Cum poate si cum se cuvine ca fiecare dintre noi sa slujeasca Biserica

de Parintele Mihail Pomazanski

Daca iubim Biserica, daca ne este draga, atunci cum poate fiecare dintre noi sa ii slujeasca? Si daca cineva ar fi sa te intrebe: „Cum I-ai slujit”, cu ce fapte te poti lauda?

Cand intrebarea aceasta i-a fost pusa sfantului Apostol Pavel, trebuind sa-si apere autoritatea inaintea crestinilor din Corint, a raspuns astfel: Ma voi lauda cu cele ale slabiciunii mele (II Cor. 11:30). Lauda in slabiciunile noastre? Fara discutie, constientizarea smerita a slabiciunilor noastre este folositoare pentru fiecare dintre noi, dar cum putem sluji Biserica astfel? In acelasi timp, sfantul Apostol insista asupra raspunsului sau si explica: Caci, cand sunt slab, atunci sunt tare (II Cor. 12:10).

Nu se gaseste aici nici un paradox, nici un joc de cuvinte, nici o contradictie. Apostolul nu arata nici o urma de „imaginatie” sau de „spirit de gluma”. El scrie din adancul inimii sale, din convingere adanca. Intelesul vorbelor sale este direct. El vorbeste de principiul de viata crestin.

Crestinismul rastoarna conceptele uzuale dominante in lume, si in particular conceptul de putere. Potrivit crestinismului, puterea este ceea ce ii „pare” lumii a fi neputinta, ceea ce ii apare vederii ei marginite ca fiind o slabiciune vrednica de dispret. Puterea crestinilor este blandetea. Blandetea este legea vietii si faptei noi, sub a caror flamura Evanghelia a declarat razboi lumii: Fericiti cei saraci cu duhul. Fericiti cei ce plang. Fericiti cei blanzi, ca acestia vor mosteni pamantul. Cel sarac cu duhul, cel ce plange, cel bland – nu sunt acestia plini de slabiciuni in intelegerea obisnuita a oamenilor?

Da, „in lume”, fara Hristos, fara credinta, in afara Bisericii si a crestinismului, o persoana nu poate folosi blandetea si saracia duhovniceasca (smerenia) impotriva fortei, impotriva a tot ce are putere si autoritate in lume; nici nu se poate opune mandrei puteri a vointei, adesea brutala, dura si aspra. Nu poate sta impotriva puterii fizice, a puterii fortei brute; nici impotriva puterii unei minti inteligente si rafinate sau a puterii unei majoritati simple. Cum este cu putinta sa te ridici la lupta impotriva intregului arsenal al lumii acesteia numai cu armele „blandetii si cumpatarii, curatiei si fecioriei, dragostei pentru frate si pentru cel sarman, ale rabdarii si trezviei”, asa cum auzim, de exemplu, in rugaciunea catre Sf. Iov de la Pociaev, unul din luptatorii pentru viata, drepturile si demnitatea Bisericii Ortodoxe in Rusia apuseana, impotriva romano-catolicismului.

Dar Cel de Care proorocul a zis Trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge (Is. 42:3), Cel ce Si-a dus ascultarea, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce: El, Domnul nostru, a declarat chiar inaintea patimilor Sale pe Cruce, Indrazniti, Eu am biruit lumea.

Blandele virtuti crestine sunt o putere tare in lumea lui Dumnezeu – ele sunt o artera prin care puterea lui Dumnezeu pogoara in lume. Pentru a intelege aceasta, trebuie sa tragem valul de pe perspectiva noastra asupra lumii. Un val sade de obicei in fata ochiului mintii noastre care ne deschide perspectiva vesniciei, cu credinta in nemurirea sufletului nostru, cu credinta in Dumnezeu, cu credinta in imparatia stralucitoare a vietii vesnice. In fata vietii vesnice, conceptele sunt cu desavarsire schimbate: mult din ceea ce este maret devine fara importanta, si neinsemnatul devine maret. Cel ce crede si priveste Imparatia lui Dumnezeu cu ochii duhovnicesti este ca un urias al carui cap atinge cerurile. Cine are forta indeajuns pentru a-l dobori? Ii pot omori trupul, dar nu ii pot ucide sufletul si duhul. Cuvintele Sf. Pavel pot fi aplicate unor astfel de uriasi duhovnicesti: Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8:38-39). Aici se gaseste un simtamant autentic al puterii sale, pe care Apostolul il exprima in cuvintele: Datori suntem noi cei tari sa purtam slabiciunile celor neputinciosi si sa nu cautam placerea noastra (Rom. 15: 1).

Si astfel doua legi contradictorii ale vietii stau una impotriva celeilalte, doua imparatii: imparatia celui bland si imparatia celui puternic. Imparatia celui bland este silita sa poarte razboi impotriva imparatiei puterii, aflandu-se in mijlocul acesteia si fiind incercuita de imparatia puterii si a fortei.

Lupta continua. Este greu pentru Biserica. Nu e surprinzator ca puterile omenesti ale Bisericii slabesc inspre sfarsitul luptei. Dar sfarsitul a fost scris dinainte in cer: biruinta este de partea imparatiei celui bland. Si nu ar trebui sa se intample astfel dupa legile logicii? Pentru ca Biserica s-a impotrivit imparatiei lumii vreme de doua milenii, acum. Daca blandetea nu era o putere, atunci cum ar fi putut ea supravietui in lupta, chiar si pentru cel mai scurt timp? Totusi, vin momente in istoria Bisericii cand puterile Ei, expuse vederii populare, slabesc in lupta. De ce? Se intampla aceasta deoarece armele blande ale crestinilor se dovedesc a fi nefolositoare sau insuficiente? Nu! Aceasta se intampla cand, sub influenta descurajarii si a slabiciunii in credinta, cei ce slujesc Biserica isi uita armamentul lor autentic si adopta unul strain. Lumea raului isi impune propriile arme asupra lor: putere lumeasca, forta, inselare. Daca cei ce slujesc Biserica cad prada cursei, se slabesc pe sine si ii aduc Ei suferinte launtrice. Istoria ne da suficiente exemple de acest fel.

Lumea se strecoara in Biserica chiar prin metode mai simple: pasiunile omenesti, dragostea de sine, ambitia, iubirea pentru intaietate, staruinta in voia proprie. Lumea celor mandri se strecoara cu dorinta de a-si supune Biserica propriilor planuri, de a o face un instrument politic, national, chiar partinitor. Se strecoara facand pe placul slabiciunilor carnii nostre, prin inlocuirea virtutilor autentice cu cele parelnice; intr-un cuvant, cu sprijinul acelor mijloace puternice si otravitoare care sunt numite duhul lingusirii (sau al inselarii).

Din firea Ei, Biserica este blanda si este usor a o insulta. Daca citim cu atentie istoria Bisericii, putem vedea cat de multi au insultat-o dinlauntrul Ei, patrunzand in insasi inima Ei si astfel cu atat mai dureros ranindu-o. Dar este insuficient sa spunem ca au existat impotrivitori: este cu mult mai trist ca asa-numita istorie stiintifica atribuie faptele acestor impotrivitori Bisericii, dand vina pe Ea si hulindu-o pentru aceste fapte.

Ar trebuie sa ne amintim aceasta cu totii, atunci cand gandurile ni se indreapta catre Biserica Ortodoxa Rusa din strainatate. Cineva ar putea cugeta: aceasta este o adunatura ciudata de ortodocsi, imprastiata in toate colturile pamantului. Ce fel de forta sociala reprezentam? Daca ramuri mai puternice numeric, material si moral, ale crestinismului istoric, se impotrivesc puterilor acestei lumi cu greutate, atunci ce sa credem despre Biserica noastra? Raspunzand unui astfel de gand, trebuie sa ne aducem aminte ca puterea Bisericii nu se gaseste in numar. Mai degraba, pentru a pastra puterea duhovniceasca launtrica, o persoana ar trebui sa stea deoparte, si astfel este situatia Bisericii Ruse din strainatate. Deci, daca suntem fiii Bisericii Ruse din strainatate, daca Ii suntem devotati, daca o iubim si dorim sa o vedem puternica si marita in launtrul ei, atunci cum poate fiecare dintre noi sa Ii slujeasca?

Desigur, forma cea mai desavarsita de slujire a Bisericii pentru o persoana este de a I se darui pe deplin, pentru intreaga sa viata ca pastor sau intr-o alta viata de slujire, apropiata pastoririi. Dar nu trebuie sa socotim ca doar cei hirotoniti ai Bisericii sunt chemati sa-i fie osteni, iar ceilalti sunt doar observatori – unii aprobatori, altii critici. Fiecare dintre noi are un loc in randurile ostasilor lui Hristos, si formele de participare in Biserica sunt variate. Apostolul scrie: Fiecare, in chemarea in care a fost chemat, in aceasta sa ramana (I Cor. 7:20). Transpunand acest citat in concepte contemporane, putem zice ca nu exista o profesie cinstita, constructiva si o pozitie sociala in care o persoana buna sa nu poate contribui intr-un moment sau altul cu dania sa la Biserica. Uitati-va cum roadele inaltei educatii pagane au fost folosite in avantajul lor de catre marii ierarhi Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur. Ce mostenire de pret au dat ei Bisericii!

Biserica este blanda. Din aceasta pricina, Ea are nevoie de protectie si siguranta. Numai acestea pot fi mijloace bune pentru a o apara. In trecut, Bisericile Bizantina si Rusa au avut aparatori exteriori: un sistem guvernamental, împăraţi, ţari; desi trebuie admis ca au fost timpuri in care aceasta aparare a fost mai rea decat nimic. Vremurile s-au schimbat. Acum grija asupra Bisericii este incredintata de Domnul norodului Bisericii Insesi, prin urmare, fiecarui crestin ortodox. Cu aceasta ne intoarcem la vremurile primilor crestini. Vremurile noastre cheama la o „sustinere a Bisericii” jertfitoare, statornica, constienta, de catre fiecare, cu aptitudinile si mijloacele sale. Oricum, principala putere a slujirii nu sta in cunoastere, abilitati si chemari. Puterea de baza sta in „slabiciune” prin care puterea lui Hristos vine sa se salasluiasca. Sta in trairea noastra dupa legea Evangheliei, potrivit legii Bisericii.

Cum putem face aceasta in mod practic suntem invatati de catre pildele desavarsite ale sfintilor mucenici si asceti; este dovedit si de manastirile ortodoxe, ziditoarele Rusiei, cum sunt Lavra Treimii-Serghie, sihastria Optina, lavra Pociaev si celelalte ce au existat inainte de Revolutie. Dar din moment ce toate acestea raman in trecut, pentru a gasi un exemplu in prezent, sa privim cel putin la mana de comunitati monahale modeste ale Bisericii noastre din colturile diasporei ruse – la aceste grupulete de oameni, barbati si femei, care s-au daruit legii blandetii si a ascultarii. Despre ei putem spune cu dreptate impreuna cu Apostolul: Caci, priviti chemarea voastra, fratilor, ca nu multi sunt intelepti dupa trup, nu multi sunt puternici, nu multi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari; Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt (I Cor. 1:26-28). Viata plina de nevointe, tacuta, blanda, a manastirii raspandeste o asemenea influenta binefacatoare si diversa cu mult peste limitele-i pamantesti! Si ce roada buna este daruita doar prin contactul cu lumea aceasta, dupa cum pot depune marturie nenumarate persoane! Cu siguranta, acelasi lucru se poate spune despre manastirile ortodoxe care nu sunt de origine ruseasca.

Cei ce gandesc ca rugaciunea, postul, cumpatarea, nevointa ascetica si lupta cu patimile se fac doar cu scopul mantuirii personale, ascunzand astfel un duh subtil al egoismului, se inseala grav. Mai degraba, lupta launtrica asupra sinelui este o investitie in Biserica. Aceasta este o adunare a puterilor Bisericii, o colectare a bogatiei Bisericii, care nu consta in numarul de persoane, in cladiri bisericesti mari si opulente, in coruri rasunatoare, nici macar in statistici impresionante privind filantropia – ci mai degraba in viata morala a membrilor Ei.

O persoana trebuie sa slujeasca Biserica ca pe Unul Trupul lui Hristos, un organism unic, o substanta unica. Personalitatea fiecaruia este tarina care ii este incredintata pentru a o lucra, a o curata, si a o face sa rodeasca. Lucrand asupra noastra, lucram pentru intreg, pentru toata Biserica, pentru Capul Ei, altruistul Mantuitor. Lasand tarina in paragina, neglijand-o, abandonand-o, ne facem rau nu numai noua insine, ci si Bisericii. Neagonisind pentru sufletul nostru, risipim ceea ce apartine Bisericii.

Slujirea noastra catre Biserica consta in aceasta: ca prin viata noastra crestina, duhul valorilor Evangheliei sa se reverse in viata lumii, facand astfel de rusine vrajmasii Bisericii. In calitatile noastre individuale zace fagaduinta unitatii launtrice a Bisericii ca un intreg si a parohiei in particular; de aici vine intelegerea reciproca, ascultarea, unanimitatea in teluri, lucrarile prietenesti pentru slava lui Dumnezeu si marirea Bisericii. Astfel, o atmosfera cu desavarsire unica se salasluieste in Biserica. Intr-o astfel de atmosfera o persoana simte sa se gaseste intr-o lume aparte, care daruieste odihna si bucurie sufletului, improspatandu-l si innoindu-l. Cel ce se straduieste sa vina spre ea o face ca spre un pamant nou, pamantul celor blanzi. In ea simte puterea binefacatoare a Bisericii dinlauntru. Ii este mai usor sufletului, in asemenea circumstante, sa se deschida spre primirea rasuflarii Harului lui Dumnezeu, care salasluieste in Biserica. Dar daca acest duh lipseste; daca intre gruparile Bisericii sunt diviziuni, neintelegeri, lupta ambitiei si dragoste de sine, atunci cum poate cineva, in astfel de circumstante, sa vorbeasca de puterea Bisericii?

Prin urmare, la intrebarea despre cum putem sluji Biserica, raspunsul este: prin ascultare activa catre Ea. Ascultarea activa catre Ea inseamna o viata dupa randuielile Bisericii, respectarea legilor morale, ravna la slujbele bisericii, rugaciune acasa, o temelie crestina a vietii de acasa. Atunci putem spune, in general, ca avem bucuria apartenentei la Biserica Rusa din strainatate ca marturisitoare adevarata a credintei ortodoxe catholice [sobornicesti] si ca vestitoare a dreptatii, si o atitudine similara in viata noastra personala care reflecta cu demnitate aceasta apartinere.

* Din Selected Essays, de Par. Michael Pomazansky (Jordanville, NY:  Manastirea Sfanta Treime, 1996), pag. 60-65.

Trad. R. H.