ISTORIA SFINŢILOR VARLAAM ŞI IOSAF DE LA INDIA

La răsărit departe, dincolo de hotarele Persiei, se întinde între mări ţara Indiei, cea cu largi hotare, cu mari mulţimi de oameni şi bogăţii neistovite. Până acolo drumurile sunt prea depărtate şi primejdioase şi multă vreme noroadele acelor cuprinsuri au trăit fără să fie bine cunoscute de oamenii din ţinuturile noastre. Ci târziu s-au deschis într-acolo căile apelor şi ale uscaturilor; şi caravanele au prins a aduce fildeş şi aur, diamante şi mărgăritare, fructe rare şi alte bogăţii ale acelui pământ. Căci acolo soarele e totdeauna în putere şi iarnă nu-i niciodată; iar vânturile şi ploile sunt astfel rânduite, încât bogăţia holdelor, a pădurilor şi a livezilor nicăieri în altă parte de pământ nu-i mai îmbelşugat. Şi sunt şi animale şi fiare de tot felul şi mulţi şerpi veninoşi. Iar oamenii se arată frumoşi la chip şi voinici, însă mai smoliţi decât pe la noi. Şi n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu până ce-a pătruns între ei Toma apostolul, împrăştiind acolo sămânţa învăţăturilor celor bune. Dintru-ntăiu sămănătura lui a dat bună roadă şi bogată; dar apoi spinii şi buruienile cele rele sporind, credinţa s-a împuţinat şi ucenicii lui Hristos, câţi mai rămăseseră, au prins a suferi amar.

Într-acel timp, pe când era în ţara Indiei mai mult popor necredincios decât credincios, s-a ridicat un împărat slăvit, cu numele Avenir. Foarte mare era puterea lui şi avea bogăţii fără număr, însă era sărac cu sufletul. Căci fiind păgân, slujea idolilor şi se închina pietrelor, iar pe cei ce credeau în Hristos îi prigonea crâncen. Şi mai vârtos alunga pe preoţi şi pe călugări. Iar unii din boierii lui, cunoscând deşertăciunea lumii şi fiind drept-credincioşi, au fost lăsat toate, călugărindu-se şi intrând în pustie. Pentru această pricină mai ales s-a aprins de mare mânie acel împărat. Şi trimeţând oşteni a prins pe mulţi din acei călugări şi i-a zdrobit în chinuri. Apoi a trimes crainici şi scrisori în toate laturile de sub stăpânirea lui, poruncind ca orice om să jertfească idolilor, iar cei ce se vor împotrivi, să cadă sub sabie.

Drept aceea unii dintre credincioşi s-au clătinat cu gândurile şi, înfricoşându-se de munci, au părăsit învăţătura lui Hristos. Alţii se jertfeau singuri pătimind pentru Domnul. Iar cei mai mulţi, tăinuindu-şi credinţa lor cea scumpă ca pe-un olmaz de preţ, slujeau lui Iisus într-ascuns, păzind poruncile lui cele sfinte. Şi-au fost o samă care au fugit în pustii, mai ales călugării, vieţuind prin munţi şi singurătăţi, aşa că până la ei nu puteau ajunge răutatea lumii şi groaza împăratului.

* * *

S-a întâmplat că în palatele lui Avenir una din neveste i-a născut un prunc de o frumuseţă nespusă, căruia i s-a dat numele Iosaf. Şi foarte bucurându-se împăratul, a poruncit să se adune la leagănul de aur al pruncului mulţi vrăjitori şi cetitori în stele. Şi după ce s-au adunat, împăratul s-a aşezat în scaun şi i-a întrebat:

„Spuneţi-mi voi mie, o, vraci şi cetitori în stele, ce va fi pruncul acesta când va ajunge în vârsta bărbăţiei?“

Iar învăţaţii împărăţiei şi-au întors unul către altul bărbile şi s-au sfătuit şi n-au putut spune decât vorbe obişnuite care să placă urechilor împăratului. Numai unul dintre zodieri, prin voinţa lui Dumnezeu, venind către scaunul împăratului, s-a închinat şi a vorbit astfel:

„Preaslăvite stăpâne, când am auzit vestea că ţi-a trimes Dumnezeu cocon, eu am aşteptat ceasul potrivit, noaptea, şi am cetit stelele. Şi-am cunoscut din însemnarea lor, iar mai ales din voinţa lui Dumnezeu cel mare, că pruncul ce ţi s-a născut nu va trăi în împărăţia ta, ci într-alta mai bună şi fără hotare, căci va primi credinţa creştinească pe care tu o prigoneşti. Şi proorocirea mea să ştii că nu se va dezminţi.“

La aceste vorbe, Avenir-împăratul a stat cugetând cu uimire şi întristare. Privind în juru-i, a văzut pe slujitori aşteptând în tăcere; iar proorocul cel bătrân plecase cu vracii şi cu ceilalţi învăţaţi.

„Luaţi copilul, a zis împăratul, şi-l duceţi mamei lui. Iar voi, sfetnicilor credincioşi, veniţi împrejurul meu să ne sfătuim ce este de făcut ca să apărăm copilul de o primejdie ca aceasta.“

S-au aşezat în scaun dregătorii cei mai de credinţă ai împăratului şi-au stat multă vreme sfătuind până ce împăratul a hotărât astfel:

„Să se adune robi, a zis el, şi-n ostrovul Lebedelor, între ape line, să se clădească palat pentru fiul meu. Să se strângă meşterii cei mai iscusiţi şi să se aducă marmură în toate feţele, şi aur, şi pietre nestemate, şi purpură, şi lemn scump. Şi zi şi noapte să lucreze robii sub biciu, până vor înălţa un palat cum n-a mai fost altul. Să-l zugrăvească zugravi, să-l împodobească ţesători şi să fie luminat de licurici în globuri de cristal. Şi să răsădească grădinarii portocali şi chitri, curmali şi banani, şi alţi pomi aduşi de peste mări. Şi să semene flori pe răzoare. Să ţâşnească în văzduh fântâni cu murmur lin şi sălbătăciuni îmblânzite să umble prin grădini: păuni şi papagali, califari şi pasărea raiului, şi momiţi de multe feluri, ca să se veselească ochii şi să se bucure inima. Iar când va fi coconul către vârsta înţelegerii, să se trezească acolo, departe de lume, şi să fie fericit. Să aibă slujitori şi învăţători tineri, să nu cunoască ticăloşiile vieţii, nici credinţa lui Hristos. Să fie precum spun eu şi să nu-mi pierd copilul.“

Astfel a grăit Avenir. Şi sfetnicii s-au închinat adânc şi au ieşit ca să împlinească chiar din acel ceas porunca marelui împărat.

* * *

Când Iosaf a început a creşte şi a veni întru înţelegere, s-a trezit în acel palat pe care împăratul îl socotea al fericirii, în ostrovul Lebedelor. În jurul lui umblau robi şi slujitori tineri şi frumoşi la chip. Avea şi învăţători iscusiţi care l-au deprins scrierea şi legea. Zilele şi le petrecea la jocuri şi vânători. Dădea cu arcul, zvârlea suliţa, alerga în carăle uşoare cu două roţi, la care erau înhămaţi harmăsari focoşi. Intra la vânătoare în pădurile dese ori în poienile singurătăţii şi urmărea tigri şi pardoşi, săgeta antilope şi oi sălbatice. Pe sub cedri şi banani câinii urmăreau cerbii. Iar de pe lacuri line, dintre flori de lotus şi nelumbo se înălţau stoluri de gâşte felurite şi de raţe zburând pe deasupra dumbrăvilor. Fazani străluciţi şi porumbei veniţi, ghionoi şi colibri, şi toate păsările acelor ţărmuri calde îi încântau ochii. Iar în grădini vedea păuni şi cocori domesticiţi, sgripsori şi păsări a raiului şi asculta murmurul apei căzând în havuzuri albe de marmură. Şi-n nopţi luminoase, sub cununile de trandafiri care împodobeau foişoarele, îi venea pe adierea vântului mugetul inorogului, din pustie. Atât auzea, căci alte zgomote din lumea oamenilor nu răzbăteau până la el. Ştia că este ceva ce nu cunoaşte, dincolo de zidurile înalte ale palatului şi dincolo de apele care împresurau ostrovul. De cele ce nu ştia el însă nimeni nu-i spunea nimic. De-acolo veneau arareori tatăl său ori maică-sa. Şi-i vorbeau zâmbind fericiţi. Veste despre o altă lume însă nu afla, căci de câte ori întreba, gura lor rămânea mută.

Se petreceau în jurul lui, în acel palat, şi alte lucruri ciudate. Din când în când dintre slugi şi tovarăşii săi pierea câte unul, fără urmă, fără ştire. Când întreba el ce s-a făcut, nimenea nu-i putea da nici un răspuns.

Şi astfel de la o vreme zilele singurătăţii lui începură să fie triste, căci cugetul îi stătea treaz întrebând taina întru care se afla.

Iar între slujitorii săi se găsea unul care-i era mai aproape şi pentru care Iosaf simţea multă prietenie. Numele lui era Iamun şi era un tânăr frumos, cu ochii blânzi.

Dragostea pentru feciorul împăratului era nesfârşită şi nici o clipă nu se despărţea de el.

Într-o zi, văzând pe stăpânul său cufundat în gânduri de mâhnire, Iamun veni lângă el şi îngenunchind îi vorbi astfel:

„O, stăpâne, când am venit eu în acest ostrov fericit, sufletul tău era vesel şi zburdalnic, ca un fluture. Cu vremea ochii tăi s-au umbrit. Acuma văd că te-a cuprins întristarea. Şi nu înţeleg ce durere te roade. Îndrăznesc să te rog a mi te destăinui mie.“

— Prietene Iamun, a răspuns tânărul Iosaf, altădată eram vesel şi zburdalnic, căci nu ştiam nimic, ca şi fluturele. Acum însă mintea mea începe să-şi puie întrebări la care nimenea nu răspunde. Iar sufletul meu doreşte ceea ce mintea bănuieşte şi nu cunoaşte.

— O, stăpâne, a vorbit iar slujitorul, măritul împărat te-a pus aici ca să fii fericit şi văd că mâhnirea nu cunoaşte ziduri şi depărtare.

— Nu înţeleg vorbele tale, Iamun, a zis prinţul. Însă dacă este ceva ce ştii şi nu-mi faci cunoscut, atunci nu-mi eşti prieten cu adevărat. Iar dacă este ceva şi nu voi afla, zilele mele vor fi mai negre decât întunericul.

Iamun şi-a plecat fruntea şi a lăcrimat. Apoi, suspinând, s-a îndreptat cătră feciorul împăratului şi i-a sărutat mâna.

„O, stăpâne, a vorbit el, poruncile ce mi s-au dat sunt cumplite; dragostea mea însă nu poate să sufere mâhnire în ochii tăi. Trebuie să-ţi spun deci că Măria-sa împăratul te-a adus aici, ca să stai departe de lume. Căci dincolo de ziduri şi de ape, trăiesc oameni în cetăţi şi sate şi peste ei domneşte tatăl tău.“

Iosaf a tresărit şi l-a întrebat despre lume şi despre oameni, şi despre pricinile pentru care a fost închis în ostrov. Despre lume şi oameni Iamun i-a vorbit puţin, iar adevărul asupra naşterii lui i l-a povestit în amănunt.

„Părintele meu deci se teme să nu mă fac creştin? a întrebat cu mirare Iosaf. Cine sunt creştinii?“

— Nu-i cunosc, stăpâne, a răspuns slujitorul; trebuie să fie oameni răi, de vreme ce împăratul îi prigoneşte. Chiar acum de curând, aflând că-n pământul lui se mai află rămaşi unii din călugări, s-a umplut de mânie şi a trimis degrabă în toate laturile propovăduitori şi oşteni, ca să-i depărteze ori să-i taie.

— Aceştia într-adevăr trebuie să fie făcători de rele, a încuviinţat Iosaf, şi proorocirea, de care-mi vorbeşti n-o înţeleg. Iar dorinţa de lume şi de ceea ce nu ştiu a crescut în sufletul meu.

Mulţămind lui Iamun şi dăruindu-l pentru destăinuirile lui, Iosaf l-a încredinţat că despre vorba lor împăratul nu va şti nimica. Şi-ntr-adevăr, toate cele aflate, tânărul le-a ţinut închise în inima lui, ca-ntr-o raclă.

Au trecut astfel mai multe zile, şi împăratul a venit în ostrov, în luntrea lui cu cort de atlaz roş, ca să vadă pe fiul său. L-a găsit mai mâhnit decât alte dăţi şi s-a tulburat, căci avea nespusă dragoste cătră Iosaf. Îmbrăţişându-l, i-a pus întrebare:

„Spune-mi, fiule mult iubite, ce mâhnire te cuprinde şi degrabă mă voi sârgui să-ţi aduc bucurie.“

— Părinte, i-a răspuns tânărul, de multe ori am vrut să cunosc şi altceva decât ce mă înconjoară şi de la nimeni n-am putut afla nimic. De ce n-ai vrut, tată, niciodată să-mi spui pentru ce m-ai închis în acest ostrov?

I-a răspuns împăratul cu tulburare:

„N-am voit, copile, să vezi nimica din cele ce pot să-ţi întristeze inima şi să-ţi răpească veselia.“

Iosaf a zis:

„Vezi însă, părintele meu, că această închisoare nu-mi aduce ce-ai dorit tu. Sufletu-mi râvneşte să cunoască toate cele ce sunt în afară de porţi. Deci, dacă nu vrei să pier de mâhnire, dă-mi drumul să ies oriunde voi şi să mă îndulcesc de vederea lucrurilor pe care încă nu le cunosc.“

La aceste vorbe împăratul Avenir s-a întristat foarte. Apoi a cumpănit în mintea sa, că nu poate să-şi oprească feciorul de-a ieşi în lume; căci dacă-l opreşte, primejdia-i mai mare. Ridicându-se şi îmbrăţişându-l, i-a spus:

„Să fie, copile, după dorinţa ta.“

Chemând apoi la dânsul, fără ştirea lui Iosaf, pe slujitorii din ostrov şi pe dregători le-a făcut cunoscută hotărârea lui şi le-a poruncit ca astfel să fie alcătuite plimbările fiului său încât nimic să nu vadă supărător ochilor, şi urechea lui să nu audă nimic neplăcut. Ca toată lumea să fie vestită a arăta feţe vesele. Durerea şi boala să fie înlăturate din calea sa şi pretutindeni să sune cântece şi să se facă danţuri, ca tot ce nu cunoaşte Iosaf să-i pară fericire şi desfătare.

* * *

Cu asemenea rânduială şi petrecere a ieşit într-un rând feciorul împăratului. Toată lumea din calea lui, de mai-nainte vestită, îi ieşea înainte cu flori şi zâmbete. Sunau ţâmbale şi gonguri, dobe şi surle, şi dănţuiau fecioare. Pe la răspântii cară cu roţi de piatră, cu boi albi încununaţi cu flori treceau încărcate de roduri şi de oameni fericiţi, în straie de sărbătoare. Pretutindeni stropeau ape amestecate cu aromate şi nicăirea Iosaf nu vedea decât râsul acestei vieţi. Deodată, la o cotitură, fără ca nimeni să înţeleagă cum şi de unde, doi oameni în zdrenţe năvăliră în mijlocul drumului. Unul era orb, celălalt, purtând clopoţel la gât, era lepros, şi carnea-i bolnavă arăta prin straie răni şi puroiu, iar faţa-i grozavă, ca o floare putredă a morţii, se îndrepta spre Iosaf scheunând, cerând milă şi îndurare. Leprosul trăgea după el pe cel orb, care se poticnea la fiecare pas cu ochii încremeniţi, ca albuşurile coapte de ou, în dosul cărora era noapte fără sfârşit. După o clipă de uimire, slujitorii s-au repezit asupra lor ca să-i înlăture. Dar feciorul împăratului a făcut un semn şi a zis: „Lăsaţi-i“. Şi privind la suferinţa dinaintea sa, s-a cutremurat. S-a întors spre Iamun şi l-a întrebat:

„Ce este? Ce fel de fiinţe sunt acestea?“

Iar Iamun, nemaiputând tăinui, a răspuns: „Stăpâne, aceştia sunt oameni, dar boalele şi slăbiciunile trupului i-au făcut astfel.“

— Sunt oameni? a întrebat cu uimire tânărul. Şi li se mai întâmplă asemenea lucru şi altora?

— Da, stăpâne, însă nu tuturor, ci numai celor cărora li se vatămă sănătatea.

Iosaf a stat puţin cugetând:

„Şi cei care cad în boală şi suferinţă, a urmat el a întreba, ştiu oare asta de mai-nainte?“

— Nu, stăpâne, căci nimeni dintre oameni nu poate să ştie cele ce au să vie.

A tăcut fiul împăratului şi-a încetat de-a mai întreba. Slujitorii înlăturaseră pe lepros şi pe orb, iar muzicile şi danţurile porniseră iar. Dar toate sunau zadarnic şi Iosaf nu mai vedea florile şi zâmbetele din juru-i, căci se coborâse în sine, în fundul întristării şi al cugetului, cel ce roade ca un vierme neadormit.

Nu mult după aceea, la altă plimbare, ca şi cum ar fi fost o hotărâre mai presus de oameni, s-a arătat ochilor lui Iosaf un om foarte bătrân, care venea împotriva sa, şovăind cu picioarele slăbănoage, gârbov şi clătinând din cap, cu faţa zbârcită şi dinţii căzuţi. Ridicând cârja în care se sprijinea, a înălţat câteva cuvinte spre fiul împăratului, dar glasul îi era încurcat şi gângav. Şi toată înfăţişarea lui a înfricoşat pe Iosaf.

„Lăsaţi-l să vie aproape de mine“, a poruncit el cu tulburare slujitorilor.

Când i l-au adus, tânărul l-a privit de-aproape, i-a ascultat glasul slăbit, apoi s-a uitat cum se depărta, ca o umbră a morţii.

— Şi-acesta este om? a întrebat el pe Iamun.

— Da, stăpâne. Însă trăind ani mulţi, virtutea i-a scăzut puţin şi slăbindu-i mădularile, a ajuns precum îl vezi. Aceasta este bătrâneţea.

— Şi de-acum înainte ce va mai face, Iamun?

— Nimic, stăpâne. În curând va trebui să moară. Adică îi va înceta viaţa şi nu va mai fi. Va arde pe rug ori va putrezi în pământ.

— Aceasta este moartea şi asta i se va întâmpla? a murmurat pe gânduri Iosaf. Spune-mi, Iamun, dacă bătrâneţea şi moartea ajung şi pe alţi oameni?

— Bătrâneţea şi moartea sunt ale tuturora, stăpâne.

— Şi nu este nici un meşteşug prin care să scape omul de moarte? Nu pot scăpa nici cei tari, nici cei mari, nici cei bogaţi?

— Nu, stăpâne, toţi oamenii mor.

Şi Iosaf a înţeles că va muri şi el.

Întorcându-se în singurătatea lui din ostrovul Lebedelor, a stat mult cugetând asupra soartei omului pe pământ şi asupra zădărniciei acestei vieţi. Şi înţelegând că omul poate muri şi înainte de bătrâneţe şi împlinirea anilor, era şi mai întristat. Dacă toţi oamenii mor dintru început şi vor muri necontenit, până la istovirea veacurilor, dacă mor şi buni şi răi, şi fericiţi şi nefericiţi, atuncea de ce va fi venit omul în lume şi pe pământ? Au nu este după viaţa aceasta şi după moarte o altă lume şi-o altă viaţă?

Şi era tulburat de multe şi amare gânduri.

Şi vorbi lui Iamun:

„Nu este oare nimeni ca să-mi dezlege întrebările ce s-au născut în mine?“

—Stăpâne, i-a răspuns Iamun, în lumea şi în împărăţia noastră oamenii nu cugetă la asemenea lucruri. Şi nici Măria-Sa împăratul n-ar putea să ţi le lămurească. Au fost în ţară, precum ţi-am spus, unii pusnici înţelepţi care se îndeletniceau cu asemenea cugete adânci despre viaţă şi despre moarte, însă împăratul i-a izgonit, i-a omorât şi i-a alungat; şi acuma nu ştiu să mai fi rămas vreunul în hotarele acestea.

Iar Iosaf s-a întristat mai mult după aceste cuvinte şi, dispreţuind tot ce vedea în juru-i, i se părea că vieţuieşte într-un întuneric din care nu va mai putea ieşi.

* * *

Într-una din zile, pe când Iosaf sta cugetând în odaia sa cu frumoase podoabe de aur, fildeş şi onix, a intrat la el Iamun şi s-a oprit ca şi cum voia să-i spuie o veste.

— Ce este, Iamun? a întrebat tânărul.

— Slăvite stăpâne, i-a răspuns slujitorul, sunt prea uimit de o întâmplare pe care-am avut-o astăzi. Pe când mă întorceam din cetate şi voiam să intru în luntre, ca să trec aici în ostrov, iată m-a întâmpinat un bătrân, cu înfăţişare cinstită, în straie de neguţător, şi mi-a zis: „Vreu să ştii, prietene, că eu vin dintr-o ţară depărtată şi port cu mine o piatră scumpă căreia alta asemeni n-a fost şi nu este pe lume. Şi aici, până acuma, nimănui n-am arătat-o. Îţi vorbesc însă ţie despre ea, căci te ştiu bărbat înţelept, care trăieşti lângă fiul împăratului. Vestea despre viaţa şi curăţia acestui fecior de împărat a ajuns până în depărtate ţinuturi. Şi cătră el m-am îndreptat şi vin, ca să-i aduc această piatră rară al cărei preţ nimeni nu-l poate socoti. Acest odor covârşeşte toate lucrurile frumoase, căci orbilor le dă vedere, surzilor auz, muţilor grai. Pe demoni îi izgoneşte din oameni, celor neputincioşi dă sănătate, pe cei fără minte îi înţelepţeşte. Şi toate cele bune şi dorite le aduce celui ce-o are.“ M-am uitat la el şi nu mi s-a părut nici nebun, nici înşelător. „Te văd om bătrân, i-am răspuns, cu toate acestea vorbele tale arată o laudă fără măsura; căci eu multe pietre scumpe şi mărgăritare de mare preţ am văzut, dar de asemenea piatră, cum spui tu n-am auzit pomenindu-se. Arată-mi-o şi, dacă va fi precum zici, degrabă te voi duce la fiul împăratului şi te vei învrednici de la dânsul de cinste luând şi bună plată.“—Atunci neguţătorul mi-a răspuns: „Te cred, n-ai văzut nici n-ai auzit de o piatră ca asta. Să ştii însă că nici nu mă laud, nici nu mint la bătrâneţele mele, ci adevărul grăiesc şi acea piatră o am. Trebuie să-ţi mai spun încă o taină a ei. Nu poate s-o vadă decât om cu ochii sănătoşi şi cu trupul cu totul curat. Căci dacă altul ar privi-o, şi-ar pierde şi ochii şi mintea. Uitându-mă la tine şi înţelegând că ochii tăi nu sunt sănătoşi, mă tem să-ţi arăt odorul pe care-l port. Ci despre Iosaf, fiul împăratului, am auzit ca are ochi buni şi luminaţi, şi lui pot să-i înfăţişez piatra scumpă; iar tu să nu-l lipseşti pe domnul tău de-o asemenea comoară.“ Aceasta mi s-a întâmplat astăzi, stăpâne, şi m-am grăbit să vin la tine să-ţi spun totul şi să primesc poruncile tale.“

Iosaf a ascultat pe slujitorul său cu mare luare-aminte şi a simţit în suflet fără să înţeleagă de ce o bucurie ascunsă. A poruncit îndată lui Iamun să-i aducă pe neguţătorul străin.

Când l-a văzut înaintând spre el şi închinându-i-se adânc şi smerit, inima a început să-i bată.

Neguţătorul i-a spus câteva cuvinte de laudă şi firitisire cu un glas prea blând şi apoi a tăcut smerit şi cu fruntea plecată.

— Lasă-ne, Iamun, a zis Iosaf. Şi, după ce-au rămas singuri, s-a îndreptat înspre bătrân, întrebându-l: „Preacinstite bătrânule, spune-mi de unde eşti şi care-i numele tău?“

Bătrânul a răspuns:

„Măria-Ta, numele meu este Varlaam şi vin dintr-un loc prea depărtat pe care nu-l cunoşti şi care se cheamă pustia Sinaridului.

— Ai într-adevăr la tine o piatră aşa de rară şi de scumpă, după cum mi-a vorbit slujitorul meu?

— Da, Măria-Ta, am o piatră rară şi foarte scumpă.

— Şi cu ea se pot îndeplini minunile despre care ai pomenit?

— Fără îndoială, mărite fecior de împărat.

— Atunci, arată-mi-o!

— Da, Măria-Ta. Însă înainte de a ţi-o arăta, trebuie să mă pătrund bine de gândul tău, după cuvintele stăpânului pe care-l am şi care a zis: „Iată, a ieşit sămănătorul să-şi samene sămânţa. Şi când semăna, unele seminţe au căzut lângă cale şi păsările cerului le-au mâncat; iar altele au căzut pe piatră şi răsărind s-au uscat, pentru că n-au avut umezeală; altele au căzut în spini ş-au fost înăduşite, iar altele au căzut pe pământ bun şi au rodit însutit.“

— De voi afla deci, stăpâne, în inima ta pământul bun şi roditor, nu mă voi lenevi a semăna în ea dumnezeiască sămânţă şi a-ţi arăta taina cea mare. Iar de va fi în tine pământ pietros şi plin de spini, sau pământ de lângă drum, călcat de trecători, atunci mai bine este a nu sămăna. Şi piatra preţioasă să rămâie la mine şi necunoscută. Ci nădăjduiesc, prea înălţate, că voi afla întru tine pământ roditor, încât şi sămânţa cuvântului bun vei primi şi piatra cea preţioasă vei vedea. Căci pentru tine mult m-am ostenit şi lungă cale am străbătut, după porunca Domnului meu.

— Cinstite bătrâne, a răspuns Iosaf, sufletul meu demult e cuprins de negrăită dorinţă pentru cuvinte nouă şi bune, iar în inima mea arde focul năzuinţei de-a cunoaşte. Până acum n-am aflat om care să răspundă întrebărilor ce mă tulbură. De l-aş afla să-mi dea răspunsuri şi să mă povăţuiască, apoi cuvintele auzite de la dânsul nu le-aş da păsărilor, nici dobitoacelor, nici n-aş fi pietros şi plin de spini, ci le-aş primi în inima mea ca-ntr-un pământ bun. Dacă ştii ceea ce sufletul meu cere, atunci vorbeşte. Eu te voi asculta şi te voi înţelege. Glasul tău îmi sună plăcut la auz, ochii tăi îi simţesc în mine cu bunătate şi, de vreme ce-ai venit de pe depărtate tărâmuri ca să mă găseşti, înţeleg că rânduirea aceasta este a unei puteri mai mari decât a oamenilor.“

Atunci Varlaam, deschizând gura plină de darul Sfântului Duh, a început a-i spune despre Unul Dumnezeu şi despre toate câte le-a săvârşit dintru începutul lumii. Despre păcatul lui Adam, despre strămoşi şi despre prooroci. Apoi despre întruparea fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile lui cele de bună voie şi Înviere, despre toate tainele credinţei şi sfintele învăţături. Căci Varlaam pusnicul era preaînţelept şi iscusit în sfânta Scriptură. Şi ce spunea, întărea cu pilde şi asemănări frumoase. Şi dulce sfătuindu-l, i-a muiat ca ceara inima lui Iosaf.

Iar după ce i-a vorbit de bunătate şi de milă, de sărăcia acestei vieţi şi de lumina vieţii viitoare în veacuri nesfârşite, fiul împăratului s-a sculat din scaunul său, s-a apropiat şi l-a îmbrăţişat cu bucurie.

„O, prea cinstite între oameni, i-a zis, după cât văd aceasta este piatra cea fără de preţ pe care nu vrai s-o arăţi decât celor vrednici. Iată, cum au intrat în mine cuvintele tale, inima mi s-a luminat şi negura întru care zăceam s-a risipit. Mai învaţă-mă, căci ştiu că încă n-ai isprăvit.“

— Mărite stăpâne, i-a răspuns pusnicul, îţi voi mai vorbi, căci sunt fericit că inima nu m-a înşelat şi Dumnezeu mi-a binecuvântat fapta. Ţi-am spus despre viaţa îmbunătăţită, despre moartea cea bună şi cea rea, despre învierea cea de obşte în veşnicie, despre răsplata drepţilor şi muncile păcătoşilor. Aş vrea să-ţi mai adaug, stăpâne, despre deşertăciunea şi nestatornicia lumii aceştia. Zis-am râsului: eşti nebun, şi bucuriei: ce foloseşti? Căci toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt câte sunt sub soare. Şi ce folos are omul din toată truda sa pe pământ? Ce duce omul vieţii celei veşnice, dacă s-a îmbuibat de cele trupeşti, şi cele ale sufletului le-a lăsat uitate? Şi să ştii, o mărite, că suntem unii oameni care primind cu aprindere şi înfrângere învăţătura Mântuitorului, am hotărât a lepăda de la noi cele ale lumii şi ale trupului, spre a ne putea ridica cu sufletul cătră cel care a răscumpărat, jertfindu-se, păcatul lumii. Trăgându-ne din cetăţi şi dintre oameni, trăim întru lepădare de sine şi curăţie, pregătindu-ne pentru viaţa cea din veacurile fără de sfârşit. Dintru asemenea pusnici şi dispreţuitori ale celor lumeşti am venit eu cătră tine.

Şi aşa fel a urmat a vorbi înţeleptul Varlaam, iar Iosaf se lega de el cu o prietenie tot mai mare şi cuvintele cele bune le primea ca pe nişte mărgăritare în vistieria inimii sale. Aşa iubire a crescut în el pentru învăţător, încât dorea să nu se mai despartă de dânsul. Şi întreba despre viaţa pusnicească, de hrană şi îmbrăcăminte: „Ce fel este hrana ta şi a celor ca tine, învăţătorule? De unde aveţi haine şi cum vă îmbrăcaţi?“

Iar Varlaam a răspuns:

„Hrana o găsim în rodurile copacilor şi în verdeţurile ce cresc în pustie. Dacă cineva dintre credincioşi ne aduce puţină pâine, noi o primim ca pe un dar al lui Dumnezeu. Iar hainele noastre sunt sărace, din piei şi păr de oaie şi capră, şi vara şi iarna tot de un fel. Acum am pe mine un strai de împrumut, ca să pot pătrunde aici; dar haina singurătăţii mele n-am lepădat-o, căci n-o părăsesc niciodată.“

Şi Iosaf, mirându-se, a rugat pe Varlaam să-i arate veştmintele de schivnici. Atunci Varlaam, dezbrăcând haina împrumutată, a arătat tânărului trupu-i uscat şi înnegrit de arşiţa soarelui, numai piele şi oase, şi îmbrăcămintea aspră de păr.

La o asemenea vedere Iosaf s-a înspăimântat şi-a început a plânge. Şi înţelegând că înfrângerea cărnii duce înspre o cale înflorită, suspina şi ruga pe bătrân să-l ia şi pe el împreună cu sine la viaţa aceea pusnicească.

„O, fiule, i-a răspuns Varlaam, nu pofti aceasta acum, ca să nu vie asupra fraţilor noştri răutăţi şi asupriri din partea tatălui tău; ci primeşte botezul şi rămâi aici; iar eu mă voi duce singur. Şi, când va voi Domnul, vei veni tu la mine ca să vieţuim împreună şl-n veacul acesta şi-n acel ce va să vie.“

— Dacă astfel este voia Domnului Dumnezeu, aşa să fie, a răspuns Iosaf lăcrămând. Să-mi dai sfântul botez şi să primeşti de la mine mult aur să duci fraţilor tăi ce sunt în pustie ca să le fie de hrană şi îmbrăcăminte.

— Nu, fiule, cei săraci nu pot da nimica celor bogaţi. Tu fiind deci sărac, n-ai ce ne da nouă; pentru că cel mai sărac dintre noi este cu mult mai bogat decât tine şi decât toţi împăraţii. Iar când peste puţină vreme vei fi şi tu bogat ca noi, vei fi scump şi nedarnic. Iar aurul tău este ca un şarpe al păcatului pe care noi l-am călcat în picioare.

Astfel a fost învăţătura acelei zile. Şi de a doua zi Varlaam a început să pregătească pe fiul împăratului pentru Sfântul Botez.

Luând rând cu rând toate scripturile şi rânduielile Sfintei şi Dreptei Biserici a lui Hristos, l-a învăţat cu de-amănuntul despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, despre Sfânta Fecioară, despre petrecerea Domnului Iisus pe acest pământ, despre jertfa lui pentru neamul omenesc, despre judecata cea din veacurile viitoare şi despre toate. Şi după ce l-a întărit deplin întru adevăr, l-a curăţit botezându-l într-un havuz de apă limpede, dintr-un loc tainic al grădinii, unde pluteau lebede albe sub cununi de trandafiri acăţători. Întorcându-se în cămările lui Iosaf, bătrânul a săvârşit Dumnezeiasca Leturghie şi l-a împărtăşit cu prea curatele şi de viaţă făcătoarele Taine; şi s-au bucurat cu duhul amândoi, dând Domnului slavă.

Deci pusnicul învăţându-l pe Iosaf cum se cuvine a vieţui după botez, s-a dus cătră gazda sa. Atunci, mai marele peste păzitorii ostrovului, Zardan, a îndrăznit a cere intrare la fiul împărătesc, şi îngenunchind, a aşteptat învoire să vorbească. L-a întrebat cu blândeţă Iosaf:

„Spune-mi, Zardane, ce dorinţă ai?“

— Prealuminate stăpâne, a răspuns căpetenia slujitorilor, îndură-te a-mi îngădui să-ţi spun că de la o vreme mă simt cuprins de mare nelinişte şi frică, căci şi eu, şi oamenii de subt mâna mea am băgat de samă că intră prea des în ostrov un bătrân neguţător pe care nu-l cunosc.

— Să ştii, Zardane, a răspuns tânărul, că acel neguţător intră din porunca celui cu care vorbeşti.

— Da, Preaslăvite, însă fără ştirea mea şi călcându-se poruncile marelui împărat. Întâmplându-se aceasta, mă simt în mare nelinişte, căci sabia primejdiei stă deasupra grumazului meu.

— Să nu te înfricoşezi, Zardane, a zis prinţul, căci eşti lângă mine.

— O, slăvite stăpâne, ştiu că bunătatea ta este nemărginită; mânia împăratului însă este ca trăsnetul.

Iosaf a privit la el zâmbind, apoi cugetând puţin, i-a poruncit astfel:

— Mâine, când va veni acel neguţător bătrân, tu să stai în dosul perdelei de colo şi să-l asculţi ce vorbeşte. Şi vei fi încredinţat că n-ai a te teme de nimic.

A doua zi, Zardan s-a aşezat în dosul perdelei, după cum i se poruncise, şi-avea în el nădejdea că grija care-l chinuise era fără temeiu. Ascultând însă cuvintele lui Varlaam, s-a înfricoşat iarăşi de moarte şi după ce-a plecat pusnicul, ieşind din ascunzătoare şi îngenunchind, se tânguia cu lacrimi.

„Ai auzit, Zardane, l-a întrebat Iosaf, cuvintele şi învăţaturile mincinoase pe care le rostea înaintea mea acel neguţător bătrân?“

— Vai, milostive stăpâne, a strigat slujitorul, nu mă ispiti, căci am înţeles că trebuie să mă pregătesc de moarte. Văd că bătrânul acela este creştin şi învăţăturile lui au câştigat inima ta. Văd că prigoana pe care a rădicat-o împăratul împotriva credinţei aceştia n-a folosit nimica, de vreme ce unul din slujitorii ei a izbutit a pătrunde taina acestui ostrov. Eu mă plec şi mă închin unei voinţe mai presus de noi, dar neputând căuta spre viaţa aspră şi ostenitoare de care vorbea bătrânul acela, îmi simt inima tremurând de mânia împărătească ce m-aşteaptă. Ce voi răspunde eu stăpânului că am lăsat pe bătrânul acela să intre la tine?

I-a răspuns tânărul:

„Eu, pentru dragostea ta cea mare ce ai pentru mine şi pentru credinţa slujbei tale, am vrut să te răsplătesc, făcându-te s-asculţi învăţăturile bătrânului aceluia. Am socotit că vei cunoaşte astfel pe Dumnezeu cel adevărat şi vei urma alăturea de mine învăţătura cea buna. Dar văd că sufletul tău e piatră şi te întorci de către adevăr. Te las în întunericul tău, însă te rog să nu spui nimic tatălui meu până ce va veni vremea, căci nu vei face altceva decât să-i aduci cumplită supărare.“

Chiar a doua zi, Varlaam pusnicul, venind în ostrov, a vorbit lui Iosaf despre plecarea sa. Iar fiul împăratului s-a întristat şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Învăţătorule, ce mă voi face fără tine? a suspinat el.

Iar pusnicul, luându-i o mâna între palmele sale aspre, l-a mângâiat întărindu-l în credinţă şi proorocindu-i astfel:

„Nu trebuia să plângi, ci s-aştepţi rânduiala lui Dumnezeu. Să ştii că nu după multă vreme ne vom întâlni iarăşi şi ne vom uni pentru totdeauna.“

Iar Iosaf cugetând şi temându-se ca Zardan să nu descopere ceva împăratului, s-a înduplecat oftând.

„Părintele meu, a zis el, de vreme ce hotărăşti ca eu să rămân întru această deşertăciune, iar tu să te duci la locul odihnei tale duhovniceşti, nu îndrăznesc a te mai opri. Mergi sub paza lui Dumnezeu şi nu mă uita în rugăciunile tale, ca să putem a ajunge ceasul când vom fi totdeauna împreună. Iar spre aducere aminte de învăţăturile cele bune şi de viaţa ta spre care râvnesc, te rog, ai dragoste de-mi lasă mantia ta cea rupta şi aspră“.

Îndeplinindu-i rugămintea, Varlaam a lăsat lui Iosaf rasa pe care o purta pe dedesubt. Îngenunchind şi rugându-se, l-a încredinţat apoi lui Dumnezeu. S-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis:

„Fiule al părintelui ceresc, pace ţie şi mântuire veşnică“.

Şi după asta a ieşit din palat şi s-a dus drum lung spre depărtata pustie.

* * *

În urma, lui fericitul Iosaf a început a se sârgui spre rugăciune şi viaţă aspră. Lucru pe care îl priveau cu mare uimire slujitorii. Ci numai Iamun şi Zardan cunoşteau taina. Şi acesta din urma, înfricoşându-se şi neştiind ce hotărâre să ia, s-a prefăcut dintr-o dată bolnav în locuinţa sa. Primind împăratul veste despre boala slujitorului său, a trimes la dânsul pe doftorul cel mai iscusit ca să-l tămăduiască. Iar doftorul luând sama bine asupra suferinţei, s-a întors la împărat, zicând:

„Mărite stăpâne, eu n-am putut afla la omul acela nici o boală, decât numai o supărare cu care rănindu-şi sufletul acuma boleşte.“

— Ce poate să fie? s-a mirat Avenir. Nu cumva fiul meu s-a mâniat asupra lui Zardan? Asta trebuie să fie, căci spui că dintr-o mare mâhnire i se trage suferinţa.

— Se poate, Măria-Ta, a răspuns doftorul.

— Atunci cată să mă duc eu însumi să-l vad, căci puţine slugi cu credinţă ca acesta am.

Slujitorii din preajma împăratului au auzit aceste cuvinte şi îndată ele au ajuns şi la urechile lui Zardan. Deci pe loc s-a sculat din pat şi s-a grăbit a veni el singur la împăratul. Şi intrând la stăpânul său, a căzut în genunchi bătând adâncă metanie şi gemând:

„Slăvite stăpâne, am venit să-mi primesc pedeapsa, căci nu mai sunt vrednic de mila ta.“

— Ce este, Zardane? a întrebat împăratul. Ce am a-ţi ierta, căci te ştiu cu credinţă.

— Vai mie, slăvite stăpâne, nu-i vinovată inima mea, ci vinovaţi sunt ochii aceştia care n-au văzut destul de bine şi urechile care n-au auzit strecurându-se ca şarpele. Căci iată, cu toată paza noastră de zi şi de noapte, un străin înşelător a întrat în ostrov şi a vorbit măritului tău fiu despre credinţa creştinească! Împăratul a rămas aşa de uimit la aceste vorbe, încât a stat fără glas şi fără mişcare. Iar Zardan i-a povestit în grabă tot ce ştia despre Varlaam, apoi s-a plecat zdrobit la picioarele împăratului.

Răcnetul de mânie a lui Avenir a fost ca al pardosului. Palatul întreg s-a cutremurat şi Zardan şi-a socotit viaţa sfârşită. Dar apoi de la mânia cea cumplită împăratul a trecut la mare mâhnire, s-a lăsat în scaunul lui şi a poruncit slujitorilor care-l încunjurau să-i aducă numaidecât pe Arahie, cel mai mare şi mai de credinţă dintre boierii lui.

„Duceţi-vă şi mă lăsaţi“, a zis el, şi a rămas singur întru întristarea sa.

Iar Arahie, pătrunzând la dânsul şi aflând toate cele întâmplate, a cugetat o vreme, apoi a început a mângâia pe bătrânul stăpânitor.

„Fii fără supărare, o, împărate, i-a zis el, căci nu mi se pare greu a întoarce pe fiul tău de la credinţa creştinilor. Trebuie numai să prindem pe Varlaam. Iar de nu-l vom afla, apoi ştiu eu pe un alt bătrân, de credinţa noastră, cu numele Nahor, carele vieţuieşte în pustie şi se îndeletniceşte cu cetirea în stele. Îl cunosc prea bine, căci întru această ştiinţă a fost învăţătorul meu. Şi lucru de mirare este că samănă prea bine cu acel Varlaam, pe care de asemenea-l cunosc, căci l-am văzut odinioară. M-am gândit, stăpâne, să chem pe Nahor din pustie. Îi vom porunci să se prefacă că este Varlaam şi ne vom întreba cu dânsul din credinţă, faţă fiind şi fiul tău. Iar el va arăta învăţătura creştinească mincinoasă lăsându-se a fi biruit,— aşa că copilul tău împărătesc se va întoarce iarăşi la dumnezeii noştri“.

Împăratului părându-i-se bun sfatul lui Arahie, i s-a domolit supărarea.

„Sfatul tău, o, credinciosule sfetnic, spuse Avenir, îl găsesc prea bun. Deci ia sub mâna ta ostaşi cât de mulţi şi, răscolind împărăţia, caută întăiu pe Varlaam“.

Făcând întocmai după această poruncă, Arahie a luat oşteni mulţi, a încălecat şi a pornit cu ei întru căutarea pusnicului. Fără zăbavă şi fără trudă au cutreierat multe părţi ale împărăţiei străbătând toate căile, până ce au ajuns la pustia Sinaridului. Acolo au pătruns în locuri fără drumuri, în munţi şi prăpăstii, pe unde se rătăceau numai paşii fiarelor sălbatice. Pe urma fiarelor, răzbătuseră în singurătăţi şi oameni ai lui Dumnezeu, câţiva pusnici care locuiau acolo sub un munte, la marginea pădurilor. Arahie a ajuns până la ei şi i-a prins. Poruncind oştenilor să-i aducă pe toţi înaintea sa, a văzut între acei singuratici pe unul care părea între ei mai mare şi care ducea un sac de păr plin de oasele sfinţilor părinţi adormiţi. Purta această sarcină în toate ceasurile

zilelor lui, pentru ca totdeauna să-şi aducă aminte de moarte. L-a întrebat Arahie: „Unde este înşelătorul, carele a amăgit pe fiul împăratului?“ Iar cel ce purta sacul de păr a răspuns: „Nu-i la noi, căci puterea lui Hristos îl alungă dintre credincioşii cei drepţi; ci între voi îşi are petrecerea sa.“

— Îl ştii? a întrebat Arahie. Spune-mi cine este?

— Îl ştiu, a răspuns pusnicul, şi-ţi voi spune. Înşelătorul acela este diavolul; locuieşte între voi, iară voi faceţi cele plăcute lui. Arahie s-a stăpânit la aceste vorbe şi a cercetat şi mai departe cu întrebările: „Eu, bătrânule, vreau să aflu de Varlaam şi despre el întreb.“

— Dacă vrei să ştii de Varlaam, a grăit pusnicul, atunci trebuia să întrebi de cel care a întors de la înşelăciune pe fiul împăratului. Acela într-adevăr este fratele nostru şi împreună părtaş al vieţii noastre monahiceşti. Acuma însă de multe zile nu mai este cu noi şi nu l-am văzut.

— Arătaţi-mi atunci locuinţa lui, a cerut Arahie. Pusnicul a răspuns: „Cunoaştem chilia sa aici în pustie, însă nu-ţi vom spune unde-i şi nu ţi-o vom arăta“.

Umplându-se de mânie, sfetnicul împăratului a strigat oştenilor să tragă săbiile; şi întorcându-se spre pusnici, i-a îngrozit cu moartea.

Auzind ei de moarte, li s-au luminat feţele şi s-au bucurat. Iar Arahie cu cruntă mânie a poruncit bătăi şi pedepse cumplite, cerând cu glas mare să-i fie arătat Varlaam. Pusnicii au îndurat loviturile şi muncile în tăcere. Ostenind braţele oştenilor, sfetnicul împărătesc şi-a văzut mânia neputincioasă şi a hotărât să ducă la scaunul împărătesc pe cei prinşi. I-a dus pe jos, prin arşiţă şi pulbere, cu multă suferinţă pentru ei; şi stareţul mergea înaintea tovarăşilor săi ducând în spate povara de oase. Erau la număr şaptesprezece bătrâni şi pe toţi i-a înfăţişat Arahie împăratului. Şi la picioarele măririi lui i-a înşirat; şi li s-au pus aceleaşi întrebări şi li s-au făcut aceleaşi ameninţări. Ci ei au stătut tari, lăudând pe Hristos Dumnezeu. „O nefericiţilor, le-a zis la urmă Avenir încruntându-se, dacă vroiţi să vă păstraţi vieţile, arătaţi unde este tovarăşul vostru, lepădaţi credinţa cea mincinoasă şi veniţi între noi.“

— Nimic din acestea nu vom face, a cuvântat păstrătorul de moaşte. Rămânem cu Hristos. Tu fii cu ticăloşia şi minciuna ta. Drept aceea împăratul a dat porunci şi gelaţii au ieşit cu săbiile. Le-au tăiat mâinile şi picioarele. Apoi le-au smuls limbile şi le-au scos ochii. Şi astfel s-au sfârşit toţi şaptesprezece, fără murmur.

* * *

            În urma acestei jertfiri, Arahie a primit poruncă de la împărat să caute în graba cea mai mare pe Nahor vrăjitorul. Deci sfetnicul, pornind în taină calare, la vreme de noapte, a intrat în pustie şi-a ajuns într-o mare singurătate la adăpostul ştiut de el. A găsit pe cetitorul de stele şi i-a împărtăşit rugămintea sa şi porunca marelui împărat, povestindu-i în amănunt tot ce trebuia. Şi având cuvântul şi supunerea lui Nahor, s-a întors până la ziuă în cetate şi a trâmbiţat iar veste că merge să caute pe Varlaam înşelătorul, chemând ostaşii de care avea nevoie.

A pornit cu mare zvoană şi petrecere de lume, şi au umblat pe drumuri încâlcite, prin locuri ferite de oameni. Şi iată că într-o singurătate, dintr-o margine de dumbravă, lângă un pârău, s-a arătat un bătrân cuvios, cu înfăţişarea de sihastru. Când a văzut în depărtare oştenii, s-a tras îndărăt de lângă apă, prefăcându-se că se ascunde în pădure; dar oamenii zărindu-l, au înălţat mari strigăte şi au pornit în goană caii împotriva lui. Au încunjurat dumbrava, au bătut desişurile şi l-au prins. L-au adus şi l-au înfăţişat lui Arahie.

— Cine eşti tu? a întrebat sfetnicul împărătesc.

— Numele meu este Varlaam, a răspuns cel prins, şi locuiesc de câtăva vreme cu pace lângă acea pădurice.

Când au auzit aceste cuvinte, toţi oştenii s-au bucurat foarte. Şi mai mult decât ei părea vesel Arahie. Deci trimeţând un sol înainte, cu veste, l-au pornit pe cel prins cătră scaunul împărăţiei. Când au ajuns la cetate, îl aştepta popor mult, care se îmbulzea să vadă pe cel ce abătuse la creştinătate pe feciorul împăratului. Şi prin larmă şi strigăte felurite, prin îmbulzeală de mult norod, au străbătut Arahie şi oştenii ducând pe acel Varlaam în faţa împăratului. Vestea, ca şi cum ar fi fost dusă de vânt, repede a ajuns şi-n ostrovul Lebedelor, la palatul lui Iosaf. Iamun o primi şi-o duse stăpânului său. În cel dintăiu ceas o mare întristare a cuprins sufletul tânărului. Dar apoi, căzând în lungă rugăciune în chilia lui, şi venind de la Dumnezeu pace sufletului său, s-a arătat celor din juru-i cu obraz liniştit şi senin. În aceeaşi zi, a trecut către el, în ostrov, tatăl sau, venind să-l vadă ce face şi să afle cum a primit vestea prinderii lui Varlaam. S-a mirat nevăzându-l tulburat, după cum s-aştepta. „Fiul meu prea iubit, a grăit el, iată dumnezeii noştri au binevoit să deie în puterea mea pe acel înşelător care a tulburat liniştea zilelor tale şi a pus atâta întristare în sufletul meu. Ai aflat ca Varlaam a fost prins.“

— Da, părintele meu, am aflat.

— Ştiu, copile, că asta nu te bucură. Zadarnice mi-au fost ameninţările, după ce-ai căzut în rătăcire, zadarnice au fost suspinele şi rugăminţile mele. Ai pus împotriva părinţilor tăi o asprime pe care numai dragostea ce-o avem pentru tine o putea răbda. Mi se pare că astăzi mi-a venit gândul cel bun de la dumnezeii cărora s-au închinat strămoşii. Să vedem dacă rătăcirea ta va mai stărui. Căci trebuie să pun pe acest Varlaam faţă în faţa cu înţelepţii noştri într-o adunare mare, în care vor veni lângă dânsul şi alţi creştini, ca să se facă judecată de obşte. Să vorbească Varlaam şi creştinii lui, să vorbească şi înţelepţii noştri; şi făcându-se întrebări pentru credinţă şi răspunsuri, se va vedea de partea cui este adevărul.

Iosaf a tăcut o vreme, cugetând.

— Tată, zise el după aceea înălţând fruntea, de asta ai pus să caute pe Varlaam, învăţătorul meu?

— Da, fiule, n-am putut avea odihnă până nu l-au prins ostaşii mei.

— Cu toate acestea, mai înainte l-au căutat multă vreme fără să-l găsească. Iar acuma cum se face că l-au găsit aşa de curând?

— Aşa a fost voinţa dumnezeilor noştri, a răspuns cu oarecare tulburare împăratul. Iar tu să ştii că nu va pătimi nimica. Şi fără nici o stricare vor putea veni la sobor şi toţi ceilalţi creştini care vor auzi glasul vestitorilor mei. Dacă va birui învăţătura lui Varlaam, atunci va fi după dorinţa ta ş-a lui. Iar dacă Varlaam va fi biruit, apoi datori veţi fi a vă supune cu toţii, desăvârşit poruncii mele.

Iar fericitul Iosaf a răspuns: „Fie voia Domnului; să se facă, părintele meu, precum ai poruncit. Dumnezeu cel adevărat ne va scoate pe drum drept la un liman bun“.

Rămânând astfel înţelegerea, a ieşit de la împărăţie poruncă tuturor slujitorilor idoleşti şi creştinilor, prin care, propovăduitori şi soli în toate cetăţile şi satele să se adune la un loc cei ce sunt de credinţă creştinească. Netemându-se de nici o asuprire, să vie cu toţii în sobor la scaunul împărătesc pentru cercetarea credinţei celei adevărate; şi stând lângă învăţătorul lor Varlaam, să se întrebe cu popii şi cu vrăjitorii. De asemenea a chemat şi pe înţelepţii popi persieneşti, haldei şi indieni, care se aflau în toată stăpânirea sa, cum şi pe fermecători şi pe vrăjitori, ca să biruiască numaidecât pe creştini.

Deci s-a strâns în cetatea împăratului mulţime mare dintre cei cu necurate credinţe, înţelepţi în răutate şi iscusiţi întru nedreptate, — care se păreau a fi cuminţi, însă erau nebuni. Iar dintre creştinii cei prigoniţi şi risipiţi prin munţi şi pustietăţi s-au adunat foarte puţini: şi între dânşii unul singur părea mai ager în dumnezeiasca scriptură, iar numele lui era Varahie. Numai acesta a venit întru sprijinul mincinosului Varlaam.  Şi Varahie nu ştia că va sta lângă Nahor vrăjitorul.

În ziua hotărâtă, împăratul s-a arătat în sobor întru toată strălucirea, şezând pe scaun înalt. Şi a poruncit şi fiului său să steie alăturea de dânsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să şadă sus, ci s-a aşezat jos, la picioarele împăratului. Înaintea tronului stăteau toţi meşterii cei păgâneşti, adus fiind şi acela pe care îl numeau Varlaam. Şi ridicându-se împăratul, a zis ca s-audă toată mulţimea ce era adunată acolo: „O voi, dascăli şi învăţători ai credinţelor vechi, iată vă stă înainte mare nevoinţă. Din două una vi se pregăteşte: ori biruiţi pe Varlaam şi pe creştinii lui şi vă învredniciţi de cinste de la noi, ori veţi fi biruiţi şi veţi primi ruşine şi cumplită pedeapsă. Să ştiţi că de va fi el biruitor, pe toţi vă voi pierde şi trupurile voastre le voi da spre mâncare hiarelor şi păsărilor, iar copiii voştri în veşnică robie vor cădea. Asta va fi, de nu veţi birui pe creştini“.

Împăratul Avenir s-a aşezat în tronul său; şi s-a ridicat fiul său Iosaf, grăind astfel: „Judecata Măriei-Tale nu poate fi decât dreaptă, o, împărate! Ai vorbit învăţătorilor tăi; se cuvine să vorbesc şi eu dascălului meu“. Şi întorcându-se cătră Nahor, a zis: „O Varlaame, ştii prea bine în ce fel de slavă şi mulţămire m-ai aflat. Şi învăţăturile tale m-au înduplecat să mă depărtez de dumnezeii părinteşti şi de lege, spre a sluji unui Dumnezeu necunoscut, întărâtând pe părintele şi stăpânul meu. Deci iată, înaintea ta ai cumpănă mare. Căci din două una: ori birui războiul ce-ţi stă înainte şi vei arăta adevărul învăţăturii tale, preamărindu-te ca un propovăduitor al luminii,— şi atunci eu voi rămâne al tău slujind lui Hristos până la răsuflarea cea de pe urmă; ori vei fi biruit şi te vei face mijlocitor al ruşinii mele, şi-atunci izbândind eu însumi defăimarea întru care mă cufunzi voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău şi cu mâinile îţi voi rupe limba şi inima, zvârlindu-le câinilor, împreuna cu ce va mai rămânea din trupul tău, pentru ca prin tine să se înveţe toţi a nu mai înşela pe fii împăraţilor“.

Auzind Nahor cuvintele acestea, cumplit s-a spăimântat, văzându-se căzut în groapa pe care singur şi-o săpase. De va întărâta pe fiul împăratului, moartea îl aşteaptă la sfârşitul zilei şi nimic nu-l poate scăpa. Vedea aceasta în sunetul glasului şi-n privirea lui Iosaf; şi s-a cutremurat ca şi cum l-ar fi lovit voinţa lui Dumnezeu. Deci se hotărî într-aceeaşi clipă să apere credinţa creştinească. Apoi începându-se între popi şi-ntre creştini să se puie cuvinte de întrebare, Nahor şi-a deschis gura şi a început a vorbi cu neaşteptată putere. Precum de demult proorocul chemat de craiul Valac să blesteme pe israiliteni, el în loc să-i blesteme i-a binecuvântat, tot aşa şi Nahor, grăind ca de la duhul sfânt, a ţinut cuvânt de dimineaţă până-n sară pentru credinţa adevărată. Căci darul lui Dumnezeu ştie a lucra câteodată şi-ntru vasele cele necurate, pentru mărirea sa cea sfântă. Deci cu atâta înţelepciune mustra Nahor deşertăciunea şi minciuna păgânească, încât nimenea nu i se putea împotrivi. Cu mult mai pe larg şi prea frumos scrie despre această vorbire a lui Nahor cu popii idolilor sfântul Damaschin în istoria sa despre fericiţii Varlaam şi Iosaf. Aşa încât toţi meşterii, filozofii, popii şi vrăjitorii erau ruşinaţi şi mâhniţi şi gurile lor stăteau mute; ci fiul împăratului zâmbea bucurându-se cu duhul şi slăvind pe Dumnezeu că-l făcuse pe Nahor din prigonitor învăţător şi propovăduitor al adevărului.

Iar împăratul se sfătuia supărat cu sfetnicul său Arahie, minunându-se amândoi de neaşteptata schimbare a vrăjitorului; şi iuţindu-se cu mare mânie, Avenir strigă: „Ne-a făcut nevrednicul acesta atâta ruşine, încât ar trebui zdrobit împreună cu toţi creştinii ce se află cu el.“

— S-ar putea, o, împărate, să faci una ca asta? a întâmpinat Arahie.

— Ai dreptate; nu se poate să-mi calc cuvântul împărătesc. Căci am poruncit tuturora să vie fără temere la adunare, şi deci pentru apărarea credinţei lor pe nici unul nu-l pot asupri. Sfătuindu-se astfel cu Arahie, împăratul a hotărât să se risipească soborul şi să se adune a doua zi din nou la întrebare. Iar Iosaf, apropiindu-se de tatăl său, i-a vorbit întru acest chip: „Precum la început ai rânduit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, aşa şi la sfârşit pune înainte dreptatea. Din două fă una: ori învoieşte pe dascălul meu să petreacă în această noapte împreuna cu mine, spre a ne pregăti pentru întrebarea de mâine, luând şi Măria-Ta pe filozofi la tine; ori lasă-mi mie pe tovarăşii tăi şi ia la tine pe învăţătorul meu. Căci dacă vor rămânea în puterea ta amândouă părţile, apoi învăţătorul meu va petrece în supărare şi frică, iar ai tăi întru odihnă şi linişte. Şi mâne lupta nu va fi dreaptă, ceea ce mi se pare a fi călcare de făgăduinţă“. Împăratul cugetă în sine că fiul său are dreptate, şi primind la el pe jertfitorii săi, l-a lăsat pe Nahor, nădăjduind încă într-ascuns, că în cursul nopţii vrăjitorul îşi va împlini totuşi legământul şi făgăduinţa.

Deci fericitul Iosaf luând pe Nahor, l-a dus la ostrovul sau împreuna cu Varahie şi cu alţi creştini. Şi dădea laudă lui Dumnezeu, mântuitorul. Intrând în cămările sale din palat, fiul împăratului s-a întors cătră Nahor şi i-a vorbit zâmbind: „Socoteşti tu oare că nu ştiu cine eşti? Dumnezeu a binevoit să-mi descopere că nu eşti Varlaam şi tot el ţi-a arătat calea cea bună spre adevărata credinţă. Bine-ai făcut mustrând înşelăciunea idolească. Crede deci în Dumnezeul cel drept al cărui nume l-ai binevestit“.

La aceste cuvinte, Nahor a căzut în genunchi, umilindu-se. Pocăindu-se de toate răutăţile sale cele dinainte, dorea în adevăr să se apropie de Domnul Dumnezeu.

„O preaslăvite, a strigat el, în mine s-a făcut lumină deplină. Deschide-mi calea mântuirii şi dă-mi drumul să mă duc spre pusnicii ascunşi în pustie, ca să primesc de la ei sfântul botez“.

Urmând a-l învăţa cu bune cuvinte, Iosaf i-a dat drumul şi i-a hotărât însoţitorilor pe Varahie pusnicul; şi chiar în aceeaşi noapte Nahor a intrat în singurătate, căutându-şi mântuirea în sfântul botez şi petrecându-şi în pocăinţă zilele.

A doua zi, aflând Avenir-împăratul că Nahor nu mai este şi că s-a dus spre creştini, a prăpădit şi nădejdea cea din urmă. Şi socotindu-şi biruiţi pe înţelepţi şi popii săi, s-a întors cu mare mânie asupra lor şi i-a necinstit cu dosădiri cumplite. Pe unii i-a pus la chinuri şi bătăi, altora le-a înnegrit feţele cu funigine, izgonindu-i de la scaunul său; şi din acel ceas nu mai cinstea pe popi nici nu mai aducea jertfă idolilor. Fiind în mare nedumerire şi clătindu-se cu gândul pentru adevărul credinţei vechi, stătea în cumpănă ca-ntre două nopţi.

           Popii idolilor, văzându-se astfel batjocoriţi şi cu puterea pierdută şi temându-se de înălţarea creştinilor prin Iosaf, au făcut sfat mare şi-au adus între ei pe un vrăjitor vestit, cu numele Teuda, ce petrecea în pustie. I-au spus aceluia toate întâmplările şi toate năcazurile lor şi cu lacrimi l-au rugat să le ajute ca să se ridice din umilinţă, ei şi idolii lor.

Deci Teuda ascultându-le păsul, s-a sculat dintre ei şi a mers cu îndrăzneală la palatul împărătesc. Auzind de numele lui, Avenir l-a primit pe dată, căci îl cunoştea şi-l iubea pentru învăţătura sa. Cu mare uşurinţă, vorbindu-i frumos şi măiestrit, vrăjitorul l-a întors pe împărat înspre credinţa cea veche, scoţându-l din îndoială şi veselindu-i inima. Chiar în aceeaşi zi Avenir a poruncit să se facă praznic mare dumnezeilor păgâneşti, jertfind alături de Teuda. Şi întorcându-se spre palat, i-a vorbit vrăjitorului astfel: „O, învăţatule şi iubite Teuda, venirea ta la mine a fost cu bucurie; ci totuşi o mâhnire mare mă roade necontenit, căci fiul meu s-a înstrăinat de credinţa veche şi s-a făcut creştin, precum s-a proorocit la naşterea sa şi nu ştiu ce să fac ca să-l întorc de la acea credinţă care-l învaţă să urască toate cele plăcute şi bune ale lumii. În loc să se pregătească pentru slava împărătească, el cugetă să se coboare pe sine la sărăcia şi umilinţa blestemaţilor de pusnici. Ci n-ai putea tu, iubite Teuda, să mă sfătuieşti ce-ar trebui să fac ca să-l întorc la adevărul vieţii?“

— Mărite stăpâne, a răspuns vrăjitorul, află că şi eu cuget la durerea asta a ta. Şi cred că este un mijloc bun pe care îl putem încerca cu folos. Socot stăpâne, că ar trebui să scoatem din slujba fiului tău pe toţi slujitorii, şi-n locul lor să rânduim femei şi fecioare tinere şi frumoase. Atunci odată cu ele va veni asupra lui şi duhul vieţii. Şi dacă va fi biruit de simţirea-i omenească, toate vor fi după voia ta şi-ţi vei câştiga îndărăt copilul.

Pe loc împăratul primind sfatul cu bucurie, a dat poruncă să se facă schimbarea aceasta; şi ieşind slujitorii bărbaţi din ostrov, au intrat în locul lor femei şi fecioare, scump împodobite cu mătăsuri şi juvaieruri, şi mai ales cu frumuseţe fără samăn. Iar între ele se afla o fecioară cu numele Mogra, care în limba indienească se cheamă Iasomie. Acea fecioară era fata unui împărat, robită şi scoasă din ţara sa şi apoi dată lui Avenir ca un dar de mare preţ. Sfătuită de Teuda şi de tatăl lui Iosaf, copila aceasta a intrat în cămările tânărului cu gânduri viclene, având în ea pe diavolul.

A apărut lui Iosaf aşa de frumoasă şi atât de plină de înţelepciune, încât n-o putea privi şi asculta fără tulburare. Ceasurile de sară mai ales, când începeau a juca în întunecime licuricii zburători şi cântau dulce fântânile, i se părură deodată pline de un farmec pe care nu-l cunoştea. Fecioare mlădioase veneau în foişorul unde sta şi începeau danţuri aşa de line şi uşoare încât parcă erau purtate de valurile lor în aburirile vântului. Alte slujitoare duceau în preajma lui aromate cu prea plăcut miros şi, îngenunchind, îi înfăţişau tablale cu băuturi răcoritoare. Iar Mogra îi vorbea despre vremea copilăriei ei petrecută într-o împărăţie depărtată.

Ascultând-o, Iosaf o vedea tânără şi frumoasă şi-i era jale pentru dânsa, că, fiind fată de împărat, era robită şi lipsită de patria sa. Apoi cugeta cum ar putea-o întoarce de la închinarea idolească, făcând-o creştină. Astfel gândea feciorul împăratului, iar simţirile îi păreau netulburate. „Cunoaşte, o, fecioară, pe Dumnezeul care petrece în veci, i-a zis el într-un rând după alte vorbe; cunoaşte-l, ca să nu pieri în înşelăciune. Numai înţelegându-l, vei fi fericită, făcându-te mireasa mirelui celui fără de moarte“. Mogra îl asculta simţind în ea iubire pentru Iosaf. „Sunt prea bucuroasă, stăpâne, a răspuns ea, că te îngrijeşti de mântuirea sufletului meu. Cred că idolii sunt înşelători, pentru că tot ce-mi spui tu îmi place şi mi-i drag să te ascult.“

— Atunci învaţă legea cea nouă şi adevărată, i-a zis Iosaf, şi fă-te creştină.

— Mă lepăd de idoli şi fac tot ce voieşti, a zis fecioara, dar mai înainte îndeplineşte-mi şi tu o dorinţă a mea.

— Care este aceea?

— O, stăpâne, şopti Mogra, dorinţa mea citeşte-o în ochii mei, ascult-o în şoapta izvoarelor şi-a sării, simţeşte-o în mireasma florilor. Tinereţele noastre sunt făcute să se-nţeleagă şi ceea ce doresc eu nu poate să nu fie plăcut lui Dumnezeu. Iosaf a privit cu mirare la Mogra şi deodată a simţit în el demonul desfrânării. Ci stăpânindu-se, cu durere i-a răspuns fetei liniştit: „Cum ai îndrăznit tu, Mogra, să-mi faci mie o mărturisire ca asta? Tu ştii că eu mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu cel drept, jertfindu-i tinereţea mea. Vreau sa trăiesc în lume curat.“

— Stăpâne, a răspuns fecioara, tu care eşti aşa de plin de înţelepciune nu se poate să nu ştii că dragostea omenească şi însoţirea nu sunt oprite în cărţile creştineşti. Căci şi eu am cetit multe cărţi şi de multe ori am vorbit cu creştinii. Şi oare nu este scris în acele cărţi că cinstită este nunta între toate? Şi n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult şi proorocii şi drepţii, precum învaţă scripturile voastre? Au doară Petru n-a avut femeie, cum arată cărţile? Şi n-a fost acest Petru verhovnic al apostolilor? Cine te-a învăţat, stăpâne, a numi nunta necurată? Cuvintele tale rănesc adânc dragostea mea.

Fericitul Iosaf a răspuns cu tulburare: „Aşa sunt toate în sfânta scriptură, precum spui. Slobod este fiecare să se căsătoreasca dacă voieşte, afară însă de cei care au făgăduit să-şi păzească fecoria pentru Hristos. Iar eu, de când am primit sfântul botez, m-am jurat să mă duc fără prihană înaintea lui. Deci cum aş putea îndrăzni să calc jurământul pe care l-am făcut lui Dumnezeu?“

Mogra s-a plecat la picioarele sale, suspinând şi mărturisindu-şi dragostea: „Au cum poţi tu, stăpâne, să dispreţuieşti tinereţele noastre şi frumuseţea acestei vieţi? Eu, pentru iubirea mea, sunt gata să-ţi jertfesc totul. Însă fii al meu o clipă ca să putem răscumpăra o veşnicie de aşteptări şi înfrânări. Ci Dumnezeu nu poate să nu ierte, căci bunătatea lui este nesfârşită. Şi scrie în cărţile tale că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. Aşa încât în clipa aceasta de fericire Dumnezeu cel bun ne va ierta şi pocăinţa noastră îi va fi cu atât mai plăcută. Cu chipu-acesta vei putea să mă mântui şi să mă faci creştină“.

Acestea zicându-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu felurite feluri de gânduri, şi-i slăbeau voia şi înţelegerea. Iar demonul se bucura în preajma lor, în umbră. Şi-n dumbrăvile ostrovului cântau cu glasuri tinere celelalte fecioare. Iar Mogra era atât de frumoasă şi de supusă şi se ruga cu atâta dragoste, încât fiul împăratului simţindu-se cuprins ca de-o flacără, se socotea pierdut. Lovindu-se în piept şi oftând din adâncul inimii cătră Dumnezeu, degrabă s-a retras în chilioara lui şi acolo, în rugăciune, vărsând izvor de lacrimi, striga spre cel care singur îl putea mântui de vifor: „Spre tine, Doamne, nădăjduiesc, ca să nu râdă de mine vrăjmaşul cel negru“.

Rugându-se astfel şi făcând multe plecări de genunchi, a stat până la târzie vreme sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi adormind puţin, deodată s-a văzut răpit de câţiva bărbaţi străini, care trecându-l prin nişte locuri minunate, l-au dus la o câmpie întinsă, înfrumuseţată cu flori roşii şi cu bună mireasmă. Privind în juru-i, a văzut livezi frumoase cu roade străine; iar frunzele pomilor fremătau vesel la un vânt subţire şi lin. Sub arcurile livezii erau scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi mărgăritare de mult preţ, şi raze mari ieşeau dintr-însele. Se vedeau şi paturi de aur aşternute cu covoare în felurite culori. Iar prin preajmă curgea o apă limpede, veselind vederea şi dulce murmurând. Deci prin acel loc minunat purtându-l bărbaţii înfricoşaţi, l-au dus până-ntr-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, având zidurile de aur şi din pietre de preţ pe care nu le-a văzut nimeni nici odinioară; iar stâlpii şi porţile erau din câte-un singur rubin. Din înălţime strălucea o lumină mare cu raze umplând uliţele cetăţii; şi ostaşi înaripaţi cu chipuri tinere se plimbau glăsuind cântări prea dulci pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. Părea a zice un glas: „Iată odihna drepţilor, iată veselia celor ce-au plăcut Domnului în viaţa lor“. Iar bărbaţii înfricoşaţi scoţându-l din cetatea aceea şi vrând să-l ducă înapoi, el s-a rugat cu durere: „Nu mă lipsiţi, vă rog, de această negrăită bucurie, ci îngăduiţi-mă să petrec într-un colţ al acestei cetăţi“. Iar ei au zis: „Nu se poate acuma; vei intra însă aici mai târziu prin multe osteneli şi sudori; pentru că cei ce sufără moştenesc împărăţia cerului“.

Acestea zicând, l-au trecut prin câmpia cu livezile şi l-au dus pe-un tărâm întunecat, în negură şi într-o jalnică larmă de tânguiri. Acolo, sub un munte, ardea un cuptor, şi duhurile răzbunării stăteau împrejurul flăcărilor. Iar dincolo de foc se vedeau felurite jivine necurate, şerpi şi viermi fâşâind şi acoperind trupuri putrede. Şi în flăcări izbucneau din când în când ţipete de chin şi se zbuciumau umbre. I s-a părut că-i sună un glas în ureche: „Iată locul păcătoşilor şi munca celor care s-au întinat cu faptele ruşinii“.

Bărbaţii înfricoşaţi l-au scos şi de-acolo şi deodată Iosaf s-a trezit singur pe lespedea goală. Era înspăimântat de moarte şi lacrimile din ochi îi curgeau pârău. Şi toată frumuseţea Mogrei, ca şi a celorlalte femei şi fecioare, i s-a părut mai înjosită decât tina şi gunoiul şi deşertăciune într-ale lumii deşertăciuni. Sta zdrobit în locul său, şi sufletul îi era cu totul cuprins de minunata şi slăvita vedenie a visului şi adânc tulburat de negura şi spaima de pe tărâmul chinurilor.

Cum a răsărit soarele, a ajuns la Avenir-împăratul veste cum că fiul său prea iubit e bolnav. Şi împăratul grăbind, chiar atunci a venit la ostrov şi a intrat în chilia lui Iosaf având ochii în lacrimi. L-a găsit trudit şi alb la chip în aşternutul său. Şi aşezându-se la căpătăiul lui şi luându-i cu blândeţă mâna dreaptă întru ale sale, a întrebat: „Ce s-a întâmplat, fiul meu preaiubit?“ Iar tânărul întorcând spre părintele său ochii, plini încă de vedenia nopţii, i-a spus toate. Şi a adăugit: „O, bunul meu părinte, pentru ce ai gătit curse picioarelor mele, vrând să-mi vânez sufletul şi să-l arunc pierzaniei? Căci de n-ar fi vegheat asupra-mi Dumnezeu al îndurării, aş fi căzut în prăpastia cea veşnică. Am adormit tulburat şi ochii mei au văzut minune. Iar acuma, tată, de vreme ce ţi-ai astupat urechile pentru toate cele bune pe care eu le-am auzit şi le-am primit, de vreme ce nu vrei a cunoaşte adevărul, lasă-mă măcar pe mine să umblu pe calea cea dreaptă...“

Împăratul asculta pe fiul său cu mare întristare.

„Calea aceasta o iubesc, a vorbit iar Iosaf. Părăsind aici totul, doresc să ajung în locul unde petrece Varlaam, împreuna cu dânsul să-mi săvârşesc cealaltă parte a vieţii mele. Ci, dacă porunca ta mă va opri aici cu sila, atunci mult nu va trece şi-mi vei privi trupul mort, căci sufletu-mi va grăbi să plece unde doresc“.

Avenir a stat o vreme pe gânduri, împovărat de mâhnire. Apoi a zis:

„Lasă-mă, fiul meu, să mai cuget şi fii liniştit aşteptând hotărârea mea“.

Sărutându-l, a ieşit şi s-a dus în cetate. Şi chemând la palat pe Teuda, l-a mustrat amar pentru toată zădărnicia sfaturilor lui. Şi se mira împăratul zicând: „Oare atât de neputincioşi sunteţi voi, ticăloşilor, încât nici pe un tânăr ca acesta nu-l puteţi birui?“

Teuda şi cu soţii săi, popii, au plecat capetele, neîndrăznind dintru-ntăiu a mărturisi că nimica nu poate birui puterea învăţăturii lui Hristos. Iar împăratul luându-l pe filosof cu el, l-a dus în ostrovul Lebedelor, în chilia fiului său, şi a stat faţă ascultând vorbele şi sfaturile pe care el le socotea înţelepte; însă toate cele ce spunea Teuda lui Iosaf erau asemenea vântului ce bate în piatră. Şi dintr-o data ridicându-se din patul său, tânărul a început a vorbi despre credinţă şi despre Hristos. Şi aşa a vorbit el pentru curăţia sufletului şi pentru lepădarea de sine, pentru ticăloşia oamenilor şi izbăvirea în singurătate, încât glasul lui Teuda a rămas mut şi sufletul său a fost pătruns de mare cutremur. „O, împărate, a strigat el abia venindu-şi în simţire, cu adevărat Duhul Sfânt vieţuieşte în fiul tău şi eu mă simt biruit de credinţa lui! Spune-mi tu, cel ce eşti sfinţit cu trupul şi cu sufletul — a urmat el întorcându-se spre tânăr —spune-mi dacă mă pot învrednici şi eu a păşi în umbra lui Hristos, lepădându-mă de toate răutăţile?“

Iar Iosaf, ridicându-se din patul său, a întins spre el braţele vorbindu-i cu bunătate despre căinţa păcătoşilor şi mila cea nemărginită a lui Dumnezeu.

Şi împaratul a văzut cu uimire pe Teuda îngenunchind, pocăindu-se fierbinte şi plângând sub îmbrăţişarea lui Iosaf. Apoi, chiar în acel ceas, învăţatul împărătesc ieşind, a alergat la peştera sa arzându-şi toate cărţile sale vrăjitoreşti, s-a dus pe urmele lui Nahor, învrednicindu-se de sfântul botez şi începând o viaţa curată, de lumină şi adevăr.

 * * *

         Ci împăratul Avenir stătea încă în mare cumpănă şi încerca fel şi chip să întârzie hotărârile lui Dumnezeu. L-a sfătuit Arahie să împartă împărăţia în două şi să deie o parte fiului său. „Căci, zice el, dacă-l vei supune pe fiul tău chinurilor, apoi nu vei fi decât vrăjmaş firii. Pe fiul tău nu-l poţi jertfi, fiindcă vei rămâne singur cu întristarea cea de moarte. Dar socot să împarţi cu dânsul împărăţia poruncindu-i să stăpânească partea cea dată lui. Şi dacă va fi cuprins de grijile stăpânirii, apoi puţin câte puţin va începe a se obişnui cu lumea aceasta întru care vieţuim şi-şi va uita visurile nebune. Şi lăsându-l să rămâie în credinţa sa, vei avea cel puţin fiu lângă tine“.

Iar împăratul, primind sfatul lui Arahie, şi-a împărţit în două împărăţia şi a făcut pe Iosaf împărat peste o parte. Dar tânărul nu cugeta la stăpânire împărătească şi la măriri ale lumii; ci dorul îl mâna spre pustie şi singurătate. Totuşi văzând că împotrivirea părintească se înduplecă încet-încet, a hotărât să aştepte până la împlinirea biruinţii desăvârşite. Şi a primit a fi împărat, sârguindu-se să împrăştie între supuşii săi, pe lângă bunătate şi milă, mai ales lumina credinţei celei adevărate. Aşa, în timpul cât a stăpânit el, în ţinutul său s-au risipit capiştile idolilor şi-n locul lor s-au înălţat biserici ale lui Hristos şi auzind aceasta, episcopii, preoţii şi călugării care se ascundeau, au ieşit de prin munţi şi de prin pustietăţi, alergând cătră sfântul împărat Iosaf. Iar el îi primea pe toţi cu bucurie şi împreună cu dânşii cugeta la mântuirea sufletelor omeneşti. Deci în vreme puţină, toată stăpânirea sa a luminat-o cu lumina credinţei. Iar pentru întoarcerea tatălui său, neîncetat se ruga cu lacrimi, Iosaf. Şi de multe ori se ducea la el şi-i vorbea cu dragoste fiiască, pătrunzând cu încetul în negura din sufletul împăratului. Şi aşa a vrut Dumnezeu ca şi Avenir să se întoarcă de la deşertăciunea idolilor, înspre soarele adevărului.

Hotărându-se în cele din urmă, marele împărat a adunat pe toţi sfetnicii şi le-a descoperit gândul că voieşte să primească credinţa fiului său; şi toţi i-au lăudat hotărârea, căci pe toţi îi cercetase răsăritul cel de sus, prin Iosaf. Şi sculându-se împăratul, a scris epistolie cătră fiul său chemându-l să vie, ca să înveţe pe cei ce vor să iasă din întuneric. Şi plecând olăcarii la scaunul lui Iosaf, i-au dus în grabă vestea cea buna, bucurându-i nespus inima.

Deci a venit Iosaf la tatăl său şi s-au îmbrăţişat şi au plâns pentru hotărârea împăratului. Şi fiul a stat multe zile cu tatăl său învăţându-l aşa cum odinioară îl învăţase şi pe el cuviosul Varlaam. Arătându-i toate tainele adevăratei credinţe, l-a adus la sfântul botez, fiindu-i el singur naş. Lucru cu adevărat nou şi minunat, căci astfel a fost tată sufletesc al tatălui său trupesc. Şi nu numai împăratul Avenir, ci toata curtea lui, şi toţi dregătorii şi ostaşii şi robii au primit botezul şi în scurtă vreme s-a luminat toată împărăţia.

S-a făcut atunci mare bucurie pe pământ şi în cer, ca într-o primăvară a sufletelor. Iar Avenir-împăratul, după botez, a lăsat fiului toată stăpânirea împărăţiei, şi el trăia la o parte în tăcere, presărându-şi capul totdeauna cu pulbere şi tânguindu-se pentru păcatele trecute. Şi a petrecut astfel întru smerenie şi pocăinţă patru ani, apoi nădăjduind de la Dumnezeu iertare, s-a mutat cu pace din această lume.

Ci după moartea tatălui său, Iosaf-împăratul a stat în scaun până ce s-au făcut pomenirile de patruzeci de zile. Apoi chemând în jurul său toţi boierii şi sfetnicii, căpiteniile de oşti şi de cetăţi, le-a descoperit taina inimii sale, cum că voieşte să lese împărăţia aceasta pământească împreună cu cele lumeşti, şi să meargă în pustie. Atunci ei s-au umplut de jale şi nu era între dânşii nici unul fără de lacrimi, ci toţi se tânguiau cu amar, fiindcă toţi îl iubeau foarte pentru blândeţea lui cea sfântă. „Nu vă întristaţi, o prieteni, le-a zis el atunci privindu-i blând, căci aceasta este hotărârea lui Dumnezeu pe care am avut-o asupra mea încă din întăia clipă, când am venit în această lume deşartă şi degrabă trecătoare. Ci eu voi pleca, şi voi cu nimic nu mă puteţi opri; iar împărat în locul meu vă las pe Varahie, credinciosul nostru cel de demult, care-a luptat alăturea de mine pentru credinţă“.

Iar Varahie, ieşind dintre sfetnici, a căzut în genunchi şi se lepăda de cinstea împărăţiei, zicând: „Iubeşte, o, împărate, pe aproapele tău ca pe tine însuşi. Dacă este bine a împărăţi, apoi împărăţeşte singur, căci eşti cel mai bun; iar dacă este rău, de ce pui asupra mea o greutate, de care singur fugi? Ci eu cunosc şi iubesc viaţa de pustie, întru care din nou m-aş întoarce. Pentru ce te duci tu, o, împărate, şi pe mine mă laşi?“

Şi-atât se rugau toţi de pretutindeni, îngenunchind şi plângând, încât Iosaf a tăcut, s-a tras în cămara sa şi a stat singur, cugetând.

Iar când a venit noaptea, a scris scrisoare cătră tot norodul şi toţi stăpânitorii, încredinţându-i pe toţi lui Dumnezeu şi poruncindu-le supuşilor săi să nu-şi aleagă alt împărat decât numai pe Varahie. Apoi lăsând acea scrisoare pe masă, a ieşit într-ascuns din palat şi din cetate. Cu inima plină de bucurie a privit cerul nemărginit, plin de stele, apoi s-a îndreptat spre pustia cea liberă. Şi i se părea că abia acuma începe a trăi, neîncătuşat de nimic, singur numai cu sufletul său, cu Dumnezeu şi cu singurătăţile.

A doua zi s-a aflat îndată scrisoarea şi s-a stârnit mare tulburare şi plângere în norod, pornind toţi cu mare grăbire întru căutarea stăpânului lor. O samă dintre cei ce-l urmăreau i-au găsit urmele şi l-au aflat lângă rovina unui pârău uscat, cu mâinile ridicate spre cer făcând rugăciune. Încunjurându-l cu grabă, au căzut toţi înaintea lui cu plângeri şi cu suspinuri. „Nu ne lăsa, o, împărate, căci fără tine lumea ni se pare mai strâmtă şi viaţa mai puţin bună; vină iar între noi ca să fim fericiţi împreună“.

Şi ducându-l înapoi spre scaunul împărăţiei, s-au adunat şi celelalte noroade care-l căutau. Şi se veseleau toţi văzându-l.

Iar el privea mulţimea aceasta cu mâhnire. Şi-a zis: „În deşert vă împotriviţi hotărârii lui Dumnezeu. Nici voi, nici eu nu putem face altfel. Iată cuvântul meu cu jurământ, că nici o zi nu voi mai petrece cu voi şi nici o noapte nu voi mai dormi în palatul împărătesc. Cu mâna mea voi pune lui Varahie, pe cap, cununa stăpânirii şi vă va fi împărat bun şi drept. Iar voi rămâneţi cu pace şi lăsaţi-mă să mă duc pe căile mele“.

Atunci a stătut înfricoşat norodul şi n-a mai cutezat nimeni să înalţe cuvânt. Şi fericitul Iosaf, făcând precum spusese, a pus pe fruntea lui Varahie cununa împărăţiei. Şi întorcându-se iarăşi spre pustie, a pornit pe jos prin pulberea drumului, având haină săracă şi toiag alb de lemn. Şi nu s-a mai uitat îndărăt. Iar norodul a mers îndelungă vreme în urma lui, ca valurile, suspinând şi plângând. Şi astfel l-au petrecut departe, până s-a plecat ziua şi noaptea şi a ascuns de ochii lor pe iubitul lor stăpânitor. Şi-au rămas sub mâna lui Varahie, iar Iosaf s-a dus singur înainte.

În noaptea aceea dintăi, Iosaf a intrat în casa unui om sărman şi i-a dat hainele lui ce le purta pe deasupra. Şi rămânând în rasa cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam odinioară, a ieşit şi s-a dus mai departe, neavând cu sine nici pâine, nici apă.

Mergând multă vreme şi intrând în singurătăţi şi în adâncul pustiei, s-a bucurat cu duhul, şi îngenunchind şi-a înălţat privirea spre Hristos, zicând: „Să nu mai vadă de-acuma ochii mei bunătăţile lumii aceştia şi să nu se mai îndulcească inima mea cu nimic alta decât cu nădejdea care mă poartă. Îndreaptă, Doamne, paşii mei spre plăcutul tău Varlaam, ca să-mi fie iarăşi învăţător în viaţa cea nouă“.

Şi aşa fericitul Iosaf a umblat singur prin pustie doi ani căutându-l pe Varlaam. Hrana lui erau verdeţurile şi rădăcinile acelor locuri. Şi uneori răbda îndelung de foame, când trecea prin ţinuturi de piatră şi uscăciune. Iar pe lângă foame şi sete, a suferit în singurătate şi din pricina demonului lumii, care aducea în el plăcute amintiri ale trecutului şi-ale altei vieţi. Ci Iosaf toate le-a biruit, trăgându-se şi rămânând tot mai adânc în schivnicie.

Trecând al doilea an, a aflat o peşteră în pustiul Sinaridului, unde vieţuia un călugăr în linişte. Acela ieşindu-i întru întâmpinare, i-a spus cuvântul cel mântuitor, înştiinţându-l unde petrece Varlaam. Şi fără a mai face popas, chiar în clipa aceea, Iosaf a pornit cu grăbire pe cărarea arătată până ce-a ajuns la peştera lui Varlaam. Şi acolo, sub munte şi sub pomi, oprindu-se şi stând înaintea uşii, a bătut cu toiagul, zicând cu tulburare: „Binecuvântează, părinte, binecuvântează!“ Iar Varlaam auzind glasul, a tresărit înlăuntru şi ieşind din chilia de piatră a stat înaintea uşii, cercetând pe străin. După chip nu-l mai putea cunoaşte, pentru că arşiţa soarelui îl înnegrise, părul îi crescuse, era slab şi ochii se cufundară adânc. Însă l-a cunoscut cu duhul; şi întorcându-se cu faţa cătră răsărit, a mulţămit lui Dumnezeu pentru bucuria ce-i venea. Şi amândoi au stat rugându-se, neclintiţi. Iar apoi, după rugăciune, s-au îmbrăţişat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfântă şi de bucurie au plâns.

Intrând ei în chilie, Varlaam a zis: „Bine-ai venit, fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului. Domnul va binevoi să-ţi deie cele veşnice în locul celor vremelnice. Te rog, o, preaiubite fiu, spune-mi cum ai ajuns aici? Şi ce ţi s-a întâmplat după plecarea mea? Oare tatăl tău, împăratul, a cunoscut pe Dumnezeu, sau petrece încă sărac şi nefericit?“ Iar dulcele Iosaf i-a spus toate pe rând câte i s-au întâmplat după plecarea învăţătorului său, şi câte a făcut Domnul ajutându-l întru împlinirea voinţei lui. Bătrânul asculta cu bucurie acele minuni şi mulţămea lui Dumnezeu. „Slavă ţie, Hristoase, care ai binevoit ca sămânţa cuvântului tău, cea sămănată de mine, să cadă în pământ bun şi să rodească însutit“.

Cum vorbeau ei astfel cu blândeţă s-apropia sara. Şi săvârşind rugăciunea, bătrânul şi-a adus aminte de hrană, şi a poftit la masa lui pe Iosaf. Ci hrană trupească avea puţină; şi a dat oaspetelui numai verdeţuri crude şi câteva smochine. Iar apă au ieşit amândoi de-au băut din izvorul cel limpede care curgea din munte, sub pomi, în preajma peşterii sfinţite. Întărindu-şi astfel trupul, au mulţămit lui Dumnezeu care deschide mâna sa şi satură toată fiinţa. Apoi săvârşind rugăciunea nopţii, iar au început a vorbi despre cele sufleteşti, priveghind până la vremea cântării de dimineaţă.

 * * *

         Din acea noapte, Iosaf a petrecut cu învăţătorul său mulţi ani având minunată viaţă, aproape de Dumnezeu. Apoi Varlaam apropiindu-se de cuviosul său sfârşit, a chemat pe Iosaf, fiul său întru suflet, şi i-a vorbit astfel cuprinzându-i mâinile: „Eu, fiule, de mult doream să te vad înainte de sfârşitul meu. Şi când mă rugam pentru tine, Domnul nostru Iisus mi s-a arătat, făgăduindu-mi că te va aduce la mine. Şi iată, Dumnezeu mi-a împlinit dorinţa: ai venit şi te văd lepădat de lume şi unit cu Hristos. Iar acuma, sosind vremea plecării mele, tu, fiule, acopere trupul meu cu pământ şi dă ţărânii ce este al ţărânii. Şi tu rămâi în acest loc, petrecând viaţă curată şi aducându-ţi aminte de mine”. Şi Iosaf, auzind aceste cuvinte, plângea pentru despărţirea lor şi abia putea să-l mângâie bătrânul. Apoi i-a trimes la alţi fraţi care vieţuiau în acea pustie, ca s-aducă cele de trebuinţă pentru săvârşirea sfintei leturghii. Alergând Iosaf, a împlinit porunca cu sârguinţă şi s-a întors în grabă, temându-se să nu se sfârşească în lipsa-i părintele său şi să rămâie fără binecuvântarea cea mai de pe urmă. Deci aducând ei cele de trebuinţă pentru sfânta jertfă, Varlaam a săvârşit slujba dumnezeiască şi s-au împărtăşit amândoi cu sfintele taine. După aceea bătrânul a stat o vreme la sfat cu ucenicul său vorbind despre suflet. Apoi s-a rugat iar cu umilinţă. Şi după rugăciune, îmbrăţişând pe Iosaf, i-a dat sărutarea şi binecuvântarea cea mai de pe urmă. Culcându-se cu semnul sfintei cruci, s-a luminat la faţă, având mare bucurie, ca şi cum i-ar fi sosit prieteni. Astfel s-a dus Varlaam cătră Domnul, vieţuind în pustie şaptezeci de ani, iar toţi anii de la naşterea lui fiind aproape o sută.

Iosaf udând cu lacrimi trupul bătrânului, toată ziua şi toată noaptea a cântat psalmi lângă el. Iar a doua zi, săpând groapa subt smochini, aproape de peşteră, a îngropat cinstitul trup al învăţătorului său. Şezând apoi lângă mormânt, plângea mereu până ce i-au slăbit puterile; şi lipindu-şi trupul de pământ a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbaţi înfricoşaţi, care i se arătaseră odinioară când era închis în palat cu fecioarele, şi vorbise cu Mogra, şi-l ispiteau demonii. Venind ei cătră dânsul, l-au luat şi l-au dus pe câmpia cea întinsă şi-n cetatea strălucită în care mai fusese. Intrând pe poarta cu stâlpi de rubin, l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducând două cununi strălucite. Şi i-a întrebat Iosaf: „Ale cui sunt aceste cununi nespus de frumoase?“

Iar îngerii i-au răspuns zicând: „Amândouă sunt ale tale, Iosaf, pentru că multe suflete ai mântuit, şi pentru că lăsând împărăţia pământească ai venit la Dumnezeu ca schivnic. Ci una dintre aceste cununi se cuvine să o dai tatălui tău care a cunoscut pe Dumnezeu, prin tine.“

Iar Iosaf a zis: „Cum este cu putinţă ca numai pentru puţină pocăinţă să dobândească tatăl meu răsplătire deopotrivă cu mine, care-am avut atâtea osteneli?“

Pe când i se părea că spune acestea, i s-a arătat Varlaam în lumina, grăindu-i: „Au nu ţi-am spus eu odinioară, Iosaf, că, după ce te vei îmbogăţi, vei fi scump şi nedarnic? De ce oare nu voieşti acum ca să fie cinstea tatălui deopotrivă cu a ta? Se cade totuşi să te veseleşti că rugăciunea ta s-a auzit pentru dânsul“.

Iosaf având cătră bătrân obiceiul ascultării, a plecat fruntea şi a zis: „Iartă-mă, părinte“. Varlaam a zâmbit.

„Spune-mi, părinte, unde locuieşti?“ a întrebat Iosaf.

— Într-această cetate frumoasă, a răspuns bătrânul, am dobândit locuinţă prea luminată.

— O, bunule părinte, se ruga Iosaf, ia-mă şi pe mine la tine, ca să mă bucur iarăşi.

— N-a venit încă vremea, i-a şoptit învăţătorul; ci trebuie să mai rămâi unde eşti, purtând sarcina trupului. Iar apoi, după, ce vei răbda la sfârşit, după cum ţi-am poruncit, vei veni şi tu aici şi vom fi împreună în veci.

Aceste le-a văzut fericitul Iosaf în vis. Şi deşteptându-se din somn, avea sufletul plin de lumină şi de mângâiere.

Şi a început a petrece singur în pustie, în peştera de subt munte, aproape de izvor şi de mormântul de subt smochini. Împărăţia cea pământească o lăsase în al douăzeci şi cincilea an de la naşterea sa; apoi în pustie a mai petrecut treizeci şi cinci de ani. Şi i-a venit şi lui vremea să lese valea aceasta a mâhnirii şi să se mute în altă viaţă. Iar poporul împărăţiei sale de odinioară, aflând despre săvârşirea lui, şi-a adus aminte de toate cele trecute şi de minunatul împărat de altă dată. Şi a venit mulţime mare în pustie, ca să se închine la mormântul unde odihneau alături Varlaam bătrânul şi ucenicul său.