i imite.
Ajutorarea copiilor
În casă este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste și pace. De
fiecare dată când copilul va primi în familie puțină dragoste, dar la un moment
dat va aluneca puțin, se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla
dragoste în altă parte, ci numai fățărnicie. Dar atunci când își va aduce aminte
de scenele urâte din familie, certuri și neînțelegeri, cum îl va trage inima să
se mai întoarcă?
- Părinte, ce trebuie să facă părinții atunci când
copilul pleacă de acasă?
- Să încerce să păstreze o cât de mică legătură cu
el, astfel încât atunci când își va reveni, să se poată
întoarce acasă. Să-i vorbească cu bunătate, să-i creeze
probleme de conștiință pentru a-1 ajuta. Dacă, de pildă,
copilul umblă noaptea, atunci mama lui să-i spună:
"Copilașul meu, ascultă-mă puțin! Dacă tu ai fi fost în
locul meu și copiii tăi s-ar fi întors acasă noaptea târ-
ziu, nu te-ai fi neliniștit?".
Chiar și cea mai gravă cădere a copiilor nu trebuie să-i ducă la deznădejde pe
părinți, pentru că în vremurile noastre păcatul a devenit modă. Să aibă
întotdeauna în vedere și următorul lucru: copiii din ziua de azi vor avea și
unele circumstanțe atenuante pentru neoranduielile pe care le fac. Flota șapte
la purtare din vremea de astăzi are valoarea lui zece, lui "foarte bine" din
vremea noastră. Firește, părinții vor încerca să-i ajute pe copiii lor, însă
fără a se neliniști peste măsură, deoarece mai târziu le va veni mintea la cap.
Acum se poate ca ei să nu-și dea seama de ce este bine, pentru
că mintea lor nu s-a maturizat încă, ci le este tulbure. Mu au limpezimea minții
pentru a distinge primejdia prin care trec și vătămarea ireparabilă pe care o
pot suferi.
Este bine ca părinții să arate copilului lor că se mâhnesc pentru neoranduielile
pe care le face și să se roage pentru el, iar nu să-1 zorească. Rugăciunea care
se face cu durere aduce rezultate eficiente. Dacă și după aceasta copilul va
face vreo greșală gravă, atunci părinții să intervină, dar cu grijă. însă de nu
este serioasă, să o treacă puțin cu vederea, pentru a nu-1 irita pe copil și
astfel să-i înrăutățească situația sa, îndepărtându-1 cu totul de ei. Să se
roage lui Hristos și Maicii Domnului să-1 ocrotească.
19
Județul care cuprinde peninsula Calcidică, în care este inclus și Sfântul Munte
Athos.
Rugăciunea părinților, dar mai ales a mamei, deoarece se face din inimă și cu
durere, este repede auzită. Atunci când eram în Schitul Ivirului, a venit la
mine un tânăr. Era plecat de la părinți și umbla prin Halkidiki19. Aici s-a
lipit de un grup de închinători care veneau în Sfântul Munte și astfel a venit
și el împreună cu aceia. Era ateu, hulitor și foarte obraznic. Avea o
inteligență diavolească și nu credea în nimic. îi înjura pe toți, mici și mari.
L-am luat cu binișorul și l-am adus cât de cât pe calea cea bună. L-am și tuns
chiar, pentru că avea părul lung. "Ascultă, îi spun, ai o mamă binecuvântată.
Rugăciunile ei te-au adus aici". "Da, Părinte, îmi spune acela. Umblam prin
Halkidiki și nici eu nu mi-am dat seama cum am ajuns aici". "Dacă va
112
113
afla mama ta că ai venit aici în Sfântul Munte, și te va mai vedea și tuns,
foarte mult se va bucura". "Dar de unde știi, Părinte? Într-adevăr, se va bucura
mult mama mea atunci când mă va vedea așa schimbat". Dumnezeu 1-a împins când
dintr-o parte, când din alta până ce 1-a dus la "meșter". Câtă rugăciune trebuie
să fi făcut sărmana lui mamă.
Certarea și lauda copilului
Părinții trebuie să ia aminte să nu-i certe pe copiii lor seara, pentru că în
timpul nopții ei nu au cum să-și risipească mâhnirea, iar întunecimea nopții o
înnegrește și mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută
diferite soluții, intră la mijloc și diavolul și astfel pot ajunge și la
deznădejde. în timpul zilei, chiar de ar spune copiii: "O să fac asta și asta",
atunci când sunt certați, însă ieșind afară din casă vor uita cele plănuite de
ei și astfel li se risipește mâhnirea.
- Părinte, bătaia ajută pe copii să se îndrepte?
- Pe cât se poate părinții să o evite. Să încerce cu
bunătate și cu răbdare să-1 facă pe copil să înțeleagă
că ceea ce face nu este corect, numai când copilul
este mic și nu înțelege că ceea ce vrea să facă este
primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă
va ține minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu
mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o
frână care îl protejează. Atunci când eram mic mă
rușinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu.
Amândoi mă iubeau și îmi voiau binele. însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl
meu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca niște copii ce eram, ne
dădea câte o palmă. Pe mine când mă bătea, mă potoleam puțin, dar trecându-mi
durerea, uitam și de bătaie și de sfaturile lui. Și aceasta o făcea nu pentru că
nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată - eram cam de
trei ani - tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâmplase?
Alături de casa noastră era o casă părăsită. Proprietarii ei plecaseră în
America și casa se dărâmase, în curtea ei era un smochin ale cărui ramuri
ajungeau până în drum. Era vară și smochinul era încărcat de roade. în timp ce
mă jucam cu alți copii, vine un vecin și mă ridică în sus ca să-i iau câteva
smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-șase, iar el
mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat
foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng.
Mama, care era de fată, s-a întors spre el și i-a spus: "De ce-1 lovești pe
copil? Ce știe el? Este un copil. Cum poți suferi să-1 auzi plângând?". "Dacă ar
fi plâns atunci când 1-a ridicat acela să ia smochine, nu ar mai plânge acum, a
spus tatăl meu. Dar se vede că a vrut și el să mănânce câteva smochine. De aceea
lasă-l să plângă acum". Cum aș fi îndrăznit să mai fac a doua oară. Și mama îmi
vedea poznele mele și se mâhnea, dar avea o noblețe sufletească, deoarece,
atunci când făceam vreo poznă, își întorcea capul în cealaltă parte și se făcea
că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi
sfâșia
114
115
inima. "Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu
numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum
aș putea să o mai mâhnesc din nou?". Cu acest comportament al ei, mama mă ajuta
mai mult decât mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, ca să spun:
"Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă și mai mare". În timp ce tatăl meu
de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar
ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.
- Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici:
strigă, aleargă, pricinuiesc pagube. Cum să evite
părinții bătaia în astfel de cazuri?
- Ascultă, nu sunt vinovați copiii, deoarece ei, pen-
tru a crește normal, au nevoie de curte ca să se poată
juca. Acum, sărmanii, sunt închiși în blocuri și sunt
constrânși, nu pot alerga liberi, nu se pot juca, nu se
pot bucura. Părinții nu trebuie să se mâhnească
atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil
are multă energie înlăuntrul său și poate spori mult în
viață dacă o pune în valoare.
Constrângerea nu-i ajută pe copii
Unii părinți îi constrâng peste măsură pe copiii lor și mai ales în fata
străinilor. Se comportă de parcă ar avea un catâr, pe care îl bat cu varga ca să
meargă drept înainte. Țin și frâiele în mână și îi spun: "Să mergi liber!". Apoi
acești copii ajung până acolo încât îi
lovesc pe părinții lor. Astăzi a venit o mamă cu copilul ei - un cogeamite
flăcău - care era bolnav. "Părinte, ce să fac? mă întreabă. Copilul meu nu
mănâncă și nici măcar nu vrea să ne mai vadă". I-am spus ce să facă, dar aceea
iarăși mă întreabă: "Părinte, ce să fac?".
- Părinte, nu cumva nu a înțeles ce i-ați spus?
- Cum nu a înțeles? I-am spus așa: "Eu nici un ceas
nu aș putea sta cu tine, cum dar să mai poată sta
copilul tău? L-ai înnebunit!". Tiu! îmi spune. Eu îmi
iubesc copilul". "Cum îl iubești de vreme ce nu se odih
nește lângă tine? Vrea să plece de acasă, deoarece își
dorește un alt mediu. Când se află departe de voi,
copilul se simte foarte bine. Faptul că nu vă vrea arată
că și voi sunteți de vină. Nu-1 mai iritați. îl nenorocești
pe copil așa cum te porți cu el. Poartă-te cu el cu
bunătate și răbdare". După ce i-am spus toate acestea,
mă întreabă din nou: "Ce să fac, Părinte, că nu ne vrea
copilul?". Cum să te poți înțelege cu ea? Copilul să fie
sănătos, iar ea să-1 considere nătâng. în cazul acesta
mama suferă de vătămare de minte.
Prin constrângere părinții nu-i ajută pe copii, ci îi sufocă. Mereu le spun: "Să
nu faci aceasta!", "Să nu faci aceea!", "Lucrul acesta să-1 faci așa", etc. însă
trebuie să tragă frâiele astfel încât să nu se rupă. Să-i mustre cu bunătate pe
copii ca să-i aducă pe calea cea bună, iar nu să creeze prăpastie între ei. Să
facă ceea ce face un grădinar bun atunci când plantează un copăcel: îl leagă
ușor cu o sforicică de un țăruș, ca să nu se strâmbe și să se rupă atunci când
îl apleacă vântul într-o parte și alta. Îl împrejmuiește cu un gărduț și în
același timp îl udă și-1 păzește de capre până îi cresc
116
117
ramurile. Căci de-1 rod caprele nu mai este bun de nimic, pentru că nici rod nu
face și nici umbră nu tine. Numai atunci când îi cresc ramurile, grădinarul îi
scoate gărduțul, iar copacul rodește și la umbra lui se pot odihni și caprele și
oile și oamenii.
Însă părinții, de multe ori, dintr-o grijă exagerată, vor să-1 lege pe copil cu
sârmă, în timp ce ar trebui să-1 lege ușor, ca să nu-1 rănească. Ar trebui să
încerce să-i ajute pe copii printr-o purtare nobilă, purtare care cultivă
mărinimia în sufletele lor, astfel încât să simtă binele ca pe o necesitate. Să
le explice ceea ce este bine, pe cât se poate cu bunătate, cu dragoste și cu
durere în suflet. Mi-aduc aminte de o mamă căreia, atunci când îi vedea pe
copilașii ei făcând vreo poznă, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina
durerii și spunea: Nu așa, copilașul meu cel scump". Și astfel prin pilda vieții
ei i-a învățat pe copii să se nevoiască cu bucurie pentru a scăpa de ispitele
vieții și a nu se tulbura ușor în fata unei greutăți, ci a o înfrunta cu
rugăciune și încredere în Dumnezeu.
Astăzi, și cei mici și cei mari trăiesc în lume ca într-un spital de nebuni, de
aceea este trebuință de multă răbdare și rugăciune. O mulțime de copii suferă
comoții cerebrale. Și aceasta deoarece părinții întorc puțin mai mult dacât
trebuie ceasul, care este deja puțin stricat, și astfel arcul se rupe. Este
trebuință de discernământ, deoarece un copil are trebuință de mai multă
răsucire, altul de mai puțină. Sărmanii copii sunt expuși la toate curentele.
Când aud în diferite întruniri: "nu-i respectați pe părinți", "nu respectați
nimic", iar
mamele încearcă să-i constrângă, atunci reacționează urât.
De aceea le spun mamelor să se zorească pe ele însele în rugăciune, iar nu să-i
zorească pe copii. Dacă mama spune copilului mereu "nu", chiar și pentru lucruri
mici, iar uneori și pe nedrept, atunci când va Fi vorba despre ceva serios, ca,
de pildă, când copilul vrea să arunce benzină în foc, nu va asculta și va face
ceea ce și-a pus în minte, pătimind astfel o mare vătămare. Copilul nu înțelege
că înăuntrul lui "nu" se ascunde dragoste. Iar când crește puțin mai mare, intră
la mijloc egoismul și se împotrivește atunci când i se face vreo observație,
spunând: "Nu mai sunt mic, ca să se poarte astfel cu mine". De aceea părinții
trebuie să-1 facă pe copil să înțeleagă că, precum luau aminte ca el să nu se
ardă atunci când era mic, astfel trebuie să facă și acum, când s-a mărit, căci
există un alt fel de foc. Iar copilul trebuie să ia aminte să nu dea drepturi
diavolului, ci să-și păstreze harul Sfântului Botez.
Dragostea fără discernământ și exagerată a părinților
- Părinte, o mamă își poate vătăma copilul din pri-
cina dragostei fără discernământ?
- Desigur că poate. Atunci când, de pildă, o mamă
își vede copilașul că încearcă să meargă dar nu poate
și pentru aceasta îl poartă mereu în brațe spunând:
"Sărmanul copil, nu poate umbla", în loc să-1 țină puțin
118
119
de mânuță. În felul acesta cum va putea învăța copilul să meargă? Desigur mama
este mânată de dragoste pentru copil dar îi face rău prin multa ei purtare de
grijă. Am cunoscut un tată al cărui fiu terminase serviciul militar, și pe care
îl mai ținea de mână pentru a-1 duce la frizer. "L-am adus pe fiul meu să-1
tunzi. Cât vrei și când o să termini, ca să vin să-1 iau?". Îl nenorocise pe
copil.
Dragostea trebuie frânată cu discernământ. Dragostea adevărată este lipsită de
interes, nu are în ea eul personal, ci are cumpătare. Iar aceasta este absolut
necesară pentru ca dragostea cea multă a femeii să nu se irosească fără rost.
Odată a venit la mine la Colibă un tânăr care era supărat pe părinții lui.
Sărmanii de ei aveau multă dragoste, dar nu știau cum să-1 ajute. îmi spunea că
părinții lui îl constrâng, că nu-1 iubesc, etc. "Ascultă, îi spun, atunci când
erai mic și mama ta te îmbrăca cu o grămadă de haine, de ce oare o făcea? Ca să
nu răcești, sau ca să te sufoci? Fapta aceasta a mamei avea ascunsă în ea multă
dragoste". Când, în cele din urmă, a înțeles cât de mult îl iubeau părinții lui,
a început să plângă. Mama lui avea multă dragoste, dar cu toate acestea nu 1-a
putut ajuta pe fiul ei, căci prin felul lor de a se purta cu el îl făceau să se
împotrivească.
Mama, atunci când este nevoie, trebuie să se poarte și cu severitate față de
copil. Căci nu-1 ajută atunci când cu prea multă ușurință îi ține partea,
chipurile, ca să nu se mâhnească. în localitatea Adana era o văduvă care avea un
copil - Ioan îl chema - și pe care îl iubea foarte mult. Când a crescut puțin
1-a dus
la un cismar să învețe acel meșteșug. Copilul a stat la acel meșter o săptămână,
după care a plecat acasă și i-a spus mamei sale: "Mamă, nu mai este nevoie să
merg la cismărie, pentru că deja am învățat meșteșugul!". "Dar când l-ai învățat
atât de repede?" 1-a întrebat aceea. "Dacă vrei, îți pot arăta și ție cum se fac
papucii, îi spune copilul. Iată, așa se taie talpa, așa se pune pielea, și
călcâiul, așa se prind în cuișoare...". Meșterul Iui era foarte bun și a vrut
să-1 învețe pe Ioan meșteșugul cismăriei deoarece era orfan. Când a văzut că a
trecut o săptămână și Ioan nu a mai apărut, s-a neliniștit gândindu-se că poate
s-a îmbolnăvit și s-a dus la mama lui să o întrebe ce face fiul ei. "Ce a pățit
Ioan de nu a mai venit la lucru? Nu cumva este bolnav?". Tiu, a răspuns aceea,
este bine". "Atunci de ce nu a mai venit la atelier?". "Dar ce să mai vină?
Ionel al meu a învățat deja meșteșugul". "Cum 1-a învățat numai în câteva
zile?", o întrebă meșterul. "Uite, îi spune mama lui, ia pielea, o pune pe un
calapod, o prinde în cuie, îi pune și călcâiul, apoi îl scoate și e gata
papucul". Meșterul a început să râdă, a salutat-o și a plecat. Când s-a întors
la atelier, ucenicii lui l-au întrebat: "Meștere, ce face Ioan?". "Este foarte
bine, le răspunse acela. A învățat deja cismăria, și nu numai el, ci chiar și
mama lui".
Acest fel de purtare o văd la mulți părinți. Ei cred că își iubesc copiii, dar
mai degrabă îi distrug prin felul cum se poartă cu ei. Când o mamă, să
presupunem, din dragostea exagerată își sărută copilul și spune: "în toată lumea
nu mai există un copil ca al meu", atunci îi cultivă mândria și bolnăvicioasa
încredere în sine.
120
121
După aceea copilul nu mai ascultă de părinți deoarece își închipuie că le știe
pe toate.
Părinții trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-și asume
răspunderea pentru ei înșiși. Să facă în sânul familiei anumite treburi ușoare
și să nu le aștepte pe toate de-a gata. Căci altfel vor întâmpina multe greutăți
atunci când vor crește mari. Un meșter a lucrat din greu și și-a crescut copiii.
Aceia însă toată ziua umblau prin sat. Apoi s-au căsătorit, dar și atunci le
așteptau pe toate de la tatăl lor. Atunci când tatăl lor le-a spus că a venit
timpul ca ei să-și caute singuri de casele lor, copiii i-au spus: "Bine, tată,
tu nu ne-ai lăsat atunci când eram mici și ne lași acum când suntem mari și avem
atâtea obligații?".
Împărțirea averii
Părinții care au posibilități materiale au și datoria să se îngrijească de
viitorul copiilor lor. Firește, cel mai bine este să le dea o educație bună,
apoi să-i poarte la studii sau să-i trimită să învețe un oarecare meșteșug,
pentru a putea trăi și apoi să-și poată asigura o căsuță, etc. în 1924 când
familia noastră a venit în Grecia din Farasa Capadochiei, atunci cu schimbul de
populații, tatăl meu, ca primar al satului, s-a îngrijit să-i aranjeze pe toți
consătenii noștri. Familia noastră a lăsat-o la urmă. Mai târziu frații mei mai
mari i s-au plâns: "Tată, te-ai îngrijit de toți, dar la noi nu te-ai gândit".
Dacă cineva este singur, din râvnă pentru Dumnezeu, din noblețe, le poate da pe
toate și să nu-i pese de sine, dar, dacă are familie, trebuie să se gândească și
la familia lui.
Desigur, părinții nu trebuie să se grăbească să le dea copiilor lor cele pe care
le au, toate odată, pentru că ei sunt fără experiență și se pot avânta la
cheltuieli necumpătate, căci viața contemporană le oferă bunuri nenumărate. După
aceea le va fi milă de ei, dar nu vor mai avea cu ce să-i ajute. De asemenea,
părinții trebuie să ia aminte ca pe copilul care este mai slab să-1 ajute
materialicește mai mult, dar și mai mult moralicește, pentru ca acesta să nu
intre în panică din cauza nereușitei lui în viață. Dar să caute să-i căpătuiască
cu discernământ și dragoste pe toți copiii lor, pentru a nu se răci dragostea
dintre ei.
Rar găsești familii unite, care trăiesc duhovnicește, și frați care nu se ceartă
pentru pământ și avere și nu aleargă la judecătorii. Am cunoscut o familie cu
șapte membri. Părinții aveau niște podoabe de aur. După moartea lor, copiii au
hotărât să le ia fratele care i-a îngrijit. Dar acela însă, văzând că sora lor
are familie mare și are mai multă nevoie, i le-a dat aceleia. Aceea însă le-a
dat unui alt frate de-al lor, iar acela la altul și, în cele din urmă, au ajuns
din nou la primul. Adică s-a întâmplat exact cum au făcut acei părinți despre
care citim în Pateric20. La urmă, nici acela nu a vrut să le țină și le-a dat la
o biserică.
20 Odată i s-au adus niște struguri lui Avva Macarie. însă acela, deși îi
plăceau, s-a înfrânat și i-a trimis unui frate bolnav care dorea să mănânce
struguri. Fratele, de îndată ce i-a văzut, s-a bucurat mult, dar, nici el nu
voia să-și împlinească pofta, i-a trimis la alt frate, înștiintindu-l că el nu
are poftă să-i mănânce. Iar acela a făcut la fel, și astfel strugurii au trecut
pe la mulți frați, fără ca cineva să guste din ei. Ultimul frate, neștiind că
strugurii proveneau de la Avva Macarie, i-a trimis aceluia ca pe un mare dar.
Iar acela cunoscându-i, s-a minunat de înfrânarea fraților (Paladie, Istoria
lausiacă).
122 123
PARTEA A TREIA
COPIII ȘI DATORIILE LOR
«Binecuvântarea părinților este cea mai mare moștenire pentru copii. De aceea ei
trebuie să se îngrijească să o dobândească».
CAPITOLUL 1
Copiii - bucuriile și greutățile lor
Copiii mici
P
ărinte, am observat că pruncii zâmbesc în timpul Sfintei Liturghii.
- Asta nu o fac numai în timpul Sfintei Liturghii.
Pruncii sunt într-o permanentă legătură cu Dumnezeu,
deoarece nu au griji. Ce a spus Hristos despre ei?
"îngerii lor în ceruri pururea văd fata Tatălui Meu, Care
este în ceruri"'. Copiii mici au comuniune cu Dum-
nezeu și cu îngerul lor păzitor, care este mereu lângă
ei. în somnul lor uneori râd, alteori plâng, pentru că
văd diferite lucruri. Deseori îl văd pe îngerul lor
păzitor, care îi mângâie, îi prinde de mânute, iar
aceștia râd, alteori văd pe diavolul sub diferite chipuri
urâte și plâng.
- Dar de ce se apropie diavolul de prunci?
- Aceasta îi ajută să caute protecția mamei. Căci de
nu ar exista această frică, pruncii nu ar simți nevoia să
alerge în brațele mamei lor. Pe toate le îngăduie Dum-
nezeu pentru binele nostru.
- Cele pe care copiii le văd atunci când sunt mici,
le mai tin minte când cresc mari?
- Nu, le uită. Dacă ar tine minte copilul de câte ori
1-a văzut pe îngerul său păzitor, ar cădea în mândrie.
De aceea, le uită atunci când crește mare. Dumnezeu
în toate lucrează cu înțelepciune.
- Pruncii văd aceste lucruri după botez sau îna-
inte?
- Desigur că după botez.
- Părinte, un copil nebotezat se poate închina la
Sfintele Moaște?
- De ce să nu poată? El poate fi chiar și binecu-
vântat cu Sfintele Moaște. Astăzi am văzut un copil ca
un îngeraș. "Unde îti sunt aripioarele?" l-am întrebat,
dar nu a știut ce să-mi răspundă. La Colibă, atunci
când vine primăvara și înfloresc copacii, pun bom-
boane pe ramurile arbuștilor de lângă gardul chiliei, și
le spun copiilor care vin la mine: "Mergeți și luați bom-
boane din copaci, pentru că de va ploua, se vor topi".
Unii copii mai inteligenți își dau seama că le-am pus eu
și râd, alții cred că le-am plantat, iar alții stau pe gân-
duri. Copiii mici au nevoie și de puțină însorire.
- Dar puneți multe bomboane, Părinte?
- Da, de ce nu? Dulciurile cele bune nu le dau celor
mari, ci le țin pentru copiii de la Atoniadă2. Pentru cei
mari am numai rahat. Iată, aseară am plantat aici niște
bomboane și ciocolată, iar astăzi au răsărit. Le-ați
văzut? Timpul a fost bun, pământul afânat, pentru că
2 Seminarul teologic din Sfântul Munte Athos.
a fost săpat bine, și îndată au răsărit3. Să vedeți ce grădină de flori o să vă
fac! Nu va mai trebui să cumpărăm bomboane și ciocolată pentru copii. Ce? Nu
putem avea și noi producția noastră?
- Părinte, câțiva închinători au văzut ciocolatele pe
care le-ați pus în pământ, pentru că se vedea ambala
jul lor ieșit în afară, și s-au mirat, spunând: "Un copil
mic trebuie să le fi pus acolo".
- Nu le-ai spus că le-a pus un copil mare?
Îngerul păzitor ocrotește copiii
- Părinte, de ce Dumnezeu îi dă fiecărui om câte un
înger păzitor, de vreme ce El însuși ne poate ocroti?
- Faptul că Dumnezeu rânduiește fiecăruia înger
păzitor arată grija deosebită a lui Dumnezeu pentru
făptura Sa, și trebuie să-I fim recunoscători pentru
aceasta. Îngerii ocrotesc în mod deosebit pe copiii cei
mici și încă cu câtă grijă îi păzesc! Odată doi copii se
jucau pe un drum. Unul dintre ei a luat o piatră în
mână și a vrut să-1 lovească pe celălalt în cap. Acela
însă nu vedea ce vrea să facă prietenul său. Dar în ulti-
ma clipă se vede că îngerul său 1-a făcut să vadă ceva,
a sărit într-o parte și piatra nu 1-a lovit. Altădată o
mamă a luat împreună cu ea la ogor pe pruncul ei.
După ce 1-a alăptat, 1-a pus în leagăn, și s-a dus să
3 Starețul a pus în pământul proaspăt săpat bomboane și ciocolată iar deasupra
lor a pus câte o floare de liliac ca să pară
înflorite.
128
129
lucreze. După putină vreme s-a întors la copil și s-a înspăimântat de cele pe
care le-a văzut. Copilul ținea în mână un șarpe și se uita la el. Ce se
întâmplase? După ce 1-a alăptat pe copil, rămăsese puțin lapte în jurul gurii
lui. Un șarpe mirosind laptele s-a dus și a început să-1 lingă, iar copilul 1-a
prins cu mânută sa și nu-i dădea drumul. Văzând mama acestea a început să
strige. Copilul speriindu-se a dat drumul șarpelui și acesta a fugit. Dumnezeu
îi păzește pe copii.
- Părinte, atunci de ce mulți copii suferă de boli,
etc?
- Dumnezeu știe ce-i folosește fiecăruia și de aceea
îi dă cele ce i se potrivesc. Mu-i dă omului ceva care să
nu-1 folosească. Vede, de pildă, că mai mult ne va
folosi dacă ne va da vreun cusur, sau vreo neputință
trupească, decât dacă ne va proteja să nu ne lovim și
astfel să rămânem cu vreo invaliditate.
Botezul
- Părinte, ce se va întâmpla cu locuitorii din Epirul
de Nord4 atunci când vor muri, deoarece sunt
nebotezati?
- Cei mai mulți dintre ei au fost botezați cu așa
numitul "botez al aerului"5. Există și infirmiere care
4 Provincie grecească trecută în componența statului albanez după cel de-al
doilea război mondial.
În cazuri de prigoană, moarte grabnică, etc. copiii nou-născuți sunt botezați,
în lipsa preotului, numai prin rostirea formulei de botez și însemnarea
pruncului cu semnul Sfintei Cruci.
botează pruncii cu acest fel de botez. O infirmieră a botezat un copil într-un
lighean cu apă. Se gândea că acest fel de botez este mai bun decât cel al
aerului. Dumnezeu a văzut intenția ei cea bună și a luat în considerare cele
făcute de ea. Dacă ati ști cât de mult har au cei de curând botezați! Odată am
cunoscut că între trei sute cincizeci de persoane se afla o femeie de curând
botezată. Când am întrebat cine este acea femeie, mi-au răspuns că este o
turcoaică care abia se botezase. Fata ei strălucea. Pe lângă ea ceilalți semănau
cu niște barbari.
- Părinte, este corect ca la botez pruncilor să se
dea două nume?
- Dacă din această pricină ajung să se certe și chiar
să se despartă, să le dea și trei nume. Cu toate că
numele frumoase de sfinți, oamenii de astăzi le-au
făcut... Viky, Bebe, Mimi....
- Părinte, o mamă și-a pierdut copilul în luna a
cincea și acum este mâhnită, deoarece copilul s-a
născut mort și nici măcar botezul aerului nu i-au putut
face.
- Dacă nu a fost vinovată ea, atunci să aibă
încredere în mila lui Dumnezeu, căci El are socoteala
Lui cu toți acești copilași.
- Părinte, mama mea mi-a spus că frățiorul meu a
murit la câteva ore după ce s-a născut și nu a apucat
să-1 boteze. I-am spus să-1 întrebe pe duhovnicul ei
despre aceasta.
- Dacă a vrut să-1 boteze, dar nu a apucat, are cir-
cumstanțe atenuante. Vezi altele fac avorturi și își
omoară copiii și nu le pasă. Noi nu știm judecățile lui
130
131
Dumnezeu. Ar fi fost un păcat greu dacă din nepăsare nu l-ar fi botezat pe copil
și ar fi murit astfel. Tu ai privit problema aceasta prin prisma rațiunii. Iar
aceasta este teologia raționalismului. Odată am spus unor creștini despre un
copil din Epirul de Nord, care a fost botezat de trei ori. Odată bunica,
altădată bunicul și a treia oară mama copilului, dar fiecare în ascuns de
ceilalți. Atunci sare unul și spune: "Aceasta este anti-canonic". "Măi creștine,
dar oare acest copil a fost botezat canonic6 de trei ori? Nu, ci acest copil a
fost binecuvântat de trei ori".
- Părinte, Dumnezeu iconomisește ca oamenii să
vadă în somn pe rudele lor adormite și să vorbească
cu ele, pentru a se întări în credință și în pocăință?
- Da. Dar oare nu v-am povestit acea întâmplare?
Un monah din Sfântul Munte era dintr-un sat care se
afla pe teritoriul bulgar, în care erau mulți oameni
nebotezați. Acela mi-a spus că atunci când era încă
mirean 1-a văzut în somn pe nepoțelul său, care murise
cu puțin timp mai înainte și care se afla acum în afara
unei grădini frumoase și plângea. în grădină se aflau
mulți copilași care se jucau bucuroși. "De ce nu mergi
și tu înăuntru?", 1-a întrebat. "Cum să intru de vreme ce
sunt nebotezat?" a răspuns el. După acest vis, acela a
mers de îndată și s-a botezat, după care i-a povestit
preotului cele pe care le-a văzut în somn. Astfel a rân-
duit Dumnezeu ca să înțeleagă și ceilalți cât de mare
este vrednicia Botezului. După aceea, toți din acel sat
au început să-și boteze copiii.
Adică conform rânduielilor bisericești.
- Părinte, există părinți care au numai cununia
civilă și vor să-și boteze copiii. Este îngăduit aceasta?
- De ce să nu fie îngăduit? De altfel cu ce sunt vino-
vați sărmanii copilași? Faptul că acești părinți vor să-și
boteze copiii arată că mai au ceva bun înlăuntrul lor,
nu sunt cu totul nepăsători. Se vede că undeva au
încurcat treburile. Dacă vrea cineva să-i ajute pe unii
ca aceștia, mai întâi trebuie să vadă pentru care motiv
nu au făcut cununia religioasă și după aceea de ce vor
să-și boteze copiii.
- Părinte, o monahie care a botezat un copil atunci
când era în lume, în afară de rugăciunea pe care o face
pentru el, trebuie să-i trimită și daruri, așa cum se
obișnuiește?
- Acum, că s-a făcut monahie, este slobozită de ast-
fel de lucruri. Dacă vor părinții monahiei să-i trimită
daruri, o pot face. Monahul va ajuta numai cu
rugăciunea.
- Adică numai dacă părinții se vor hotărî singuri să
facă aceasta?
- Da, să nu-i oblige monahia. Să facă rugăciune
pentru ca Dumnezeu să-i lumineze. în orice caz nașul
are o mare răspundere. Odată părinții mei au făgăduit
unei familii cunoscute că cineva din familia noastră le
va boteza un copil de al lor. Atunci când a sosit vre-
mea botezului, toți ai casei noastre lipseau și mi-au
spus să-1 botez eu. Pe atunci aveam doar șaisprezece
ani și nu voiam să-1 botez, pentru că îmi dădeam
seama de răspunderea pe care o luam asupra mea. Mă
aflam într-o situație dificilă. În cele din urmă m-am
rugat: "Dumnezeul meu, dacă acesta va deveni un om
132
133
bun ia de la mine toți anii și dă-i lui, iar dacă va deveni rău, ia-1 acum când
este îngeraș". Și astfel l-am botezat și l-am numit Pavel. Dar după o săptămână
a murit. Și astfel acum se află în cer în siguranță.
Copiii orfani
- Părinte, dacă tatăl unor copii a murit, este bine
pentru ei să-1 vadă mort?
- Este mai bine să nu-1 vadă. Vezi, dacă unui om
mare încerci să-i spui cu grijă despre moartea vreunui
apropiat de al său, cu cât mai mult copiilor.
- Dar până la ce vârstă să le ascundem aceasta?
- Depinde și de ce fel de copil este.
- La mormântul lui îi putem duce?
- Da, la mormânt îi pot duce și le pot spune: "Tatăl
vostru a plecat de aici în cer. Dacă sunteți cuminți, va
veni din cer să vă vadă". Mi-aduc aminte că atunci când
a murit bunica mea, părinții mei m-au dus la casa unor
cunoscuți ca să nu văd înmormântarea și să nu aflu că
a murit. îmi găseau tot felul de jocuri ca să mă distrez.
Eu râdeam, iar aceia plângeau. Când m-am întors
acasă întrebam: "Unde este bunica?". "O să vină", îmi
răspundeau. Eu o așteptam pe bunica, dar după câtva
timp am aflat că murise. Nu-i ajută pe copii să vadă
moarte pe persoanele lor iubite.
- Părinte, copiii mici sunt mult mai îndurerați
atunci când le moare mama.
- Da, copiii suferă mai mult atunci când sunt lipsiți
de mamă, decât atunci când le lipsește tatăl. Rar se
întâmplă ca după moartea mamei, tatăl copiilor să le fie ca o mamă. însă acești
copii se vor mângâia în Rai. Acolo vor primi multe bucurii pentru mâhnirea
suferită aici. Un copil orfan va intra în Rai cu mai puține "unități" precum și
cei de același neam din străinătate intră în facultate fără examene7, pentru că
sunt închiși într-o anumită lege. Adică pe copiii orfani îi cuprinde legea lui
Dumnezeu și vor intra în Rai cu mai puțină osteneală, în timp ce ceilalți
trebuie să se ostenească mult. Eu îi fericesc pe copiii care au fost lipsiți de
dragostea părinților lor, pentru că au izbutit să-L facă pe Dumnezeu Tată al lor
încă din această viață și în același timp și-au depus în Casa de Economii a lui
Dumnezeu dragostea părinților lor de care au fost lipsiți și care se mărește
prin adăugare de dobândă.
Dar și în această viață Bunul Dumnezeu îi va ajuta pe acești copii, pentru că
din clipa în care îi ia pe părinții lor El este, într-un anumit fel, obligat
să-i ocrotească. Ce spune proorocul David? "Pe orfan și pe văduvă va sprijini^.
Firește, Dumnezeu îi iubește mai mult și are mai multă grijă de ei. Iar acestor
copii Dumnezeu le dă mai multe drepturi în această viață decât altora. Dacă
orfanul întoarce butonul spre bunătate, sporește foarte mult. Iar dacă va spune:
"Eu am fost chinuit, lasă acum să-i chinuiesc și eu pe alții", se va distruge.
7 S-a spus în anul 1992 când încă mai era valabilă această legislație.
Ps. 145, 9.
134
135
- Părinte, faptul de a fi orfan are urmări neplăcute
pentru toată viata omului?
- Ce sunt cuvintele acestea pe care le spui? Se
poate ca orfanii să fie puțin mai sfioși, mai retrași - nu
au acea bucurie și vioiciune pe care o au copiii care se
hrănesc din belșug cu afecțiunea părintească - însă
această sfială este ca o frână care îi ajută în această
viață, dar în același timp învistierește și în cealaltă. Și
crezi, oare, că Dumnezeu nu vede această sfială a lor
și nu-i va căpătui mai târziu? De aceea mai ales pe
orfanul de mamă trebuie să-1 îmbrățișăm cu durere și
cu dragoste fierbinte, pentru a se încălzi și a prinde
mai întâi curaj, după care să-și deschidă inima. Iar
atunci când are mărime de suflet, trebuie să-i frânăm
bine marele lui entuziasm, ca nu cumva să pătimească
ceva în încercarea lui de a-și manifesta marea sa
recunoștință. Sfântul Arsenie Capadocianul a crescut
orfan și de mamă și de tată. Dacă nu ar fi înfruntat
aceasta duhovnicește, cu mărime de suflet, ar fi tre-
buit să fi fost un om chinuit, cu probleme psihologice.
Dar ai văzut ce bărbăție a avut și ce nevoințe a făcut?
Și ceea ce mă impresionează și acum este faptul că și
oasele lui erau ca bumbacul, ca buretele. La dezgro-
parea sa, atunci când au scos moaștele lui, coastele și
vertebrele se sfărâmau atunci când le zgâriam puțin.
Numai două vertebre, bazinul și gamba piciorului erau
oarecum mai tari. Cum a putut face atâtea călătorii pe
jos, fiind atât de bolnăvicios? Pășea de parcă plutea.
Aici poate vedea cineva puterea suprafirească pe care
i-a dat-o Dumnezeu. Dacă Hristos a făcut lucruri atât de
mari, oare de creșterea orfanilor nu va putea purta grijă?
Îngrădirea copiilor este necesară până la maturizarea lor
Copiii trebuie să simtă sfaturile ca pe o mare necesitate, mai ales în vârsta
critică a adolescenței, pentru a nu aluneca pe povârnișul cel dulce al
plăcerilor lumești care umplu sufletul de neliniște și îl depărtează de Dumnezeu
pentru veșnicie. Trebuie să intre în noima ascultării. Să înțeleagă că în
ascultarea față de părinți se ascunde interesul lor propriu și astfel să asculte
cu bucurie și să se miște liber în spațiul duhovnicesc.
Vedeți cum îngrădim libertatea copilului mic? Embrionul este îngrădit nouă luni
în pântecele maicii lui. Pe noul-născut îl bagă în leagăn. Apoi, după cinci-șase
luni îi pun și gărduț. Când crește mai mare nu este lăsat singur afară, ca să nu
se lovească sau să cadă de pe vreo scară. Căci de va fi lăsat liber, va cădea și
va muri.
Toate acestea sunt absolut necesare pentru a crește copilul în siguranță. Se
pare că îl lipsesc de libertate, dar fără aceste măsuri ar fi fost în primejdie
să moară din prima clipă. Copiii însă nu înțeleg, nici atunci când sunt mici că
au nevoie de îngrădire, dar nici atunci când cresc mai mari că au nevoie de
altfel de îngrădire, și pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate
poate fi aceasta? Libertate pentru a se
136
137
schilodi? Însă prin libertatea aceasta ajung la distrugere. Copiii trebuie să
înțeleagă că până la terminarea studiilor lor, până atunci când își vor lua
diploma și până când se vor maturiza și vor ajunge oameni în toată firea, au
trebuință de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi chiar și numai o
singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe
o binecuvântare a lui Dumnezeu, și astfel să fie recunoscători părinților lor
pentru aceasta. Să înțeleagă că ceea ce fac părinții o fac din dragoste, nici un
tată sau vreo mamă nu și-au îngrădit vreodată copilul din răutate, chiar dacă
s-a purtat cu ei cu barbarie. Și deși părinții îi constrâng puțin mai mult pe
copii, totuși în aceasta se ascunde multa lor dragoste. Și o fac cu intenție
bună, ca ei să fie atenți și să nu fie expuși la primejdii. Se poate ca un
grădinar pentru mai multă siguranță să lege cu sârmă copăcelul pe care îl
plantează și astfel să se rănească puțin, dar Bunul Dumnezeu, văzând că se
rănește coaja copăcelului, îi închide rana în scurtă vreme. Și dacă Dumnezeu
închide rana copăcelului, cu atât mai mult se va îngriji de făptura Sa. Adică
dacă părinții l-au strâns pe copil puțin mai mult și s-a rănit puțin, oare nu-1
va vindeca Dumnezeu?
Iar copiii trebuie să discute cu părinții lor și să le spună gândurile. Așa cum
monahul în mănăstire are pe starețul său, căruia îi spune gândurile sale și
astfel se ușurează, la fel și copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de
părinții lui. în mod normal copilul trebuie să se mărturisească mai întâi mamei
și apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul
se lovește la picior părinții merg împreună cu el la medic și îl întreabă ce
trebuie să facă pentru a se vindeca piciorul, tot astfel ei trebuie să știe și
ce fel de probleme îl frământă pe copil, pentru a-1 ajuta. Dacă acesta își spune
problemele sale sufletești numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinții să-1
ajute, neștiind ce anume îl preocupă?
Dificultățile copiilor în timpul studiilor
Unii copii care sunt ageri la minte au uneori probleme și se chinuiesc. Ei vor
să le aranjeze pe toate cu mintea lor și vor să facă lucruri mai presus de
puterile lor. Au o minte puternică, dar nu știu să pună frână. Fac experiențe cu
ei înșiși, ca și cum ar vrea să vadă cât rezistă, și astfel se chinuiesc. Dacă
se vor smeri, agerimea minții lor îi va ajuta să sporească. în timp ce copiii
care nu au această agerime a minții nu întâmpină astfel de probleme, dar nici
nu-și fac probleme de conștiință în sensul cel bun.
Mulți dintre studenți, deși au învățat bine lecțiile, nu se duc să-și dea
examenele pentru că se tem că nu vor scrie bine. Și cu toate că ei ar putea face
față cu ușurință examenelor, își creează ei înșiși, din pricina fricii, o stare
de panică. Dar dacă ei ar spune cu smerenie: "Rugați-vă pentru mine ca să merg
bine la examene, pentru că singur nu cred că o să reușesc. Dar cu rugăciunile
voastre voi încerca", atunci, prin faptul că se smeresc, vor primi și harul lui
Dumnezeu și iluminarea dumnezeiască. Pe lângă aceasta, înainte de a
138
139
începe examenele să se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta
potrivit cu credința și evlavia pe care o au.
- Părinte, o fată care studiază în străinătate mi-a
scris următoarele: "Îmi spune gândul că niciodată nu
voi putea spori duhovnicește.
- Bine, dar acel suflet tocmai în Europa s-a gândit
să facă acest lucru? Acolo nu a mers să sporească
duhovnicește, nici ca să se închinovieze, ci să dobân-
dească numai cele ce îi sunt necesare pentru profesia
ei. Să încerce să-și păstreze starea duhovnicească pe
care o are și să nu caute acolo sporire duhovnicească.
De altfel europenii sunt avansați în științe și nu în cele
duhovnicești. Să nu se silească pe sine mai mult decât
poate și să nu le dea prea mare importanță, nu merită
ca cineva să-și lipească inima și să sufere pentru aces-
tea. Ci să considere șederea la studii numai ca pe un
serviciu militar. În armată soldatul se ostenește mult,
și uneori superiorii lui se poartă cu el foarte aspru, în
timp ce acolo, la studii, oamenii se poartă cel puțin cu
politețe, chiar dacă aceasta este numai exterioară și
fățarnică, rezultată din mentalitatea europeană. Prin
urmare era firesc să întâlnească astfel de greutăți, pen-
tru că și în Grecia întâlnim lucruri asemănătoare,
numai că în Grecia, ca țară ortodoxă cum este, cei
care sunt interesați de sporirea lor duhovnicească pot
găsi sprijin duhovnicesc. Cu puțină răbdare și atenție
vor trece greutățile. De vreme ce se află acolo, să
folosească timpul liber pentru studiu și rugăciune, ca
să se hrănească și duhovnicește. Străduința pe care o
va depune pentru studiile ei o va absorbi și o va ajuta
să se înstrăineze de orice gând rău sau ispită tinerească.
140
141
CAPITOLUL 2
Respectul și dragostea copiilor față de părinți
Respectul copiilor față de părinți și de cei mai mari
C
opilul, atunci când este mic, nu face nimic, ci numai părinții lui din dragoste
se îngrijesc de mâncarea, de îmbrăcămintea și de celelalte ale lui. Și chiar
dacă uneori mai face câte o trebușoară, asta nu înseamnă că prin ea răsplătește
osteneala sau cheltuielile pe care le fac părinții lui pentru el. Dar atunci
când copilul crește și nu înțelege cât de mult i-au oferit părinții lui, aceasta
este foarte grav.
Mai demult părinții îl băteau pe copil, iar acela primea bătaia fără gânduri de
împotrivire. De multe ori el nici nu-și dădea seama pentru ce lua bătaie. Astăzi
însă orice le-ai spune copiilor, ei îți răspund la toate cu "De ce?" și îți
vorbesc împotrivă. Nu au deloc simplitate, ci pe toate le trec prin sită. Dar
harul dumnezeiesc nu vine astfel. Atunci când copilul nu-1 simte pe tatăl său ca
tată și nu primește certarea lui, este un copil fals. Unii copii, atunci când
părinții lor le fac o
mică observație, îndată spun: "O să-mi tai venele". în situația aceasta ce să
mai facă părinții cu ei? Cedează la toate mofturile lor și în cele din urmă
copiii se distrug.
Copilul trebuie să înțeleagă că, dacă uneori părinții lui îi mai dau câte o
palmă, nu o fac din răutate, ci din dragoste, pentru a se îndrepta, a deveni mai
bun și a se bucura mai târziu. Moi, atunci când eram mici, fie că părinții
noștri ne mângâiau, fie că ne băteau, fie că ne sărutau, pe toate le primeam cu
bucurie, ne dădeam seama că pe toate le făceau pentru binele nostru. Aveam mare
încredere în ei. Uneori unul dintre noi era vinovat iar mama îl certa pe altul,
pentru că nu apuca să facă judecată". însă vinovatul, văzând că a fost certat
altul în locul său, spunea "eu am greșit", deoarece îl mustra conștiința și
astfel celălalt era îndreptățit.
În familie copiii trebuie să aibă respect atât față de părinți, cât și față de
cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare
ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste față de cei mai mici, să-i
ajute și să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare,
iar cel mai mare îl iubește pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă
familială. Tatăl meu adeseori îmi spunea: "Să faci ascultare de fratele tău mai
mare". Noi știam că tatăl nostru ne iubește pe toți și de aceea aveam multă
îndrăzneală la el. însă față de fratele nostru mai mare, la care nu aflam
dragostea tatălui nostru, făceam mai multă ascultare9.
9 Starețul avea șapte frați.
142
143
Atunci când soții au dragoste între ei și copiii au respect fată de părinții
lor, viața în familie este pașnică, merge ceas. într-o astfel de familie
niciodată fiul cel mai mare nu spune mamei sale: "Mamă, te rog ca lucrul acesta
să nu-1 mai faci!", sau: "De ce ai făcut aceasta astfel, iar pe cealaltă
invers?", și nici tatăl nu vorbește mamei în felul acesta. Cel mai mare poate
face glume cu cel mai mic, ca să-1 facă să se bucure, însă cel mic nu trebuie să
dobândească îndrăzneală prin bucuria ce o simte din gluma celui mare. Atunci
când eram la Mănăstirea Stomiu și coboram câteodată să cumpăr diferite
materiale, un copilaș a cărui casă era lângă drum, de îndată ce mă vedea, venea
lângă mine, iar eu îi sărutam mâna. Mai apoi se obișnuise astfel, iar atunci
când mă vedea alerga și-mi dădea el singur mâna să i-o sărut, iar eu i-o
sărutam. însă după o vreme părinții lui mi-au spus: "Părinte, nu-i mai sărutați
mâna, pentru că atunci când vede preoți, aleargă la ei și le întinde mâna ca să
i-o sărute, iar dacă nu i-o sărută începe să plângă".
Dragostea copiilor față de părinți după căsătoria lor
Bunul Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel încât cei doi soți să se lege cu o
astfel de dragoste, care să-i facă să-și părăsească chiar și părinții. Dacă nu
ar exista această dragoste, nu s-ar putea întemeia nici o familie. Misiunea
părinților se termină odată cu aranjarea fiilor lor. Dar și după aceasta copiii
lor le dato-
144
rează mult respect și numai acea dragoste care li se cuvine părinților. Piu
vreau să spun prin aceasta că nu trebuie să-și iubească părinții, ci mai întâi
între ei să aibă multă dragoste și apoi să-și iubească și părinții. Să se
iubească între ei atât de mult, încât din belșugul dragostei lor să dea și
părinților lor, împreună cu tot respectul și recunoștința cuvenită lor. Iar
dragostea lor să fie nobilă, încât fiecare soț să poarte grijă, cât poate de
mult, de părinții celuilalt.
În păstrarea unității familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-și iubească
femeia mai mult decât pe mama sa și decât pe oricare altă rudă sau persoană
iubită. Dragostea lui fată de părinții săi să se canalizeze prin intermediul
femeii sale. Firește că, același lucru trebuie să-1 facă și femeia.
Cunosc soți care, la începutul căsniciei lor au avut probleme între ei, deoarece
femeia sau bărbatul și-a iubit mama cu o dragoste exagerată. Iar aceasta se
datorează mărimii de suflet pe care o au; simt o mare recunoștință pentru mama
lor. Dar încet-încet, după ce s-au legat între ei, a dispărut această problemă.
Mu ar fi fost firesc dacă dintru început s-ar fi iubit unul pe altul cu o astfel
de dragoste care să fi covârșit dragostea fată de mamă.
Atunci când soțul își respectă părinții, aceasta îi face cinste, precum și norei
îi face cinste să-și respecte și să-și iubească soacra, pentru că a născut pe
bărbatul ei, 1-a crescut și, acum când este mare se bucură ea de el. Iar toate
acestea se întipăresc în sufletele copiilor lor.
145
Atunci când se însoară fiul unei mame care până atunci a aflat multă ușurare din
dragostea pe care acesta i-a arătat-o, aceasta este cuprinsă de sentimentul pe
care îl are copilul cel mai mare atunci când vede în brațele mamei sale un
prunc, căci bătrânii se fac din nou precum copiii. Vezi, dacă nu-și taie cineva
patimile atunci când este tânăr, cu cât crește mai mare cu atât îi slăbește
voința, iar patimile se măresc și mai mult. Nora însă nu trebuie să ia lucrul
acesta în nume de rău. Iar dacă va trebui să o îngrijească pe bătrâna ei soacră,
să facă puțină răbdare, ca să nu-și piardă răsplata ce i se adună pentru
îngrijirea ce i-o arată. Dacă acum o va sluji cu răbdare, mai târziu, după ce va
trece osteneala, se va bucura pentru binele ce 1-a făcut.
Firește că și soacra trebuie să-și iubească nurorile ca pe fiicele ei. Bunica
mea - mama tatălui meu - o iubea pe mama mea mai mult decât pe tatăl meu. Atunci
când s-au căsătorit frații mei, vecinele spuneau: "Să vezi ce o să se întâmple
acum când vor veni nurorile...". Iar mama mea le întreba: De ce spuneți aceasta?
Soacra mea mă iubește pe mine mai mult chiar decât pe fiica ei. Așadar de ce să
nu-mi iubesc și eu astfel nurorile mele?". Și într-adevăr, le iubea și ea ca pe
fiicele ei.
Bătrânețele îl smeresc pe om
Cât de mult se smerește omul la bătrânețe! Bătrânii își pierd încet-încet
puterile lor și seamănă cu șoimii
146
care au îmbătrânit. Atunci când șoimul îmbătrânește, îi cad penele și aripile
lui seamănă mai apoi cu un pieptene mare ce are mai mulți dinți rupți. Mi-aduc
aminte că în Mănăstirea Filoteu'0 era un proiestos" originar din Smirna, care în
1914 se dusese voluntar în Albania pentru a se răzbuna pe turcii care îi
ucisesera tatăl. Odată a prins un turc și a vrut să-1 omoare. Dar acela i-a
spus: "Religia noastră este neomenoasă. Ne poruncește să omoram pe ceilalți. A
voastră însă nu este așa. Hristos vă spune să nu omorâți". Atât de mult l-au
mișcat aceste cuvinte, încât de îndată ce le-a auzit și-a aruncat pușca și a
plecat în Sfântul Munte să se facă călugăr. S-a făcut și călugăr, a ajuns și
proiestos, dar spiritul de luptător din el nu 1-a părăsit. îndeplinea toate
ascultările și avea atârnate de centura sa toate cheile de la magaziile
mănăstirii. Nimeni nu îndrăznea să-i vorbească. Dacă vreun părinte uita să-1
strige cu întreaga formulă de adresare: "Prea Cuvioase Părinte Spiridon", se
făcea ca o fiară. Odată, în Postul Mare, au mers la mănăstire niște tâlhari și
au cerut brânză. "Măi, mistreților, tocmai acum, în Postul Mare cereți brânză?"
le-a spus și i-a alungat. Altă dată părinții din mănăstire desfăcuseră
policandrele bisericii pentru a le curăța. Tâlharii văzând că străluceau
diferite bucăți din policandre au crezut că sunt din aur. Au mers deci și le-au
luat și le-au pus în saci, după care au adunat toți catârii din împrejurimile
mănăstirii, ca să le tran-
10 Pe atunci Mănăstirea Filoteu era idioritmică. 1' Mănăstirile idioritmice sunt
conduse de Consiliul proiestoșilor care dețin această funcție pe viață.
147
sporte. De îndată ce Părintele Spiridon i-a zărit, i-a prins și le-a golit
sacii. "Măi neisprăviților, bronzuri sunt acestea, bronzuri ca și voi!". Nu se
temea deloc. însă la bătrânețele lui s-a îmbolnăvit și s-a smerit. Părinții m-au
pus să-1 ajut puțin. Odată mi-a spus: "Averchie12, fă rugăciune, căci nu mă simt
bine!". M-am ridicat și am început să rostesc: "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluiește pe robul Tău, Prea Cuviosul Spiridon". "Prostule, spune «pe
Spiridon»!", mi-a strigat. Cât de mult îl smeriseră boala și bătrânețele! Însă
atunci când era sănătos, ai fi îndrăznit oare să nu-i spui: "Prea Cuvioase
Părinte Spiridon"?
Iată, și tatăl meu la bătrânețe a fost smerit de o muscă. într-o zi sora mea 1-a
găsit plângând. "Tată, ce ai pățit? îl întreabă. Nu cumva te-a supărat vreun
nepoțel?". "Nu, nu, îi spune. Ce este omul?! Am încercat să omor o muscă cu
pliciul și nu am putut. Dădeam s-o lovesc, dar ea fugea. Atunci când eram tânăr,
ocheam atât de bine, încât pe Țeti13 nu-i omoram, ci îi răneam numai și astfel
îi forțam să se predea. La vârsta de șaisprezece ani am rănit un leu și m-am
luptat apoi cu el, iar acum să nu pot omorî o muscă? Nimic nu este omul". Se
simțea sărmanul un nimic, ca și cum nu ar fi făcut nimic în viata sa.
Și în Sfântul Munte la bolnițele mănăstirilor cât de mult se smeresc bătrâneii!
Trec printr-a doua "tundere". Le scurtează părul, ca să nu se îngreuieze să-i
Numele pe care 1-a primit Starețul atunci când a fost făcut rasofor.
13 Răsculații turci.
12
spele cei ce îi slujesc. Le taie și bărbile, pentru că le curge saliva și
mâncarea și apoi cum să-i mai curețe? Aceasta este ultima "tundere". O tundere
cu adevărat în smerenie.
Răsplata pentru îngrijirea bătrânilor
Cum a ajuns lumea de astăzi! În Farasa și în Epir oamenii îngrijeau nu numai pe
bătrânii lor, ci chiar și animalele care îmbătrâneau. Nu vorbim de catâri, dar
nici animalele a căror carne se mânca nu erau omorâte. Boii bătrâni, de pildă,
cu care arau, erau îngrijiți, pentru că oamenii spuneau: "Am mâncat pâine de pe
urma lor". Adică animalele de muncă, care lucrau la ogor, aveau parte de
bătrâneți bune. Iar atunci oamenii nu aveau mijloacele pe care le au astăzi.
Trebuiau să macine făina cu moara purtată cu mâna, s-o facă măruntă pentru a o
putea mânca sărmanul animal. Dar lumea de astăzi a deviat. Nu se mai îngrijesc
nici de oameni, darămite de animale.
Niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de bine ca în acele puține zile în
care mi s-a poruncit să îngrijesc de un părinte bătrân. îngrijirea de bătrâni
are mare răsplată. Mi-aduc aminte că se vorbea mai demult în Sfântul Munte
despre un frate începător care avea un diavol înfricoșător. Acela fusese rânduit
să îngrijească șase bătrâni la bolnița unei mănăstiri. Acele vremuri erau grele,
nu aveau înlesnirile de astăzi. Rufele murdare le punea pe un lemn și le ducea
în spate până la un jgheab care se afla departe și acolo
148
149
le spăla cu leșie. Slujind astfel bătrânilor, după puțină vreme s-a slobozit de
acel diavol, iar apoi s-a făcut monah. Și aceasta pentru că nu numai el se
jertfea în ascultarea sa, ci și bătrâneii îl binecuvântau mereu.
Multe perechi suportă cu greu greutățile cu care se confruntă în familie din
pricina capriciilor și cârtirii bătrânilor pe care îi îngrijesc. Uită de
neorânduielile, de nemulțumirile și de ciudățeniile pe care ei înșiși le-au
făcut. Mu-și mai aduc aminte că prin planșetele și mofturile lor nu-i lăsau pe
părinții lor să se liniștească. De aceea Dumnezeu îngăduie ca și ei să întâmpine
aceste greutăți, ca să plătească oarecum propriile lor neorânduieli. Acum este
rândul lor să-i ajute și să-i îngrijească cu recunoștință pe părinții lor
bătrâni, pentru jertfele pe care aceștia le-au făcut pentru ei atunci când erau
copii. Toți cei care nu simt această datorie față de părinții lor vor fi
judecați de Dumnezeu ca niște nedrepți și nemulțumitori.
Și văd că necazurile pe care le au mulți mireni de multe ori se datorează
faptului că părinții lor sunt amărâți din pricina lor. Familiile se chinuiesc
deoarece nu îngrijesc pe bătrânii lor. Atunci când pe biata bătrână sau pe
sărmanul bătrân îi duc și îi părăsesc la azil, le mai iau încă și averea și nu-i
lasă să se bucure de nepoțeii lor, ci îi fac să moară cu durere în suflet, ce
binecuvântare vor mai primi apoi copiii lor? Astăzi o femeie bătrână mi-a spus
că are patru băieți căsătoriți care locuiesc în același cartier, dar nu-i poate
vedea deoarece odată le-a sfătuit pe nurorile ei, zicân-du-le: "Să aveți
dragoste intre voi și să mergeți la biserică". Auzind ele acestea s-au înfuriat
peste măsură
și i-au spus: "Să nu mai calci vreodată în casele noastre!'. De cinci ani nu-și
mai văzuse copiii și pentru aceasta plângea mereu sărmana. "Fă rugăciune,
Părinte, mi-a spus, căci am și nepoței, pe care aș vrea să-i văd măcar în vis".
Ei, ce fel de procopseală vor face copiii ei?
Și, deși bunica este pentru familie o mare binecuvântare, acești oameni nu
înțeleg lucrul acesta. De obicei bărbatul este cel care cade primul la pat și îl
îngrijește femeia lui. După ce moare bărbatul, este foarte bine ca s-o ia copiii
pe mama lor la ei acasă pentru a purta grijă de nepoței și a nu se simți
nefolositoare. în felul acesta și ea se odihnește și soții sunt ajutați. Pentru
că mama, din pricina mulțimii treburilor ei, nu apucă să le dea copiilor ei
afecțiunea și dragostea ce le sunt absolut necesare. Așadar pe acestea le dă
bunica, deoarece vârsta aceasta este vârsta dragostei și a afecțiunii. Și
uită-te, atunci când copilul face pozne bunica îl alintă, în timp ce mama lui îl
ceartă. Astfel prin grija bunicii și mama își face treburile ei, și copiii au
parte de mângâiere și dragoste, dar și bunica se odihnește prin dragostea
nepoțeilor.
Cel ce îngrijește de părinții săi primește mare binecuvântare de la Dumnezeu.
într-o zi un tânăr familist mi-a spus: "Părinte, mă gândesc ca la casa pe care
vreau s-o construiesc să fac la parter două apartamente, pentru părinții și
socrii mei". Știți cât de mult m-a mișcat aceasta. Câte binecuvântări nu i-am
dat! Mă mir cum de nu înțeleg aceasta soții tineri. Cu câteva zile mai înainte a
venit aici o femeie și mi-a spus: "Mama mea, Părinte, are hemiplegie. M-am
săturat, opt
150
151
ani de zile s-o tot întorc de pe o parte pe alta". Auzi, fata să vorbească
astfel despre mama ei?! "Da, îi spun, este foarte simplu. Voi face rugăciuni ca
să zaci tu opt ani de hemiplegie, iar mama ta să se facă bine ca să te
îngrijească". "Nu, nu, Părinte!" strigă aceea. "Atunci cel puțin patru ani, îi
spun. Nu ti-e rușine? Ce este mai de preferat? Să fie cineva sănătos, să nu-1
doară nimic, să slujească unui bolnav, să aibă și răsplată de la Dumnezeu, sau
să sufere, să nu-și poată întoarce piciorul, să se smerească și să te roage
«adu-mi plosca», «întoarce-mă pe dreapta», «întoarce-mă pe cealaltă parte»?".
Când a auzit acestea, și-a mai revenit puțin.
Dacă s-ar pune copiii în situația părinților lor care au îmbătrânit sau dacă
nora s-ar pune în situația soacrei ei și s-ar gândi: "Voi îmbătrâni și voi
deveni și eu într-o zi soacră. Oare îmi va plăcea ca nora mea să nu-mi dea nici
o atenție?", atunci nu vor exista astfel de probleme.
Binecuvântarea părinților
14
Binecuvântarea părinților este cea mai mare binecuvântare pentru copii. De aceea
copiii trebuie să se îngrijească să dobândească binecuvântarea lor. nu ai văzut
până unde a ajuns Iacov pentru a lua binecuvântarea tatălui său? S-a înfășurat
până și cu piei de
oaie
Și mai ales binecuvântarea mamei este un lucru mare. Cineva spunea: "Fiecare
cuvânt al mamei mele este ca o liră de aur". Cât de mare impresie mi-a făcut cu
câtva timp mai înainte o persoană din Joha-nnesburg15! în toamna trecută a venit
la mine la Colibă și mi-a spus: "Părinte, mama mea nu se simțea bine și am venit
s-o văd". Nu au trecut trei luni și de Crăciun a venit din nou. "Cum de te afli
din nou aici?" îl întreb. "Am aflat că mama mea iarăși nu se simte bine și am
venit să-i sărut mâna, pentru că este în vârstă și se poate să moară. Căci
pentru mine cea mai mare avere este binecuvântarea mamei mele". Bărbat de
șaizeci de ani a pornit din Johannesburg și a venit în Grecia ca să sărute mâna
mamei sale. Și are o astfel de mărinimie încât acum se gândește să facă un azil
mare de bătrâni pentru clerici, pe care să-1 dăruiască Bisericii. Adică nu
suferea să tină numai pentru el binecuvântările ce le primise de la mama sa.
Pentru mine este medicament un astfel de suflet. Este ca și cum m-aș afla în
pustiul Sahara și aș afla dintr-o dată putină apă. însă unii ca aceștia se pierd
încet-încet.
Un altul a venit într-o zi la Colibă plângând: "Părinte, mama mea m-a blestemat
și pentru aceasta în casă avem numai boli, mâhniri, iar serviciul nu-mi merge
bine". "Cred că nici tu nu ai fost cum trebuie, îi spun. Mu se poate ca mama ta
să te fi blestemat fără motiv". "Da, îmi spune, am fost și eu...". "Să mergi și
să ceri iertare de la mama ta", îi spun. "Voi merge, Părinte, dar dati-mi
binecuvântarea Sfinției Voastre". "Binecu-
Cf. Fac, cap. 27.
Oraș în Africa de Sud.
152
153
vântarea mea o ai, i-am spus, dar să iei și binecuvântarea mamei tale". însă
este greu să obțin binecuvântarea ei", îmi spune. "Mergi, și dacă nu ți-o va da,
să-i spui: «Mi-a spus un stareț că și tu vei da răspuns lui Dumnezeu»". S-a dus,
iar mama lui 1-a binecuvântat zicându-i: "Fiul meu, să ai binecuvântarea lui
Avraam". După o vreme a venit în Sfântul Munte cu sucuri și rahat. Era plin de
bucurie. Copiii îi erau sănătoși, iar serviciul îi mergea bine. Mereu lăcrima și
spunea: "Slavă lui Dumnezeu". Toată viața i s-a schimbat și vorbea numai despre
lucruri duhovnicești. Dar cu atât mai mult va avea binecuvântarea lui Dumnezeu
cel care dintru început își respectă părinții.
VIAȚA DUHOVNICEASCĂ
«Dacă cineva îl va iubi pe Dumnezeu, dacă va recunoaște marea hui Jertfă și
facerile Lui de bine și se va sili pe sine cu discernământ spre urmarea
Sfinților, unul ca acesta repede se va sfinți. Și astfel ajunge să se smerească,
să-și simtă ticăloșia sa și marea sa nerecunoștința față de Dumnezeu»
154
CAPITOLUL 1
Viața duhovnicească în familie
Cu cât cârtește cineva mai mult cu atât se distruge pe sine
Părinte, cui se datorează cârtirea și cum poți scăpa de ea?
- Ea se datorează ticăloșiei omului și este alungată cu doxologie. Cârtirea
naște cârtire, iar doxologia naște doxologie. Când cineva nu cârtește pentru o
greutate pe care o întâmpină, ci slăvește pe Dumnezeu, atunci diavolul plesnește
și se duce la altul care cârtește, pentru a-i încurca aceluia și mai mult
lucrurile. Pentru că, cu cât cârtește cineva mai mult, cu atât se distruge pe
sine.
Uneori ne fură aghiuță și ne face să nu ne mulțumească nimic, în timp ce te poți
bucura de toate duhovnicește cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui
Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă
și îi spui «iarăși plouă», începe: "Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta
umezeală". Dacă, după puțin timp se oprește ploaia și îi spui: "Ei, nu a plouat
atât de mult", acela
începe iarăși: "Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul". Și nu se poate
spune că nu este sănătos la minte, ci pur și simplu s-a obișnuit să cârtească.
Să fie om rațional și să gândească astfel de neghiobii!
Cârtirea atrage blestemul. Este ca și cum omul s-ar blestema pe sine însuși,
după care vine urgia lui Dumnezeu, în Epir am cunoscut doi țărani. Unul era
familist și avea vreo două ogorașe, și întotdeauna pe toate le încredința lui
Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. "Voi face atât cât voi apuca" spunea.
Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii
pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăștia vântul. Dar pentru
tot ce se întâmpla spunea: "Slavă Ție, Dumnezeule!" și toate îi mergeau bine.
Celălalt avea multe terenuri, vaci, etc. și nu avea nici copii. Dacă îl întrebai
"Cum îți merge?", răspundea: "Lasă-mă, nu mă întreba!", niciodată nu spunea:
"Slavă Ție, Dumnezeule!", ci mereu cârtea. Și să vedeți ce i se întâmpla, uneori
îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu
făcea.
De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu
binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci
când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă
cutare bogătaș? Câți oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi și noapte
slavoslovesc pe Dumnezeu și se hrănesc cu dulceață cerească! Acești oameni
dobândesc o sensibilitate duhovnicească și cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar
noi nu le înțelegem pe acestea, deoarece
inima noastră ni s-a învârtoșat și nimic nu ne mai satisface. Nu înțelegem că
fericirea o aflăm în veșnicie și nu în deșertăciune.
Să-L punem pe Dumnezeu cărmuitor vieții noastre
- Părinte, de ce în Evanghelie Împărăția lui Dum-
nezeu este asemănată cu grăuntele de muștar "care,
când se seamănă în pământ este mai mic decât toate
semințele de pe pământ; dar după ce s-a semănat
crește și se face mai mare decât toate legumele"1?
- Sămânța de muștar este foarte mică, dar atunci
când este semănată se face ca un arbust pe ale cărui
ramuri stau chiar și păsările. Cuvântul lui Dumnezeu
se aseamănă cu sămânța lui, pentru că de la un cuvânt
evanghelic mic omul crește duhovnicește și începe să
înțeleagă tainele împărăției lui Dumnezeu.
- Părinte, cum poate simți cineva ceea ce spune
Sfânta Scriptură: "Împărăția lui Dumnezeu este
înlăuntrul vostru"2?
- Suflet binecuvântat, când în inima noastră se află
o parte din bucuria Raiului, atunci "Împărăția lui Dum
nezeu este înlăuntrul nostru". Și dimpotrivă, când
avem în noi neliniște și mustrări de conștiință, atunci
înlăuntrul nostru există o parte din iad. Este un lucru
mare ca omul încă din această viață să simtă înlăuntrul
său o parte din bucuria Raiului. Nu este greu să reușim
1 Mc. 4, 31-32 și Mt. 13, 32; Le. 13, 19.
2 Le. 17, 21.
158
159
aceasta, dar, din păcate, egoismul nostru ne împiedică să dobândim această
măreție duhovnicească.
Omul își poate face singur viata sa un rai dacă primește să-1 chivernisească
Dumnezeu ca un Părinte bun. Trebuie însă să aibă încredere în El, să
nădăj-duiască în El pentru tot ceea ce întreprinde să facă și să-L slăvească
pentru toate. Și să nu Fie cuprins de stres, căci acesta pricinuiește o ruptură
în suflet, îl paralizează. Atunci când omul caută împărăția cerurilor, toate
celelalte vin de la sine. Evanghelia spune: "Căutați mai întâi împărăția lui
Dumnezeu"3, dar "împărăția iui Dumnezeu se ia prin stăruință, și cei ce se
silesc o răpesc"*.
Oamenii de astăzi și-au îngreuiat propria lor viață, deoarece nu se limitează la
puține, ci aleargă mereu după bunuri materiale. însă cei care voiesc să trăiască
o viață duhovnicească curată, mai întâi de toate trebuie să se mulțumească cu
puține. Atunci când viața lor este simplificată și fără multe griji, se vor
elibera și de duhul lumesc și le va prisosi timp și pentru cele duhovnicești.
Altfel se vor obosi încercând să meargă după cum este moda, își vor pierde pacea
și vor câștiga o mare neliniște.
Și văd că uneori unii oameni își fac propria lor viață o mucenicie. Astăzi am
venit de la Uranopolis cu o persoană care m-a rugat să trec pe la casa lui. Și
fiindcă stăruia, nu am vrut să-i stric hatârul. De îndată ce am ajuns la ușa de
la intrare a casei, îl văd că își scoate
3 Mt. 6, 33.
Mt. 11, 12.
încălțămintea și intră înăuntru mergând în vârful picioarelor. Ce ai pățit de
mergi așa?", îl întreb. "Nimic, Părinte, pășesc cu atenție, ca să nu stric
parchetul". Ce să mai spui? Se chinuiesc fără motiv.
Durerea pentru aproapele ajută familia
Cu cât mai multe bunuri dobândesc oamenii de astăzi, cu atât mai multe probleme
au. Nu mulțumesc nici lui Dumnezeu pentru facerile Lui de bine, și nici nu văd
nefericirea semenilor lor, pentru ca să facă vreo milostenie. Risipesc și nu se
gândesc la celălalt că nu are ce să mănânce. Cum să vină apoi harul lui
Dumnezeu? Chiar și familist să fie cineva, tot trebuie să taie de undeva și să
iconomisească ceva, pentru a face vreo milostenie. Să le spună femeii și
copiilor lui că în cutare loc există un bolnav părăsit, sau o familie săracă
care are mare nevoie. Și dacă nu are bani să le dea, atunci să le spună
casnicilor săi: "Hai să le dăm cel puțin o carte creștinească, căci avem multe".
Și astfel dând celor ce au nevoie, își face bine atât sieși, cât și familiei
sale.
Cât de lipsiți sunt sărmanii credincioși în Rusia! Odată am dat unui preot rus o
cutiuță de tămâie și i-am spus: "Îți dau un dar sărac". "Ce, acesta este un dar
sărac? mă întrebă. Tămâia noastră îți pricinuiește numai tuse. Și aici în Grecia
cât de mult se chinuiesc refugiații! în Halkidiki am văzut pe un refugiat care
lucra la așezat plăci de marmură și lua numai trei sute de drahme pe metru
pătrat5 și spunea: "Slavă Ție,
161
160
Dumnezeule, că avem bani de pâine'. De aceea, atunci când un anteprenor de
lucrări mi-a spus că se încarcă numai cu păcate din pricina lucrărilor pe care
le face, eu i-am recomandat: "Dacă te vei încărca cu acești refugiați și îi vei
iconomisi, te vei descărca de păcatele tale. Nu au nici măcar unde să locuiască.
în comparație cu ei, tu ești Onasis"6.
Pentru a ne putea pune în lucrare virtuțile, Dumnezeu îngăduie să existe
bolnavi, săraci, etc. El îi poate iconomisi și pe bolnavi și pe săraci, dar
atunci am fi cuprinși de sentimentul fals că suntem virtuoși. Am spune, de
pildă, că suntem milostivi fără să fim, în timp ce astfel faptele noastre ne
arată virtuțile ce le avem. Slavă lui Dumnezeu că mai există oameni care se
jertfesc pentru semenii lor. Am cunoscut pe cineva care, de îndată ce s-a
eliberat din armată, a primit să fie condamnat pe nedrept cu o pedeapsă mare
pentru a izbăvi o familie. Nu s-a gândit nici la disprețul din partea lumii,
nici la cariera sa.
Cu toate acestea, văd cum rânduiește Dumnezeu lucrurile, astfel încât cel puțin
unul din fiecare familie să aibă credință, evlavie și astfel să fie ajutați și
ceilalți. în Konița am cunoscut o familie care, în afara unei fete, era cu totul
indiferentă față de Biserică. De îndată ce aceea auzea clopotul, arunca șortul,
lăsa toate treburile baltă și mergea la biserică. Chiar și atunci când au venit
germanii și paraclisierul trăgea clopotul ca oamenii să fugă din case, aceasta
mergea
5 S-a spus în 1992.
6 Mare armator grec.
la biserică pentru vecernie. Era și foarte compătimitoare, spre deosebire de
părinții ei care erau foarte zgârciți. Tatăl ei, în loc să mănânce mâncare
gătită, mânca o bucată de pâine uscată, după ce o înmuia în apă. Mama ei era
încă și mai zgârcită. Deși copiii ei aveau funcții mari și avere multă, aceea
căuta în sobă vreun cărbune aprins de la care să aprindă foc, ca să nu strice
nici măcar un chibrit. Iar în loc de ibric avea o cutie de conserve. Pe atunci
mă aflam la Mănăstirea Stomio, iar mama acelei fete după ce m-a cunoscut, a
început să mă prețuiască foarte mult. Când fiica ei voia să ia vreun lucru din
casă pentru a-1 da unui sărac și nu putea să-1 scoată pe ascuns, îi spunea mamei
sale: "Mamă, călugărul are nevoie de lucrul acesta". "Dă-i-1, dă-i-1!" îi spunea
aceea. Numai când auzea că este pentru călugăr, mama ei nu se împotrivea. Dar și
în timpul ocupației germane ea îi ajuta în ascuns pe cei săraci. Cu multă băgare
de seamă scotea grâu din magazia lor, îl căra în spate până la moară, îl măcina,
iar făina o împărțea familiilor sărace. Odată mama ei a prins-o și numai ea știe
ce a tras. Atunci a făgăduit spunând: "Dumnezeul meu, ajută-mă să găsesc ceva de
lucru, și toți banii pe care îi voi câștiga, îi voi da milostenie". Și chiar a
doua zi au angajat-o la o fundație. Să fi văzut ce bucurie a avut atunci! Și
astfel și-a putut ține făgăduința ei. Căci nu și-a cumpărat pentru sine din
salariul ei nici măcar o pereche de ciorapi, ci pe toate le dădea milostenie.
Câți nu spun acum: "Dumnezeu s-o ierte"? în cele din urmă Dumnezeu, pentru
milosteniile fetei, a iconomisit-o și pe mama ei.
162
163
Lucrarea virtuții în familie
- Părinte, cum poate un familist să se exerseze în
lucrarea virtuții?
- Dumnezeu ne dă prilejuri de a practica virtuțile.
Dar mulți, deși cer de la Dumnezeu să le dea astfel de
prilejuri, murmură atunci când întâmpină vreo greu-
tate. Uneori, de pildă. Bunul Dumnezeu din nesfârșita
Sa dragoste, voind să-1 deprindă pe bărbat cu smere-
nia și ascultarea, își retrage harul de la femeia lui, care
începe să devină capricioasă și să se poarte cu
asprime. Atunci bărbatul trebuie să se bucure și să
mulțumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care
El i-1 dă ca să se nevoiască, iar nu să murmure. Sau
mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Și chiar
atunci copilul ei trage fața de masă cu toate cele
pregătite pentru prânz și le aruncă jos. Ca și cum i-ar
spune: "Mamă, fă răbdare!".
În general, greutățile care există astăzi în lume îi silesc pe cei care voiesc
să trăiască cât de cât duhovnicește să se afle în trezvie. Așa precum atunci
când - ferească Dumnezeu! - se întâmplă vreun război, oamenii se află în
trezvie, la fel văd că se întâmplă și acum cu cei care încearcă să trăiască
duhovnicește. Iată și sărmanii copii care sunt alături de Biserică, cât de multe
greutăți întâmpină. Cu toate acestea războiul pe care li-1 face mediul lumesc în
care trăiesc îi ajută într-un anumit fel să fie treji. Și vezi că în vreme de
pace, atunci când nu există greutăți, cei mai mulți se dedau plăcerilor
trupești. în timp ce, tocmai atunci ar trebui să profite de pace pentru sporirea
lor duhovnicească; să încerce să-și taie neputințele lor și să cultive
virtuțile.
În viața duhovnicească ajută foarte mult liniștea. Este bine ca fiecare să aibă
o oră pe zi de liniștire, pentru a se cerceta pe sine, a-și cunoaște patimile
sale și a se nevoi să le taie, pentru a-și curați inima. Dacă în casă există o
cameră liniștită, care să amintească de atmosfera unei chilii călugărești,
aceasta este foarte bine. Acolo, "în ascuns"7, își va putea face datoriile lui
duhovnicești, va putea citi cărți duhovnicești și se va putea ruga. Puțina
citire duhovnicească, atunci când este premergătoare rugăciunii, ajută foarte
mult, pentru că prin ea sufletul se încălzește, iar mintea se transpune în
spațiul duhovnicesc. De aceea atunci când cineva are multă risipire în timpul
zilei, dacă găsește zece minute pentru rugăciune, să citească două minute, ceva
"tare", ceva duhovnicesc, care să-i alunge această risipire.
- Părinte, nu cumva este cam greu pentru cineva
care trăiește în lume să le facă pe acestea?
- Nu. Există mireni care, deși au copii și nepoți,
trăiesc o viață foarte duhovnicească, ca asceții, cu pos-
turi, cu pravilă, cu rugăciunea lui Iisus și cu metanii.
Duminica merg la biserică și se împărtășesc, apoi se întorc iarăși la "chilia"
lor, așa cum merg pustnicii duminica la Kiriaco8, după care se liniștesc în
chiliile lor. Slavă lui Dumnezeu că există multe astfel de
7 Mt. 6, 4.
8 Biserica principală a unui schit la care asceții de la chiliile
din jur se adună duminicile și sărbătorile pentru slujba obștească.
164
165
suflete în lume. Mai concret, cunosc pe un oarecare familist care rostește
neîncetat rugăciunea lui Iisus, oriunde s-ar afla și are mereu lacrimi la
rugăciune. Rugăciunea lui a devenit de-sine-mișcătoare, iar lacrimile lui dulci
sunt lacrimi izvorâte din veselia dumnezeiască. Mi-aduc aminte și de un oarecare
argat, pe nume Ioan, care lucra din greu în Sfântul Munte; făcea treabă cât doi
oameni. Îi spusesem să rostească rugăciunea lui Iisus atunci când lucrează și
încet-încet s-a obișnuit cu ea. Odată a venit la mine și mi-a spus că simte o
oarecare bucurie atunci când rostește rugăciunea. "Rugăciunea a început să se
încrusteze cu dulceață în inimă", i-am spus. După puțină vreme am aflat că l-au
omorât doi oameni beți. Cât de mult m-am mâhnit. După câteva zile de la această
întâmplare un oarecare monah căuta o unealtă, dar nu găsea pentru că Ioan o
pusese undeva. Însă în noaptea următoare Ioan i s-a arătat în vis monahului și
i-a spus unde pusese acea unealtă. El ajunsese într-o astfel de stare
duhovnicească încât putea să ajute și din cealaltă viață.
Cât de simplă este viața duhovnicească! Dacă cineva îl va iubi pe Dumnezeu, dacă
va recunoaște marea Lui Jertfă și facerile Lui de bine și se va sili pe sine cu
discernământ spre urmarea Sfinților, unul ca acesta repede se va sfinți. Și
astfel ajunge să se smerească, să-și simtă ticăloșia sa și marea sa recunoștință
față de Dumnezeu.
Rugăciunea în familie
- Părinte, rugăciunile de seară trebuiesc făcute de
către toți membrii familiei împreună?
- Cei mari trebuie să se poarte cu noblețe. Ei să
rostească toate rugăciunile de seară, iar copiilor lor să
le spună: Dacă vreți, puteți rămâne și voi puțin".
Atunci când copiii sunt mai mărișori, familia poate
avea un program de rugăciune. De pildă, cei mari să se
roage cincisprezece minute, iar copiii două sau cinci
minute, și, dacă vor, se pot ruga și mai mult. Dacă
părinții îi vor ține pe copii la toate rugăciunile de seară,
aceștia se vor revolta, nu trebuiesc siliți, pentru că ei
nu au înțeles încă puterea și valoarea rugăciunii.
Părinții pot mânca și fasole și orice altă mâncare con-
sistență. Dar dacă copilul încă mai bea lapte, îi vor
spune oare să mănânce carne, deoarece este mai
întăritoare? Se poate ca ea să fie mai întăritoare, dar
sărmanul copil nu o poate mistui. De aceea la început
îi dau puțină cărniță cu supă, ca să vrea să mai
mănânce și a doua oară.
- Părinte, uneori și cei mari sunt atât de obosiți
seara, încât nu-și pot face toate rugăciunile.
- Atunci când sunt foarte obosiți sau bolnavi, să
spună numai jumătate din rugăciuni, sau chiar numai
un "Tatăl nostru". Să nu neglijeze cu totul rugăciunea.
Precum în război, dacă te afli noaptea singur pe o
înălțime și înconjurat de vrăjmași, tragi câteva focuri
de armă, ca să se înfricoșeze aceia și să nu te asalteze,
așa și aceștia să tragă câteva focuri, ca să se
înfricoșeze aghiuță și să fugă.
166
167
Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi frați care cu rugăciunea lor
au reușit nu numai să facă să nu se despartă părinții lor, care aveau probleme
între ei, ci chiar să se iubească și mai mult. Tatăl nostru ne spunea: Nu știu
ce veți face, dar va trebui să spuneți «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi,
ca să știe unde vă aflați". În fiecare dimineață și seară ne făceam rugăciunile
toți împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama și noi, copiii, iar la sfârșit
făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo
problemă, ne rugam cu toții împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că
odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus:
"Veniți să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-1 facă bine, ori să-1 ia, pentru a nu
mai suferi". Ne-am rugat cu toții și copilul s-a făcut bine. Dar și la masă
stăteam cu toții împreună. Mai întâi făceam rugăciune și după aceea începeam să
mâncăm. Dacă cineva începea să mănânce înainte de a se binecuvânta masa, noi
spuneam: "Acesta a curvit". Lipsa înfrânării o consideram curvie. A veni fiecare
acasă la orice oră vrea și a mânca de unul singur fără a exista motiv înseamnă
distrugerea familiei.
Viața duhovnicească a soților
- Părinte, atunci când bărbatul nu trăiește
duhovnicește, femeia ce trebuie să facă?
- Să-1 încredințeze lui Hristos și să se roage ca să i
se înmoaie puțin inima. Apoi Hristos încet-încet va
"debarca" în inima lui și acela va începe să-și facă probleme de conștiință. De
îndată ce i se va înmuia puțin inima, femeia lui îi va putea spune, de pildă,
s-o ducă cu mașina până la biserică. Nu-i va spune: "Vino și tu la biserică!",
ci "Te rog frumos să mă duci până la biserică". Iar dacă o va duce până acolo,
bărbatul ei poate spune: "Dacă tot am venit până aici, ia să intru și eu puțin
în biserică ca să aprind o lumânare". Și astfel se poate ca acela să înainteze
încet-încet și mai departe.
- Părinte, duhovnicul femeii îl poate ajuta și pe
bărbatul ei?
- Uneori, pentru a putea fi ajutat bărbatul,
duhovnicul trebuie să facă lucrare duhovnicească în
femeia aceluia. Iar de la femeie binele se va transmite
la bărbatul ei, care, de va avea inimă bună, Dumnezeu
îl va ajuta să se schimbe.
Femeia are evlavia sădită în firea ei. Dar atunci când bărbatul, deși este de
obicei puțin mai indiferent fată de biserică, va lua o întorsătură
duhovnicească, va înainta apoi cu statornicie în viata duhovnicească,
nemaiputând fi ajuns de femeia lui. În aceste cazuri se poate ca femeia să-1
invidieze, pentru că nu sporește ea. De aceea, în aceste cazuri, le spun
bărbaților să fie cu băgare de seamă. Dar oare de ce? Pentru că, cu cât bărbatul
va trăi mai duhovnicește, cu atât mai mult îi va sta împotrivă femeia, dacă ea
nu trăiește duhovnicește. Dacă bărbatul va spune: "Este târziu, hai să mergem la
biserică", femeia va răspunde: ' Du-te singur. Nu vezi că am o grămadă de
treburi?". Iar dacă bărbatul îi va spune: "De ce este stinsă candela?", sau de
va merge el singur să o aprindă, va răni egoismul
168
169
femeii, care va începe să strige: "Ce, o să te faci preot?", Ce, ești călugăr?".
Se poate chiar să-i spună: "De ce să ardă candela? Mai bine să dăm untdelemnul
la vreun sărac". Până acolo poate ajunge, la teorii protestante. Firește, după
aceea se mâhnește pentru îndreptățirile pe care le-a spus, dar se mâhnește și
pentru sporirea pe care o vede la bărbatul ei. în aceste cazuri este mai bine să
se stingă candela de o mie de ori, decât să meargă bărbatul să o aprindă. Pentru
a păzi familiile de destrămare, le spun bărbaților: "Să-i spui femeii tale
atunci când o vei găsi în toane bune: «Dacă merg la biserică și fac puțină
rugăciune și câteva metanii, sau dacă citesc vreo carte duhovnicească, nu le fac
pe acestea din multa evlavie, ci pentru că ele mă frânează și mă țin să nu fiu
atras de această societate jalnică și astfel să merg la baruri de noapte cu
prietenii»". Când bărbatul va mânui astfel problema aceasta, atunci femeia se va
bucura și se poate ca ea să se schimbe și chiar să-1 întărească în cele
duhovnicești. Iar dacă nu va proceda astfel, va ajunge să-i rupă oasele, și apoi
chiar la divorț. Dacă bărbatul vrea să o ajute duhovnicește pe femeia sa, este
bine să încerce să o împrietenească cu o familie care trăiește duhovnicește,
astfel încât, văzând ea evlavia mamei din acea familie, să se îndemne și ea să o
urmeze.
Copiii și viața duhovnicească
- Părinte, o mamă îi dă copilului ei agheasmă, iar acela o scuipă jos. Ce
trebuie să facă?
- Să se roage pentru copilul ei. Poate că și felul în
care îi dă copilului agheasmă îi pricinuiește acestuia
împotrivire. Pentru ca fiii să meargă pe calea lui Dum-
nezeu, trebuie ca și părinții lor să trăiască corect
duhovnicește. Unii părinți credincioși încearcă să-și
ajute copiii să devină buni, nu pentru că-i preocupă
mântuirea sufletului lor, ci numai pentru că vor să aibă
copii buni. Adică mai mult se mâhnește pentru cele pe
care le spune lumea despre copiii lor, decât pentru
faptul că ar putea merge în iad. Și atunci cum să mai
ajute Dumnezeu? Scopul nu este să-i ducă pe copii cu
sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Să nu facă
binele din silă, ci să-1 simtă ca pe o necesitate. Viața
sfântă a părinților aduce în sufletul copiilor lor o
încredințare lăuntrică, care îi face să se supună în mod
firesc. Și astfel cresc într-o atmosferă de evlavie având
o îndoită sănătate, fără traume psihice. Dacă părinții îl
silesc pe copil din frică de Dumnezeu, atunci și Dum-
nezeu ajută și copilul se folosește. Iar dacă fac aceas-
ta din egoism, atunci nu ajută Dumnezeu. De multe ori
copiii suferă din pricina mândriei părinților.
- Părinte, unele mame ne întreabă ce rugăciune să
facă copiii de trei-patru ani?
- Să le spuneți să nu impună copiilor un canon de
rugăciune, ci fiecare mamă să caute singură să vadă
cât poate rezista copilul ei.
- Părinte, nu cumva copiii cei mici, pe care părinții
lor îi duc la priveghere, se obosesc prea mult?
- În timpul utreniei să-i lase puțin să se odihnească,
iar la Sfânta Liturghie să-i aducă în biserică.
170
171
Mamele, fără să-i silească pe copii, trebuie să-i învețe de mici să se roage. În
satele Capadociei locuitorii trăiau intens viața ascetică. Mergeau cu copiii lor
la sihăstrii și acolo făceau metanii și se rugau cu lacrimi, învățând astfel și
pe copiii lor să se roage. Teții, atunci când mergeau noaptea să-i jefuiască,
treceau pe lângă aceste sihăstrii și se mirau auzind înăuntru plansete. "Bine,
dar ce se întâmplă? spuneau. Aceștia ziua râd și noaptea plâng?", nu puteau
înțelege ce se întâmplă.
Rugăciunile copiilor mici pot face și minuni. Orice lucru pe care îl cer de la
Dumnezeu, El îl dăruiește pentru că au multă nevinovăție și de aceea Dumnezeu le
ascultă rugăciunea lor cea curată. Mi-aduc aminte că odată părinții noștri
plecaseră la câmp și m-au lăsat acasă cu cei doi frați mai mici. Dintr-odată
cerul s-a înnegrit și a început o ploaie torențială. "Ce vor face acum părinții
noștri? am spus. Cum vor putea veni acasă?". Cei doi frățiori au început să
plângă. "Veniți să-L rugăm pe Hristos să oprească ploaia", le-am spus. Am
îngenunchiat toți trei în fața icoanelor și ne-am rugat. Iar după câteva minute
ploaia s-a oprit.
Părinții trebuie să-i ajute cu discernământ pe copii încă de când sunt mici să
se apropie de Hristos și să trăiască înaltele bucurii duhovnicești. Iar când
încep să meargă la școală, trebuie să-i învețe să citească încet-încet și vreo
carte duhovnicească și să-i ajute să trăiască duhovnicește. Făcând astfel vor
deveni ca niște îngerași, iar rugăciunea lor va avea multă îndrăzneală la
Dumnezeu. Astfel de copii sunt comori duhovnicești pentru familiile lor. Mai
ales Viețile
Sfinților ajută foarte mult în viața duhovnicească pe copiii mici. Când eram mic
luam niște broșuri cu vieți de sfinți existente în acea vreme și mergeam în
pădure, unde citeam și mă rugam. Aproape că zburam de bucurie. De la vârsta de
zece până la șaisprezece ani, atunci când a început războiul greco-italian, am
trăit o viață duhovnicească fără griji. Bucuriile copiilor sunt curate și se
întipăresc în ei, mișcându-i foarte mult duhovnicește atunci când cresc mari.
Dacă copiii trăiesc duhovnicește, vor trăi veseli și în această viață, iar în
cealaltă se vor bucura veșnic lângă Hristos.
Legăturile cu rudele și prietenii
- Părinte, o doamnă întreabă ce să facă cu două
verișoare ale ei care de mulți ani trăiesc în chip para-
zitar din osteneala sa.
- Ce vrea? Să facem acum o Evanghelie nouă?
Dumnezeu cere de la ea să le ajute trupește, iar
sufletește va rândui El cele care le sunt de folos.
- Părinte, dacă între rude se creează o neînțele-
gere, trebuie să le spună cineva ceva pentru a le ajuta?
- Da, trebuie să le spună ceva, dar cu discer-
nământ, pentru că de va tăcea se poate să se
pricinuiască ceva rău. Dacă rudele se supără pe el, să
meargă din nou și să le spună: "lertați-mă că v-am mâh-
nit". Apoi să-i lase în pace și să se roage pentru ei.
Cel care vrea să trăiască pașnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile
sale cu rudele și prietenii. Să nu fie înșelat de politețea pe care se poate să
o
172
173
întâlnească la ei. Politețea lumească poate face un mare rău, pentru că are în
ea fățărnicie. Comportamentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârșit, dar
în realitate să fie exact invers atunci când i se descoperă lumea lui lăuntrică.
- Părinte, atunci când cineva simte bunătatea
celuilalt, este bine să-și exprime recunoștința?
- Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este
nevoie să facă aceasta, pentru că și el la rândul său îl
va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoștința lui
lăuntrică. Iar dacă nu este o persoană apropiată,
atunci să-și exprime recunoștința sa cum va putea el
mai bine. Străinilor să le spunem "mulțumesc". Iar
dacă, de pildă, un copil vrea să-și exprime
recunoștința sa față de părinți, nu trebuie să facă altce-
va decât numai să spună zi și noapte "mulțumesc" pen-
tru tot ce fac aceia pentru el.
Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relațiile sale cu ceilalți, foarte mult îl
ajută să aibă pentru ei întotdeauna gândul cel bun și să nu ia în serios pe
toate cele spuse de ei. Să evite discuțiile care se fac, chipurile, pentru folos
duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de cap. Să nu aștepte înțelegere
duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, ci mai bine să se roage
pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte și să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia
în limba sa și să nu descopere marile adevăruri în care crede și pe care le
trăiește, pentru că nu-1 vor înțelege, deoarece vorbește în altă frecvență și
într-o altă lungime de undă.
Unii spun: "Vreau să-L cunoască și alții pe Hristos, așa cum L-am cunoscut și
eu" și fac pe dascălul cu alții. Dar trebuie ca viața lor să fie conformă cu
ceea ce învață. Dacă prin viața lor învață despre un alt Hristos și nu
corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că L-au cunoscut pe Hristos. Și
dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate și, mai devreme sau
mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică. Când ne apropiem de cineva cu
durere și dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a Iui Hristos îl
schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfințenie, oriunde s-ar afla, creează
în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc și îi influențează pe
toți cei care se află în jurul lui. Desigur, trebuie să luăm aminte să nu ne
risipim dragostea și să nu ne dăm ușor inima noastră, pentru că de multe ori
unii ne-o exploatează și ne-o fac "tocătură", sau alteori nu ne pot înțelege și
ne interpretează greșit.
Ispitele în sărbători
- Părinte, de ce mai ales în sărbători se întâmplă
ispite?
- Nu știi de ce? În sărbători Hristos, Maica Domnu-
lui și toți Sfinții se bucură și dăruiesc oamenilor
binecuvântări, daruri duhovnicești. Dacă părinții
împart daruri atunci când sărbătoresc copiii lor și
împărații fac grațieri atunci când li se naște vreun fiu,
sfinții de ce să nu împartă și ei daruri? Mai ales că
bucuria pe care ei o dăruiesc ține multă vreme și ajută
174
175
mult sufletele. De aceea diavolul, care știe lucrul acesta, creează ispite
pentru ca oamenii să fie lipsiți de darurile dumnezeiești și să nu se bucure,
nici să primească folos duhovnicesc din sărbătoare. Și poți vedea uneori cum
într-o familie, atunci când toți se pregătesc să se împărtășească la vreo
sărbătoare, diavolul îi face să se certe și nu numai că nu se împărtășesc, dar
nici la biserică nu mai merg. Aghiuță brodează astfel lucrurile, încât aceia să
se lipsească cu totul de ajutorul dumnezeiesc.
Aceasta se poate vedea și în viața noastră călugărească. De multe ori aghiuță,
deoarece cunoaște din experiență că ne vom folosi duhovnicește la sărbători, în
ziua praznicului sau în ajun creează - ca un ispititor ce este - o ispită și ne
strică toată dispoziția. Se poate, de pildă, să ne facă să ne certăm cu vreun
frate, după care ne aduce întristare, zdrobin-du-ne sufletește și trupește. Și
astfel nu ne lasă să ne folosim de sărbătoare prin doxologia dătătoare de
bucurie. însă Bunul Dumnezeu ne ajută atunci când vede că nu am fost noi pricina
ispitei, ci ea s-a făcut numai din invidia celui viclean. Și ne va ajuta încă și
mai mult atunci când vom lua cu smerenie greșeala asupra noastră și nu numai pe
fratele nostru, dar nici măcar pe diavolul, urătorul de bine, nu-1 vom judeca,
deoarece treaba lui este să pricinuiască sminteli și să împrăștie răutate, iar a
omului, ca chip al lui Dumnezeu, să răspândească pace și bunătate.
CAPITOLUL 2
Munca și viața duhovnicească
Munca este o binecuvântare
P
ărinte, mai demult se spunea: "Mai bine să rupi tălpile decât păturile". La ce
se refereau? - Voiau să spună că este mai bine să rupi tălpile încălțămintei
lucrând decât să stai în pat trândăvind. Munca este o binecuvântare, un dar al
lui Dumnezeu. Ea dă vioiciune trupului și prospețime minții. Dacă Dumnezeu nu ar
fi dat munca, omul ar fi mucezit. Nici la bătrânețele lor oamenii harnici nu
încetează să muncească, căci de vor înceta să lucreze câtă vreme mai sunt în
putere vor cădea în melancolie. Nelucrarea este moarte pentru ei. Mi-aduc aminte
de un bătrânel din Konița, care la vârsta de aproape nouăzeci de ani lucra
mereu. în cele din urmă a murit pe ogor, care se afla la o distanță de două ore
de mers pe jos de casă. De altfel odihna trupească pe care o caută unii nu este
o stare permanentă, ci uită numai pentru un scurt timp de stresul lor. Au
mâncarea lor, prăjitura lor, baia și odihna lor, dar de îndată ce se termină
acestea, caută altă odihnă. Și astfel sunt mereu mâhniți, pentru
176
177
că întotdeauna le lipsește ceva; simt un gol în sufletul lor, pe care caută să-1
umple. în timp ce acela care se ostenește cu munca are o bucurie continuă,
bucuria cea duhovnicească.
- Părinte, atunci când ai probleme cu mijlocul nu
poți face nici un fel de treabă.
- Bine, dar mijlocul nu are trebuință de asceză? O
muncă care este ca o asceză pentru mijloc oare nu
ajută? Ascultă: dacă cineva mănâncă, bea, doarme și
nu lucrează, pătimește o slăbănogire și vrea să doarmă
mereu, pentru că trupul și nervii săi slăbesc. încet-
încet va ajunge să nu poată face nimic. Nu apucă bine
să facă nici doi pași, că îndată i se înmoaie picioarele,
în timp ce, dacă ar lucra puțin și s-ar mișca, i se vor
întări și picioarele și mâinile. Vezi, cei care iubesc
munca, nu dorm mult sau deloc din pricina oboselii,
cu toate acestea au putere, pentru că prin muncă se
călesc și se întăresc trupește.
Munca, mai ales pentru tânăr, este sănătate. Am observat că unii tineri învățați
cu traiul bun, atunci când merg în armată se călesc, se oțelesc. Armata le
prinde foarte bine. Firește, aceasta se întâmpla mai demult. Astăzi însă
ofițerii se tem să-i zorească pe soldați, pentru că atunci când sunt zoriți
puțin își taie venele, pătimesc șoc nervos, etc. Eu le spun părinților să dea
bani cuiva și să-și trimită copiii la acela ca să lucreze, și astfel să-și
mențină sănătatea. Este destul să facă munca pe care o îndrăgesc. Pentru că un
tânăr care este viguros și are și minte, dacă nu lucrează, devine un trântor.
Iar când îi vede pe ceilalți că progresează este cuprins de egoism și nu-1 mai
satisface
nimic. Este chinuit mereu de gânduri și mintea lui se zăpăcește. După aceea se
apropie și diavolul de el și-i spune: "Neprocopsitule, ești un om pierdut!
Cutare a ajuns profesor, celălalt are munca lui și câștigă bani, tu unde ai să
ajungi?", și astfel îl aruncă în deznădejde, în timp ce dacă va lucra va dobândi
încredere în sine în sensul cel bun. Va vedea că și el poate face ceva și că
mintea lui va scăpa de gânduri atunci când muncește. Și în felul acesta se
săvârșesc două lucruri bune.
Alegerea meseriei
- Părinte, unii părinți își îndrumă copiii spre propria
lor meserie și de multe ori devin chiar sâcâitori.
- Nu fac bine, nu trebuie să-i silească pe copiii lor
să facă ceea ce-i odihnește pe ei înșiși, și nu-i odih-
nește pe aceia. Am cunoscut un tânăr care voia să
studieze teologia și să devină preot. Dar mama lui
nu-1 lăsa, ci îl silea să meargă la medicină. Copilul
învățase muzica bizantină și îi plăcea mult să cânte. își
făcuse el singur un instrument muzical cu care putea
învăța glasurile. Știa cărțile de muzică pe de rost. Avea
un dar deosebit. Alcătuia tropare, slujbe de sfinți, etc.
De îndată ce a terminat gimnaziul, a dat examene și a
intrat la Seminarul Teologic. Mama lui a suferit un șoc
nervos din pricina supărării, după care venea la mine
și mă ruga: "Părinte, fă rugăciune să mă fac bine, iar
copilul meu să facă ce vrea el". De îndată ce se
însănătoșea, iarăși nu-1 lăsa să facă ceea ce voia. Iar
178
179
copilul văzând aceasta le-a părăsit pe toate și în cele din urmă i s-au irosit
toate planurile de viitor.
Tinerilor pe care îi văd că oscilează în alegerea științei pe care vor să o
studieze, le spun: "Vedeți care știință vă place, astfel încât să faceți ceea ce
aveți sădit în fire". Dacă nu au sădită în fire înclinația către lucrul pe care
vor să-1 facă, încerc să-i conving să încline spre ceea ce este sădit în firea
lor, pentru ca astfel să fie ajutați. Adică îi ajut să studieze știința pe care
o vor și să practice meseria care este pe măsura puterilor lor, numai să facă
aceasta după Dumnezeu. Are, de pildă, cineva înclinație spre muzică? Să se facă
muzician sau un bun cântăreț bisericesc, care să ajute prin viata și prin
cântarea sa pe toți cei care îl vor auzi, să iubească Biserica și rugăciunea.
Are înclinație spre pictură? Să devină pictor, și să picteze cu evlavie
icoanele, dintre care unele pot săvârși și minuni. Are înclinație spre o știință
oarecare? Să se dăruiască ei și să lucreze cu mărime de suflet.
Și să vedeți că încă de când este mic se arată înclinația pe care o are cineva.
Odată la Mănăstirea Stomio a venit un creștin cu doi nepoței. Unul dintre ei, în
vârstă de șase-șapte ani, stătea lângă noi și mereu ne punea diferite întrebări.
La un moment dat îl întreb: "Ce o să te faci când vei fi mare?". "Avocat", îmi
răspunse. Celălalt dispăruse. Atunci îl întreb pe unchiul său: "Unde s-a dus
celălalt copil? Nu cumva să cadă în vreo prăpastie?". Am ieșit afară ca să-1
căutăm și am auzit niște lovituri în tâmplărie. Am intrat înăuntru și ce să
vedem? Scândura netedă care era pe bancul unde rindeluiam o stricase de tot cu
tesla. "Ce
o să te faci atunci când vei crește mare?" îl întreb și pe acesta. "Tâmplar",
îmi răspunde. "Bine, tâmplar să te faci. Dacă-i așa, atunci nu-i nici o pagubă
că s-a stricat scândura".
Dragostea de muncă
- Părinte, de ce mulți oameni simt plictiseală
atunci când muncesc?
- Nu cumva nu-și iubesc munca? Sau poate că din
pricină că se ocupă mereu cu același lucru. Adeseori
într-o fabrică unde se face, de pildă, tâmplărie, la
unele secții un muncitor de dimineață până când
pleacă încheie mereu ferestre, altul pune mereu sticlă
de geam iar altul chituiește. Fac mereu aceeași muncă,
un lucru monoton, cu șeful lor lângă ei, care îi
supraveghează. Iar lucrul acesta nu este pentru o zi
sau două. Se îngreuiază făcând mereu același lucru.
Mai demult nu era așa. Un tâmplar lua în primire patru
pereți de la zidari și trebuia să predea proprietarului
cheile casei terminate. Făcea mai întâi dușumelele,
tâmplăria, la care punea sticla de geam și o chituia.
Apoi făcea scările în spirală, cu balustradă făcută la
strung, după care văruia, făcea dulapurile, rafturile și
în continuare făcea mobila. Și chiar dacă nu se ocupa
el însuși cu toate acestea, știa totuși să le facă. La
nevoie făcea chiar și acoperișul și punea și țigla.
Astăzi mulți oameni sunt chinuiți pentru că nu-și iubesc munca. Așteaptă să vină
ora plecării. În timp ce atunci când cineva are râvnă pentru muncă și interes
180
181
pentru ceea ce vrea să facă, cu cât lucrează, cu atât i se aprinde și mai mult
râvna. Se dăruiește apoi muncii sale și atunci când vine ora plecării, spune:
"Cum a trecut timpul atât de repede?". Uită și de mâncare și de somn și de
toate. Și chiar de nu mănâncă nimic, nu flămânzește, nici nu moțăie dacă nu se
odihnește, ci mai degrabă se bucură că nu doarme. Nu se chinuiește din pricina
foamei sau a nesomnului, căci pentru unul ca acesta munca este sărbătoare.
- Părinte, cum se face că dintre doi oameni care fac
aceeași muncă, unul se folosește duhovnicește din
ceea ce face, iar celălalt se vatămă?
- Depinde de felul în care face fiecare această
muncă și de ceea ce are înlăuntrul său. Dacă lucrează
cu smerenie și dragoste, atunci toate vor fi luminate,
curate, pline de har și va simți odihnă lăuntrică. Iar
dacă se mândrește că face munca mai bine decât
celălalt, poate simți o satisfacție, dar ea nu îi umple
inima pentru că sufletul lui nu este încredințat că
lucrul pe care 1-a făcut este bun și de aceea nu are
odihnă.
Apoi, atunci când cineva nu-și face munca sa cu dragoste obosește. Unul obosește
numai când vede că trebuie să urce o pantă pentru a termina o oarecare treabă.
Și aceasta se întâmplă pentru că nu-și iubește munca. în timp ce altul care o
face din toată inima sa urcă și coboară fără să-și dea seama de aceasta. Un
lucrător, de pildă, poate săpa multe ore stând în soare fără să obosească dacă
face aceasta cu toată inima sa. Iar dacă nu o face din toată inima, se oprește
mereu
din lucru, cască gura, cârtește că este prea cald și suferă.
- Părinte, se poate ca cineva să fie absorbit atât de
mult de munca sa, încât să-și neglijeze familia, etc?
- Omul trebuie numai să-și iubească munca sa, iar
nu să se îndrăgostească de ea. Dacă nu-și va iubi
munca sa, se va obosi îndoit, atât trupește cât și
sufletește, și atunci repaosul trupesc nu-1 odihnește,
pentru că este obosit sufletește. Iar tocmai această
oboseală sufletească este cea care îl răpune pe om.
Atunci când cineva lucrează cu toată inima și este
bucuros, este odihnit sufletește și nu mai simte
oboseala trupească. Iată, am cunoscut un general,
care face chiar și treburile soldaților. Și cât de mult
suferă pentru soldați! întocmai ca un tată. Dacă ați ști
câtă bucurie simte atunci când își face datoria sa.
Odată a pornit la miezul nopții din Evro ca să apuce
Sfânta Liturghie ce se săvârșea în Larisa la prăznuirea
Sfântului Ahile, deși era îndreptățit să meargă mai târ-
ziu la Te Deumul ce urma să se săvârșească la sfârșit.
Dar își spunea: Trebuie să fiu din timp acolo, pentru
a-1 cinsti pe Sfânt". Pe toate le face din toată inima sa.
Satisfacția pe care o simte cel ce-și îndeplinește
munca sa cu mărime de suflet este o satisfacție bună,
pe care Dumnezeu a dăruit-o pentru a nu se chinui
făptura Sa. Iar aceasta este odihna ce izvorăște din
osteneală.
182
183
Fiecare să-și pună în valoare, în chip duhovnicesc, harisma pe care o are
Harisma pe care o are fiecare om trebuie să o pună în valoare spre bine, pentru
că Dumnezeu, de vreme ce le-a dat-o, are și pretenții de la ei. De pildă, mintea
este o putere care poate face bine sau rău potrivit cu felul în care o folosește
fiecare. Unul care are multă inteligență, dacă o folosește corect, poate născoci
ceva, să presupunem, prin care să-1 fure pe celălalt. Sau cei care fac desene în
ziare, reviste, etc, într-un astfel de desen sau schiță, pot ascunde chiar și un
întreg eveniment. Și dacă acesta are legătură cu subiecte bisericești, poate
ascunde în el o întreagă teologie. Unii dintre aceștia, dacă ar studia teologia,
s-ar putea adânci mult în noimele dumnezeiești, mai ales atunci când mintea lor
îi ajută. Adică ar pune în valoare această agerime, ar sfinți-o și s-ar ajuta
astfel și pe ei înșiși și pe alții. în timp ce acum mulți fac lucrare negativă;
dacă sunt nerușinați fac un desen necuviincios, iar dacă sunt caraghioși, unul
caraghios.
Adică cei care au o oarecare aptitudine deosebită, vor deveni fie folositori,
fie distrugători. Iar cei care nu au nici o aptitudine deosebită, desigur nu pot
face vreun mare bine, dar nu pot face nici mare rău.
Stresul și munca
- Părinte, mulți sunt nervoși când se întorc acasă de la muncă.
- Eu recomand bărbaților ca, după terminarea
muncii, să intre în vreo biserică, să aprindă o lumânare
și să stea înăuntru zece-cincisprezece minute, sau să
stea în vreun parc și să citească un capitol din
Evanghelie, pentru a se liniști puțin și după aceea să
meargă la casele lor liniștiți și zâmbitori, și nu puși pe
ceartă. Să nu aducă acasă problemele pe care le
întâmpină la servici, ci să le lase înafara ușii casei lor.
- Părinte, unii dintre ei sunt oarecum îndreptățiți,
pentru că răspunderea pe care o au la servici îi umple
de stres.
- Se umplu de stres pentru că nu-L pun și pe Dum-
nezeu în treburile lor. Leneșul care spune: "Ei, va avea
grijă Dumnezeu...", este mai bun decât aceștia. Eu pre
fer ca cineva să fie un simplu muncitor, să-și facă
munca sa corect și cu mărime de suflet, dar să-și sim-
plifice viața și să se limiteze la cele absolut necesare
pentru a-și avea mintea liniștită, decât să fie patron și
să fie mereu "ah" și "vai", pentru că unul ca acesta mai
tot timpul este dator. Apoi este ispitit de mândrie și
spune: "Voi lua atâția bani împrumut, le voi prezenta
proiectele mele și astfel mă voi aranja mai bine". Dar
în cele din urmă nu-i reușesc planurile și dă faliment,
după care urmează sechestrul, licitația, etc.
Iar multora dintre aceștia nu le lucrează mintea și de aceea se ostenesc în
zadar, iar profit nu scot. Și neputând face față la cheltuieli îi cuprinde
stresul. Cineva vrea să învețe, de pildă, o meserie și fiindcă nu ia aminte, ani
de zile bate drumurile fără să facă vreo procopseală, iar aceasta se întâmplă
pentru că nu-și pune mintea la lucru. De aceea trebuie să vadă ce
184
185
anume mai trebuie să adauge la munca sa. Iată, atunci când lucram în lume ca
tâmplar, am văzut că pentru mobila pe care o făceam îmi trebuia și un strung.
Ce, trebuia să fi mers la altcineva ca să-mi facă ceea ce aveam nevoie? Nu, ci
mi-am cumpărat un strung și am învățat să lucrez la el. Apoi am văzut că era
nevoie să fac și scări în spirală. Am stat și mi-am amintit și de geometrie și
de aritmetică, și am învățat să le fac. Dacă nu vei pune mintea să lucreze, te
vei chinui. Adică vreau să accentuez faptul că mintea trebuie pusă neapărat să
lucreze, pentru că în munca pe care o face cineva apar o mulțime de situații.
Numai astfel poate ajunge cineva un meșter bun, după care va ști singur ce să
facă și va progresa. în aceasta constă secretul reușitei: ca mintea să găsească
soluții în toate împrejurările. Altfel, mintea omului va rămâne nedezvoltată și
astfel va pierde timpul.
Sfințirea muncii
Fiecare trebuie să-și sfințească prin rugăciune și trăirea sa atât munca pe care
o face, cât și pe el însuși. Iar de este patron și are răspundere, să-i ajute
duhovnicește și pe muncitorii lui. Și dacă mai are și o stare lăuntrică bună,
își sfințește și munca sa. De pildă, atunci când niște tineri merg la un meșter
ca să învețe meșteșugul aceluia, în paralel cu cele pe care îi învață trebuie
ajutați să trăiască și duhovnicește. Iar aceasta îl va folosi atât pe el însuși,
cât și pe cei ce
lucrează la el și chiar pe clienții lui, pentru că Dumnezeu îi va binecuvânta
munca sa.
Fiecare profesie se poate sfinți. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în
medicină cel mai mult ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină
vas al harului dumnezeiesc. Medicul care este și un creștin bun, în paralel cu
profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea și credința sa, pentru că îi
încurajează pe aceia să-și înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul
unei boli grave îi poate spune bolnavului: "Știința a avansat până aici. De aici
încolo există și Dumnezeu, Care face minuni".
Sau, de exemplu, dascălul trebuie să se străduiască să-și facă cu bucurie slujba
sa de învățător și să-i ajute pe copii pentru a renaște duhovnicește, lucru pe
care nu au posibilitatea să-1 facă toți părinții, chiar dacă au intenție bună.
De asemenea, să aibă grijă ca, pe lângă cunoștințele pe care le învață, copiii
să devină și oameni buni. Altfel, la ce va folosi învățătura de carte?
Societatea are nevoie de oameni corecți, care să-și facă meseria cum trebuie,
oricare ar fi ea. învățătorul nu trebuie să se limiteze numai la examinarea
elevilor, ci să aibă în vedere și calitățile lor, cum ar fi evlavia, bunătatea,
mărimea de suflet. Notele puse de Dumnezeu nu se potrivesc întotdeauna cu cele
puse de învățători. Se poate ca nota patru a unui copil să fie zece la Dumnezeu,
iar nota zece a altuia la Dumnezeu să fie patru.
186
187
Nu meseria îl face pe om
- Părinte, care este pricina pentru care cineva, deși
se ostenește, nu are spor în munca sa?
- Nu cumva nu înfruntă cu gânduri bune diferitele
situații ce se ivesc în orice fel de muncă? Dacă însă
le-ar face fată într-un mod corect, atunci orice muncă
ar face va fi pentru el o sărbătoare.
- Părinte, dar atunci când cineva se mâhnește că
face o muncă grea și disprețuită, de pildă, zidește sau
spală cratitele într-o bucătărie, etc, ce trebuie să facă
să-și dobândească buna dispoziție?
- Dacă se va gândi că Hristos a spălat picioarele
ucenicilor săi9, va înceta să se mai mâhnească. Căci,
prin ceea ce a făcut Hristos, este ca și cum ne-ar
spune: "Așa trebuie să faceți și voi". Fie că cineva spală
cratițe, fie că sapă pământul, trebuie să se bucure.
Altul curăță canalele de scurgere, pentru că nu găsește
altceva de lucru și se află sărmanul mereu într-un
mediu infectat de microbi. Oare acesta nu este om?
Oare nu este și el chipul lui Dumnezeu? Era un familist
care avea ca meserie curățirea acestor fel de canale de
scurgere și ajunsese la o mare înălțime duhovni-
cească. Se îmbolnăvise de tuberculoză și, deși avu
sese posibilitatea să plece, nu a vrut, deoarece se gân-
dea: "De ce să sufere altul în locul meu?". Iubea viața
disprețuită și de aceea Dumnezeu i-a dăruit mult har.
In. 13, 4-14.
188
Nu meseria îl face pe om. Am cunoscut un hamal care înviase un mort. Atunci când
eram dicheu10 în Schitul Ivirului, într-o zi m-a vizitat un bărbat cam de
cincizeci de ani. A venit târziu după amiază și ca să nu deranjeze pe părinți,
nu a sunat clopoțelul și s-a culcat afară. Când l-au găsit părinții, l-au luat
înăuntru și m-au înștiințat. "Bine, i-am spus, dar de ce nu ai sunat clopoțelul,
ca să-ți deschidem și să te găzduim?". "Ce spuneți. Părinte? Cum să-i deranjez
pe părinți?", mi-a spus. Atunci am văzut că fața lui avea o strălucire și am
înțeles că acela trăia foarte duhovnicește. Apoi mi-a spus că a rămas orfan de
tată și de aceea, atunci când s-a însurat, îl iubea foarte mult pe socrul său.
Venind de la muncă, mai întâi trecea pe la socrii săi și după aceea mergea
acasă. Dar se mâhnea pentru că socrul său înjura mult. De multe ori îl rugase să
nu mai înjure, dar acela înjura și mai mult. Odată socrul său s-a îmbolnăvit
grav. L-au dus la spital și după câteva zile a murit. Acela nu era lângă el
atunci când își dăduse sufletul, pentru că trebuia să descarce un vapor. Când
s-a dus la spital și 1-a găsit la morgă, s-a rugat cu multă durere, spunând:
"Dumnezeul meu. Te rog să-1 înviezi ca să se pocăiască și apoi poți să-1 iei!",
în aceeași clipă mortul și-a deschis ochii și a început să-și miște mâinile. De
îndată ce l-au văzut, toți cei de la morgă au dispărut. După ce 1-a îmbrăcat,
1-a luat acasă, fiind cu desăvârșire sănătos. A mai trăit încă cinci ani în
pocăință, după care a murit. "Părinte, mi-a
10 Proiestosul unui schit, care este ales în fiecare an dintre stareții
chiliilor cuprinse în teritoriul lui.
189
spus, îi mulțumesc mult lui Dumnezeu pentru că mi-a făcut acest bine. Cine sunt
eu ca să-mi facă Dumnezeu un astfel de har?". Avea multă simplitate și smerenie,
încât nici nu-i trecuse prin minte că înviase un mort. Se topise de recunoștință
față de Dumnezeu pentru ceea ce Acela i-a făcut.
Mulți oameni se chinuiesc pentru că nu reușesc să câștige slavă lumească, sau să
se îmbogățească cu lucruri deșarte. Nu se gândesc că acestea nici nu trebuie,
nici nu se pot lua în cealaltă viată, cea adevărată. Ci acolo vom lua numai
faptele noastre, care ne vor scoate încă de aici pașaportul corespunzător pentru
călătoria cea mare în veșnicie.
CAPITOLUL 3
Înfrânarea în viața zilnică
Prin asceză omul se imaterializează
Părinte, odată ne-ați spus că: "În nevoința
duhovnicească este nevoie de blocadă". La ce vă refereați?
- În război soldații încearcă să-1 blocheze pe dușman, îl înconjoară, îl închid
între ziduri și îl lasă flămând. După aceea îi taie și apa. Iar dacă dușmanul nu
are provizii și muniții, va fi nevoit să se predea. Vreau să spun că tot astfel,
prin post și priveghere, diavolul este dezarmat și se retrage. "Cu postul, cu
privegherea, cu rugăciunea, cereștile daruri luând..."", spune imnograful.
Prin asceză omul se imaterializează. Firește, cel care se înfrânează trebuie să
privească la un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se
dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se
îngrijește. Atunci asceza lui seamănă cu yoga. Din păcate chiar și oamenii
Bisericii au dat la
11 Fragment din Troparul la Cuvioși: "Locuitor pustiului și înger în trup".
190
191
o parte subiectul ascezei. "Trebuie să mănânc mâncărica mea, spun ei, să mă
desfătez și de asta și de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut
pentru noi". Știți ce mi-a spus odată un arhimandrit la o masă pe care ne-a
oferit-o? Eu nu m-am putut sili să mănânc mai mult decât de obicei, iar acela a
observat și mi-a spus: "De va strica cineva templul Iui Dumnezeu, îi va strica
Dumnezeu pe el"12. Tiu cumva ai înțeles anapoda?, îl întreb. Aceasta s-a spus
pentru asceză sau pentru desfrânare? Versetul acesta se referă la cei care
strică, distrug templul lui Dumnezeu cu desfrânarea și abuzurile, și nu la cei
care fac asceză din dragoste pentru Hristos". Și uită-te, acela își odihnea
gândul său, spunând: "Trebuie să mâncăm, ca să nu stricăm templul lui Dumnezeu".
Un altul, după o vizită la o mănăstire, mi-a spus: "Am mers la o mănăstire și am
aflat că monahii de acolo se îmbolnăviseră din pricina postului îndelungat pe
care l-au făcut. Sticluțele cu untdelemn de pe masă erau neatinse. Asta fac,
Părinte, post și priveghere". Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se
lipsească de nimic. își numără mâncarea lor, fructa lor, prăjitura lor și apoi,
pentru a se îndreptăți, îi judecă pe ceilalți care fac asceză. Nu au simțit încă
bucuria duhovnicească a ascezei. Iar altul îți spune: "Trebuie să beau atâtea
căni de lapte. Voi posti în post, dar după aceea îmi voi completa substanțele
hrănitoare, trebuie să am atâta albu-mină în organism". Și spune acestea nu
pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci
I Cor. 3, 17.
deoarece consideră că este dreptul lui să facă aceasta, își odihnește astfel
gândul că este în regulă, că aceasta nu este păcat. Dar chiar și numai a gândi
cineva astfel este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă și cu
posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe
care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălășluiască apoi Duhul
Sfânt în astfel de oameni?
Și poți vedea la unii familiști câtă mărime de suflet au. Odată un creștin
foarte simplu, care avea nouă copii, s-a dus la duhovnic să se spovedească, iar
acela i-a spus să se împărtășească. "Dar nu mă pot împărtăși, îi spune acela
duhovnicului, deoarece lucrez și eu și copiii mei și de aceea punem puțin
untdelemn în mâncare". "Câți copii ai?" îl întreabă duhovnicul. "Nouă". "Cât
untdelemn puneți în mâncare?". "Două linguri". "Atunci cât untdelemn îți revine,
amărâtule? îl întrebă duhovnicul. Mergi și te împărtășește". Erau unsprezece
persoane și mâncau numai două linguri de untdelemn și îl chinuia gândul pentru
aceasta.
Am cunoscut mireni care s-au sfințit prin asceza pe care au făcut-o. Iată, până
nu demult în Sfântul Munte a lucrat pentru mai multă vreme un mirean cu fiul
său. După câtăva vreme s-a ivit un serviciu bun în părțile de unde erau, și
tatăl a hotărât să plece împreună cu fiul său pentru ca să fie mai aproape de
familie. Tânărul însă fiind impresionat de viața ascetică a monahilor și având
în vedere și viața lumească cu stresul ei, nu a vrut să-1 urmeze pe tatăl său și
să plece în lume. Tată, de vreme ce mai ai și alți copii, lasă unul și în
Grădina Maicii Domnului!". Și fiindcă acela stăruia, tatăl său a
192
193
fost nevoit să-1 lase. Tânărul acesta nu știa carte, dar era foarte sensibil și
avea multă mărime de suflet și simplitate. Se simțea pe sine foarte nevrednic
pentru a deveni monah, căci credea că nu va putea face față la datoriile
monahicești. în cele din urmă a găsit o colibă mică, care fusese folosită mai
demult pentru catâri, a astupat ușa și ferestrele cu pietre și ferigă, lăsând
numai o gaură mică rotundă, prin care intra și ieșea cu destulă greutate, și pe
care o astupa pe dinăuntru cu un palton zdrențuit, pe care îl găsise aruncat
acolo. Nu aprindea nici măcar focul, negreșit, cuiburile păsărilor și
adăposturile animalelor erau mai bune decât sălașul său. Dar bucuria pe care o
avea acest suflet nu o au cei care trăiesc în palate bogate, pentru că acesta se
nevoia pentru Hristos, iar Acela era lângă el, nu numai în coliba sa, ci și în
casa lui duhovnicească, în trupul și inima sa. Și de aceea trăia ca în Rai. Din
când în cînd ieșea din cuibul său și trecea pe la vreo Chilie, unde vedea că
părinții au de lucru la grădină. Ajuta la săpat și părinții îi dădeau puțin
posmag și măsline. Dacă nu era lăsat să lucreze, nu voia să primească nici o
binecuvântare de la ei. Iar binecuvântările pe care le lua le plătea cu îndoită
muncă. Desigur, viața lui duhovnicească numai Dumnezeu o cunoștea, pentru că
trăia în ascuns, simplu și în tăcere. Dar dintr-o împrejurare care s-a făcut
cunoscută multora s-au descoperit multe despre el. Odată a trecut pe la o
mănăstire și a întrebat când începe Postul Mare - deși pentru el aproape tot
timpul era Postul Mare - după care a mers și s-a închis în cuibul său. Au trecut
aproape trei luni, fără să-și dea seama când au trecut. Într-o zi a ieșit și s-a
dus la o mănăstire ca să întrebe când este Pastele. A stat la slujbă, s-a
împărtășit la Sfinta Liturghie și după aceea a mers cu părinții la trapeză. Dar
în trapeză, pe mese, a văzut ouă roșii -era odovania Paștilor. A rămas uimit și
a întrebat pe un frate: "Bine, dar atât de repede a venit Pastele?". "Ce Paști,
frate? Mâine este înălțarea!". Adică postise tot Postul Mare și încă patruzeci
de zile până la înălțare. în felul acesta s-a nevoit până la ceasul morții lui.
Un vânător 1-a găsit mort la două luni după ce murise și a înștiințat poliția și
medicul. După aceea medicul mi-a spus: Nu numai că nu mirosea, ci, dimpotrivă,
trupul lui avea o bună mireasmă".
Postul copiilor
- Părinte, copiii de cinci-șase ani trebuie să pos
tească înainte de Sfânta împărtășanie?
- Cel puțin seara trebuie să mănânce mâncare de
post cu untdelemn. Dar aceasta este o problemă pe
care o rânduiește duhovnicul. Este mai bine ca mama
să întrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o
problemă de sănătate și este nevoit să bea lapte.
- Părinte, cât trebuie să postească un copil?
- Dacă este sănătos, trebuie să postească. De alt
fel, acum există o mulțime de mâncăruri de post. Mai
demult copiii posteau și toată ziua alergau și se jucau,
dar mâncau de mai multe ori. în Farasa, în Postul
194
195
Mare, toți, mici și mari, posteau până la ceasul al nouălea13. Părinții îi
adunau pe copii în Castru14, le dădeau jucării, iar la ora trei după-amiază,
când suna clopotul pentru Liturghia mai-înainte-sfîntită, mergeau și se
împărtășeau. Sfântul Arsenie spunea: "Dacă atunci când copiii se joacă toată
ziua nu-și mai aduc aminte de mâncare, acum când îi va ajuta și Hristos oare nu
vor rezista?".
Cei mari, când nu postesc, sunt mustrați de conștiință atunci când îi văd pe
copii postind. Când eram mic lucram pentru mai multă vreme cu meșterul meu la
câte o casă și mâneam acolo, dar miercurea și vinerea plecam acasă să mănânc,
deoarece aceia nu posteau. Odată, într-o miercuri, mi-au adus o baclava.
"Mulțumesc, le-am spus, dar postesc". "Ia te uită, copil mic și postește, iar
noi, oameni mari, mâncăm de toate!".
Post cu mărime de suflet
Prin post omul își arată intenția sa cea bună. Face din mărime de suflet o
asceză și Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se silește pe sine și spune: "Ce să fac?
Este vineri și trebuie să postesc", atunci se va chinui. în timp ce, dacă ar
înțelege folosul postului și ar posti,
13
masă.
14
Ceasul al nouălea după ora bizantină înseamnă ora 3 după
Veche fortăreață în Farasa, în care în perioada bizantină locuiau ostași
împreună cu familiile lor, care erau rânduiți de statul bizantin ca străjeri ai
regiunilor mărginașe ale imperiului.
s-ar bucura gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Nici apă nu
I-au dat să bea, ci oțet15, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face
aceasta, atunci va simți înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui
care bea cele mai bune răcoritoare.
Și uită-te, mulți mireni nu pot posti nici măcar o Vinere Mare, dar în fata
Ministerului pot face, dintr-o încăpățânare, greva foamei ca să obțină ceva.
Acolo diavolul îi încurajează. Dar aceasta pe care o fac este sinucidere. Iar
alții, atunci când vine Pastele, cântă: "Hristos a înviat!" cu toată puterea
lor, de bucurie că vor mânca bine. Unii ca aceștia seamănă cu iudeii care voiau
să-L facă pe Hristos împărat, deoarece i-a hrănit în pustie16.
Vă aduceți aminte ce spune Proorocul? "Blestemat este cel care face lucrurile
Domnului cu lenevire"17. Altceva este atunci când cineva are dispoziție să
postească, dar nu poate, pentru că, dacă nu mănâncă, îi tremură picioarele, cade
jos - adică nu-1 ajută trupul, sănătatea sa, etc. - și altceva este să ai putere
și să nu postești. Și atunci unde este buna intenție? Iar mâhnirea celui care
vrea să facă o nevoinfă și nu poate completează lipsa acesteia, și unul ca
acesta are mai multă plată decât cel care are curaj și se nevoiește, căci acela
simte și o mulțumire de sine. Astăzi a venit o femeie amărâtă, în vârstă cam de
cincizeci și cinci de ani, care plângea fiindcă nu putea să postească.
Vezi Mt. 27, 34; Mc. 15, 36; Le. 23, 36 și In. 19, 29. In. 6, 5-15. Ier. 31, 10.
196
197
Bărbatul ei o părăsise, copilul și-1 pierduse într-un accident, mama îi murise
și astfel a rămas singură. Nu are nici casă, nici masă, ci o cheamă când o
femeie, când alta pe la casele lor ca să lucreze câte ceva. "Părinte, mi-a spus
sărmana, am o mare greutate pe conștiință pentru că văd că nu fac nimic. Și ceea
ce e mai rău decât toate este că nu pot posti. Mănânc tot ceea ce mi se dă.
Uneori miercurea și vinerea îmi dau mâncare de post, dar adeseori îmi dau de
dulce și sunt nevoită să mănânc, pentru că altfel mă istovesc repede și nu mai
pot sta în picioare". "Mănâncă, îi spun, de vreme ce nu ai curaj". Fiecare
trebuie să se supravegheze pe sine și dacă va vedea că nu rezistă la post, să
mănânce puțin mai mult. "Măsoară-te pe tine însuți"18, spune Sfântul Nil
Ascetul.
- Părinte, cum mai demult la sate unele femei nu
mâncau nimic din prima zi a Postului Mare până în
Sâmbăta Sfântului Teodor? Cum puteau rezista, având
o mulțime de treburi, case, copii, animale, ogoare?
- Ele își spuneau în sinea lor: "În mod firesc ar tre-
bui să mâncăm în Sfânta și Marea Sâmbătă, pe când
această sâmbătă este aproape". Sau se poate să-și fi
spus: 'Hristos a postit patruzeci de zile19, pentru mine
ce este să postesc o săptămână?". Pe lângă aceasta
aveau și multă simplitate și de aceea rezistau. Dacă
cineva are simplitate și smerenie primește cu lesnire
harul lui Dumnezeu și astfel postește cu smerenie și se
18 Sfântul Nil Ascetul, "Despre cele opt duhuri ale răutății" PQ 79, MGOC.
Vezi Mt. 4, 2 și Le. 4, 2.
hrănește dumnezeiește. Are putere dumnezeiască și multă rezistență la postiri
îndelungate. Un tânăr din Australia, de vreo douăzeci și opt de ani, a ajuns să
nu mănânce nimic douăzeci și opt de zile. Duhovnicul lui 1-a trimis la mine
să-mi spună despre aceasta. Era foarte evlavios și avea un duh de nevoință rar
întâlnit. Se spovedea, mergea la biserică, citea cărți patristice și mai ales
noul Testament. într-o zi, în timp ce citea în Evanghelie că Hristos a postit
patruzeci de zile, a fost atât de mișcat sufletește, încât și-a spus în sinea
sa: "Dacă Domnul, care a fost Dumnezeu și om fără de păcat, a postit patruzeci
de zile, atunci eu, un om atât de păcătos, ce trebuie să fac?". De aceea a cerut
binecuvântare de la duhovnicul său să postească și el, dar nu s-a gândit să-i
spună și gândul său că intenționa să nu mănânce patruzeci de zile. A început
așadar să postească din lunea primei săptămâni a Postului Mare, a trecut de
Duminica închinării Sfintei Cruci fără să bea nici măcar apă, deși lucra la o
fabrică săvârșind o muncă destul de grea - stivuia lăzi. Când a ajuns la ziua a
douăzeci și opta de post, a simțit o mică amețeală în timp ce lucra și de aceea
s-a așezat puțin jos. După aceea a băut un ceai și a mâncat puțin posmag,
deoarece se gândea că, de va cădea jos și îl vor duce la spital, vor depista că
a suferit aceasta din cauza postului, și vor spune: "Ia te uită, creștinii mor
din cauza postului". "Părinte, mi-a spus acela, după atâtea zile de post mă
scârbeam de mâncăruri, dar mă sileam să mănânc ca să pot lucra'. îl chinuia însă
gândul că nu a postit patruzeci de zile și i-a spus aceasta duhovnicului său.
Atunci acela i-a spus cu discer-
198
199
pământ: "Și aceste zile pe care le-ai postit au fost destule. Să nu mai ai
gânduri". Apoi acela 1-a trimis la mine, ca să nu-i mai rămână nici un gând de
îndoială care să-1 chinuiască. Ca să fiu sigur că îndemnul său lăuntric a fost
curat, l-am întrebat: "Te-ai jurat să postești patruzeci de zile?". Nu", mi-a
răspuns. "Atunci când ai luat binecuvântare de la duhovnicul tău să postești, nu
te-ai gândit în clipa aceea să-ți spui gândul tău, cum că vrei să postești
patruzeci de zile, sau ai ascuns gândul tău care ți se părea bun, ca să postești
după voia ta patruzeci de zile?". Nu, Părinte", mi-a spus din nou. Atunci i-am
spus și eu: "Desigur că știam aceasta, dar te-am întrebat numai ca să înțelegi
tu singur că ai răsplată cerească pentru zilele ce le-ai postit, care au fost
destule, și să nu te mai neliniștești că nu ai putut ține patruzeci de zile.
Altă dată însă să-i spui duhovnicului tău și gândurile cele bune pe care le ai
și orice intenție bună ce o ascunzi în inima ta, iar duhovnicul tău va hotărî
dacă va trebui să faci o asceză, etc". Și fiindcă avea multă smerenie, pe care o
dobândise din gândurile smerite pe care le cultiva, și a postit atâtea zile din
multa sa dragoste pentru Hristos, era firesc ca Acesta să-1 întărească cu
dumnezeiescul Său har. Dacă un altul va încerca să țină un astfel de post și va
spune cu mândrie: "Dacă a făcut-o acela, eu de ce să nu o fac?", va posti numai
o zi sau două și va cădea grămadă. I se va întuneca și mintea, pentru că îl va
părăsi harul lui Dumnezeu și îi va părea rău chiar și de osteneala pe care a
făcut-o. Poate ajunge până acolo încât să spună: "Și ce am câștigat din
aceasta?".
Omul dacă postește se face ca un mielușel. Iar atunci când devine ca o fiară,
înseamnă că asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o
face din egoism, și de aceea nu primește ajutorul dumnezeiesc. Dar uneori chiar
și fiarele sălbatice sunt îmblânzite și smerite de post. Vezi, atunci când le
este foame se apropie de om, căci din instinct simt că de nu vor mânca vor muri.
în timp ce, dacă se apropie de om pentru a găsi de mâncare, se poate să nu
pățească nimic. Eu am văzut un lup care, din pricină că era flămând, era ca un
mielușel. Odată, într-o iarnă cu zăpadă multă, venise până în curtea noastră. Eu
și cu fratele meu ieșiserăm să dăm hrană la animale. În timp ce eu țineam
felinarul în mână, fratele meu a luat cociorva și a început să-1 lovească, dar
lupul nu se împotrivea deloc.
Tot ceea ce face omul se zădărnicește dacă nu o face din dragoste pentru
Dumnezeu și semenul său. Dacă postește și se mândrește cum că ar face ceva, se
pierde postul său. Devine apoi ca un rezervor găurit, care nu mai poate ține
nimic în el. Pune apă într-un astfel de rezervor și vei vedea că încet-încet va
curge toată.
Satisfacția stomacului ușor
Atunci când cineva nu se înfrânează poartă cu sine magazii întregi. În timp ce,
dacă se înfrânează și mănâncă numai cele care îi sunt necesare, organismul
200
201
său arde toate substanțele hrănitoare și nu depozitează nimic.
Felurimea mâncărurilor întinde stomacul și aduce pofta, dar pricinuiește
moleșeală și înfierbântare în trup. Dacă pe masă există numai un fel de mâncare
și care nu este destul de gustos, se poate ca nimeni să nu mănânce o porție
întreagă, iar dacă este gustos și cineva se va lacomi, se poate să mănânce puțin
mai mult decât îi trebuie. Dar atunci când pe masă există pește, supă, cartofi,
brânză, ouă, salată, fructe și prăjituri, vrea să le mănânce pe toate și mai
cere încă și altele. Pe toate le trage pofta, pentru că una o îndeamnă pe alta.
Și uită-te, omul nu suportă nici măcar un singur cuvânt; pe unul nu-1 înghite,
pe celălalt iarăși nu-1 înghite, în timp ce sărmanul stomac orice mâncare îi
aruncăm, o suportă. Dar oare îl întrebăm dacă le poate mistui? Adică stomacul
care nu are logică ne întrece în virtute și se nevoiește să le mistuie pe toate.
Și dacă un fel de mâncare nu se potrivește cu altul când intră înăuntru, se
ceartă, și atunci bietul stomac ce să mai facă? Începe după aceea indigestia.
- Și cum putem, Părinte, să ne tăiem obișnuința de
a mânca mult?
- Este trebuință de puțină frână. Mai bine este să
nu mănânci mâncarea care îți place, ca să nu-ți faci de
lucru, pentru că încet-încet se mărește hambarul. Și
după aceea acest "vameș" nemilostiv, așa cum îl
numește Avva Macarie, va cere mereu. în vremea
mesei ești satisfăcut, dar după aceea simți nevoia să
dormi, și nici să lucrezi nu mai poți. Dacă mănânci un singur fel de mâncare,
acesta îți ajută să-ți tai pofta.
- Părinte, atunci când există multe feluri de mân
care, dar în cantități mici, există iarăși același pericol?
- Desigur, pericolul este la fel de mare, numai că
partidele sunt mici și nu pot face guvern. Atunci când
există o mare felurime de mâncăruri, este ca și cum
s-ar aduna în stomac multe partide, și unul îl irită pe
celălalt, apoi se încaieră între ele, se bat și începe indi
gestia...
Plăcerea pe care o dă mâncarea simplă este mai mare decât cea pe care o dau cele
mai bune mâncăruri. Atunci când eram mic, mergeam în pădure și mâneam numai o
bucată de covrig, și nu mai voiam nimic altceva. Cele mai bune mâncăruri nu-mi
puteau înlocui acea mulțumire duhovnicească pe care o simțeam. Dar făceam
aceasta cu bucurie. însă cei mai mulți oameni nu au simțit satisfacția
stomacului ușor. La început, atunci când mănâncă ceva gustos, simt o oarecare
satisfacție, dar apoi intră la mijloc lăcomia, mănâncă mult și, mai ales atunci
când sunt bătrâni, simt o greutate în tot trupul, și astfel se lipsesc de
satisfacția stomacului ușor.
202 203
PARTEA A CINCEA
ROSTUL ÎNCERCĂRILOR ÎN VIAȚA NOASTRĂ
«Pentru ca să meargă cineva in Raiul cel dulce
trebuie să mănânce aici multe amărăciuni,
ca să primească în mână pașaportul încercărilor». CAPITOLUL 1
Trecut-am prin foc și prin apă..."1
Crucea încercărilor
ărinte, cruciulița pe care mi-ați dat-o o port mereu și mă ajută în încercările
mele.
- Iată, așa sunt și crucile pe care le suferim noi, ca acele cruciulițe pe care
le atârnăm la gât și ne ocrotesc în viața noastră. Crezi că noi ducem vreo cruce
mare? Numai Crucea lui Hristos a fost foarte grea, pentru că El din dragoste
față de noi, oamenii, nu a vrut să folosească pentru Sine puterea Sa
dumnezeiască. Și în continuare ridică greutatea crucilor întregii lumi și ne
ușurează de durerile încercărilor cu dumnezeiescul Său ajutor și cu dulcea Sa
mângâiere.
Bunul Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui de
a rezista, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în cer, pentru
că, în esență, crucea este scară către cer. Dacă am înțelege ce comoară ne
învistierim din suferirea încercărilor, nu am mai murmura, ci am slavoslovi pe
Ps. 65, 11.
207
Dumnezeu ridicându-ne cruciulița pe care ne-a hărăzit-o, astfel încât și în
această viată ne vom bucura, dar și în cealaltă vom lua o pensie bună. Dumnezeu
ne-a asigurat acolo în cer multe bogății. însă atunci când cerem să ne ușureze
de o încercare, el dă aceste bogății altora și astfel o pierdem. în timp ce, de
vom face răbdare, ne va da și dobândă.
Fericit este cel care se chinuiește aici, pentru că, cu cât este pedepsit mai
mult în această viată, cu atât mai mult se pregătește pentru cealaltă, deoarece
i se șterg din păcate. Crucile încercărilor sunt mai presus de "talanți", de
harismele pe care ni le dă Dumnezeu. Fericit este cel care are cinci cruci, iar
nu una. O suferință sau o moarte mucenicească aduc cu adevărat răsplată
cerească. De aceea la fiecare încercare să spunem: 'îți mulțumesc, Dumnezeul
meu, pentru că tocmai aceasta îmi trebuia pentru mântuirea mea".
Încercările îi ajută pe oameni să-și revină duhovnicește
- Părinte, mereu sunt înștiințată de suferința celor
din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile
lor?
- Fă răbdare, sora mea, și nu-ti pierde nădejdea în
Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că
trece familia voastră, am înțeles că Dumnezeu vă
iubește și îngăduie toate necazurile acestea pentru o
deplină curățire duhovnicească a familiei. Dacă privim
cu ochi lumești încercările familiei tale, apăreți ca
208
niște oameni nefericiți. însă de le vom privi duhovnicește, sunteți fericiți,
iar în cealaltă viată vă vor invidia toți cei care s-au considerat fericiți în
viața aceasta. în felul acesta se nevoiesc și părinții tăi, deoarece nu cunosc
sau nu înțeleg să se nevoiască duhovnicește cu mărime de suflet. Cu toate
acestea, în încercările familiei tale, precum și ale altor familii se ascunde o
taină, deși se face atât de multă rugăciune. "Cine a cunoscut judecățile iui
Dumnezeu?"1. Dumnezeu să-și întindă dreapta Sa și să pună capăt încercărilor.
- Părinte, nu se poate ca oamenii să-și revină în alt
fel și nu prin încercări?
- Mai înainte ca Dumnezeu să îngăduie o încercare,
a căutat să-i îndrepte cu blândețe, dar aceia nu au
înțeles și de aceea El a îngăduit ispitirea. Vedeți, când
un copil este sucit, la început tatăl său îl ia cu
binișorul, îi face toate mofturile, dar văzând că nu se
schimbă, atunci se poartă cu asprime față de el, ca să
se îndrepte. Tot astfel și Dumnezeu, adeseori, atunci
când cineva nu înțelege de bună voie, îi dă o încercare
ca să-și revină. Dacă nu ar fi existat puțină durere, boli,
etc, oamenii ar fi devenit fiare, nu s-ar fi apropiat
deloc de Dumnezeu.
Viața aceasta este mincinoasă și scurtă; și puțini sunt anii ei. Și bine că sunt
puțini, căci repede vor trece amărăciunile, care ca niște medicamente amare ne
vindecă sufletele noastre. Vezi, medicii le dau sărmanilor bolnavi care suferă
medicamente amare
Vezi Ps. 35, 6.
209
deoarece se vor însănătoși cu amarul, nu cu dulcele. Vreau să spun că, precum
sănătatea se dobândește prin amar, tot astfel și mântuirea sufletului tot din
amar iese.
Suferind durerea ne cercetează Hristos
Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-1 doară nimic și să sufere
ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observație, ci vrea să
trăiască bine, este în afara realității duhovnicești. "Tre-cut-am prin foc și
prin apă și ne-ai scos pe noi la odihnă'5, spune psalmistul.
Vezi că și Maica Domnului și Sfinții au suferit, de aceea trebuie ca și noi să
suferim, mai ales că mergem pe același drum pe care au mers și ei. Cu deosebirea
că noi, atunci când suferim puțin în această viată, ne plătim datoriile și ne
mântuim. Dar și Hristos a petrecut cu durere pe pământ. A coborât din cer, S-a
întrupat, a pătimit și a fost răstignit. Iar creștinul își dă seama că 1-a
cercetat Hristos, atunci când suferă durere.
Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează Hristos. în
timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca și cum l-ar
părăsi Dumnezeu, nici nu plătește datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur
despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care își
spune în
Ps. 65, 11.
sinea sa: Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine,
sunt liniștit, etc..." și nu spune nici măcar un "Slavă Ție, Dumnezeule". Cel
puțin dacă ar recunoaște că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu,
oarecum s-ar aranja situația. Să spună: Tiu meritam toate acestea, dar fiindcă
sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate". În viața
Sfântului Ambrozie4 se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un oarecare
bogat. Iar Sfântul văzând bogățiile nemăsurate ale aceluia 1-a întrebat dacă a
fost încercat vreodată de vreo mâhnire. Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Ci
bogățiile mele mereu se înmulțesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simțit niciodată
durere și nici vreo boală nu m-a cercetat". Atunci Sfântul a lăcrimat și a spus
însoțitorilor săi: "Pregătiți trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că
pe acesta nu 1-a cercetat Dumnezeu1. Și de îndată ce a ieșit în drum, casa
bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu 1-a părăsit.
'Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește*
- Părinte, de ce astăzi lumea suferă atât de mult?
- Din pricină că Dumnezeu o iubește. Tu, ca mo-
nahie, te scoli dimineața, îți faci canonul, rostești
rugăciunea lui Iisus, faci metanii, etc. însă pentru
mireni greutățile prin care trec sunt canonul lor; și prin
ele se curățesc. Iar acestea le pricinuiesc un bine mai
4 Pomenirea lui se prăznuiește la 7 decembrie.
Pilde 3, 12.
210
211
mare decât traiul bun lumesc, care nu îi ajută nici să se apropie de Dumnezeu,
nici să dobândească răsplată cerească. De aceea trebuie să le primească ca pe
niște daruri ale lui Dumnezeu.
Bunul Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie își
educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate
sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la
el. Adică Dumnezeu, vrând să mântuiască făpturile Sale și ca ele să moștenească
împărăția Lui cea cerească, îngăduie încercările pentru ca omul să se lupte, să
se nevoiască și să dea examene la răbdarea în dureri, astfel încât să nu poată
diavolul să-I spună: "Cum îl răsplătești pe acesta, sau cum îl mântuiești de
vreme ce nu s-a ostenit?". Pe Dumnezeu nu-L interesează viața aceasta, ci
cealaltă. El se îngrijește de noi mai întâi pentru cealaltă viață și apoi pentru
aceasta.
- Părinte, dar de ce Dumnezeu unor oameni le dă
multe încercări, în timp ce altora nu le dă deloc?
- Ce spune Sfânta Scriptură? "Domnul ceartă pe cel
pe care-1 iubește". Un tată, de pildă, are opt copii. Cinci
dintre ei stau lângă tatăl lor, iar trei pleacă de acasă și
nici nu se mai gândesc la el. Dacă cei care stau lângă
el fac vreo neorânduială, tatăl lor îi trage puțin de
urechi, sau le dă vreo pălmuță, iar dacă sunt cuminți,
îi mângâie și le dă o ciocolată. în timp ce aceia care
sunt departe, nu primesc nici mângâiere, nici palmă.
Tot astfel face și Dumnezeu. Oamenilor care sunt
lângă El și celor care au intenție bună, dacă greșesc
puțin, le dă câte o pălmuță și astfel își achită datoria.
212
sau dacă le dă mai multe, mai și depun în casieria cerească. Iar celor care sunt
departe de Dumnezeu le dă ani îndelungați pentru a se pocăi. De aceea vedem pe
unii mireni că săvârșesc păcate grave și cu toate acestea au bunuri materiale
din belșug și trăiesc mulți ani, fără să treacă prin încercări. Și aceasta se
face din iconomia lui Dumnezeu, pentru a se pocăi. Iar dacă nu se vor pocăi, în
cealaltă viață vor fi fără de răspuns.
Durerea lui Dumnezeu pentru încercările oamenilor
Câte suferințe are lumea! Câte probleme! Și unii vin aici să mi le spună stând
în picioare, fie și numai pentru două minute, pentru a se mângâia puțin. O mamă
îndurerată îmi spunea: "Părinte, vin clipe când nu mai pot suporta și atunci
spun: «Hristoase al meu, fă să înceteze pentru puțin suferințele și apoi pot să
înceapă iarăși»". Câtă nevoie de rugăciune au oamenii! însă orice încercare este
un dar al lui Dumnezeu, este un examen pentru cealaltă viață. Această nădejde a
răsplătirii în cealaltă viață îmi dă bucurie, mângâiere și curaj și pot suporta
durerea ce o simt pentru toți oamenii care trec prin încercări.
Dumnezeul nostru nu este Baal, ci Dumnezeul dragostei. El este Părintele Care
vede suferința copiilor Săi pricinuită de diferite ispite și încercări prin care
trec, și Care ne va răsplăti pentru aceasta, numai noi să facem răbdare în mica
mucenicie a încercării sau, mai degrabă, a binecuvântării pe care o suferim.
213
- Părinte, unii spun: Oare nu este dureros ceea ce
îngăduie Dumnezeu? Oare nu-1 doare pe Dumnezeu
pentru aceasta?".
- Durerea lui Dumnezeu pentru oamenii care sunt
chinuiți de boli, de diavoli, de barbari, etc, are în
același timp și bucurie prin răsplata cerească pe care
le-a pregătit-o. Adică, Dumnezeu cunoscând
răsplătirea pe care o va primi în cer cel care trece prin
încercări, și bunătățile care îl așteaptă, "suferă" cu
ușurință durerea ce o simte pentru acela. Iată, Dum-
nezeu a îngăduit ca Irod să facă atâtea crime6. Păiun
sprezece mii de prunci a junghiat și încă nenumărați
părinți care nu i-au lăsat pe soldați să le omoare copi-
ii. Acei ostași barbari, ca să se arate mai buni în fața
mai-marilor lor, i-au tăiat pe copii bucățele. Cu cât
copiii erau mai chinuiți, cu atât mai mult îl durea pe
Dumnezeu, dar și mai mult se bucura pentru cea mai
mare slavă de care aveau să se desfăteze în cer. Se
bucura pentru acești îngerași, care urmau să alcă-
tuiască tagma mucenicească și îngerească totodată,
îngeri și Mucenici!
În mâhniri dăruiește Dumnezeu adevărata mângâiere
Dumnezeu vede de aproape suferințele copiilor Lui și îi mângâie ca un Părinte
bun. Pentru că, ce crezi, suferă să-și vadă copilașul Său chinuindu-se? Toate
suferințele și lacrimile lui, Dumnezeu le ia în conside-
rare și după aceea răsplătește. Numai Dumnezeu dăruiește în mâhniri adevărata
mângâiere. De aceea omul care nu crede în adevărata viață, care nu crede în
Dumnezeu ca să-I ceară mila Sa în încercările prin care trece, cade mereu în
deznădejde, iar viața lui nu are nici un sens. Întotdeauna rămâne neajutorat,
nemângâiat și chinuit în această viață, dar își osândește și sufletul său în cea
veșnică.
Însă oamenii duhovnicești, care înfruntă toate încercările alături de Hristos,
nu au propriile lor mâhniri, ci adună amărăciunile altora, dar în același timp
primesc din belșug dragostea lui Dumnezeu. Atunci când cânt troparul:
"Ajutorului omenesc nu ne încredința pe noi. Prea Sfântă Stăpână", câteodată mă
opresc la "ci primește rugăciunea robilor tăi...". Căci de vreme ce nu am
mâhniri, cum să spun "că scârbele ne cuprind și nu putem răbda"?7 Să spun
minciuni? în înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există mâhnire, pentru
că atunci când omul se așează corect, duhovnicește, toate se schimbă. Dacă omul
își atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate
amărăciunile și otrăvurile sale se preschimbă în miere.
Dacă cineva înțelege tainele vieții duhovnicești și modul tainic în care
lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se
întâmplă, pentru că primește cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă
Dumnezeu pentru însănătoșirea sufletului său. Pe toate le consideră răspunsuri
la rugă-
' Vezi Mt. 2, 16.
7 Din Paraclisul Maicii Domnului.
214
215
ciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-i curătească sufletul.
Însă atunci când oamenii înfruntă lumește încercările, se chinuiesc. De vreme ce
Dumnezeu ne supraveghează pe toți, trebuie ca fiecare să se predea Lui cu totul.
Altfel se va chinui. Cere să-i vină toate așa precum vrea el, dar lucrurile nu
se petrec după dorința lui, și de aceea nu află odihnă.
Fie sătul, fie flămând de ar fi cineva, fie că este lăudat, fie că este
nedreptățit, trebuie să se bucure și să le înfrunte pe toate cu smerenie și
răbdare. Și atunci unuia ca acestuia Dumnezeu îi va dărui mereu binecuvântări,
până când sufletul său va ajunge să nu mai poată "încăpea și suporta" bunătatea
lui Dumnezeu. Și cu cât va înainta duhovnicește, cu atât va vedea dragostea lui
Dumnezeu într-o măsură mai mare și se va topi de recunoștință.
Ispitele și mâhnirile ce vin din îngăduința lui Dumnezeu
Încercările care ne vin sunt uneori antibioticul pe care ni-1 dă Dumnezeu pentru
bolile sufletului nostru și care ne ajută mult duhovnicește. Omul mănâncă numai
o palmă ușoară și îndată i se înmoaie inima. Dumnezeu știe foarte bine în ce
stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar fiindcă noi nu știm,
îngăduie să fim ispitiți ca să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne aflăm patimile
ce sunt ascunse înlăuntrul nostru și să nu avem pretenții nesăbuite în Ziua
Judecății. Pentru că, de ar trece cu vederea patimile noastre și ne-ar lua în
Rai așa cum suntem, și acolo am crea probleme. De aceea Dumnezeu îngăduie
diavolului să creeze aici ispite ca să ne scuture, astfel încât să se smerească
și să se curățe sufletul nostru prin mâhniri, după care ne umple de har.
Adevărata bucurie se naște din amărăciunea pe care cineva o gustă cu bucurie
pentru Hristos, Care s-a umplut de amărăciune ca să ne mântuiască. Creștinul
trebuie să se bucure mai ales atunci când trece prin vreo încercare fără ca el
să fi fost pricina ei.
Uneori spunem lui Dumnezeu: "Dumnezeul meu, nu știu ce voi face, dar eu mă
predau Ție cu totul, ca să mă faci om". Și atunci Dumnezeu nu mă face numai om,
ci mai presus de om, și-1 lasă pe diavol să vină să mă ispitească și să mă
chinuiască. Și în cancerul care bântuie astăzi văd vicleșugurile diavolului și
râd. Măi, și diavolul acesta! Voi știți cu ce săpun îl spală diavolul pe om
atunci când Dumnezeu îngăduie să-1 ispitească, să-1 încerce? Cu spuma răutății
lui. Și încă ce săpun bun are! Așa cum cămila scoate spume atunci când se mânie,
la fel face și diavolul în astfel de situații. Și după aceea îl freacă pe om nu
ca să-1 curețe de murdărie, ci din răutate. Iar Dumnezeu îl lasă pe diavol să-1
săpunească pe om numai atât cât trebuie pentru a-1 curăța. Căci dacă l-ar lăsa
să-1 frece așa cum se freacă rufele, l-ar sfâșia.
- Părinte, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viața
noastră, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?
216
217
- Nu. Să nu amestecăm voia lui Dumnezeu cu ispita și cu cele pe care le aduce
ea. Dumnezeu îl lasă pe diavolul liber să-1 ispitească pe om până la un punct,
iar pe om îl lasă liber să facă binele sau răul. Dar nu Dumnezeu este vinovat
pentru răul pe care îl va face omul. Iuda, de pildă, era ucenicul lui Hristos.
Dar oare putem spune că a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină vânzător? Nu,
ci luda însuși a îngăduit diavolului să intre în el. Cineva a spus unui preot:
Părinte, te rog fă un Trisaghion pentru Iuda". Iar aceasta este ca și cum ar fi
spus: "Tu, Hristoase, ești nedrept. Aceasta a fost voia Ta, ca să Te vândă Iuda.
Și de aceea acum ajută-1".
Puține sunt cazurile în care Dumnezeu îngăduie să fie ispitiți unii creștini
evlavioși pentru a-și veni în simțire cineva care duce o viată păcătoasă și să
se pocăiască. Oamenii aceștia vor avea o îndoită răsplată. Adică Dumnezeu le dă
unora care, cu încercările prin care trec, își plătesc păcatele în această
viată, dar care în același timp cârtesc fără motiv, posibilitatea de a fi
ajutați de răbdarea celor care, deși nu au greșit, suferă dar nu cârtesc. Să
presupunem că un familist foarte bun și foarte evlavios se află în casă cu toată
familia sa și dintr-odată se face un cutremur și cade casa peste ei strivindu-i,
iar după o înfricoșătoare suferință mor cu toții. Oare de ce a îngăduit Dumnezeu
aceasta? Ca să nu cârtească ceilalți care sunt pedepsiți atunci când greșesc.
De aceea toți cei care se gândesc la crucile mari pe care le-au purtat drepții
niciodată nu se mâhnesc pentru micile lor încercări. Și văd că, deși au greșit
în viata
lor, cu toate acestea suferă mai puțin decât acei drepți, și de aceea spun ca
tâlharul cel bun8: "Dacă aceștia care nu au făcut nimic rău au suferit atât de
mult, atunci noi ce trebuie să pătimim?". Din păcate însă unii seamănă cu
tâlharul cel răstignit de-a stânga lui Hristos9 și spun: "Au mers cu crucea în
mână și uite ce au pățit!".
Există și cazuri - acestea sunt foarte rare - în care Dumnezeu îngăduie din
dragoste ca unii nevoitori aleși să treacă prin mari încercări, pentru a fi
încununați. Aceștia sunt următorii lui Hristos. Vedeți, la Sfânta Singlitichia,
deoarece ajuta duhovnicește multe suflete cu povețele ei, a mers diavolul ca să
o împiedice de la această lucrare. Trei ani și jumătate a rămas fără glas din
pricina bolii pe care a suferit-o10.
Altădată un adevărat următor al lui Hristos cere de la Dumnezeu să ierte
greșalele semenilor săi, să-și întoarcă de la ei urgia Sa cea dreaptă și să fie
pedepsit el în locul acelora, deși nu este vinovat cu nimic. Unul ca acesta se
înrudește mult cu Dumnezeu, Care este înduioșat de această mare și nobilă
dragoste a copilului Său. în afară de darul pe care i-1 face, iertând greșelile
celorlalți, îngăduie ca acesta să aibă și sfârșit mucenicesc, după cererea lui
stăruitoare. În același timp însă îi pregătește în Rai cel mai frumos și mai
minunat palat, precum și o slavă încă și mai mare, deoarece mulți oameni l-au
nedreptățit prin judecata
8 Vezi Luca 23, 29 ș.u.
9 Ibidem.
Vezi Viețile Sfinților, luna ianuarie, ziua a cincea.
218
219
lor superficială, crezând că Dumnezeu 1-a pedepsit pentru păcatele lui.
Nerecunoștința față de dragostea lui Dumnezeu
- Părinte, încercările îi folosesc întotdeauna pe toți
oamenii?
- Depinde de felul cum înfruntă fiecare încercările.
Cei care nu au intenție bună îl hulesc pe Dumnezeu
atunci când trec prin diferite încercări. "De ce să sufăr
eu aceasta? - spun ei. Iată, acela are atâtea bunuri!
Dumnezeu este acesta?" Nu spun "am greșit", ci se
chinuiesc. Iar cei cu mărime de suflet spun: "Slavă lui
Dumnezeu! încercarea aceasta m-a adus lângă Dum-
nezeu. El a îngăduit-o pentru binele meu". Și dacă mai
înainte se poate să nu fi călcat deloc în biserică, după
aceea încep să meargă regulat la biserică, să se
spovedească, să se împărtășească. De multe ori Dum-
nezeu chiar și pe oamenii cei mai împietriți îi aduce la
un moment dat, printr-o încercare, la o astfel de
mărime de suflet, încât ei înșiși se întorc spre bine
și-și ispășesc păcatele prin durerea ce o simt pentru
tot ce au făcut.
- Părinte, trebuie să spunem: "Slavă Ție, Dum
nezeule!", atunci când toate merg bine?
- Dacă nu spunem "Slavă Ție, Dumnezeule!" în
bucurii, cum vom spune în mâhniri? Tu spui aceasta în
mâhniri, și nu vrei s-o spui în bucurii? Dar atunci când
cineva este nerecunoscător, nu cunoaște dragostea lui
220
Dumnezeu, nerecunoștința este un mare păcat. Iar pentru mine este unul de
moarte, nerecunoscătorul cu nimic nu poate fi mulțumit. Pentru toate cârtește,
nimic nu-i convine. în satul meu natal, în Farasa, se folosea mult magiunul.
Într-o seară o fată plângea pentru că voia magiun. Ce putea să facă mama ei? S-a
dus și a cerut de la vecina. Iar copila, de îndată ce mama ei i-a adus magiunul,
a început iarăși să plângă. Bătea din picioare și striga: "Mamă, vreau și
iaurt". "Copilul meu, unde să găsesc iaurt la ora aceasta?", îi spune mama ei.
"nu, vreau iaurt". Atunci sărmana femeie a mers și a cerut iaurt de la o altă
vecină și 1-a adus fiicei ei. După ce fata 1-a luat și pe acesta, a început din
nou să plângă. "Acum de ce mai plângi?", o întrebă mama ei. "Mamă, le vreau
amestecate". Atunci mama le ia și le amestecă, dar aceasta iarăși începu să
plângă. "Mamă, nu le pot mânca așa. Le vreau separat". La care mama ei a luat-o
la palme și astfel... s-a separat magiunul de iaurt.
Adică vreau să spun că tot astfel se comportă mulți oameni, după care vine
pedagogia lui Dumnezeu. Cel puțin să ne mărturisim nerecunoștința noastră și
să-I mulțumim zi și noapte lui Dumnezeu pentru binecuvântările ce ni le
dăruiește. Iar în felul acesta îl vom pune pe fugă pe diavolul cel fricos, care
își va aduna drăcușorii lui și se va preface într-un fum negru, pentru că deja
i-am aflat punctul slab.
221
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia
Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai
mare a semenilor noștri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru
a ne putea da seama de marea diferență dintre ele și de marea dragoste pe care
ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom
mulțumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult și ne vom ruga din toată
inima ca să-1 ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun "Slavă
Ție, Dumnezeule, că am cel puțin un picior. Aceluia i le-au tăiat pe amândouă".
Și dacă aș rămâne un buștean, fără mâini și picioare, tot va trebui să spun:
"Slavă Ție, Dumnezeule, că am umblat atâția ani, în timp ce alții s-au născut
infirmi". Eu, din clipa în care am auzit că un familist are hemoragii de
unsprezece ani, mi-am spus: "Ce fac eu? Acesta este mirean și are hemoragii de
unsprezece ani, are copii și trebuie să se scoale dimineața ca să meargă la
serviciu, iar eu nici șapte ani nu am împlinit de când am hemoragii"11. Dacă mă
gândesc la celălalt care suferă atât de mult, nu mă mai pot îndreptăți pe mine.
Iar dacă mă voi gândi că eu sufăr iar ceilalți o duc bine, că mă scol noaptea la
fiecare jumătate de ceas, deoarece am probleme cu intestinul gros și nu pot
dormi, în timp ce ceilalți dorm liniștiți, mă îndreptățesc
Starețul din 1988 avea hemoragii neîntrerupte de la intestinul gros.
pe mine însumi dacă murmur. Dar tu, soră, de cât timp suferi de herpes12?
- De opt ani, părinte.
- Vezi, Dumnezeu unora le lasă această boală două
luni, altora zece, iar altora cincisprezece. Îmi dau
seama că durerea este mare, și din pricina ei unii
ajung până la deznădejde. Dar dacă un mirean care
are herpesul de o lună, două și se deznădăjduiește din
pricina marii dureri, află că un om duhovnicesc îl are
de un an și face răbdare și nu cârtește, atunci de
îndată se mângâie. Și își spune: "Eu sufăr de două luni
și am ajuns la deznădejde. Acela, însă, sărmanul,
suferă de un an și nu se plânge. Eu fac și neorânduieli,
în timp ce acela trăiește duhovnicește". Și astfel se
ajută fără să fie sfătuit.
Mâhnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii
- Părinte, atunci când cineva rabdă pentru Dum-
nezeu mâhnirile și nedreptățile pe care i le pricinuiesc
oamenii, această răbdare îl curăță de patimi?
- Dacă îl curăță întrebi? nu numai că îl curăță, ci îl
face să și strălucească. Există ceva mai presus decât
aceasta? În felul acesta își poate plăti păcatele. Vedeți,
pe un criminal îl bat, îl închid în închisoare, își face
acolo micul său canon și, dacă se pocăiește cu since-
12
Inflamatie caracteristică a pielii, foarte persistentă și dureroasă, cu caracter
recidivant, provocată de un virus, manifestată prin grupuri de bășicuțe
localizate de obicei în jurul gurii, al nasului, etc.
222
223
ritate, se izbăvește de închisoarea cea veșnică. Oare este mic lucru să-și
plătească prin această suferință o socoteală veșnică?
Orice mâhnire să o suportați cu bucurie, mâhnirile pe care ni le pricinuiesc
oamenii sunt mai dulci decât siropurile ce ni le oferă cei care ne iubesc.
Vedeți, în Fericiri Hristos nu spune: "Fericiți veți fi când vă vor lăuda", ci:
"Fericiți veți fi când vă vor ocări"15 și mai ales "când vă vor minți din
pricina Mea". Atunci când ocărârea nu este pe dreptate, cel ocărât adună
răsplată. Iar dacă ea este pe dreptate, atunci acela își plătește păcatele. De
aceea, nu numai că trebuie să-1 răbdăm fără murmur pe cel care ne ispitește, ci
să simțim și recunoștință, pentru că ni se dă prilejul să ne nevoim în smerenie,
dragoste și răbdare.
Desigur, clevetitorii lucrează împreună cu aghiuță. Vântul puternic de obicei
rupe și dezrădăcinează numai copacii sensibili care nu au rădăcini adânci, în
timp ce pe aceia care au rădăcini adânci îi ajută să-și adâncească rădăcinile și
mai mult.
13
Mt. 5, 11. 14 Sfântul Efrem Șirul, Opere, Voi. 1.
Noi trebuie să ne rugăm pentru toți cei care ne vorbesc de rău și să cerem de la
Dumnezeu să le dea pocăință, luminare și sănătate și să nu lăsăm înlăuntrul
nostru nici măcar o urmă de ură față de ei. Să păstrăm numai experiența
dobândită din ispită, să aruncăm toate otrăvurile și să ne amintim mereu de
cuvintele Sfântului Efrem Șirul: "Dacă ți se va întâmpla să fii clevetit, iar
după aceasta se va dovedi curăția conștiinței tale, nu te semeți, ci slujește cu
smerenie Domnului Care te-a slobozit de clevetirea oamenilor, ca să nu pătimești
cădere de mirare"14.
224
CAPITOLUL 2
Boala
Bolile îi ajută pe oameni
P
ărinte, ce înseamnă "Rai bun"15? - Adică să mergi cu bine în Rai.
- Dar oare nu se poate înțelege: "Să mergi în Raiul cel bun"?
- Ai auzit tu vreodată vorbindu-se de raiul cel rău?
Oricum, pentru a merge cineva în Raiul cel dulce, tre-
buie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să pri-
mească în mână pașaportul încercărilor. Dacă ai ști ce
se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce durere are lumea!
Câte mame, sărmanele, nu fac operații, se gândesc la
copilașii lor și sunt cuprinse de neliniște pentru întrea-
ga lor familie! Câți familiști nu au cancer, fac radiote-
rapie și se chinuiesc! Să nu poată lucra și să aibă de
plătit chirie și o mulțime de alte datorii! Unii sunt
sănătoși și nu o pot scoate la capăt, cu cât mai mult
atunci când cineva este bolnav și se silește să lucreze
15 Urare folosită printre creștinii și călugării din Grecia și Sfântul Munte.
225
pentru a putea face fată cât de cât la îndatoririle lui! Cu adevărat, m-au
copleșit problemele oamenilor. Câte nu aud în fiecare zi! Mereu suferințe, mereu
greutăți! Toată ziua îmi este gura amară, iar seara cad de oboseală și, flămând
fiind, mă întind puțin ca să mă odihnesc. Simt multă oboseală trupească, dar și
o pace lăuntrică.
- Părinte, boala ajută întotdeauna?
- Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni
să-și "ispășească"16 păcatele, atunci când nu au virtuți.
Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl
pricinuiește boala nu-1 poate dărui sănătatea. Un bine
duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare,
într-adevăr foarte mare! îl curăță pe om de păcat și de
multe ori îi asigură chiar și răsplată. Sufletul omului
este ca aurul, iar boala este ca focul care-1 curăță. Vezi
că și Hristos i-a spus Apostolului Pavel: "Puterea Mea se
desăvârșește în slăbiciune"17. Cu cât mai mult se
chinuiește omul de vreo boală, cu atât mai mult se
curăță și se sfințește, ajunge numai să facă răbdare și
s-o primească cu bucurie.
În unele boli este nevoie numai de putină răbdare. Și pe acestea le îngăduie
Dumnezeu ca să-i îndrepteze omului unele cusururi și să-i dăruiască putină
răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovnicești. O
neutralizează cu smerenia pe care o
16 Sensul "ispășirii" în Teologia Ortodoxă nu are caracterul juridic al
Teologiei apusene, ci exprimă pedagogia iubitoare de oameni a lui Dumnezeu
pentru omul păcătos în scopul mântuirii lui.
2 Cor. 12, 9.
aduce. Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre binele nostru. Tot ceea ce el
îngăduie este pentru folosul nostru duhovnicesc. Știe de ce anume are nevoie
fiecare din noi și ne dă vreo boală, fie ca să ne răsplătească, fie ca să plătim
păcatele.
Răsplata cerească primită prin suferirea bolii
- Ce face mama ta?
- Nu se simte bine. Părinte. Din când în când îi
crește foarte mult temperatura și atunci își pierde
cunoștința. Pielea i se umple de răni și în timpul
nopților o dor.
- Iată, astfel de oameni sunt mucenici. Și chiar
dacă nu sunt mucenici desăvârșiți, sunt pe jumătate.
- Toată viata ei a fost o suferință, Părinte.
- Pentru aceasta răsplata ei va fi îndoită. De câte
bunătăți are a se desfăta! Raiul îl are deja asigurat.
Atunci când Hristos vede că cineva poate suporta o
boală grea, i-o dă astfel încât prin putina suferință din
această viată pământească, să primească răsplată
multă în cea cerească și veșnică. Suferă aici, dar va fi
răsplătită acolo, în cealaltă viată, pentru că există și
Rai, există și răsplătire.
Astăzi o femeie ce suferă de rinichi și de ani de zile face tratament pentru
purificarea sângelui, mi-a spus: "Părinte, faceți, vă rog, semnul Crucii pe mâna
mea. Venele îmi sunt numai o rană și nu mai pot suporta să fac acest tratament".
"Aceste răni, i-am spus, în cealaltă
226
227
viată vor fi niște diamante mai prețioase decât diamantele din această lume. De
câți ani faci acest tratament?". "De doisprezece ani", mi-a spus. "Adică ai
dreptul la o pensie redusă", i-am spus din nou. După aceea îmi arată o rană la
cealaltă mână și îmi spune: "Părinte, rana aceasta nu se închide și se vede
osul". "Da, dar de acolo din rană se vede cerul, îi spun. Mă rog ca Hristos
să-ți dea răbdare și să-ți mărească dragostea pentru El, ca să uiți de durere.
Desigur există și altă rugăciune pentru a alina durerile, dar atunci se
micșorează și răsplata cea mare. Prin urmare rugăciunea de mai înainte este mai
bună". Și astfel s-a mângâiat mult, sărmana.
Atunci când trupul suferă, sufletul se sfințește. Boala face să ne doară trupul,
această casă a noastră făcută din pământ, dar astfel se va bucura mult stăpânul
ei, adică sufletul nostru, în palatul ceresc pe care ni-1 pregătește Iisus
Hristos. De această înțelegere duhovnicească, care este irațională pentru
oamenii lumești, mă bucur și eu și mă fălesc pentru neputințele trupești pe care
le am. Iar singurul lucru la care nu mă gândesc este că aș putea avea din ele
răsplată cerească. Și-mi dau seama că astfel plătesc nerecunoștința mea fată de
Dumnezeu, pentru că nu am răspuns la marile Lui daruri și faceri de bine. Iar
aceasta pentru că în întreaga mea viată toate sunt o petrecere; și călugăria și
bolile prin care trec. Dumnezeu îmi face numai îngăduințe și pogorăminte.
Rugati-vă să nu-mi plătească cu acestea în viata aceasta, pentru că atunci va fi
vai de mine. Mare cinste mi-ar face Hristos dacă mi-ar da să sufăr și mai mult
pentru dragostea Lui, numai să mă întărească ca să pot răbda, și nu vreau
răsplată.
Atunci când omul este cu desăvârșire sănătos nu este bine. Este mai bine să aibă
ceva. Cât de mult m-am folosit eu din boală, nu m-am folosit din toată asceza pe
care am făcut-o până astăzi. De aceea spun, dacă cineva nu are îndatoriri, să
prefere bolile în locul sănătății. Când omul este sănătos devine dator, iar când
este bolnav și înfruntă boala cu răbdare, are de primit. Atunci când eram în
viata de obște a venit odată la mănăstire un episcop sfânt, foarte bătrân, pe
nume Ierotei, care pustnicea în Schitul Sfânta Ana. La plecare, voind să se urce
pe catâr, i s-au ridicat puțin pantalonii și i s-au văzut picioarele umflate.
Părinții care au mers să-1 ajute, le-au văzut și s-au înfricoșat. Acela însă a
înțeles și le-a spus: "Acestea sunt cele mai prețioase daruri pe care mi le-a
dat Dumnezeu. Și îl rog să nu mi le ia înapoi".
Răbdarea în dureri
Atunci când ne ajunge vreo boală este bine să ne lăsăm cu totul în voia lui
Hristos. Să ne gândim că sufletul nostru are mai multă nevoie de răbdare și
slavoslovie în dureri decât de un trup de otel, cu care am putea face mari
nevointe trupești, care însă se poate să ne facă să ne fălim fără să ne dăm
seama, crezând că cu sabia noastră vom câștiga Raiul.
18 Între anii 1953-1955 Starețul s-a închinoviat în Mănăstirea Esfigmenu.
228
229
Știți de câți ani am dureri, când suportabile, când insuportabile? Durerea
suportabilă este o stare a mea permanentă. Câte am tras mai întâi cu
bronșectazia și cu operația pe care am făcut-o! Apoi au început istoriile cu
intestinele. După care o jumătate de an am avut discopatie, din pricina căreia
am suferit foarte mult. Nu-mi mai puteam face nici metaniile pe care le făceam
mai înainte, și îmi era greu să mă slujesc chiar pe mine însumi, cu atât mai
mult lumea care venea la Coliba mea. În continuare mi-a apărut ceva tare în
pântece; mi-au spus că a fost hernie. Când mă oboseam, mă durea tare și se
umfla. într-o zi, în ajunul Sfântului Pantelimon, era umflată și mă durea.
Trebuia însă să merg la Schit la privegherea de toată noaptea. Atunci mi-am spus
în sinea mea: "Voi merge orice s-ar întâmpla", pentru că trebuia să merg. în
timpul privegherii am vrut să mă așez puțin, dar m-am gândit "dacă voi coborî
strana să mă așez, vor face toți ca mine", și astfel am preferat să nu mă așez
deloc în strană. După doisprezece ore cât a ținut privegherea, am presupus că
s-a înrăutățit mult situația. Când m-am întors la Chilie, nu am apucat bine să
intru înăuntru, că a și sunat clopoțelul. "Părinte, deschide!", îl aud pe cineva
strigând. Am început să râd. "E-n regulă, mi-am spus, de acum vom merge fără
întrerupere". Și într-adevăr, peste puțin au venit alții, apoi alții. Seara,
când am terminat cu lumea, am simțit că umflătura a dispărut cu totul. A doua
zi, deși mă odihnisem, a apărut din nou. Apoi a început să mă deranjeze și să mă
doară, dar mă mândream cu aceasta. De vreme ce Hristos cunoaște
situația mea și știe că aceasta mă ajută, de aceea o lasă. Cinci ani a ținut
aceasta. Știi ce greu a fost?
- Dar atunci, Părinte, când ați avut probleme cu
picioarele?
- Aceea a fost altceva. Nu puteam sta în picioare.
Mă chinuiam mai ales atunci când venea lume la mine.
A trecut aceasta și a început hemoragia. "Colită
ulceroasă", mi-au spus. Altă poveste... Iată sunt șapte
ani cu hemoragii, cu dureri... Dar nu vă mâhniți, ci
numai rugați-vă pentru sănătatea sufletului meu. Eu
mă bucur pentru că Dumnezeu m-a cinstit și mi-a dat
acest dar, și de aceea nu vreau să mă lipsesc de el.
Slavă lui Dumnezeu! El îngăduie aceasta pentru a mă
folosi. în felul acesta dăm examene la răbdare. Acum
aceasta, după aceea alta... "Avem trebuință de
răbdare"19. Pentru că dacă noi, care avem puțină frică
de Dumnezeu, nu facem răbdare, ce vor face atunci
mirenii? Deși văd că mulți mireni ne întrec în virtute.
Părinții mei îmi spuneau că farasioții, atunci când se
îmbolnăveau, nu alergau de îndată la Hagi-efendi20 ca
să-i vindece. Ci mai întâi sufereau durerile cât puteau,
potrivit cu răbdarea și mărimea lor de suflet, deoarece
considerau binecuvântare să sufere. "Să-mi chinuiesc
și eu puțin sufletul pentru Hristos, spuneau, pentru că
și El a suferit mult ca să ne mântuiască". Și numai
atunci când vedeau că treburile lor nu merg deloc și li
se chinuiesc familiile mergeau la Hagi-efendi ca să-i
vindece. Ai văzut ce mărime de suflet aveau! Dacă
19 Evr. 10, 36.
20 Așa îl numeau farasioții pe Sfântul Arsenie Capadocianul.
230
231
aceia, care erau mireni, gândeau astfel și făceau răbdare, eu care sunt călugăr
cum trebuie să gândesc? Hristos a spus: "Întru răbdarea voastră vă veți dobândi
sufletele voastre"11. Vedeți că Dumnezeu nu a fost atât de înduioșat de
milosteniile lui Iov atunci când avea toate bunătățile precum a fost de răbdarea
din vremea încercării22.
- Părinte, atunci când un bolnav face răbdare în
dureri, trebuie să nu arate deloc că îl doare?
- La mare nevoie poate lăsa să se facă puțin per-
ceptibil de ceilalți. Poate spune că îl doare, dar nu atât
de tare. Pentru că, de nu face deloc cunoscută boala
sa celorlalți, unii se pot sminti de vreo purtare de a sa.
Dacă, de pildă, un monah suferă de ceva și nu poate
merge la slujba bisericii, îl poate vătăma pe unul care
nu are gânduri bune.
Înfruntarea durerii
- Părinte, despre care durere spuneți că este de
nesuportat?
- Durerea care face să-ți curgă lacrimi din ochi.
Aceste lacrimi nu sunt nici de pocăință, nici de veselie.
Unde le așezăm? Ce spui?
- Oare aceasta nu este o mucenicie, Părinte?
- Da, mucenicie este!
- Părinte, atunci când am o durere foarte mare, îmi
vine greu să spun "Slavă Ție, Dumnezeule!".
21 Le. 21, 19.
Vezi Vechiul Testament, Iov.
- Dar de ce îți vine greu? Gândește-te ce a suferit
Hristos. Bătăi, ocări, biciuire, răstignire23. Și pe toate
le-a suferit "fără de păcat fiind"1"1, pentru mântuirea
noastră. Iar pe tine când te doare să spui: "Pentru
dragostea Ta, Hristoase al meu, voi răbda".
- Părinte, de ce este trebuință pentru a depăși du-
rerea?
- De bărbăție și silință.
- Dar durerea insuportabilă cum o poate înfrunta
cineva?
- Dacă este om lumesc cu o cântare, dacă este om
duhovnicesc cu psalmodia. Odată tatăl meu avea tem-
peratură și o durere puternică de cap. Și atunci ce
face? Mănâncă o sardea sărată, bea și un pahar cu vin
și începe să cânte: "Deșteaptă-te, sărmane oropsit" și
alte cântece de haiducie, după care s-a făcut bine. Așa
să cântăm și noi, ca să se împrăștie durerea. Și eu
într-o zi am răcit și m-a luat o durere de cap de parcă
voia să mi-1 spargă. Atunci am început o psalmodie
foarte frumoasă și imediat mi-a dispărut durerea de
cap. Într-adevăr, psalmodia împreună cu rugăciunea
lui Iisus ajută foarte mult în aceste cazuri; înmoaie
sufletul, îl îndulcește, pentru că mâhnirile și durerile
neîncetate îl răpun și îl răcesc. Și noaptea trecută nu
am putut dormi din pricina durerii. Mi-am spus că dacă
voi muri înainte de a se face ziuă, voi avea... o zi mare,
căci în cealaltă viață nu va însera niciodată, nici nu va
23 Vezi Mt. 27, 26-44; Ne. 15, 15-32; Le. 23, 23-43 și In. 19,
1-23.
Vezi lsaia 53, 9.
232
233
fi noapte ca să se facă ziuă... Apoi am luat un "medicament1; am cântat "Pentru
durerile Sfinților..."25. Iar efectul acestei "pastile" durează toată noaptea.
Medicii au astfel de pastile aici la voi?
- Părinte, se spune că noaptea durerile se întețesc.
- Da, pentru că noaptea omul se îngreuiază. În tim
pul zilei, bolnavii având companie, discuții, etc. își uită
durerea. Iar noaptea când sunt singuri mintea lor se
duce la durere și li se pare că ea este mai mare. în
boală vor exista totdeauna dureri, însă scopul este să
răsucim butonul la altă frecventă, pentru a le uita. Pen-
tru că de nu înfrunți corect durerea, te va durea de
două ori mai mult. Dacă te gândești la durere, ea se va
mări. în timp ce un gând bun, de pildă, dacă îți aduci
aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau
dacă psalmodiezi puțin, durerea se uită.
- Părinte, de obicei durerea te previne că se întâm-
plă ceva în organism. În continuare câtă atenție tre
buie să-i dai?
- Trebuie ca fiecare să-și încerce rezistenta sa și
astfel să ia aminte. Mai ales atunci când omul este la
o vârstă înaintată, este trebuință de mai multă atenție,
pentru că o mașină veche, dacă va alerga cu aceeași
viteză cu care alerga atunci când era nouă, îi vor sări
și rotile și carburatorul... În perioada în care mă durea
mijlocul, nu puteam rosti rugăciunea lui Iisus stând în
picioare. Când am văzut că situația s-a îmbunătățit
puțin, m-am ridicat și am început să fac rugăciunea în
25 Troparul Sfinților Patruzeci de Mucenici. Pomenirea lor se cinstește la 9
martie.
picioare și metanii, dar a început să mă doară din nou. M-am așezat puțin. Apoi
mi-am spus: "Hai să mai încerc". Dar din nou a început să mă doară. După aceea
nu am mai continuat, dar eram împăcat cu conștiința.
- Părinte, când știu că o durere nu are și alte con-
secințe neplăcute în organism, nu mă neliniștesc. Dar
atunci când ea arată că există o vătămare gravă, aceas-
ta mă neliniștește.
- Ascultă, durerea de mijloc, de pildă, se poate să
nu lase nici o urmare neplăcută în organism, ci numai
ne imobilizează, în timp ce pe celelalte dureri le
suportă trupul.
- Părinte, atunci când suferă trupul, suferă în
același timp și sufletul?
- Atunci când șoferul este bolnav, mașina nu poate
merge. Sufletul suferă atunci când trupul suferă și el.
Ai înțeles? îi lipsește dispoziția pe care o are atunci
când trupul este sănătos. Se indispune și sufletul
într-un anumit fel.
- Părinte, durerea îl irită pe om?
- Atunci când omul nu înfruntă duhovnicește dure
rea, se poate irita. însă de o va înfrunta duhovnicește,
se liniștește și se mângâie. Și atunci boala este pentru
el sărbătoare. Se bucură pentru că va merge împreună
cu mărturisitorii și cu mucenicii. Sfinții mucenici uitau
durerea pentru că dragostea lor fată de Hristos era mai
mare decât chinurile pe care le sufereau.
- Dar cel care suferă și nu înfruntă duhovnicește
durerea, nu se curăță?
- Mireanul se curăță, nu însă și monahul.
234
235
Participarea la durerea celorlalți
Atunci când pe om îl doare pentru semenul său, Dumnezeu se înduioșează și se
bucură într-un anumit fel, pentru că unul ca acesta, prin dragostea pe care o
are, se înrudește cu El și de aceea primește mângâierea Lui cea dumnezeiască.
Altfel nu ar fi putut suporta durerea pentru semenul său.
- Părinte, cum poți simți durerea celorlalți?
- Atunci când ai și tu vreo durere dar te gândești la
durerea celuilalt, te pui în situația lui și te doare mai
mult pentru acela. Adică durerea ta te ajută să înțelegi
durerea celorlalți. Iar atunci când primești cu bucurie
propria ta durere, dăruiești mângâiere celor îndurerați.
Oricum, altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva și altceva este să te
îmbolnăvești tu. Abia atunci îl înțelegi pe cel bolnav. Auzeam despre
"chimioterapii" și credeam că sunt "hymoterapii"26, adică credeam că bolnavilor
de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să știu?
Acum însă am înțeles ce suferință este.
- Părinte, chimioterapiile sunt mai grele decât
radioterapiile?
26
- Mai grele? Toate, și radioterapiile și chimioterapi-
ile sunt... Cel mai rău este că ele îți taie pofta de mân
care. Cu toate că trebuie să mănânci bine, nu poți
mânca deloc. Și medicii îți spun: Trebuie să mănânci".
Dar cum să mănânc dacă toate acestea îti taie pofta de
mâncare și te fac ca un cadavru. Atunci când făceam
Hymos = suc de fructe.
236
radioterapii, deși ardeam de sete, nu puteam bea deloc apă. îmi venea să vomit
și simțeam repulsie și pentru apă27.
- Părinte, dacă ați fi făcut operația puțin mai
înainte...
- Ce mai înainte? Eu nu fac rugăciune ca să treacă,
pentru că astfel sufăr împreună cu lumea care suferă.
Astfel îi înțeleg mai mult pe cei îndurerați și particip la
durerea lor. De altfel și pe mine boala mă folosește
duhovnicește. Cer de la Dumnezeu numai să mă pot
sluji puțin pe mine și să slujesc și pe alții. Dar facă-se
voia lui Dumnezeu.
Când ai vreo problemă de sănătate și nu te preocupă aceasta, atunci într-un
anumit fel ai dreptul să-L rogi pe Dumnezeu să îmbunătățească starea sănătății
celorlalți. Iar cel care nu are propria sa durere este bine să-1 doară cel puțin
pentru cei care suferă. "Să-ți iau gatadocul tău", spuneau farasiotii, adică
durerea ta, chinul tău, suferința ta.
- Părinte, dar în ce fel îl luau?
- Prin dragoste. Atunci când cineva spune cu dra-
goste "lasă-mă să-ti iau durerea", o ia cu adevărat. Iar
dacă o ia, atunci este trebuință de multă răbdare,
multă bărbăție și multă putere pentru a o putea înfrun-
ta. Vin unii și îmi spun: "Părinte, vreau să vă iau du-
rerea". Unii o spun cu toată credința lor, alții, mai
fricoși, nu știu ce spun. Aceștia pentru cel mai mic
lucru aleargă la medic și ușor cad în deznădejde.
27 S-au spus în iunie 1994, cu o lună mai înainte de adormirea Starețului, după
opt luni de suferință pricinuită de cancer.
237
Putina lor durere nu o pot duce și spun că vor să o ducă pe a mea. Mai bine este
să facă răbdare în durerea lor, să primească cu bucurie tot ceea ce Dumnezeu
îngăduie pentru ei și să nu ceară, chipurile din dragoste, să ia durerea altuia.
Pentru că dacă Dumnezeu le împlinește cererea și uită că ei înșiși au cerut
aceasta, vor murmura și se poate chiar să se și răzvrătească împotriva lui
Dumnezeu.
Slujirea bolnavilor
Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut
un tată cu un copilaș într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am
îmbrățișat pe copil și l-am sărutat. "Ești un înger, i-am spus. Știi asta?".
Apoi m-am adresat tatălui: "Este o mare cinste pentru tine să slujești un înger.
Bucura-ti-vă, pentru că veți merge amândoi în Rai". Auzind acestea fetele
amândurora au strălucit, pentru că au simțit mângâierea dumnezeiască.
Cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi, etc. cu dragoste și răbdare,, dacă
au păcate li se șterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au se sfințesc.
Cândva o femeie mi-a povestit unele fapte foarte minunate din viata ei. M-am
mirat deoarece erau niște stări pe care le întâlnim numai în viețile sfinților,
iar ea era o femeie simplă. Când mi-a spus cum și-a petrecut cei mai mulți ani
ai vieții ei, am văzut că toată viața ei a fost o jertfă. De tânără slujise
bolnavilor, pentru că în casa părintească aveau pe bunicul și pe bunica bolnavi.
După ce
238
s-a căsătorit, a slujit pe socrul și soacra sa, care și ei erau bolnavi. Apoi
s-a îmbolnăvit și bărbatul ei, fiind țintuit la pat. Adică această femeie și-a
petrecut toată viața ei slujind bolnavilor. în toți acești ani înseta după citit
și voia să meargă măcar la o priveghere, dar nu avea timp. Deoarece era
îndreptățită să primească harul lui Dumnezeu, Hristos i 1-a dăruit la sfârșit
tot o dată.
- Părinte, unii oameni atunci când se îmbolnăvesc
dobândesc multe ciudățenii.
- Da, aceasta se întâmplă, dar și cei sănătoși tre-
buie să justifice puțin neliniștea, nemulțumirea și
capriciile bolnavilor, pentru că acestea sunt firești la
cei bolnavi. Și mai ales cel care nu s-a îmbolnăvit
niciodată nu-1 poate înțelege pe cel bolnav, pentru că
nu 1-a durut vreodată, și de aceea inima îi este puțin
înăsprită.
Cei care slujesc unui bolnav, și mai ales celui care este țintuit la pat,
trebuie să fie foarte atenți ca să nu-1 facă să murmure. Se poate să-1 slujească
ani de zile, dar dacă îl fac să murmure o singură dată la sfârșit pierd totul.
Este dureros pentru suflet să plece cârtind din lumea aceasta. Dar și pe cei
care l-au slujit îi va chinui după aceea vicleanul, subțiindu-le, chipurile,
conștiința lor.
- Părinte, atunci când slujești un bolnav, nu te
răpune numai oboseala, ci și mâhnirea pentru că vezi
cum se stinge încet unul din cei de aproape ai tăi.
- Da, dar Dumnezeu pe toți îi iconomisește. Vezi,
atunci când se îmbolnăvește un membru al familiei,
toată familia suferă. Și dacă este tatăl și nu poate
239
lucra, atunci cu toții suferă și trăiesc în sărăcie. Sunt cuprinși de neliniște,
zicând: "Va trăi? Mu va trăi?". Se chinuiește și el, dar se chinuiesc și
ceilalți. Se stinge el, se sting și cei din jurul său. Atunci mama trebuie să
lucreze mai mult, să se îngrijească de copii, să meargă la spital ca să aibă
grijă de cel bolnav. Vreau să spun că, atunci când cineva se îmbolnăvește de o
boală grea, suferă și el, se descurajează și vrea să moară, dar și ai săi care-1
slujesc se mâhnesc, se chinuiesc și se descurajează. Și cu cât sunt mai uniți și
trăiesc în mai multă armonie. Dumnezeu îngăduie ca la sfârșit, și bolnavul și
cei care îl slujesc să se chinuiască mai mult, să sufere mai mult, până ajung să
spună: Mai bine să-1 ia Dumnezeu, ca să se odihnească" - dar aceasta o spun
pentru a se odihni și ei. Vedeți, atunci când o familie trăiește în multă
armonie, iar părinții mor fără pricină, fără să se fi îmbolnăvit, și nu se
chinuiesc nici ei, nici copiii lor, care ar fi trebuit să-i slujească, durerea
despărțirii este foarte dureroasă.
- Părinte, cât de mult poate influența starea sufle-
tească asupra sănătății trupești?
- Atunci când cineva are o stare sufletească bună,
durerea trupească se ușurează. Iar când nu are, starea
rea sufletească îi agravează sănătatea. Ia drept pildă
un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i
facă. Dacă crede în Dumnezeu și se află într-o atmos-
feră duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel
se poate topi de supărare și să se stingă în câteva
săptămâni. Se poate ca uneori cineva să fie sănătos
din punct de vedere medical, analizele să nu arate
nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuiește
240
sufletește, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli
încep de la supărare. Toți oamenii au câte un punct sensibil. Și de aceea o
supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap.
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea
împrăștie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare
putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care
închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită.
Suferința bolnavului și încrederea în Dumnezeu
- Părinte, dacă cineva are o boală grea și se hotă
răște să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu, pro-
cedează bine?
- Dacă nu are îndatoriri, face ce vrea. Iar dacă are
îndatoriri, lucrul acesta va depinde și de ceilalți. Și eu
m-am dus la medic fără voia mea. Iar dacă nu
mergeam și nu făceam acea "simplă consultație", cum
mi-a spus medicul, mi s-ar fi blocat cu desăvârșire
intestinul. Așa că aș mai fi băut puține lichide, după
care s-ar fi terminat toate. O "simplă consultație", după
care am intrat într-un astfel de ciclu... Tomografii pe de
o parte, cardiologul, pe de alta, globulele albe când
scad, când cresc, tăieturi, peticiri... și în cele din urmă
ce a ieșit? Așa cum merg, se vede că voi muri aici.
De obicei noi spunem: "Să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutați
omenește, iar în ceea ce nu vor
241
putea fi ajutați omenește, îi va ajuta Dumnezeu". Dar nu trebuie să uităm că,
pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutați omenește, trec
printr-o mare suferință, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulțime
de consultații, operații, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. înțepături
pentru transfuzii, înțepături pentru perfuzii... Să i se găurească venele, să-i
bage hrană pe nas, să nu poată dormi... Iar toate acestea pentru ca să se facă
ceea ce este omenește. Ai înțeles? Nu este ceva simplu, ca, de pildă, o rană
care a adunat puroi și trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se
tămăduiește. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu
trebuie să stăm liniștiți și să spunem: "Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns
pe mâinile unor medici buni", ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat
bolnavul medical, trebuie să treacă printr-o întreagă suferință, iar noi să ne
rugăm cu durere pentru el ca să-i dea Hristos răbdare. Și să-i lumineze pe
medici, pentru că ei pot face greșeli, mai ales atunci când nu au smerenie.
Vezi, când se strică casa, stăpânul ei nu poate sta nepăsător. Tot astfel și
stăpânul trupului, sufletul, nu poate sta nepăsător, dacă i se strică casa,
adică trupul. Acum încearcă să-1 tină pe stăpân în casă cu fier, cu... oțel, cu
vitamine A, B, C..., adică să-i ajute pe bolnavi cu știința, dar nu pot fi
ajutați toți în felul acesta, ci, cu ajutorul pe care îl oferă nu fac altceva
decât să le prelungească viata lor suferindă, sau mai bine zis, să le
prelungească durerea. Pentru că nu ajunge numai știința, ci este trebuință și de
credință și rugăciune. Uneori văd și aici în mănăstire pe surorile care sunt
242
medici că vor să-1 ajute pe cel bolnav mai mult cu știința, decât cu încrederea
în Dumnezeu și cu rugăciunea. Rugăciunea făcută din inimă le va da o diplomă
medicală mai înaltă, care le va face să înceteze de a mai folosi știința
omenească. De obicei când se cultivă dragostea cu durere pentru toți oamenii,
atunci lucrează dumnezeieștile puteri, numai să existe smerenie adâncă în
suflet, pentru ca acesta să nu se mândrească crezând că aceste puteri sunt ale
lui și astfel să fie nedreptățit Dumnezeu.
Nu trebuie să uităm însă că Hristos le poate tămădui și pe cele care nu se pot
vindeca de medici, dar trebuie să existe un motiv serios și creștinul să fie
foarte credincios și foarte dăruit lui Hristos.
- Adică, Părinte, atunci când oamenii suferă, să nu
ceară ajutor medical?
- Nu am spus aceasta, copilul meu! Nu spun "nu-i
da, de pildă, oxigen", ca să se sufoce omul. Vreau să
spun ce trage bolnavul pentru a fi ajutat omenește și
că trebuie să facem rugăciune pentru ca Hristos să-i
ajute pe bolnavi și să nu sufere. Dacă este ceva grav,
să-1 rugăm pe Hristos să-1 ia la El cu o mângâiere de a
Sa. Căci atunci când Hristos îi mângâie puțin pe
oameni pe mână, le dispar toate și se fac sănătoși. Iar
după aceasta nu mai este nevoie nici de medica
mente, nici de alte leacuri. Dacă îi mângâie pe fată
este și mai bine. Iar dacă îi îmbrățișează, le înmoaie și
inima. Ați înțeles? Este nevoie însă de mare credință.
Dacă bolnavul nu are credință, nu se va face bine.
243
Copiii bolnavi
- Părinte, acest copil bolnav, pe care l-au adus astăzi părinții lui, suferă
foarte mult.
- Încet-încet va depăși boala, dar îi va rămâne o sensibilitate pentru a-și
aduce aminte de boala sa, iar această sensibilitate îl va ajuta duhovnicește.
- Părinte, și copiii care au leucemie suferă mult.
- Pe unii ca aceștia îi ajută mult Sfânta Împărtă
șanie. Mulți copii s-au făcut sănătoși cu Sfânta
împărtășanie. Atunci când citim psalmul 14528, prin
care îl rugăm pe Dumnezeu să oprească hemoragiile,
să-L rugăm să-i ajute și pe copiii care au leucemie, dar
și pentru ca să existe sânge la spitale pentru copiii
care au anemie mediteraneană. Acești copii suferă o
mucenicie mai mare chiar decât mucenicia copiilor pe
care i-a junghiat Irod29. Copiii primesc răsplata întreagă
din suferirea bolii, pentru că nu au păcate. Câți copii
mici nu vom vedea în cealaltă viață în tagma
mucenicească și îngerească a pruncilor? Prunci de
două luni să fie operați, să li se facă injecții și perfuzii.
Unde să afle vene la sărmanii aceștia? Îi înțeapă când
într-un loc, când în altul... să vezi copiii cu tumoare la
cap cum li se fac raze și li se pun furtune într-un
căpușor atât de mic. Dacă unul mare nu poate supor
ta, cum vor suporta copiii?
28 Sfântul Arsenie Capadocianul citea psalmul 145 pentru astfel de cazuri.
Vezi Mt. 2, 16.
- Dar copiii aceștia. Părinte, în cele din urmă se vin
decă sau mor?
- Ei, mulți firește că mor, dar și părinții lor nu se
îndurau să-i lase fără ajutor medical.
- Părinte, se merită osteneala ca medicii pediatri să
încerce să țină în viață prunci născuți prematur?
- Medicii trebuie să facă tot ce pot și în paralel să
se roage pentru ei, zicând: "Dumnezeul meu, dacă este
ca acest copil să trăiască și să sufere în toată viața sa,
atunci Te rog să-1 iei". Să se îngrijească însă să-i boteze
pe prunci și astfel vor fi întâmpinați în Rai cu făclie
aprinsă.
Atunci când copiii sunt mai mari, medicii trebuie să fie foarte atenți cum să
spună diagnosticul. Era un copil de opt ani și medicul i-a spus: "Vei orbi".
Apoi vine și tatăl și-mi spune înaintea copilului: "L-am dus și în străinătate
pentru consultații, dar și acolo ne-au spus că va orbi". Chiar și sănătos să fie
copilul, mâhnirea îl poate lovi acolo unde are sensibilitate, cu atât mai mult
dacă este bolnav.
Jertfa pentru binele celui bolnav
Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim și noi ceva, rugăciunea nu ne
este ascultată. Dacă stau și spun: "Dumnezeul meu, Te rog, fă-1 bine pe cutare
bolnav", fără să fac vreo jertfă, este ca și cum aș spune niște cuvinte
frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va
împlini cererea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al
245
aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugați pentru un oarecare
bolnav, să le spuneți să se roage și ei sau, cel puțin, să se nevoiască să-și
taie cusururile lor.
Unii oameni vin și-mi spun: 'Fă-mă bine! Am auzit că poți să mă ajuți". Însă vor
să fie ajutați fără ca ei să se silească pe ei înșiși câtuși de puțin. Spun, de
pildă, unuia: Nu mânca dulciuri! Fă jertfa aceasta ca să te ajute Dumnezeu!",
iar acela îmi răspunde: "De ce? Oare Dumnezeu nu mă poate face bine și așa?".
Dacă nu fac nici o jertfă pentru ei înșiși, cum vor face pentru altul? Unul nu
mănâncă dulciuri pentru ca Hristos să-i ajute pe toți cei ce suferă de diabet,
sau nu doarme pentru ca Hristos să dea puțin somn celor care suferă de insomnii.
În felul acesta se înrudește omul cu Dumnezeu. Și numai astfel Dumnezeu
dăruiește harul Său.
Atunci când cineva îmi spune că nu se poate ruga pentru o rudă de a sa care este
bolnavă, eu îi spun să facă cel puțin o jertfă pentru cel bolnav. De obicei îi
spun să facă ceva care îi va ajuta și propriei lui sănătăți.
Odată la Coliba mea a venit un creștin din Germania a cărui fiică începuse să
paralizeze. Medicii nu mai puteau face nimic. Sărmanul era cu desăvârșire
deznădăjduit. "Fă și tu o jertfă, i-am spus, pentru sănătatea copilului tău. Să
faci metanii nu poți, să te rogi nu poți. Hai să zicem că nu poți. Dar, ia
spune-mi, câte pachete de țigări fumezi pe zi?". "Patru și jumătate", îmi
răspunde. "Să fumezi numai un pachet, iar banii ce i-ai fi dat pentru celelalte
țigări să-i dai vreunui sărac".
246
"Părinte, mai întâi să se facă bine copilul meu, și eu voi lăsa fumatul". "Ei,
atunci nu va avea nici un rost. Acum trebuie să-1 lași. Aruncă țigara! Nu-ți
iubești copilul?". "Eu să nu-mi iubesc copilul?, îmi spune acela. De la etajul
cinci mă arunc pentru dragostea copilului meu". "Eu nu-ți spun să te arunci jos
de la etajul cinci, ci să arunci țigara. Dacă faci vreo nebunie și te arunci de
la etajul cinci, vei lăsa copilul pe drumuri și-ți vei pierde și sufletul. Eu
îți spun să faci ceva ușor. Iată, aruncă acum țigara!". Dar cu nici un chip nu a
vrut s-o arunce, în cele din urmă a plecat plângând, așa cum a venit. Cum poate
fi ajutat un astfel de om? Cei care ascultă, însă, pot fi ajutați.
Altă dată a venit unul care gâfâia din pricina mersului pe jos. Mi-am dat seama
că fuma mult și i-am spus: "Măi binecuvântatule, de ce fumezi atât de mult? O să
pățești ceva rău". De îndată ce și-a revenit și a putut vorbi, mi-a spus:
"Femeia mea este foarte bolnavă și este în primejdie să moară. Vă rog, faceți
vreo rugăciune să se facă o minune. Medicii nu mai au ce să-i facă". "Îti
iubești femeia?" l-am întrebat. "O iubesc", mi-a răspuns acela. "Atunci de ce nu
faci și tu ceva ca să o ajuți? Ea a făcut tot ce a putut, medicii și ei la
rândul lor au făcut tot ce au putut, iar acum vii și-mi spui ca să fac și eu
ceva, să mă rog ca să o ajute Dumnezeu. Tu ce ai făcut pentru a-ti ajuta
femeia?". "Ce pot face eu. Părinte?", m-a întrebat. "Dacă vei lăsa fumatul, i-am
spus, femeia ta se va face bine". M-am gândit că dacă Dumnezeu va vedea că nu
este de folos femeii lui să se facă bine, cel puțin va scăpa el de răul pe care
îl pricinuiește țigara. După o lună a venit din nou
247
bucuros pentru a-mi mulțumi: "Părinte, m-am lăsat de fumat, mi-a spus, iar
femeia mea s-a făcut bine". După o perioadă de vreme a venit din nou tulburat
să-mi spună că s-a apucat iarăși să fumeze pe ascuns, iar femeia sa s-a
îmbolnăvit din nou grav. "Știi acum medicamentul, i-am spus. Lasă fumatul".
Rugăciunea pentru bolnavi
- Părinte, cineva a transmis să vă rugați pentru un
copil bolnav și întreabă dacă se va face bine. Ce să le
spunem?
- Spuneti-le că: "Părintele se va ruga, iar Hristos,
Care îi iubește pe copii, va face ceea ce îi va fi de
folos. Dacă va vedea că, atunci când va crește mare,
copilul se va face un om bun, va asculta rugăciunea
lui. Iar de va vedea că mai târziu nu va fi într-o stare
duhovnicească bună, atunci, deoarece îl iubește, îl va
lua". "Cere și îți voi da"50 se spune. Dar Dumnezeu îmi
va da ceea ce cer dacă eu sunt dăruit Lui, altfel de ce
să-mi dăruiască viata? Ca să mă depărtez mai mult de
El? Eu mă bucur fie că se face bine, fie că moare bol-
navul pentru care mă rog.
- Părinte, este bine să ne rugăm pentru sănătatea
noastră?
- Este mai bine să cerem de la Dumnezeu să ne
elibereze de patimile noastre. Adică să cerem mai întâi
împărăția lui Dumnezeu. Dacă îl rugăm pe Dumnezeu
să ne facă bine, ne împuținăm averea noastră cerească. Iar când nu mai putem
suporta durerile bolii, atunci să-L rugăm pe Dumnezeu să ne vindece, iar Acela
va face ceea ce va crede de cuviință.
- Părinte, faptul de a fi ajutat un bolnav prin
rugăciunea ce o facem depinde și de ceea ce cere cel
bolnav de la Dumnezeu?
- Bolnavul nu face bine atunci când se roagă să se
vindece numai el și nu se roagă și pentru sănătatea
celorlalți bolnavi. Tu, soră, atunci când erai în lume și
lucrai la spital, ce făceai când bolnavul nu putea zice
rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase...".
- O rosteam eu, Părinte.
- Bine, dar și bolnavul trebuia să spună vreo
rugăciune.
- Spunea și acela "Maica Domnului, ajută-mă", sau
"Maica Domnului, mântuiește-mă". Părinte, dar oare
răbdarea în boală nu este rugăciune?
- Da, într-adevăr, așa este. Iar voi, atunci când cine
va vă cere să faceți rugăciune pentru că în cutare zi va
face operație, să vă rugați chiar din clipa în care vă
cere aceasta. Să nu așteptați ora când va intra în sala
de operație și după aceea să vă rugați. Iar la slujbe,
atunci când preotul spune: "Pentru cei ce zac în
neputințe..."31, să spuneți "Doamne miluiește" cu
durere. Dacă însă faceți cu diapazonul "vuu...', pentru
a rosti "Doamne miluiește" muzical, mintea vă va fi la
"vuu..." și la melodie, iar sărmanii bolnavi care suferă
în zadar vor aștepta de la voi puțin ajutor. Aceia au
30
Vezi Mt. 7, 7; Mc. 11, 24; Le. 11, 10 și In. 16, 24.
31
Din ectenia de la Miezonoptică și Pavecerniță.
248
249
durerea lor, dar tu, care nu ai nici o durere, roagă-te pentru aceia ca să fie
ajutați. Dacă nu suspini în pat, suspină cel puțin în rugăciunea pentru bolnavi.
Dacă cei sănătoși nu fac putină rugăciune pentru cei bolnavi, Hristos le va
spune la Judecată: "Ați fost sănătoși dar nu ati făcut rugăciune pentru cei care
sufereau. De aceea «Nu vă cunosc pe voi...»32".
Dacă nu facem rugăciune pentru un bolnav, boala își va continua drumul ei
firesc. În timp ce, de vom face rugăciune, se poate schimba cursul ei. De aceea
întotdeauna să faceți rugăciune pentru cei bolnavi.
CAPITOLUL 3
Infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu
Mt. 25, 12.
Înfruntarea corectă a infirmității
P
ărinte, o infirmitate poate crea un complex de inferioritate?
- Acestea sunt prostii.
- Părinte, însă la invalizi uneori se întâmplă aceas-
ta.
- Se întâmplă pentru că nu sunt bine așezați du-
hovnicește. Atunci când vor înțelege că infirmitatea
este o binecuvântare a lui Dumnezeu, se vor așeza și
vor scăpa de complexul de inferioritate. Când un copil
mic are o oarecare infirmitate și nu a fost ajutat
duhovnicește astfel încât să se bucure în ea, în inferi-
oritate, atunci are circumstanțe atenuante. Dar dacă va
crește și va rămâne în el acel complex de inferioritate
înseamnă că nu a înțeles sensul cel mai profund al
vieții. Unei fetițe de nouă ani i-a apărut o tumoare la
ochi și medicii i-au scos ochiul. La școală copiii o luau
în râs și copila suferea. Tatăl ei a venit la colibă și
mi-a spus durerea lui. "Părinte, m-am gândit că dacă îi
250
251
voi cumpăra fiicei mele tot ceea ce-mi cere, o voi ajuta, pentru că se va bucura
și va uita mâhnirea pricinuită de infirmitatea ei. Dar nu știu cum să procedez,
deoarece mai am cinci copii mici, care o vor invidia pentru că nu înțeleg de ce
fac aceasta". "Ce înseamnă aceasta? îl întreb. Ceea ce vrei să faci este o
mângâiere falsă, nu este o rezolvare. Dacă îi vei lua de pe acum orice lucru pe
care îl cere, după câțiva ani îți va cere să-i cumperi și mercedes. Și cum o vei
scoate la capăt? Apoi va afla că unii au avioane pe terasele caselor lor și-ti
va cere să-i iei și un avion. Atunci ce vei face? Încearcă să-ti ajuți copilul
să se bucure că are numai un ochi. Să simtă că este o mucenită. Multor mucenici
le-au fost scoși ochii, li s-au tăiat urechile, nasul și lumea râdea de ei.
Aceștia însă, cu toate că sufereau de durere și de batjocura oamenilor, nu
cedau, ci răbdau neclintiți mucenicia. Dacă copilul tău va înțelege și va
înfrunta cu doxologie invaliditatea sa, Dumnezeu îl va așeza împreună cu
mărturisitorii. Oare este un lucru mic să rânduiască Dumnezeu să-i scoată ochiul
copilului în felul acesta, fără să-1 doară, și să-1 așeze împreună cu
mărturisitorii? Și pentru că fata nu are păcate de plătit va primi răsplata
întreagă din această invaliditate". Mi-a mulțumit sărmanul și a plecat ușurat.
Și într-adevăr a ajutat-o pe copila sa să înțeleagă că invaliditatea ei este o
binecuvântare a lui Dumnezeu și pentru aceasta trebuie să-L slavoslovească. A
crescut mare, a studiat filologia, iar acum lucrează ca profesoară și se bucură
mai mult decât alte fete care le au pe toate, dar se chinuiesc pentru că nu au
înțeles sensul cel mai profund al vieții.
252
Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieții, se chinuiesc
chiar și atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu și prilejurile pe care
El le dă pentru mântuirea lor. în timp ce acela care se așează corect
duhovnicește, de toate se bucură. Chiar și șchiop să fie, se bucură. Și mai slab
la minte să fie, se bucură. Și sărac să fie, tot se bucură.
Desigur îmi dau seama cât de mult suferă invalizii și de aceea mă rog mult
pentru ei, și cel mai mult pentru fete. Pentru un băiat o invaliditate nu este
atât de greu de suportat, însă pentru o fată care vrea să se căpătuiască este
foarte greu.
Cât de mult suferă orbii! Sărmanii nu se pot sluji, când merg, se împiedică...
în rugăciunea mea cer de la Dumnezeu să le dea orbilor cât de putină lumină
pentru a se putea sluji pe ei înșiși.
- Părinte, și eu mă mâhnesc pentru că nu pot citi
nici măcar un capitol din Evanghelie, deoarece nu văd
bine. Ne-ati spus că dacă citește cineva în fiecare zi
câte un capitol se sfințește.
- De ce te mâhnești pentru aceasta? Oare dacă
citești numai câteva stihuri, sau un cuvânt, sau numai
săruți Evanghelia nu te sfințești? De altfel tu nu L-ai
cunoscut abia acum pe Hristos. De ce nu cercetezi
gânditor cele pe care le-ai citit sau le-ai auzit până
acum? Totul este să te așezi corect duhovnicește.
Să-ti spui: "Acum Dumnezeu mă vrea așa. Cu câțiva ani
mai înainte m-a vrut altfel". Un avocat evlavios nu mai
vedea la bătrânețele sale și mi-a spus: "Părinte sfinte,
fă rugăciune ca să pot citi puțin și să pot vedea fetele
persoanelor dragi". "Fetele persoanelor dragi le poți
253
recunoaște și după voce, i-am spus. Cât despre citit, ai citit atâția ani. Acum
să rostești rugăciunea lui Iisus. Se vede că acum Dumnezeu aceasta o vrea de la
tine". Și de atunci sărmanul a simțit o bucurie mai mare decât cea pe care o
avea când vedea.
Răsplata cerească pentru invaliditate
Când avem vreo invaliditate, dacă facem răbdare și nu cârtim, atunci primim mai
mare răsplată. Pentru că toți invalizii depun în Banca cerească. Un surd are cec
în Banca lui Dumnezeu de la urechea sa surdă, un orb de la ochiul său orb, un
șchiop de la piciorul său șchiop. Este mare lucru! Dacă mai fac și puțină
nevoință împotriva patimilor sufletești, vor lua și cununi de la Dumnezeu. Vezi,
invalizii de război primesc și o pensie bună, dar și decorații.
Cel care are frumusețe, noblețe și sănătate și nu se nevoiește să-și taie
defectele sale, Dumnezeu îi va spune: "Te-ai desfătat în viața ta de bunătățile
tale, de frumusețea ta. Acum ce-ți mai datorez? Nimic". Însă cel care are o
invaliditate - fie că astfel s-a născut, fie că a moștenit-o de la părinții săi,
fie că a dobândit-o mai târziu - trebuie să se bucure pentru că în cealaltă
viată va avea numai de primit. Și mai ales atunci când nu a greșit, va avea
răsplată cerească întreagă, fără rețineri. Nu este lucru mic ca cineva toată
viața să nu poată, de pildă, întinde piciorul, să nu poată ședea, sau să nu
poată face metanii, etc. Pentru aceasta în cealaltă viață Dumnezeu îi va spune:
"Vino, fiul Meu, și stai de acum
254
confortabil în acest fotoliu pentru veșnicie". De aceea spun că de ar fi să mă
nasc de o mie de ori, aș prefera ca de fiecare dată să mă nasc întârziat mintal,
orb, sau surd, pentru că aș fi avut numai de primit de la Dumnezeu.
Invalizii, dacă nu cârtesc, ci slavoslovesc cu smerenie pe Dumnezeu și trăiesc
lângă El, vor avea locul cel mai bun în Rai. Dumnezeu îi va așeza împreună cu
mărturisitorii și cu mucenicii care pentru dragostea lui Hristos și-au dat
mâinile și picioarele lor la tăiere, iar acum sărută cu evlavie, neîncetat,
picioarele și mâinile lui Hristos.
- Părinte, dar ce se întâmplă cu cineva care este,
de pildă, surd și cârtește?
- Și copiii cei mici cârtesc, dar Dumnezeu multora
nu le dă importanță. Vedeți, părinții cei buni își iubesc
toți copiii la fel, însă arată interes deosebit pentru copi-
ii cei slabi și invalizi. La fel face și Dumnezeu, Bunul
nostru Părinte, cu copiii Săi care sunt neputincioși
trupește și duhovnicește, este destul ca aceștia să aibă
intenție bună și să-I dea dreptul să intervină în viața
lor.
Copiii întârziați mintal
Cât de mult suferă mamele care au copii întârziați mintal, care le fac mereu
probleme și mereu se murdăresc și murdăresc! Mucenicie! Am cunoscut o mamă care
are ditamai băiatul, pe care însă nu-1 poate ține în frâu deoarece face mari
neorânduieli. Sărmanul ia
255
necurățiile și unge pereții, cearșafurile... Mama lui aranjează lucrurile,
curăță casa, iar el pe toate le răscolește și le murdărește. Ascunde, sărmana,
detergenții, iar el îi află și îi bea. Aruncă dulapuri întregi de pe balcon. Dar
a păzit Dumnezeu ca să nu omoare pe cineva. Și asta nu se petrece numai o zi sau
două, ci ani întregi durează această situație.
- Părinte, cineva care este redus mintal poate avea
smerenie și bunătate?
- Cum să nu? Iată, copilașul acesta care vine des la
mănăstire este întârziat mintal, dar bunătatea pe care
o are el, la care om cu mintea întreagă o întâlnești?
Dacă ați ști ce rugăciune și câte metanii face! Atunci
când aveam probleme cu hernia și nu puteam face
metanii, părinții lui i-au spus: "Părintele este bolnav, nu
poate face metanii". "Fac eu", a spus acela și a început
să facă metanii pentru mine, udându-se de transpi-
rație. Ce mărime de suflet și ce noblețe avea! Odată un
alt copil 1-a bătut, iar el după ce a mâncat bătaie, i-a
întins mâna aceluia și i-a spus: "Cu bine". Auzi? Cine
dintre cei cu mintea întreagă face aceasta, deși a citit
Evanghelia și o mulțime de cărți duhovnicești. Iată, cu
câteva zile mai înainte, când a venit toată familia lor să
mă vadă, copilul stătea lângă mine, iar surioara lui
puțin mai departe. Dar văzând-o pe sora lui că stă mai
departe de mine, i-a spus: "Vino lângă Părintele", și a
adus-o lângă mine. Foarte mult m-a mișcat gestul lui și
pentru aceasta i-am dat o cruce mare de fildeș, care
mi-a fost adusă de la Ierusalim. De îndată ce a luat-o
în mâini, a spus: "bunica", și a arătat că o va pune la
mormântul bunicii lui. Înduioșător! nimic nu voia să
țină pentru el însuși, ci pe toate le dădea altora. Acesta va merge cu opinci în
Rai, dar îi va băga și pe părinții lui acolo.
Ce bine dacă aș fi fost în locul lui, chiar să nu fi înțeles nimic și să nu fi
vorbit. Însă Dumnezeu mi-a dat toate bunătățile în dar, pe care eu le-am
risipit. În cealaltă viață chiar și teologii nu vor putea sta înaintea lui.
Deoarece gândul îmi spune că teologii sfinți nu vor avea locuri mai bune în cer
în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, decât ale acestor copii. Cred că
acestora Dumnezeu cel drept le va da și ceva mai mult, pentru că au trăit aici
lipsiți.
Boli sufletești
- Părinte, atunci când cineva este cuprins de me-
lancolie, ce trebuie să facă ca să depășească?
- Este nevoie de mângâiere dumnezeiască.
- Și cum o va primi?
- Să se agate de Hristos, iar El i-o va dărui. De
multe ori mărimea de suflet se amestecă cu egoismul.
Cei mai mulți schizofrenici sunt niște suflete sensibile.
Se poate întâmpla un lucru neînsemnat sau ceva pe
care nu-1 pot înfrunta și din pricina aceasta suferă
mult. Unul poate omorî un om și se poartă ca și cum
nu s-ar fi întâmplat nimic, în timp ce unul sensibil,
chiar și o pisică de ar călca-o puțin pe picior, suferă și
nu poate dormi din pricina mâhnirii. Iar dacă nu va
dormi două-trei nopți, firește că va alerga la medic.
256
257
- Părinte, psihologia spune că pentru a putea fi aju-
tat un bolnav psihic, trebuie să lipsească cauza.
- Da, dar dacă totuși cauza există? Pentru că une-
ori, în timp ce unele lucruri sunt firești, se justifică
într-un anumit fel, pe unii oameni îi copleșesc gân-
durile în așa măsură încât ajung aproape să înnebu-
nească. Nu cumva am ceva ereditar? Nu cumva sunt
bolnav?" își spun aceia. Am cunoscut un tânăr care era
la studii și învăța unsprezece ore din douăzeci și patru
și lua bursă. își ajuta și familia pentru că tatăl său era
bolnav. în cele din urmă a obosit pentru că era sensi-
bil, avea mereu dureri de cap și cu multă osteneală
și-a luat diploma. După aceea se gândea dacă nu
cumva suferința lui era ereditară. Ce ereditar? Numai
dacă ar citi cineva unsprezece ore pe zi ar ajunge la
surmenaj, cu cât mai mult să-și mai ajute și părinții și
să fie și sensibil.
- Părinte, un copil a căzut în melancolie după sinu-
ciderea tatălui său. Nu cumva este ceva ereditar?
- Se poate să se fi rănit sufletește copilul. Nu este
sigur că aceasta este ceva ereditar. Pe lângă aceasta
nu știu în ce situație s-a aflat tatăl său de s-a sinucis.
Desigur, un copil al cărui tată este închis în sine din
fire are nevoie de ajutor, căci dacă va continua și el să
fie închis în sine și îl va supăra gândul că ar putea fi
ceva ereditar, se poate înbolnăvi.
Dumnezeu îngăduie ca omul să fie încercat numai atât cât poate rezista, dar se
adaugă la aceasta și batjocurile oamenilor, și atunci sufletul se încovoaie sub
greutatea mărită și murmură. Pe cei nebuni oamenii îi înnebunesc și mai mult.
Când nebunia este
într-o fază de început se poate iconomisi cumva. Mai demult nu existau psihiatri
și dacă cineva era nebun era închis într-o cameră cu gratii de fier. Era o
femeie, pe care oamenii o numeau Porumbița, și pe care cei de aproape ai ei o
închiseseră în casă. Copiii aruncau cu pietre și își băteau joc de ea. Sărmana
femeie se mânia, se prindea de gratii și arunca afară orice găsea în casă. Dar
în cealaltă viată vei vedea că Porumbița va fi înaintea multor femei cu mintea
întreagă.
Îmi aduc aminte și de un alt caz. Era o familie a cărei fiică mai mare era puțin
redusă la minte, dar avea multă bunătate. Avea patruzeci de ani, însă se purta
ca un copil de cinci ani. Câte șicane nu-i făceau toți și mici și mari! Odată
părinții ei s-au dus să lucreze la câmp, iar pe ea au lăsat-o acasă să facă
mâncare. Fratele ei urma să vină de la câmp cu porumbul, și să ia apoi mâncarea
pentru părinții lor și pentru lucrători. A adunat sărmana din grădină dovlecei,
vinete, fasole și le avea pregătite pentru mâncare. Atunci sora ei mai mică,
care era o adevărată ispită, s-a dus și trăgând măgarul de ureche 1-a pus de a
mâncat toate legumele. Și a trebuit apoi, sărmana, să adune altele. Cu toate
acestea ea nu a spus nimic. Dar până să le pregătească din nou a venit fratele
ei, dar ea tocmai atunci punea mâncarea la foc. A descărcat animalele și văzând
că mâncarea nu era gata, i-a tras o bătaie. Câte nu suferea în fiecare zi!
Sărmana ei mamă se ruga să moară mai întâi fiica ei și după aceea ea, pentru că
se gândea că nu va avea cine să o îngrijească. Și într-adevăr, a murit mai întâi
fiica, apoi mama.
258
259
Oricum, cei care nu sunt sănătoși la minte sunt mai buni decât mulți alții.
Datorită stării lor de iresponsabilitate trec în cealaltă viată fără examene.
Modul corect de înfruntare a invalidității copiilor de către părinții lor
Există mame care, depistând în perioada purtării sarcinii lor că vor naște un
copil invalid sau redus mintal, fac avort și îl omoară. Nu se gândesc că acesta
are suflet. Câți părinți nu vin și-mi spun: "Copilul meu să sufere de spasme? De
ce îngăduie aceasta Dumnezeu? Nu pot să sufăr asta". Câtă obrăznicie fată de
Dumnezeu, câtă încăpățânare și cât egoism nu are acest fel de înfruntare a
situației. Pe aceștia dacă i-ar ajuta Dumnezeu ar deveni și mai răi. Odată a
venit la Coliba mea un student împreună cu tatăl său. Tânărul se stricase la
minte din pricina gândurilor apăsătoare și de aceea i-au făcut șoc electric.
Sărmanul fusese foarte presat de părinții lui. Dacă ați ști câtă evlavie avea!
Făcea metanii și-și lovea capul de pământ. "Poate i se va face milă lui Dumnezeu
de pământ, spunea el, și astfel i se va face milă și de mine că l-am lovit".
Adică poate i se va face milă lui Dumnezeu de pământul pe care 1-a durut din
pricina loviturii lui, și astfel se va milostivi și de acela. M-a impresionat
mult aceasta! Se simțea pe sine nevrednic. Atunci când era chinuit de gânduri
venea în Sfântul Munte. Îi puneam gândurile în rânduială, se simțea mai bine o
lună, două, după care se repetau aceleași lucruri. Tatăl său
nu voia ca acesta să fie văzut de cunoscuții lui, pentru că i se strica
reputația. Suferea de egoism. "Mă fac de rușine în fața lumii cu fiul meu", mi-a
spus. Dar de îndată ce 1-a auzit copilul său, îi spuse: "Bre, să te smerești. Eu
sunt nebun și mă mișc liber. Ce, vrei să mă pui pe calapoade? Să știi că ai un
copil nebun și de aceea să te miști liber. Tu ești singurul care are un copil
nebun?". Iar eu stăteam și mă gândeam: "Acum, care dintre aceștia doi este
nebun?".
Vedeți unde poate duce de multe ori egoismul? Să ajungă tatăl până acolo încât
să dorească distrugerea fiului său! Și atunci când eram în lume am cunoscut un
întârziat mintal pe care rudele lui nu-1 luau niciodată cu ei oriunde ar fi
mers, ca să nu se rușineze. Dar și pe mine mă disprețuiau, deoarece cutezam să
discut cu el. însă eu îl prețuiam în inima mea mai mult decât aceia.
260
261
CAPITOLUL 4
33
Legile duhovnicești
Cum acționează legile duhovnicești
P
ărinte, care legi se numesc duhovnicești?
- Îti voi explica: Așa cum în natură există legile naturale, tot astfel și în
viata duhovnicească există legile duhovnicești. De pildă, atunci când cineva
aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt și cu cât mai mare este
înălțimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea și
se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. în viața duhovnicească cu cât se
înalță cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui
duhovnicească, și potrivit cu înălțimea mândriei lui se va zdrobi. Pentru că cel
mândru se înalță, ajunge până la un punct, după care cade și își sparge capul -
"cel care se va înălța pe sine se va smeri134 . Aceasta este legea
duhovnicească.
33 În discuțiile sale cu oamenii despre diferitele lor probleme, Starețul
adeseori se referea la legile duhovnicești, dar a și scris despre acest subiect
în cartea: "Bătrânul Hagi-Qheorghe Atonitul". 34 Le. 18, 14; Vezi și Mt. 23, 12.
Există însă o diferență esențială între legile naturale și duhovnicești: în timp
ce legile naturale nu au milă și omul nu le poate schimba, legile duhovnicești
au milostivire și omul le poate schimba, pentru că are de a face cu Creatorul și
Făcătorul său, cu prea-milostivul Dumnezeu. Adică atunci când cineva își va da
seama imediat de înălțarea cugetului său și va spune: "Dumnezeul meu, eu nu am
nimic al meu și totuși mă mândresc. Iartă-mă!", îndată mâinile milostive ale lui
Dumnezeu îl apucă și îl coboară încet jos, fără să se observe căderea lui. Și
astfel nu se zdrobește, deoarece a mers mai înainte zdrobirea inimii prin
pocăința ce a arătat-o.
Aceasta este valabil și pentru "cei ce scot sabia, de sabie vor pieri"5, precum
spune Evanghelia. Adică cel "care scoate sabia" în mod natural trebuie să
plătească cu sabia. Dar când îmi conștientizez greșala, mă înjunghie conștiința
și cer iertare de la Dumnezeu, atunci încetează să mai acționeze legile
duhovnicești și primesc de la Dumnezeu dragostea Sa ca pe un balsam.
Adică îl vedem pe Dumnezeu că se schimbă potrivit judecăților Sale care sunt
abis nepătruns atunci când se schimbă și oamenii. Când copilul cel neastâmpărat
își revine, se pocăiește și este mustrat de conștiința sa, atunci tatăl său îl
răsfață cu dragoste și îl mângâie. Mu este un lucru mic ca omul să poată schimba
hotărârea lui Dumnezeu. Faci rău? Dumnezeu
Vezi Mt. 26, 52.
262
263
îți dă o pălmută. Spui "am greșit"? El îți dă binecuvântări.
Copiii nobili ai lui Dumnezeu
Unii oameni, cu toate că s-au pocăit de greșelile lor și Dumnezeu i-a iertat,
făcând astfel să înceteze acționarea legilor duhovnicești, nu-și uită greșelile
lor. Ci cer cu insistentă de la Dumnezeu să fie pedepsiți în această viață
pentru păcatele lor, ca astfel să-și plătească datoriile. Și fiindcă aceia
stăruiesc, Bunul Dumnezeu le împlinește această cerere mărinimoasă a lor, însă
răsplata lor le-o înmulțește cu dobândă în Banca Sa cerească, în Rai. Unii ca
aceștia sunt copiii cei nobili ai lui Dumnezeu, sunt copiii cei mai mărini-moși
ai Lui.
În "Limonar"36, de pildă, se spun următoarele despre Avva Pimen păstorul. Odată
1-a cercetat cineva și i-a cerut să-1 găzduiască peste noapte în chilia sa. Și
fiindcă avva nu avea loc deosebit pentru găzduire, 1-a lăsat pe vizitator în
chilia sa, iar el s-a dus să înnopteze într-o peșteră. A doua zi dimineața după
ce s-a întors, vizitatorul 1-a întrebat: "Cum ai petrecut noaptea, avva? Nu
cumva ti-a fost frig?". Nu. Ci am intrat într-o peșteră și am aflat în ea un leu
dormind. M-am întins și eu și m-am lipit cu spatele de coama lui. De la
răsuflarea lui peștera s-a încălzit ca un cuptor și nu mi-a fost frig". "Bine,
dar nu te-ai temut că te va mânca leul?", 1-a între-
vezi Ioan Moshu, "Limonar", ed. Alba Iulia, 1991, p. 158.
bat vizitatorul. Nu, i-a răspuns avva. Dar să știi că pe mine mă vor mânca
fiarele". "De unde știi asta?". "În lume eram păstor, îi spuse avva, iar odată,
în timp ce pășteam turma, câinii au sfâșiat un trecător, însă eu stăteam
nepăsător, deși l-aș fi putut izbăvi. De atunci cer mereu de la Dumnezeu să mă
mănânce fiarele. Și cred că Dumnezeu îmi va face acest hatâr". Și într-adevăr pe
acest avvă l-au mâncat fiarele. În cealaltă viață însă acești oameni vor fi în
locul cel mai ales.
- Părinte, am citit în comentariile unei oarecare
cărți patristice că omul, atunci când face un păcat, tre-
buie să fie pedepsit ca să plătească pentru răul ce 1-a
făcut.
- Nu, nu este așa. Dacă omul se pocăiește nu este
pedepsit, ci îl miluiește Hristos. Trebuie multă atenție
la comentarii, deoarece se poate ca un comentator să
fie destul de bun, dar uneori să facă erminii greșite.
Dacă cineva nu este sigur că un oarecare comentator
este bun, este mai bine să citească numai textul origi-
nal. Și mie mi-a spus cineva că proorocul Isaia a fost
tăiat cu ferăstrăul pentru că trebuia fierăstruit pentru
păcatele lumii. În timp ce chiar el L-a rugat pe Dum-
nezeu să fie fierăstruit pentru păcatele lumii, iar Dum-
nezeu s-a plecat dragostei lui arzătoare ce o avea pen-
tru popor. Dar pentru fiecare fierăstruire Dumnezeu îi
va da câte o cunună. Avva Pimen, despre care am spus
mai înainte, l-ar fi putut înțelege pe proorocul Isaia,
deși cazul unuia se deosebea de al celuilalt, pentru că
în cazul proorocului Isaia exista jertfa pentru lume.
- Părinte, avem și în vremea. noastră astfel de
situații?
264
265
- Da, desigur. Mi-aduc aminte de un oarecare fapt care s-a petrecut atunci când
eram în Mănăstirea Filo-teu. Un oarecare monah atunci când era în lume arsese un
turc într-un cuptor, deoarece acela îl junghiase pe tatăl său. După aceea s-a
pocăit, a venit în Sfântul Munte, a devenit monah și și-a pus o rânduială
duhovnicească bună. însă zi și noapte îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie să fie
ars. Odată a izbucnit un foc în mănăstire. Pe atunci eu eram chelar. Am umplut
toate vasele cu apă și, alergând cu toții, am stins focul. Iar pe acel monah
l-am găsit ars. neuitată îmi va rămâne scena descoperirii lui. Ce se întâmplase?
Acesta avea pe atunci optzeci și cinci de ani și era îngrijit de un monah de
șaptezeci și cinci de ani. în acea zi, ca să-1 ușureze puțin de durerile
reumatismului, slujitorul său i-a frecat picioarele cu petrol și 1-a învelit cu
o pătură, așezându-1 lângă cămin. Din lemnele de castan care ardeau în cămin a
sărit o așchie aprinsă, de la care a luat foc monahul, iar de la el s-a aprins
toată mănăstirea. Eu m-am mâhnit foarte mult pentru aceasta și nu mă puteam
liniști. După aceea duhovnicul lui mi-a spus: "Nu te mâhni, căci el însuși a
cerut de la Dumnezeu să ardă pentru a-și ispăși păcatul său. Aceasta a fost un
dar al lui Dumnezeu".
Legile duhovnicești și dragostea lui Dumnezeu
- Părinte, legile duhovnicești acționează întotdeauna imediat?
37
- Depinde. De multe ori rămâi uimit cât de repede
acționează ele. Unul se mândrește puțin și imediat o
pățește; adică legile duhovnicești au acționat
fulgerător. De pildă, o soră șterge geamurile și îi vine
un gând de mândrie că le șterge mai bine decât alta.
Atunci dintr-odată se întâmplă ceva și, țac, se sparge
geamul. Alteori aceste legi acționează mai târziu.
- Părinte, ce înseamnă atunci când legile duhov-
nicești acționează imediat?
- Aceasta este bine. Căci în această situație omul
trebuie să înțeleagă că dragostea lui Dumnezeu îl
ocrotește, pentru că plătește treptat și nu le va plăti
toate odată. însă atunci când nu acționează legile
duhovnicești asupra unui om se află în primejdie,
deoarece aceasta arată că acel om este un copil
îndepărtat de Dumnezeu; nu se află în casa Sa. Există
unii care acționează mereu cu mândrie și nu pățesc
nimic. Aceasta arată însă că mândria lor a depășit-o pe
cea omenească și a ajuns la gradul cel mai înalt al ei,
la mândria diavolească, la trufie. Atunci căderea lui se
face de cealaltă parte a vârfului, când cade direct în
iad. Iar aceasta este căderea luciferică pe care nu o
văd cei ce se află de cealaltă parte a vârfului. Adică
asupra unora ca acestora nu acționează legea
duhovnicească în această viață, potrivindu-li-se spusa
Apostolului: "Oameni vicleni și fermecători care vor merge spre tot mai rău,
rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși
2Tim. 3, 13.
37
266
267
- Părinte, se poate ca cineva să-și admire un lucru
făcut de el și din aceasta să-i vină vreo vătămare?
- Da, pentru că acționează legile duhovnicești.
Dumnezeu își retrage harul Său de la cineva, iar aces-
ta îi strică celuilalt lucru pentru care s-a mândrit. Iar
aceasta o îngăduie Dumnezeu pentru a se cuminți.
- Părinte, adică atunci când se întâmplă aceasta
înseamnă că acționează legile duhovnicești?
- Firește.
- Dar nu se poate ca cineva să facă aceasta din
neîndemânare?
- Rare sunt aceste cazuri. De aceea pe cât puteți să
trăiți în smerenie. Să vă gândiți că nu avem nimic al
nostru, ci pe toate ni le-a dat Dumnezeu. Toate pe care
le avem sunt ale lui Dumnezeu, numai păcatele sunt
ale noastre. Dacă nu ne vom smeri, vor acționa mereu
asupra noastră legile duhovnicești până ce ni se va
încovoia egoismul nostru. Să dea Dumnezeu să se facă
aceasta înainte de a ne găsi moartea.
- Părinte, se poate ca omul să nu-și dea seama că
au acționat asupra lui legile duhovnicești?
- Dacă nu se cercetează cineva pe sine însuși,
nimic nu înțelege și de nimic nu se folosește.
- Așadar, Părinte, legile duhovnicești încetează să
acționeze numai atunci când se smerește omul?
- Da, mai ales cu smerenia, sau atunci când cineva
se află în starea de iresponsabilitate. Să-ți spun un
exemplu: O femeie își bătea mereu bărbatul, iar el nu
spunea nimic ca să nu-și piardă prestigiul, deoarece
era învățător. Asupra acestuia însă acționau legile
duhovnicești. Rămăsese orfan de tată încă de mic
268
copil, iar mama lui cu o pensie de văduvă se străduia să-1 poarte la școală și
să-1 facă învățător însă el o bătea. Câte nu a avut de tras sărmana lui mamă! Și
astfel a îngăduit Dumnezeu ca să-1 bată femeia lui, pentru ca să-și plătească
păcatele. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Moare acesta, iar fiul său a început
să o bată pe mama lui. Astfel și-a plătit și ea păcatele. Fiul ei se însoară și
ia pe una ușoară la minte, care îl bătea și cânta "Hristos a înviat!". Cum a
rânduit Dumnezeu ca să-și plătească și acesta păcatele. Aici însă legile
duhovnicești au încetat să acționeze, pentru că aceasta se afla în stare de
iresponsabilitate.
- Părinte, atunci când cineva cade într-un păcat și
se mâhnește, i se iartă păcatul în felul acesta?
- Simte că este dator sau se mâhnește în chip ego
ist? Dacă simte că este dator, nu va plăti. Dacă însă
nu-și simte datoria, atunci Dumnezeu îngăduie să
plătească. De pildă, creștinul trebuie să facă milos
tenii. Dacă cineva este împietrit la inimă și nu dă ci
adună banii, atunci vor intra hoții la el, îl vor bate, îi
vor lua și banii și astfel va plăti nemilostivirea sa.
Atunci când avem datorii și nu le plătim în această
viață, acesta este un semn foarte rău, este o părăsire
a lui Dumnezeu. Iar atunci când cineva nu primește
palme ci numai binecuvântări, se vede că a făcut ceva
bun și este răsplătit aici de Hristos îndoit și întreit. Cu
aceasta însă nu-și ispășește greșelile lui. Și aceasta
este un semn rău. Să presupunem că am făcut zece
fapte bune, iar Hristos îmi răsplătește pentru douăzeci
la sută și nu am nici mâhniri, nici supărări. În cazul
acesta însă nu-mi plătesc păcatele.
269
"Cel certat aici pentru rușinea lui mănâncă din gheena lui", spune Avva Isaac38.
Adică atunci când asupra cuiva acționează legile duhovnicești, i se ridică o
parte din chinurile iadului.
PARTEA A ȘASEA MOARTEA ȘI VIAȚA VIITOARE
«Este foarte dureros ca după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi
oamenii, să mergem în iad și astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu
numai om, dar nici măcar o pasăre să nu meargă în iad».
Sfântul Isaac Șirul, Cuvinte Ascetice, Cuv. 55, ed. I.B.M.B.O.R., 1981, p.277.
270
CAPITOLUL 1
Înfruntarea morții
Pomenirea morții
Părinte, la ce trebuie să se gândească cineva în ziua nașterii sale?
- Să se gândească la ziua în care va muri și să se
pregătească pentru marea călătorie.
- Părinte, dacă la dezgroparea unui mort se va afla
trupul său neputrezit, aceasta se datorează vreunui
păcat de care acel om nu s-a pocăit?
- Nu, nu întotdeauna pricina este un oarecare
păcat. Aceasta se poate datora și medicamentelor pe
care le-a luat, sau pământului din cimitir. Dar, oricum
ar fi, atunci când cineva este scos neputrezit, își
ispășește oarecum păcatele sale prin defăimarea pe
care o suferă după moartea sa.
- Părinte, de ce noi uităm de moarte deși ea este
faptul cel mai sigur pentru om?
- Știi că mai demult în viețile de obște exista un
monah care avea ca ascultare să le aducă aminte
celorlalți părinți de moarte? în timpul ascultării sale
trecea pe la toți părinții și frații și îi spunea fiecăruia:
"Frate, vom muri". Viata este înfășurată într-un trup muritor. Iar această mare
taină nu este ușor să o înțeleagă acei oameni care sunt numai "trupuri", care nu
vor să moară și nici măcar să audă de moarte. De aceea pentru unii ca aceștia
sfârșitul vieții lor este o îndoită moarte și o îndoită mâhnire.
Din fericire, însă, Bunul Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile așa încât cel
puțin bătrânii, care firește sunt mai aproape de moarte, să se folosească
duhovnicește de unele lucruri. Părul li se albește, curajul li se împuținează,
puterile trupești încet-încet îi părăsesc, începe să le curgă saliva, și astfel
se smeresc și sunt nevoiți să filozofeze la deșertăciunea acestei lumi. Chiar și
de ar vrea să facă vreo neorânduială, nu vor putea pentru că toate acestea îi
frânează. Sau dacă aud că cineva de vârsta lor sau mai tânăr a murit, își aduc
aminte și ei de moarte. Vedem mai ales la sate, atunci când sună clopotul de
înmormântare, cum cei în vârstă își fac semnul crucii și întreabă cine a murit
și când s-a născut. "Ne vine și rândul nostru, spun ei. Toți vom pleca din lumea
aceasta". Își dau seama că anii au trecut, că firul vieții lor începe să se
scurteze și că moartea se apropie. Și astfel își aduc aminte mereu de moarte.
Spune-i unui copil mic "adu-ți aminte de moarte", și el îți va spune "tra la la"
și va continua să bată cu piciorul în pământ. Fiindcă de l-ar fi ajutat Dumnezeu
pe un copil mic să înțeleagă moartea, s-ar fi deznădăjduit sărmanul și s-ar fi
făcut netrebnic, pentru că nu ar mai fi avut poftă de nimic. De aceea Dumnezeu,
ca un Părinte bun, iconomisește ca acesta să nu înțeleagă moartea și să se joace
nepăsător și
274
bucuros. însă cu trecerea timpului, încet-încet va înțelege și el moartea.
Vezi că și un frate începător, mai ales atunci când este tânăr, nu poate avea
pomenirea morții. Se gândește că are mulți ani de trăit și nu-1 preocupă
chestiunea aceasta. Vă aduceți aminte de Apostolul Pavel care a spus: "Chemați
pe tineri să~l ia pe mortul Anania și pe Safira"1? Și în mănăstiri de obicei
călugării tineri îi îngroapă pe cei morți. Vârstnicii înduioșați aruncă cu
evlavie puțin pământ pe trupul mortului, dar niciodată pe cap. Mi-a rămas o
amintire neplăcută de la o mănăstire în care a murit un călugăr. în vremea
înmormântării, atunci când preotul spunea "pământ ești și în pământ te vei
întoarce", toți părinții cu multă evlavie și zdrobire au luat puțin pământ și
l-au aruncat pe trupul monahului, așa cum se obișnuiește. Atunci un monah tânăr
și-a pus dulama în brâu, și luând o lopată a început fără grijă și cu o râvnă
nepotrivită să arunce deasupra mortului orice găsea în cale, pământ, pietre,
lemne, pentru a-și arăta bravura sa. A găsit momentul potrivit ca să-și arate
puterea și hărnicia sa. Nu era vorba de plantat copaci sau de astupat vreo
groapă, ca să-și arate acela bunătatea și jertfirea de sine, pentru care să
spună: "Ceilalți sunt bătrâni. Ce să aștept de la ei? Lasă că lucrez eu", și
astfel să se ostenească puțin mai mult, ca să-i odihnească pe aceia. Chiar și un
animal mort de ar vedea cineva, i se face milă de el, cu cât mai mult atunci
când îl vede pe fratele său în mormânt, iar nu să arunce fără evlavie
Vezi F. Ap. 5, 6 și 10.
275
peste trupul celui mort pământ, pietre, etc. Aceasta arată că nu avea nici o
simțire a morții.
Împăcarea cu gândul morții
- Părinte, a ieșit diagnosticul final. Tumoarea pe
care o aveți este cancer, și încă unul care avansează
repede.
-Adu-mi o batistă ca să joc. "Adio, sărmană lume!". Eu nu am jucat niciodată în
viața mea, dar acum de bucurie că se apropie moartea voi juca.
- Părinte, medicul a spus că mai întâi trebuie să se
facă radioterapiile pentru a se micșora tumoarea și
după aceea se va face intervenția chirurgicală.
- Am înțeles. Mai întâi va bombarda aviația și după
aceea se va face ofensiva terestră. Așadar, voi pleca
sus și vă voi aduce noutăți... Unor oameni, chiar
bătrâni de ar fi, dacă le va spune medicul "vei muri",
sau "există numai cincizeci la sută șanse ca să trăiești",
se mâhnesc. Vor să trăiască. Dar ce vor câștiga? Mă
mir! Dacă cineva este tânăr atunci se justifică, dar un
bătrân să încerce să-și prelungească viața, asta nu o
mai înțeleg. Altceva este să facă un tratament pentru a
putea suferi oarecum durerea. Adică nu vrea să-și pre
lungească viața, ci dorește numai ca durerile să-i fie
mai suportabile pentru a se putea sluji până când va
muri. Da, aceasta are sens.
- Părinte, noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să vă pre
lungească viața.
- Dar de ce? Nu spune Psalmistul că viața noastră
va fi de șaptezeci de ani2?
- Însă Psalmistul adaugă și "iar de vor fi în putere
optzeci de ani".
- Da, dar mai spune și "ce este mai mult decât
aceștia osteneală și durere". Așadar este mai bună odihna în cealaltă viață.
- Părinte, se poate ca cineva din smerenie să se
simtă nepregătit duhovnicește pentru cealaltă viață și
să dorească să mai trăiască pentru a se pregăti?
- Acesta este un lucru bun, dar de unde știe că
dacă va mai trăi nu va face mai rău?
- Părinte, când se împacă cineva cu gândul morții?
- Mă întrebi când? Dacă va trăi Hristos în el, atunci
moartea este bucurie. Dar să nu se bucure că va muri
deoarece s-a îngreuiat de viață. Atunci când te bucuri
de moarte în înțelesul cel bun, ea pleacă de la tine și
se duce să caute vreun fricos. Când vrei să mori,
atunci nu mori. Cel care duce un trai mai bun se teme
de moarte, deoarece este satisfăcut de viața lumească
și nu vrea să moară. Dacă i se spune despre moarte,
el bate în masă și spune: "Ferească Dumnezeu!". în
timp ce acela care se chinuiește, suferă, etc, consi-
deră moartea ca o slobozire și spune: "Păcat că nu a
venit încă moartea să mă ia. O fi având de lucru în altă
parte".
Ps. 89, 10.
276
277
Puțini oameni își așteaptă moartea cu nerăbdare. Cei mai mulți însă mai au ceva
de terminat și de aceea nu vor să moară. Dar bunul Dumnezeu rânduiește ca
fiecare să moară numai atunci când crede El că îi este de folos. Oricum un om
duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân, trebuie să se bucure și pentru faptul că
trăiește, dar și pentru că va muri, însă să nu caute cu dinadinsul să moară,
pentru că aceasta este sinucidere.
Pentru unul care a murit lumii și a înviat duhov-nicește nu există deloc agonie,
frică și neliniște, ci așteaptă moartea cu bucurie, pentru că va merge lângă
Hristos și se va bucura veșnic. Dar se bucură și pentru faptul că trăiește, căci
și astfel tot lângă Hristos trăiește și simte încă de pe pământ o parte din
bucuria Raiului, întrebându-se dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea
pe care o simte pe pământ. Astfel de oameni se nevoiesc cu mărime de suflet și
lepădare de sine, și deoarece își pun înaintea ochilor moartea și se gândesc
zilnic la ea, se pregătesc mai duhovnicește, se nevoiesc cu mai mult curaj și
astfel biruiesc deșertăciunea.
Muribunzii
- Părinte, ni s-a cerut să ne rugăm pentru cineva care timp de mai multe zile se
afla în agonia morții și nu-i ieșea sufletul.
278
- Dar de ce nu-i ieșea sufletul? S-a spovedit?
- Nu, nu a vrut să se spovedească. Părinte, adică
chinul pe care îl suferă omul atunci când își dă sufle-
tul se datorează păcătoșeniei lui?
- Aceasta nu este o regulă. Atunci când sufletul
omului iese liniștit nu înseamnă că este într-o stare
duhovnicească bună, dar nici nu înseamnă că au
păcate multe cei care se chinuiesc la sfârșitul vieții lor.
Sunt unii care, din multa lor smerenie, cer cu stăruință
de la Dumnezeu să aibă un sfârșit urât, pentru ca ast-
fel să rămână necunoscuți după moartea lor. Sau se
poate ca cineva să aibă un sfârșit urât pentru a plăti
puțin din datorie. Fiindcă l-au lăudat oamenii mai mult
decât merita, Dumnezeu îngăduie ca acesta să facă
niște lucruri ciudate în ceasul morții lui pentru a
scădea în ochii oamenilor. Alteori Dumnezeu rân-
duiește ca unii să se chinuiască în vreme ce-și dau
sufletul pentru ca cei care sunt lângă el să înțeleagă
cât de greu este în iad atunci când nu te aranjezi
duhovnicește încă de aici. în timp ce dacă ai actele în
regulă, adică ești pregătit duhovnicește, treci dintr-o
viață în alta fără ca vameșii să se mai apropie de tine.
- Părinte, unui muribund sau unuia care are o
boală gravă este bine să-i spunem adevărul?
- Depinde ce fel de om este. Uneori mă întreabă
câte un bolnav de cancer: "Ce spui. Părinte? Voi trăi
sau voi muri?". Dacă îi voi spune "vei muri", va muri în
acea clipă din pricina supărării. Dacă nu-i voi spune,
prinde curaj și înfruntă cu bărbăție boala sa. Iar când
279
se va maturiza își va ridica singur crucea sa și va înainta. Și astfel va mai
putea trăi câțiva ani sprijinindu-și familia și pregătindu-se și el și cei ai
lui pentru moarte. Firește nu-i spun că va trăi o mie de ani sau că ceea ce are
nu este nimic, ci îi spun: "Omenește este greu să fii ajutat, însă pentru
Dumnezeu nu este nimic greu. Tu caută numai să te pregătești".
- Părinte, rudele sale șovăie să-1 împărtășească, ca
să nu intre la gânduri.
- Adică să plece neîmpărtășit ca să nu-și dea
seama că va muri și astfel să se mâhnească? Nu, ci tre-
buie să-i spună: "Sfânta împărtășanie este medica-
ment. O să te ajute. Este bine să te împărtășești". Dacă
se împărtășește, se folosește și în același timp se și
pregătește pentru cealaltă viată.
- Părinte, celor muribunzi trebuie să li se facă Sfân-
tul Maslu?
- Celor care nu-și pot da sufletul, li se citește "Sluj-
ba la ieșirea cu greu a sufletului". Sfântul Maslu se face
pentru toți bolnavii, nu numai pentru cei care se află
la sfârșitul vieții lor.
- Părinte, cele pe care le spune cineva atunci când
nu-și poate da sufletul au vreo legătură cu starea lui?
- Să nu tragem ușor concluzii. Se poate ca cineva
în clipa când își dă sufletul să sufere, să se chinuiască,
iar fata lui să arate o expresie de durere, și de aceea
unii cred că acela nu este într-o stare duhovnicească
bună. Diferă însă expresia de durere de cealaltă care
este sălbatecă și înfricoșată. Acela suferă, are durerea
sa, sărmanul, iar ceilalți pot spune că se luptă cu diavolii care au venit să-i
ia sufletul.
- Părinte, un suflet care pleacă din această viață
pregătit duhovnicește va mai trece pe la vămi?
- Atunci când un suflet este pregătit duhovnicește
și urcă la cer, diavolii nu-i pot face nici un rău. Iar dacă
nu este pregătit, atunci este chinuit de ei. Uneori Dum-
nezeu îngăduie ca sufletul omului care are datorii să
vadă vămile în clipa ieșirii lui pentru a ne ajuta pe noi
care vom mai trăi, astfel încât să ne nevoim ca să ne
achităm aici datoriile noastre. Vă aduceți aminte de
întâmplarea cu Teodora3? Adică Dumnezeu rânduiește
ca unii să vadă anumite lucruri pentru a se folosi
ceilalți și a se pocăi. În viața Sfântului Eufrosin4 citim
că egumenul, după vedenia pe care a avut-o, s-a
deșteptat cu merele în mână pentru a le vedea și
ceilalți și astfel să se folosească duhovnicește.
Uneori Dumnezeu iconomisește ca sufletul să aibă un dialog în clipa ieșirii lui,
pentru ca să se pocăiască însuși omul care se află la sfârșitul vieții lui sau
cei care îl ascultă. Vezi că Dumnezeu are multe moduri de a-1 mântui pe om.
Uneori ajută prin îngeri, alteori prin încercări sau prin diferite semne. Am
cunoscut o femeie care se purta cu brutalitate cu bărbatul și soacra ei,
ajungând până acolo încât îi bătea pe amândoi. Aceea umbla pe la vecine și
stătea de vorbă, iar
3 Vezi Viața Sfântului Vasile cel nou din 26 martie.
4 Vezi Viața Sfântului Eufrosin din 11 septembrie.
280
281
pe soacra ei, care era bătrână, o trimitea în fiecare zi la ogor. Mergea sărmana
bătrână în fiecare zi la ogor, două ceasuri de mers pe jos, târându-și
picioarele și lucra de dimineața până seara fără să se plângă. Și a făcut
aceasta până într-o zi când, de îndată ce s-a întors acasă, ruptă de oboseală, a
căzut jos și i-a spus nurorii ei: "Arhanghelul Mihail îmi ia sufletul. Iar tu,
fiică, șterge sângele". "Care sânge, mamă?" o întrebă nora cu neliniște, pentru
că nu vedea să aibă sânge pe trupul ei. "Iată, fiică, sângele care curge.
Șterge-1, șterge-1!". Când nora căuta să vadă mai bine, bătrâna își dădu
sufletul. După această întâmplare nora și-a venit în simțiri și și-a schimbat
viața; din fiară a devenit miel. A fost iconomia lui Dumnezeu ca s-o vadă pe
soacra sa dându-și sufletul cu aceste cuvinte și că Arhanghelul Mihail ia
sufletul, chipurile, cu sabia, pentru ca să se înfricoșeze și să se pocăiască.
Adică Dumnezeu i-a vorbit pe limba pe care o înțelegea ea, ca să-și revină
deoarece se vede că avea intenție bună.
- Părinte, atunci când muribundul își strigă rudele
lui moarte, ce înseamnă?
- De multe ori se întâmplă și aceasta, pentru a
primi o lecție bună ceilalți care sunt lângă muribund.
Am cunoscut o femeie bogată, care avea o viață
sfântă. Nu se căsătorise, ci rămăsese cu sora ei căreia
îi dăduse toată averea. Cumnatul ei, care a murit după
ea, a început să o strige atunci când își dădea sufletul:
"Despina, vino să ne iertăm! Să mă ierți, căci mult
te-am chinuit! Iartă-mă!". "Dar unde este Despina?" l-am
282
întrebat. "Iat-o, nu o vedeți? Iată, acolo este!" le-a răspuns și apoi și-a dat
sufletul.
- Părinte, oamenii se pot ierta și în felul acesta,
chiar și în ultima clipă a vieții lor, cu cineva care deja
a murit?
- Dumnezeu îngăduie ca oamenii să se ierte chiar
și în felul acesta, deoarece omul în clipa morții se
pocăiește și simte nevoia să ceară iertare.
Sinuciderea
- Părinte, unii oameni atunci când întâmpină o
mare greutate în viața lor imediat se gândesc să se si-
nucidă.
- Intră egoismul la mijloc. Cei mai mulți care se si-
nucid îl ascultă pe diavolul care le spune că dacă-și vor
pune capăt vieții vor scăpa de chinul lăuntric prin care
trec, și din egoism se sinucid. Dacă, de pildă, cineva
fură ceva și se dovedește că a furat, spune: "S-a termi-
nat, am ajuns de batjocura lumii", și în loc să se
pocăiască, să se smerească și să se spovedească pen-
tru a se ușura, se sinucide. Altul se sinucide pentru că
fiul său este paralizat. "Cum să am eu un copil para-
lizat?", spune el și se deznădăjduiește. Dacă este răs-
punzător pentru faptul că este paralizat și recunoaște
aceasta, atunci să se pocăiască. Cum își pune capăt
vieții și-și lasă copilul pe drumuri? Nu va fi mai
răspunzător după aceea?
283
- Părinte, adeseori auzim despre cineva care s-a sinucis că ar fi avut probleme
psihologice.
- Bolnavii psihici, atunci când se sinucid, au cir
cumstanțe atenuante, pentru că mintea lor este stri
cată. Chiar și nori de ar vedea, simt o senzație de
apăsare, de sufocare. Iar dacă mai au și vreo supărare,
atunci au o îndoită "înnourare". Însă pentru cei care se
sinucid fără să fie bolnavi mintal - precum și pentru
eretici - Biserica nu se roagă, ci îi lasă la judecata și
mila lui Dumnezeu. Preotul nu pomenește numele lor
la Proscomidie, nici nu le scoate miride, deoarece prin
sinucidere se leapădă, disprețuiesc viata care este un
dar al lui Dumnezeu. Este ca și cum le-ai arunca pe
toate în obrazul lui Dumnezeu.
Noi însă trebuie să facem multă rugăciune pentru cei care se sinucid, pentru ca
Bunul Dumnezeu să facă ceva și pentru ei, deoarece nu știm ce s-a întâmplat de
s-au sinucis, nici în ce stare s-au aflat în ultima clipă. Se poate ca în clipa
în care și-au dat sufletul să se fi pocăit, să fi cerut iertare de la Dumnezeu
și astfel să fi fost primită pocăința lor, iar sufletul lor să fi fost luat de
îngerul Domnului.
Am auzit că o fată dintr-un sat s-a dus odată cu capra la păscut. A legat-o în
livadă, iar ea s-a dus mai departe și se juca. Luându-se cu joaca a uitat de
capră, care s-a dezlegat și a plecat. A căutat-o peste tot, dar nu a găsit-o și
s-a întors acasă fără capră. Atunci tatăl ei s-a mâniat foarte tare, a bătut-o
și a alungat-o de acasă, spunându-i: "Să te duci să cauți capra. Iar dacă
284
nu o găsești, să mergi să te spânzuri". Sărmana copilă a pornit să caute capra.
Se înnoptase și ea încă nu se întorsese acasă. Părinții ei văzând că s-a
înnoptat au pornit neliniștiți să-și caute copilul. Au căutat mult și în cele
din urmă au găsit-o pe copilă spânzurată de un copac. Își legase gâtul cu funia
caprei și așa se spânzurase, nenorocita avea mărime de suflet și a luat după
literă cele pe care i le-a spus tatăl ei. Apoi au îngropat-o în afara
cimitirului.
Firește, Biserica a făcut bine că a îngropat-o în afara cimitirului pentru a-i
frâna pe cei care se sinucid pentru lucruri de nimic, dar și Hristos va face
bine dacă o va băga în Rai.
285
CAPITOLUL 2
"Ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde"5
Moartea copiilor
P
ărinte, o mamă al cărei copil a murit acum nouă ani vă roagă să faceți o
rugăciune ca să-1 vadă cel puțin în somn, pentru a se mângâia.
- Câți ani avea copilul? Era mic? Aceasta are impor-
tanță. Dacă copilul a fost mic, i-ar fi apărut în vis dacă
mama ar fi fost pregătită duhovnicește, astfel încât să
nu se tulbure la vederea lui. Așadar mama este pricina
că nu i se arată copilul.
- Părinte, în loc să i se arate copilul mamei care
cere acest lucru, se poate să se arate altcuiva?
- Cum nu se poate? Dumnezeu rânduiește aceasta
numai dacă vede că va exista folos duhovnicesc.
Atunci când aud despre moartea vreunui tânăr, mă
mâhnesc, dar omenește. Pentru că dacă vom cerceta
1 Tes. 4, 13.
lucrurile mai în profunzime, vom vedea că, cu cât crește cineva, cu atât mai
multă nevoință trebuie să facă, căci adaugă și mai multe păcate. Mai ales atunci
când este mirean, cu cât trec anii, în loc să-și îmbunătățească starea
duhovnicească, o înrăutățește cu griji, cu nedreptățiți, etc. De aceea omul este
mai câștigat atunci când îl ia de tânăr.
- Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ca să moară
atâția oameni tineri?
- Nimeni nu a făcut învoială cu Dumnezeu când va
muri. Însă El îl ia pe fiecare om în clipa cea mai potri-
vită a vieții lui, cu o moarte prin care să-i aducă iertare
de păcate și mântuirea sufletului său. Dacă vede că
cineva va deveni mai bun, îl lasă să trăiască. Iar dacă
vede că va deveni mai rău, atunci îl ia ca să-1 mântu-
iască. Pe unii care duc o viață păcătoasă dar au dis
poziția de a face binele, îi ia lângă El mai înainte de a
apuca să-1 facă, deoarece Dumnezeu știe că ar fi făcut
binele de îndată ce li s-ar fi dat ocazia. Este ca și cum
le-ar spune: Nu vă osteniți! Ajunge buna voastră
intenție". Pe un altul, deoarece este foarte bun, îl alege
și îl ia lângă El pentru că Raiul are nevoie de boboci de
floare.
Firește, pentru părinți și rude este puțin cam greu să înțeleagă aceasta. Vezi,
moare un copil și Hristos îl ia ca pe un îngeraș, însă părinții plâng și se
tanguiesc, în timp ce ar fi trebuit să se bucure. Pentru că de unde știu ei ce
ar fi devenit el atunci când ar fi crescut? Oare s-ar fi putut mântui? în 1924,
când am plecat din Asia
287
286
Mică cu corabia pentru a veni în Grecia, eu eram prunc. Corabia era plină de
refugiați și, așa cum eram înfășat de mama mea, un marinar a călcat pe mine.
Mama crezând că am murit a început să plângă. O consăteancă însă a desfăcut
feșele și a văzut că nu pățisem nimic. Dacă aș fi murit atunci, sigur aș fi mers
în Rai. Acum, însă, când am atâția ani și am făcut atâta asceză, nu sunt sigur
că voi merge în Rai.
Dar și pe părinți îi ajută moartea copiilor lor. Trebuie să știe că din clipa
aceea au un mijlocitor în Rai. Iar atunci când vor muri, vor veni copiii lor cu
ripide în mâini la poarta Raiului pentru a întâmpina sufletul lor. Iar aceasta
nu este un lucru mic. Copiilor care au fost chinuiți aici de boli sau de vreo
infirmitate, Hristos le va spune: "Veniți în Rai și alegeți-vă locul cel mai
bun". Atunci aceia îi vor spune: "Este frumos aici, Hristoase al nostru, dar o
vrem și pe mămica noastră lângă noi". Iar Hristos îi va asculta și o va mântui
într-un chip oarecare și pe mamă.
Desigur, mamele nu trebuie să ajungă în cealaltă extremă. Unele mame cred despre
copilul lor care a murit că a devenit sfânt și astfel cad în înșelare. O mamă a
vrut să-mi dea drept binecuvântare un lucru de la fiul ei care murise, deoarece
credea că a ajuns sfânt. "Este binecuvântare să dau din lucrurile copilului?".
Nu, i-am spus. Este mai bine să nu dai". Alta, în seara Joii Mari, a lipit de
Crucea Mântuitorului fotografia fiului ei pe care îl omorâseră germanii și
spunea: "Și copilul meu a pătimit ca Hristos". Femeile
288
care stăteau și privegheau lângă Crucea Celui Răstignit au lăsat-o, ca să nu o
rănească. De vreme ce era rănită sufletește ce puteau să-i spună?
Mângâierea celor îndoliați
- Părinte, de câtă putere sufletească au trebuință
oamenii pentru a înfrunta moartea năprasnică?
- Dacă au înțeles sensul cel mai adânc al vieții, află
putere să înfrunte moartea, pentru că o înfruntă
duhovnicește. Câți copii nu se distrug cu motoretele!
Câți tineri nu mor cu motocicletele! Ridică motocicleta
pe roata din spate și astfel ușor se răstoarnă și își
sparg capetele. Consideră mare ispravă a ridica cât
mai mult motocicleta. Vezi ce le dă diavolul în gând să
facă, pentru a se lovi la cap? Dacă ar merge cum tre-
buie, chiar de ar avea vreun accident, se poate să se
lovească în altă parte și să nu se nenorocească. Dar
fiindcă îngăduie Dumnezeu răutatea diavolului sau
neatenția tânărului, înseamnă că va ieși ceva bun.
- Atunci, Părinte, de ce Biserica noastră se roagă
"pentru ca să se păzească" de moarte năprasnică6?
- Aceasta este altceva. Biserica cere de la Dum-
nezeu ca să nu ne găsească moartea nepregătiți.
6 în Liturghierele grecești la ectenia: "încă ne rugăm pentru ca să se
păzească..." după "...războiul cel dintre noi" sunt adăugate și aceste cuvinte.
289
- Părinte, o mamă este nemângâiată deoarece
copilul ei a fost omorât de o mașină în timp ce mergea
la servici.
- Întreab-o: "Oare din răutate a lovit acel șofer pe
copilul tău? Tu l-ai trimis la servici ca să-1 omori? Nu.
Așadar să spui: "Slavă Ție, Dumnezeule?", pentru că fiul
tău ar fi putut deveni un vagabond, însă Dumnezeu 1-a
luat la vremea potrivită. Acum este asigurat în cer. De
ce plângi? Știi că prin plânsul tău îl chinuiești pe copil?
Vrei ca fiul tău să se chinuiască sau să se bucure?
îngrijește-te să-i ajuți pe ceilalți copii ai tăi, care sunt
departe de Dumnezeu. Pentru ei să plângi". Iată că și
ieri a venit o mamă și mi-a spus plângând: "Dumnezeu
mi-a luat pe scumpul și singurul meu copil" și îl
învinuia pe Dumnezeu. "Dacă te gândești bine, i-am
spus, Dumnezeu te-a cinstit. Căci așa botezat cum era,
1-a luat lângă El îngeraș. Acesta este acum îngeraș, iar
tu te cerți cu Dumnezeu? Vei vedea mai târziu că el va
mijloci pentru tine la Dumnezeu". După aceea, când
mi-a vorbit despre viata ei, mi-a spus că ar fi putut
avea mulți copii, dar atunci când a fost tânără nu a
vrut să aibă niciunul.
Câte mame nu se roagă și cer ca să fie lângă Dumnezeu copiii lor! "Nu știu ce
vei face. Dumnezeul meu, spun ele, dar vreau numai să se mântuiască copilul meu;
să fie lângă Tine". Dacă Dumnezeu vede că acesta apucă pe un drum greșit, că se
îndreaptă spre pierzare și că nu există un alt mod de a se mântui, îl ia în
felul acesta. îngăduie, de pildă, ca unul beat să-1
290
lovească cu mașina și să-1 omoare și astfel îl ia lângă El. Iar în cazul că ar
fi devenit mai bun. Dumnezeu ar fi împiedicat accidentul. După aceea se trezește
și cel care l-a lovit pe copil, își vine în simțiri și este chinuit toată viata
de mustrarea conștiinței sale. "Am făcut o crimă", spune el și îl roagă mereu pe
Dumnezeu să-1 ierte. Și astfel se mântuiește și acela. Dar și mama, prin durerea
ei, se gândește la moarte și se pregătește pentru cealaltă viată, mântuindu-se
astfel și ea. Vedeți cum rânduiește Dumnezeu ca prin rugăciunea mamei să se
mântuiască suflete? Dar dacă mamele nu înțeleg aceasta, atunci se ceartă cu
Dumnezeu. Câte nu trage și Dumnezeu cu noi!
Atunci când cineva încetează de a mai înfrunta lucrurile lumește, află odihnă.
Pentru că, altfel cum ar fi cu putință ca omul să se mângâie cu adevărat dacă nu
crede în Dumnezeu și în viata cea adevărată și veșnică de după moarte? Atunci
când eram la Mănăstirea Stomio, în Konita trăia o văduvă care mergea mereu la
cimitir și striga acolo ore întregi. Pe toți îi răscolea cu strigătele ei. Se
lăsase pradă durerii și își lovea capul de piatra mormântului. își vărsa acolo
toată durerea ei. Mergeau unii și o luau de acolo, dar ea se întorcea iarăși.
Iar aceasta s-a petrecut ani de zile. Bărbatul ei fusese omorât de germani, iar
fiica ei, după câțiva ani de la moartea tatălui ei, când abia împlinise
nouăsprezece ani, a murit de inimă și astfel rămăsese singură sărmana. Dacă va
privi cineva lucrul acesta numai la suprafață, va spune: "De ce îngăduie
291
Dumnezeu așa ceva?". Dar și acea femeie tot la suprafață înfrunta durerea ei și
nu se putea mângâia. Odată, atunci când am mers să văd ce se întâmplă, mi-a
spus: "De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Bărbatul meu a murit în război. Am avut o
fată, dar mi-a luat-o și pe aceasta...". Spunea vrute și nevrute și se certa cu
Dumnezeu. După ce am lăsat-o să se ușureze puțin, i-am spus: "Să-ti spun și eu
ceva. L-am cunoscut pe bărbatul tău. Era un om foarte bun. A murit în război
îndeplinindu-și datoria sfântă pentru Patrie și de aceea Dumnezeu nu-1 va lăsa.
Apoi ți-a lăsat pentru câțiva ani pe fiica ta lângă tine, și astfel ai avut
puțină mângâiere. Și fiindcă se putea ca ea să apuce pe un drum greșit, Dumnezeu
a luat-o în acea stare bună în care se afla pentru a o mântui". Deși bărbatul ei
a fost un om foarte liniștit, ea însă era puțin lumească. Firește, nu i-am spus:
"Tu ai fost o femeie lumească...", ci am întrebat-o: "Acum ce te gândești să
faci? Iubești lumea?". "Nu vreau să văd nimic și pe nimeni", mi-a răspuns.
"Vezi, i-am spus, acum lumea a murit și pentru tine. Durerea te ajută și nu te
interesează nici un lucru lumesc. Și astfel în curând veți fi toți împreună în
Rai. Cui a mai făcut Dumnezeu o astfel de cinste? Ai înțeles aceasta?". După
această discuție a încetat să mai meargă la cimitir. De îndată ce a fost ajutată
să înțeleagă sensul cel mai adânc al vieții, s-a liniștit.
- Părinte, am auzit că atunci când cineva este ucis își ispășește păcatele
pentru că i le ia ucigașul.
292
- Are circumstanțe atenuante într-un fel și îi poate spune lui Dumnezeu: "Eu
m-aș fi pocăit, însă acesta m-a ucis". Și astfel greutatea va cădea asupra
ucigașului. Unii care nu au minte spun: "Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar lăsa să
se facă mereu crime ci i-ar pedepsi pe criminali". Dar ei nu înțeleg că Dumnezeu
îi lasă pe criminali să trăiască pentru a fi fără răspuns în Ziua Judecății,
căci nu s-au pocăit cu toate că El le-a dat destui ani pentru a se pocăi, în
timp ce pe cei care au fost uciși îi va aranja cumva.
Moartea este o despărțire pentru câțiva ani
Trebuie să înțelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea este numai o
trecere dintr-o viață în alta. Este o despărțire pentru o mică perioadă de timp.
Precum atunci când cineva, să spunem, pleacă în străinătate pentru un an, cei ai
lui se mâhnesc deoarece se vor despărți de el vreme de un an, sau dacă va lipsi
zece ani sunt cuprinși de mâhnirea despărțirii de zece ani, tot astfel trebuie
să vadă și despărțirea de persoanele lor iubite prin moarte. Dacă moare cineva
iar cei apropiați ai lui sunt în vârstă, să spună: "Ne vom întâlni după
cincisprezece ani". Iar de sunt tineri să spună: "Ne vom întâlni după cincizeci
de ani". Firește, îl doare pe fiecare moartea unei rude, dar este trebuință de
înfruntare duhovnicească. Ce spune Sfântul apostol Pavel? "Ca să nu vă
întristați, ca ceilalți
293
care nu au nădejde"7. De câte ori să-1 fi văzut aici pe pământ? O dată pe lună?
Să se gândească că acolo îl va vedea mereu, numai atunci se justifică să ne
neliniștim, când cel care pleacă nu a avut o viată bună. Dacă, de pildă, a fost
nemilostiv, atunci dacă într-adevăr îl iubim și vrem să-1 întâlnim în cealaltă
viată, trebuie să facem multă rugăciune pentru el.
CAPITOLUL 3
Viata de după moarte
ITes. 4, 13.
Morții vinovați
ărinte, atunci când omul moare, conștientizează imediat în ce stare se află? -
Da, își revine și spune: "Ce am făcut? Dar ce folos!". Precum un om beat, care,
de pildă, își omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-și dă seama ce a făcut, iar
atunci când se trezește plânge, se tânguiește și spune: "Ce am făcut?", tot
astfel și cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca niște beți. Nu-și
dau seama ce fac, și nu-și simt vinovăția lor. Însă abia atunci când mor le
pleacă această beție și își revin. Li se deschid ochii sufletului lor și își
conștientizează vinovăția lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se
mișcă, vede și percepe totul cu o repeziciune foarte mare.
Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face
într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care 1-a
aflat moartea.
294
295
- Părinte, cum sunt acum cei din iad?
- Sunt vinovați și întemnițați, chinuindu-se potrivit
cu păcatele pe care le-au făcut, și așteptând să se facă
Judecata de Apoi. Există acolo condamnați cu pedep-
se mari, există însă și vinovați cu pedepse mai ușoare.
- Dar Sfinții și tâlharul?
- Sfinții și tâlharul sunt în Rai, dar nu au primit încă
slava desăvârșită, așa cum nici vinovații din iad nu au
primit osânda deplină. Deși Dumnezeu a spus de
atâtea veacuri: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția
Cerurilor10, cu toate acestea adaugă timp, amânând
sfârșitul, deoarece așteaptă să ne îndreptăm. Dar noi
rămânând în ticăloșiile noastre, îi nedreptățim pe
Sfinți, pentru că nu pot primi slava desăvârșită pe care
o vor lua după Judecata de Apoi.
Rugăciunea și parastasele pentru cei adormiți? - Părinte, morții vinovați se pot
ruga?
8g Mt. 3, 2 și 4, 17; 10, 7; Mc. 1, 15; Le. 10, 9 și 11.
9 Sfântul Mectarie al Eghinei în lucrarea sa "Studiu despre nemurirea sufletului
și despre sfintele parastase", ediția Vasile Rigopoulos, 1973, Tesalonic, p.
202, scrie ca o concluzie a celor pe care le-a dezvoltat din mărturiile
Sfinților Părinți: "Din toate acestea se arată că sufletului după moarte îi este
cu neputință să mai facă vreo lucrare mântuitoare sau să se slobozească din
legăturile nedezlegate ale iadului, și că numai sfintele liturghii, rugăciunile
rudelor și ale drepților făcute pentru ei, precum și milosteniile se fac pricină
de mântuire și de slobozire din legăturile iadului".
- Își vin întru simțiri și cer ajutor, dar nu se pot ajuta pe ei înșiși. Toți
cei care se află în iad numai un singur lucru și-ar dori de la Hristos: să
trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilități
de pocăință, în timp ce sărmanii răposați, nu-și mai pot îmbunătăți ei singuri
starea lor, ci așteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu
rugăciunea noastră.
Îmi spune gândul că numai zece la sută din morții vinovați se află în stare
demonică și acolo unde sunt îl hulesc pe Dumnezeu precum fac diavolii. Nu cer
ajutor, dar nici nu vor să primească ajutor. Ce poate să mai facă Dumnezeu cu
unii ca aceștia? Se aseamănă unui copil care se depărtează de tatăl său, îi
risipește toată averea, iar pe deasupra îl mai și înjură. Ei, atunci ce să-i mai
facă tatăl său? Însă ceilalți vinovați care au puțină mărime de suflet își simt
vinovăția lor, se căiesc și suferă pentru păcatele lor. Cer ca să fie ajutați și
într-adevăr sunt ajutați de rugăciunile credincioșilor. Adică Dumnezeu le dă
posibilitatea să fie ajutați mai înainte de a se face a Doua Venire. Și precum
în această viață, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci și ajuta
un vinovat, tot astfel și cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El
prin rugăciunea sa și astfel să mute pe morții vinovați dintr-o "temniță" în
alta mai bună, dintr-o "celulă" în alta mai bună. Sau îi poate muta chiar într-o
"cameră", sau într-un "apartament".
296
297
Așa cum îi ușurăm pe cei întemnițați cu sucuri răcoritoare, etc, pe care le
ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel și pe morți îi ușurăm prin rugăciunile
și milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile
credincioșilor pentru cei adormiți și parastasele sunt ultima posibilitate pe
care le-o dă Dumnezeu celor răposați pentru a fi ajutați înainte de a se face
Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutați cu nimic.
Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiți, deoarece suferă pentru pierzania lor,
dar nu o face pentru că are noblețe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-I
spună: "Cum îl mântuiești pe acesta de vreme ce nu s-a ostenit?" Însă atunci
când noi ne rugăm pentru cei adormiți, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină.
El se înduioșează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposați decât
pentru cei vii.
De aceea și Biserica noastră are rânduiala parastaselor. Parastasele sunt cel
mai bun avocat pentru sufletele celor adormiți. Au puterea să scoată un suflet
chiar și din iad. Și voi să faceți la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei
adormiți. Grâul are semnificația lui, căci spune Scriptura: "Se seamănă întru
stricăciune, înviază întru nestricăciune"10. În lume sunt unii care se
îngreuiază să fiarbă puțin grâu și duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca
să facă preoții parastas. Dar în Sfântul Munte vezi niște bătrânei, sărmanii,
I Cor. 15, 42.
298
care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morți și pentru Sfântul pe
care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.
- Părinte, cei care au murit de curând au mai multă
nevoie de rugăciune?
- Atunci când intră cineva în temniță, nu-i vine mai
greu la început? Să facem rugăciune pentru răposații
care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă
ceva și pentru ei. Și mai ales când știm că cineva a fost
nemilostiv - vreau să spun că părea a fi nemilostiv,
pentru că se poate să credem că a fost așa, dar în rea-
litate să nu fi fost - și a avut o viață păcătoasă, atunci
să facem mai multă rugăciune. Sfinte Liturghii,
Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia și
să dăm milostenie11 săracilor pentru mântuirea sufle-
tului său, pentru ca, rugându-se săracii "Dumnezeu
să-1 ierte". Acela să fie înduplecat și să-i miluiască. Și
astfel ceea ce nu a făcut acela facem noi pentru el. În
timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut
intenție de a face bine, chiar dacă viața lui nu a fost
creștinească, numai cu puțină rugăciune este ajutat
foarte mult.
Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutați cei adormiți de
rugăciunea oamenilor duhovnicești. Odată a venit cineva la Colibă și mi-a spus
plângând: "Părinte, nu am făcut rugăciune pentru
11 Vezi Sfântul loan Damaschin, "Despre cei adormiți în credință", P.Q. 95, 248.
299
un oarecare cunoscut de al meu care a murit și de aceea mi-a apărut în somn
spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine.
M-ai uitat și acum sufăr». Și într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile
m-am luat cu diferite treburi și nici pentru mine nu m-am rugat".
- Părinte, atunci când moare cineva și rudele lui ne
cer să ne rugăm pentru el, este bine să facem în
fiecare zi câte un șirag de metanii (o sută de
rugăciuni)12 până la împlinirea celor patruzeci de zile.
- Dacă faci rugăciune pentru el, pune și pe alți
adormiți. De ce să meargă un tren la destinație numai
cu un singur pasager de vreme ce mai încap și alții?
Câți răposați, sărmanii, nu au nevoie de ajutor, dar nu
au pe nimeni care să se roage pentru ei! Unii fac paras-
tase foarte dese, dar numai pentru vreun apropiat
de-al lor. Dar în felul acesta nu este ajutat nici acela,
pentru că rugăciunea lor nu este atât de bine plăcută
lui Dumnezeu. Dacă tot fac atâtea parastase pentru
acel suflet, să facă în același timp și pentru străini.
- Părinte, mă preocupă uneori mântuirea tatălui
meu, pentru că nu a avut nici o legătură cu Biserica.
- Nu poți ști judecata lui Dumnezeu și nici dacă
acela nu s-a pocăit în ultima clipă. Dar când te pre-
ocupă aceasta? În fiecare sâmbătă?
- Nu am urmărit acest lucru. Dar de ce să mă pre
ocupe în fiecare sâmbătă?
Adică: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe adormitul robul
tău".
300
- Pentru că pe această zi o pretind cei morți.
- Părinte, morții care nu au oameni să se roage
pentru ei sunt ajutați de rugăciunile celor care se roagă
pentru toți morții în general?
- Desigur că sunt ajutați. Eu, atunci când mă rog
pentru toți cei adormiți, îi văd în somn pe părinții mei,
pentru că și ei se mângâie de rugăciunea pe care o fac.
De fiecare dată când se face Sfânta Liturghie la Coliba
mea, fac și un parastas de obște pentru toți adormiții,
și mă rog pentru împărați, arhierei, etc, iar la urmă
spun "și pentru cei ale căror nume nu s-au pomenit".
Dacă vreodată nu fac rugăciuni pentru cei adormiți,
îmi apar înainte morți cunoscuți. Pe o rudă de a mea
care a murit în război am văzut-o stându-mi înainte
după Sfânta Liturghie, în vremea parastasului, pentru
că numele ei nu-1 pomenisem la parastas alături de
numele celorlalți adormiți, deoarece fusese pomenită
la Proscomidie împreună cu eroii care au căzut în
luptă. Și voi să nu dați să se pomenească la Sfânta
Proscomidie numai numele bolnavilor, ci și numele
morților, pentru că mai multă nevoie de ajutor au
aceștia.
Cel mai bun parastas pentru cei morți
Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morți este
viața noastră petrecută cu luare aminte, nevoința pe care o facem pentru a ne
301
tăia neputințele și a ne curăța sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de
lucrurile materiale și de patimile sufletești, pe lângă faptul că ne
pricinuiește nouă ușurare, are ca rezultat și ușurarea sufletelor celor adormiți
din tot neamul nostru. Cei adormiți se bucură atunci când un urmaș de-al lor se
află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci
suferă părinții noștri adormiți, moșii și strămoșii și tot neamul nostru.
"Uită-te ce nepot am făcut!" spun ei și se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o
stare duhovnicească bună, se bucură pentru că și ei au contribuit la nașterea
noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce
va da bucurie celor adormiți este străduința noastră de a bineplăcea lui
Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai și astfel să trăim cu toții împreună
în viața cea veșnică.
Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă
nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalți oameni, ci să
se ajute atât pe sine însuși, cât și pe ceilalți, fie ei vii sau morți.
Îndrăzneala drepților la Dumnezeu
- Părinte, în Epistola Sfinției Voastre către frații începători scrieți: "Cu
toate că adevărații monahi își dau seama că bucuria de care se desfată în
această
viață este doar o parte din bucuria Raiului și că în Rai va fi mult mai multă,
totuși, din multa lor dragoste față de aproapele, vor să trăiască pe pământ
pentru a-i ajuta pe oameni cu rugăciunea, ca astfel Dumnezeu să intervină și
lumea să fie ajutată"13.
- Scrie: "Vor să trăiască pe pământ ca să păti-
mească împreună cu oamenii și să-i ajute cu
rugăciunea".
- Părinte, dar oare în cealaltă viață un călugăr vir-
tuos nu va putea ajuta cu rugăciunea sa pe oameni?
- Da, și în cealaltă viață va putea ajuta cu rugă
ciunea, însă nu va suferi. În timp ce aici împreună-
pătimește, nu petrece în bucurie, cu fața zâmbitoare și
privire veselă. Și cu cât suferă mai mult pentru aproa-
pele său, cu atât mai mult este răsplătit cu mângâiere
dumnezeiască, iar aceasta este într-un anumit fel și
vestirea că aproapele este ajutat. Această bucurie pa-
radisiacă este răsplătirea dumnezeiască pentru dure
rea ce o simte pentru fratele său.
- Părinte, adică Sfinții pe care îi chemăm să ne
ajute nu suferă împreună cu noi?
- Acolo nu este durere, copilașul meu! în Rai să
sufere? Oare nu se spune: Unde nu este durere, nici
întristare, nici suspin"? Iar Sfinții privesc numai la
răsplata dumnezeiască pe care o vor primi toți oamenii
care se chinuiesc în această viață și aceasta îi face să
se bucure. Dar oare Dumnezeu, Care are atâta
13
Cuviosul Paisie Aghioritul, "Epistole", Schitul Lacu, pp. 53-
54.
302
303
dragoste, atâta milostivire, cum suferă această mare durere a oamenilor? O
suferă deoarece știe cât de mare este răsplata dumnezeiască care îi așteaptă.
Așadar cu cât mai mult se chinuiesc oamenii aici, cu atât mai multă răsplată le
pregătește Dumnezeu în cer. în timp ce noi nu vedem toate acestea și de aceea
pătimim împreună cu cei ce suferă. Iar cel care vede puțin aceste lucruri nu
suferă atât de mult.
- Părinte, atunci când îl rugăm pe Dumnezeu pen-
tru un oarecare răposat care nu are nevoie, se pierde
această rugăciune?
- Cum să se piardă? Atunci când spunem "odihneș
te pe robul Tău cutare", iar acela în cealaltă viată se
află într-o stare bună, nu se supără, ci mai degrabă
este înduioșat. "Ia te uită, spune el, eu sunt într-o stare
bună, iar aceia se neliniștesc". De aceea, cuprins de
mărinimie, ne ajută mai mult, rugându-se lui Dumne-
zeu pentru noi. Dar de unde poți ști în ce stare se află
acela? În mod firesc, mai întâi faci rugăciune pentru
cei despre care știi că prin viata lor au mâhnit pe Dum
numai după aceea te rogi pentru toți cei adormiți.
Judecata de Apoi
- Părinte, cum se curăță sufletul?
- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, să
vârșește o lucrare lăuntrică și se curăță de patimi,
atunci mintea i se luminează, ajunge la înălțimea contemplației, iar sufletul
strălucește și devine așa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiți.
Dar în această stare se va afla după învierea morților. Însă omul își poate
vedea învierea sufletului său mai înainte de învierea obștească dacă se va
curăti cu desăvârșire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic
și nu va mai dori hrana cea pămâtească.
- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?
- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipă
starea fiecărui om și el se va îndrepta înspre acolo
unde va trebui să fie. Fiecare va vedea14 ca la televizor
halul sufletului său și starea duhovnicească a celuilalt.
Se va oglindi în aproapele său, după care va pleca
capul și va merge la locul lui. Atunci nu va putea
spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior
înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de
nepoțelul ei: "Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în
Rai, iar pe mine nu?", deoarece îi va apărea înaintea
ochilor ei acea scenă. Își va aduce aminte de soacra ei
care deși avea piciorul rupt îngrijea de nepoțel și nu
va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va
încăpea în el. Sau monahii vor vedea greutățile,
încercările pe care le-au avut mirenii și cum le-au
14 Sfântul Ioan Damaschin spune: "Să nu creadă cineva că nu va recunoaște unul
pe celălalt la acea înfricoșată adunare. Da, într-adevăr, fiecare va recunoaște
pe aproapele său, nu din înfățișarea trupească, ci prin ochiul cel străvăzător
al sufletului", PQ 95, 276A.
304
305
înfruntat și, dacă nu au trăit cum trebuie, își vor pleca capetele și se vor
îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Și monahiile care nu au
plăcut lui Dumnezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduințe nu au
făcut, nici binecuvântările și posibilitățile lor nu le-au avut, dar care s-au
nevoit și au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se
vor rușina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat și s-au chinuit. Așa
îmi spune gândul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: "Tu, vino-ncoace!
Ce ai făcut?" sau: "Tu vei merge în iad, iar tu în Rai", ci fiecare se va
compara pe sine cu celălalt și se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să
fie15.
Viața ce va să fie
- Părinte, am adus dulciuri să le împărțiți.
- Uită-te cum se bucură! În cealaltă viată vom spu
ne: "De ce lucruri neînsemnate ne bucuram! Cât de
mult ne emoționau acelea!". În timp ce acum ne tre
saltă inima văzându-le.
- Părinte, cum vom putea înțelege aceasta încă de
acum?
15 Sfântul Simeon Noul Teolog spune: "Și simplu fiecare om păcătos, în acea zi
înfricoșătoare a judecății, având înaintea lui viata veșnică și acea lumină
nespusă, va vedea pe aproapele lui și va fi judecat de el", "Despre pocăință".
Cuvântul V, Sources Chretinnes, 96, 434.
306
- Dacă o veți înțelege de acum, nu o veți spune în
cealaltă viată. Oricum, cei care se află acolo sus o duc
bine. Știi ce lucru de mână fac ei acolo sus în cer?
Slavoslovesc pe Dumnezeu.
- Părinte, de ce trupului mortului i se mai spune și
"rămășițe pământești"?
- Deoarece este ceea ce rămâne de la om aici pe
pământ, după moartea lui. Căci adevăratul om, care
este sufletul, se suie la cer. La Judecata de Apoi Dum-
nezeu va învia și trupul, deoarece cu el a trăit și a
păcătuit. în cealaltă viată toți vor avea același trup -
trup duhovnicesc - aceeași înălțime și cei scunzi și cei
înalți, aceeași vârstă și tinerii și bătrânii și pruncii,
deoarece sufletul este același. Adică va exista o vârstă
îngerească.
- Părinte, în cealaltă viată cei care vor fi în iad îi vor
vedea pe cei care vor fi în Rai?
- Ascultă, așa cum în vreme de noapte cei care
sunt afară în întuneric îi văd pe cei care sunt înlăuntrul
unei camere luminate, tot astfel și cei care se află în
iad îi văd pe cei care sunt în Rai. Iar aceasta va fi pen-
tru ei un iad și mai mare. Și iarăși, precum cei care în
timpul nopții se află în lumină și nu-i văd pe cei care
sunt afară în întuneric, tot astfel cei care se vor afla în
Rai nu-i vor vedea pe cei care sunt în iad. Fiindcă de
i-ar vedea pe cei osândiți ar suferi, s-ar întrista pentru
chinurile acelora și astfel nu s-ar desfăta de Rai, căci
acolo "nu este durere...". Și nu numai că nu-i vor vedea
pe aceia, dar nici măcar nu-și vor aduce aminte că au
307
avut frate sau tată sau mamă, dacă nu-i va vedea pe aceia în Rai. "în ziua aceea
vor pieri toate gândurile lui"16, spune psalmistul. Pentru că de și-ar aduce
aminte, cum ar mai fi Rai? Pe lângă aceasta, cei care sunt în Rai vor crede că
nu mai există alți oameni, și nici nu-și vor mai aduce aminte de păcatele pe
care le-au făcut. Fiindcă de-și vor aduce aminte de păcatele lor, din multa lor
mărime de suflet nu vor putea suferi gândul că L-au mâhnit pe Dumnezeu.
Iar cantitatea de bucurie a fiecărui suflet din Rai va fi diferită. Unul va avea
un degetar de bucurie, altul un pahar, iar altul un bazin întreg. însă cu toții
se vor simți deplini și niciunul nu va cunoaște mărimea bucuriei și a veseliei
celuilalt. Bunul Dumnezeu le-a rânduit astfel pentru că, dacă ar cunoaște unul
că celălalt are mai multă bucurie, atunci nu ar fi Rai, deoarece ar exista
nemulțumirea: "De ce acela să aibă mai multă bucurie, iar eu mai putină?". Adică
în Rai fiecare va vedea slava lui Dumnezeu potrivit cu curăția ochilor
sufletului său. Iar măsura în care fiecare va vedea slava lui Dumnezeu nu va fi
hotărâtă de El, ci va depinde de propria curăție.
- Părinte, unii nu cred că există iad și Rai.
- Nu cred că există iad și Rai? Atunci cum este cu
putință ca morții să rămână în inexistentă, de vreme
ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar și omul
este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi
Ps. 145, 4.
308
și în iad. Pe lângă aceasta. Raiul și iadul le trăiește sufletul într-un anumit
grad încă din această viată, potrivit cu starea în care se află.
Când cineva are mustrări de conștiință și simte frică, tulburare, neliniște,
desnădejde sau este stăpânit de ură, invidie, etc, atunci trăiește iadul. în
timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândețe, bunătate,
etc, atunci trăiește Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte
și bucuria și durerea. Iată, mergi la un mort și spune-i cele mai plăcute
lucruri, de pildă: "A venit fratele tău din America", etc, și vei vedea că nu va
înțelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile și picioarele, tot nesimțitor va
rămâne. Prin urmare sufletul este cel care simte. Toate acestea nu le creează
probleme de conștiință? Sau să presupunem că ai un vis frumos și de aceea te
bucuri, inima simte o negrăită dulceață și nu vrea să se mai termine. Te
trezești și te mâhnești pentru că te-ai trezit. Sau ai un vis urât, în care se
face că îți rupi picioarele și de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o
ai, te trezești cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai pățit nimic, spui: "Bine
că a fost numai un vis!". Adică sufletul participă și la bucurie și la durere.
Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât decât atunci când acel lucru s-ar
petrece în realitate. Tot astfel și bolnavul, suferă mai mult noaptea decât
ziua. La fel se întâmplă și atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va
merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coșmar fără sfârșit și să se
chinuiască
309
veșnic. Aici nu poți suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum
dar vei putea suferi să fii veșnic - Doamne ferește? - în mâhnire? De aceea este
mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneți?
- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem
în iad, și oare acolo să sfârșim?
- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă
rog ca să meargă ori toți în Rai, ori niciunul în iad. Nu
spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care
le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad
și astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu
numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.
Bunul Dumnezeu să ne dea pocăință adevărată pentru a ne găsi moartea într-o
stare duhovnicească bună și astfel să ne sălășluim în Împărăția Lui cea
cerească. Amin.
CUPRINS
PROLOG
Tinerii în fata celor două căi ale vieții
PARTEA ÎHTÂI
PENTRU CONSOLIDAREA FAMILIEI
CAPITOLUL 1
Pentru o familie armonioasă
CAPITOLUL 2
Prin răbdare se menține familia
7 17
37
47
PARTEA A DOUA
PĂRINȚII ȘI ÎNDATORIRILE LOR
63
CAPITOLUL I Nașterea de prunci
CAPITOLUL 2
Rolul mamei în educația copiilor
83
CAPITOLUL 3
Responsabilitatea părinților pentru educația copiilor 97
310 311
PARTEA ATREIA
COPIII ȘI DATORIILE LOR
CAPITOLUL 1
Copiii - bucuriile și greutățile lor 127
CAPITOLUL 2
Respectul și dragostea copiilor față de părinți 142
PARTEA A PATRA
VIAȚA DUHOVNICEASCĂ
CAPITOLUL 1
Viata duhovnicească în familie 157
CAPITOLUL 2
Munca și viața duhovnicească 177
CAPITOLUL 3
înfrânarea în viața zilnică 191
PARTEA A CITiCEA
ROSTUL ÎNCERCĂRILOR ÎN VIAȚA NOASTRĂ
CAPITOLUL 1
"Trecut-am prin foc și prin apă..." 207
CAPITOLUL 2
Boala 225
CAPITOLUL 3
Infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu 251
262
CAPITOLUL 4 Legile duhovnicești
PARTEA A ȘASEA
MOARTEA ȘI VIAȚA VIITOARE
273
CAPITOLUL 1 înfruntarea morții
CAPITOLUL 2
"Ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde" 286
295 311
CAPITOLUL 3
Viața de după moarte
CUPRINS
312
313