II. PUTEREA ZEILOR PĂGÂNI

 ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CREŞTINISMULUI

Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

Articolul următor se bazează pe experienţa unei femei, care, după ce a urmat liceul într- mănăstire romano-catolică şi a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinţa Ortodoxă, aflând în ortodoxie limanul căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca mărturia ei să deschidă inimile acelor creştini ortodocşi tentaţi să-i urmeze pe teologii modernişti, care îşi fac acum apariţia până şi în Biserica Ortodoxă şi care intră orbeşte "în dialog" cu înşişi vrăjitorii cultelor neopăgâne, care asaltează Biserica lui Hristos, alăturându-se astfel lor în închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.

1. Atracţia Hinduismului

Aveam doar şaisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul vieţii mele. Unul a fost când am luat hotărârea să urmez liceul la mănăstirea catolică dominicană din San Rafael (California), în care am aflat prima dată despre creştinism! Al doilea a fost când, în cursul aceluiaşi an, am făcut cunoştinţă şi cu hinduismul în persoana unui călugăr hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit guru (învăţător). A început atunci o bătălie de care nu aveam să-mi dau seama decât douăzeci de ani mai târziu.

La mănăstire ne învăţau adevărurile creştine de bază. Şi în ele stă tăria celor smeriţi dar şi poticnirea pentru cei mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4,6). Şi cu adevărat eram mândră! Nu voiam să accept păcatul strămoşesc şi nici existenţa iadului. Mă certam tot timpul, aducând argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de acolo mi-a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: "Roagă-te să ţi se dea darul credinţei".

Dar învăţătura acelui swami se întărise deja asupra mea şi mi se părea culmea degradării să mă rog cuiva pentru ceva, chiar dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi-am amintit de cuvintele ei. După ani îndelungaţi acea sămânţă a credinţei creştine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârşit de disperare.

Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărţi citeam, chiar dacă le înveleam în coperţi ca să nu atragă atenţia. Citeam Bhagavad Gita, Upanişadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita. Nu mă îndoiesc că surorile credeau că toate acestea îmi vor trece, aşa cum trec, în general, mofturile intelectuale ale adolescenţilor. Dar una dintre ele mi-a spus într-o zi adevărul în faţă, un adevăr foarte neplăcut, pe care rareori îl mai auzim rostit astăzi. Mi-a spus că o să mă duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai ales după ce am cunoscut adevărul creştinismului.

Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi. Li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor (II Petru 2,19-21).

Ce-am mai dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă astăzi ar mai trăi i-aş mulţumi din inimă. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, aşa cum adevărul nu convine niciodată; dar acest adevăr m-a condus pe mine la plinătatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un punct de reper, care, mai târziu, avea să mă ajute să descopăr ce mare înşelătorie este hinduismul.

Dar la ora actuală situaţia s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu era decât ceva izolat, acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este necesară foarte multă inteligenţă pentru a pătrunde dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem în gardă pe tinerii creştini că prin apropierea lor de religiile orientale ei riscă o sinucidere spirituală.

Seducţia hinduismului este totală. El încântă toate facultăţile sufletului, ca şi toate patimile lui, dar mai ales mândria. Şi cum sufeream de o mare aroganţă, chiar dacă aveam doar şaisprezece ani, am căzut victima acestor seducţii. Cel mai tare mă frământau problemele legate de păcatul strămoşesc şi suferinţa fizică şi sufletească, care nu mă preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.

După aceea, conştientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost acela care mi-a oferit alternative "valide din punct de vedere intelectual", pentru cele mai incomode dintre dogmele creştine. Iadul nu era decât o stare temporară a sufletului, produs de o karma rea (acţiuni rele) din viaţa prezentă sau din vreo viaţă trecută. Iar o cauză finită în mod evident nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinităţii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin naştere, şi de care nimeni şi nimic nu mă putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenţă divină, eram chiar Dumnezeu; eram "Visătorul Infinit care visează visuri finite".

Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un raţionament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decât Maya, adică iluzie. Ea nu are nici o existenţă reală, iar un advaitin pretinde chiar că poate dovedi aceasta.

Hinduismul este şi pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilităţii umane în sens evoluţionist - şi anume pe calea unei educaţii în "sistem guru" şi pe baza conceptului de "evoluţie", conform căruia există o dezvoltare progresivă a spiritualităţii umane. Relativismul cultural îşi găseşte şi el locul său în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputată, încât punerea la îndoială a oricărui fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Creştine.

Ce poate fi mai raţional şi mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor să aibă propriul său mod de a concepe şi de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelaşi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face decât să contribuie la "îmbogăţirea" armoniei religioase generale.

Dar atracţia cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie pragmatismul său. Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a cărei întreagă construcţie filozofică este susţinută de instrucţiuni religioase, pe care discipolul le primeşte în permanenţă de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua filosofie prin propria experienţă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinţei. Şi contrar celor ce se cred în general despre hinduism, el nu conţine nici un fel de taine, sau mistere - ci doar un imens material ezoteric -, aşa încât credinţa nu este câtuşi de puţin necesară.

Ţi se spune doar atât: "încearcă şi vezi dacă merge". Iar mentalitatea occidentală este evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de "ştiinţifică". Dar aici urmează inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste instrucţiuni se verifică într-adevăr (şi ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage concluzia că sistemul este adevărat şi implicit bun. Concluzia finală de "bun" nu are însă cum să se impună cu necesitate, pentru că dacă un sistem funcţionează nu înseamnă că el este neapărat şi bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur şi simplu că el funcţionează, că instrucţiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvăţat să deosebească noţiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere şi o religie.

Ajung acum şi la ultima seducţie hinduistă, aceea a experienţei spirituale. Acestea sunt psihice şi/sau demonice la origine. Novicilor însă, lipsindu-le un punct de referinţă solid, nu le este posibil să deosebească între o experienţă spirituală autentică şi una falsă. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud, miros şi ating ei este rezultatul unei stări mintale aberante. Dimpotrivă, ei se află într-o situaţie foarte concretă, care, în tradiţia ortodoxă, se numeşte înşelăciune diavolească. Expresia este foarte importantă, pentru că ea descrie exact condiţia persoanei care trece prin "experienţe spirituale" de tip hinduist.

Dar acest tip de înşelăciune acoperă practic toată gama de experienţe spirituale false: de la simpla iluzie şi ispitire, până la starea propriu-zisă de posedare demonică. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevărat şi real iar efectul global este acela al unei creşteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzaţia plăcută a importanţei personale, iar cel care o încearcă, victima inconştientă a înşelăciunii diavoleşti, se simte recompensat pentru toate austerităţile şi suferinţa pe care a trebuit să le suporte pentru a ajunge la aceste "performanţe". (În continuare despre înşelăciune, vezi mai jos). 

În epistola întâia a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan se spune: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... (4,1)

Sfântul Grigorie Sinaitul îşi avertizează şi el ucenicii despre pericolele unor astfel de experienţe: "Pretutindeni, şi mai ales pe lângă cei începători şi pe lângă cei mândri, dracii aruncă întotdeauna mrejele gândurilor şi închipui­rilor celor rele şi le pregătesc gropi prin care să-i piardă...".

Pe el l-a întrebat un monah: "Ce va face călugărul, căruia dracul i se înfăţişează ca un înger de lumină?". Iar Sfântul i-a răspuns: "Acel călugăr are mare nevoie de dreaptă socoteală (discernământ), ca să poată deosebi între bine şi rău. Deci, nu fiţi cu nebăgare de seamă şi nu vă lăsaţi mişcaţi cu uşurinţă de ceea ce vedeţi; ci staţi tari şi puneţi cu grijă totul la încercare, ţinând ceea ce este bine şi alungând ceea ce este rău.

Întotdeauna trebuie să cercetaţi cu grijă toate şi numai după aceea să le credeţi. Şi ca să cunoaşteţi că lucrarea harului se simte întotdeauna şi că dracii, cu toate înşelăciunile lor, nu o pot imita, aflaţi că ea se simte după roadele ei, care sunt: blândeţea, faţa luminoasă, smerenia, ura faţă de slava lumii acesteia, tăierea patimilor şi poftelor. Pe când roadele lucrării diavoleşti sunt: mândria, închipuirea, dispreţul faţă de altul şi tot răul.

Acestea sunt roadele şi lucrările prin care îţi vei da seama, dacă lumina pe care o ai în inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se aseamănă cu cea de muştar, iar vinul are aceeaşi culoare ca oţetul; dar gustându-le, vei şti ce mănânci. Tot aşa şi sufletul are puterea sa de deosebire (discernământ) şi poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt şi care sunt înşelăciuni şi închipuiri ale satanei".

Cel mai vulnerabil faţă de înşelăciunea diavolească este începătorul care se află sub rea îndrumare sau cel care suferă de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare către un fals misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes într-un proces de durată. Le-a fost foarte uşor nenumăraţilor swami, care au proliferat în Occident în ultimele decenii, să-i înşele pe tinerii setoşi de "experienţe mistice". Ei au sesizat imediat ce şansă imensă de celebritate şi îmbogăţire le oferă această piaţă de suflete deja existentă şi au profitat de ea.

2. Războiul dogmelor

Creştinismul contemporan este luptat pe viaţă şi pe moarte de către un duşman invizibil. Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-şi declara numele. Acest duşman este hinduismul, iar războiul care se dă acum este un război al dogmelor.

La începutul secolului când s-au înfiinţat primele societăţi Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu există nici o diferenţă reală între hinduism şi Creştinism. Mai mult. Nu numai că ele nu se află în conflict, dar un bun creştin va deveni încă şi mai bun, dacă va studia cu sârguinţă şi va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata înţelegere a Creştinismului.

În primele lor conferinţe, swami-i încercau să arate că simbolurile fundamentale ale Creştinismului - Logosul şi Crucea -, îşi au de fapt originea în India. Şi că acele idei caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigraţia sufletului şi samadhi (fenomenul de transă) se găsesc de fapt şi în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate corect.

Cu această momeală au fost prinşi mulţi creştini bine intenţionaţi dar rău îndrumaţi. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor aşa-zis "înguste" şi "sectare", şi pentru acreditarea unei religii "ştiinţifice", care să se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial a căzut întotdeauna pe ideea că nu există nici un element de separaţie între cele două religii. Totul este unul. Diferenţele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferinţelor publicate la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne aflăm este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.

Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele "dogmă" şi "dogmatic" au conotaţii puternic peiorative şi chiar negative. Iar această atitudine plină de dispreţ în modul folosirii lor nu putea să aparţină celor care ştiau că ele înseamnă ceea ce are Biserica mai sfânt. Oricum, odată împământenită această conotaţie negativă, cei mai timizi, cărora nu le place niciodată să facă notă discordantă cu ceea ce este în general acceptat, au început şi ei să folosească termeni precum "dogme rigide", expresie depăşită, dar care indică atitudinea negativă a autorului faţă de ele. Atitudinea aceasta a fost indusă în mod viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie nu ştiau că dogmele expun esenţa Creştinismului, fie nu agreau Creştinismul.

În consecinţă, tendinţa ulterioară a multor creştini de a bate în retragere în faţa acuzaţiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduişti.

Lucrul incredibil este că puţini îşi dau seama că dogma creştină nu poate fi răsturnată, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele două religii, creştină şi hinduistă, nu au cum să se "îmbine" şi să se "îmbogăţească" reciproc, pentru că ele sunt radical opuse.

Dacă credincioşii sunt lămuriţi să renunţe la dogmele lor creştine sau să şi le modifice - ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel încât să aibă şi ei un creştinism mai modern sau mai "universal", atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor, ca şi a hinduiştilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a dogmelor creştine. Ceea ce ne conduce la următoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocşii creştini cred că este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred că este bine, creştinii cred că este rău!

Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai mare păcat pentru creştin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest păcat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica-mă-voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14,13-14).  Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transformă până şi calităţile omului în păcate. Dar pentru hindus, în general, şi mai cu seamă pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare "păcat" este acela să nu crezi în propriul tău "sine" şi în "umanitate", ca în însuşi Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi încă nu înţelegeţi India! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este următoarea: "Omul trebuie să devină divin prin înfăptuirea în sine a Divinului".

Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul şi Creştinismul, în esenţa lor dogmatică, se află într-un conflict ireductibil ce priveşte aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiască şi natura umană şi scopul vieţii omului pe pământ.

Dar dacă cei ce-şi spun creştini acceptă propaganda hinduistă, conform căreia nu se dă de fapt nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt de suprafaţă şi n-au legătură cu realitatea, atunci idei inamice Creştinismului au cale liberă să se desfăşoare în interiorul său şi el pierde bătălia, fără să-şi dea seama măcar că bătălia a şi avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere spirituală a hinduismului este de neimaginat.

În propriul meu caz, în ciuda educaţiei destul de solide pe care am primit-o la mănăstire, cei douăzeci de ani de hinduism au reuşit să mă aducă până în pragul iubirii răului. Vedeţi, în India, "Dumnezeu" este adorat şi ca Rău, în persoanei zeiţei Kali. Voi vorbi despre ea în secţiunea următoare care se referă la practicile hinduiste.

Şi de fapt închinarea la rău constituie ţelul final al Hinduismului. Mărturisesc aceasta din proprie experienţă, ca una ce m-am închinat zeiţei Kali, atât în India cât şi în America. Din experienţa personală am cunoscut că, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacă renunţăm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână gol.

3. Locuri şi practici hinduiste

În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren împreună cu un grup de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele zone de "ne-aculturaţie"[1], religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor de misiune creştină.

 La ora la care am păşit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul am aflat că era faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală, "baki", are loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece vraci (preoţi).

Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite zeităţi şi strămoşi, se bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici figurine numite "bulol". Ofranda constă în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza mărimii şi numărului bulelor cere se formează în el, şi a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea organelor din puiul sacrificat.

În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luam notiţe cu conştiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.

Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice fel poate fi explicată ştiinţific. Or, la ple­carea mea de acolo, văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte şi incidente supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică a lor era virtual imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o persoană care se sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se asupra mea.

Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peştera Amarnath din munţii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva şi considerat cel mai sfânt de tradiţia hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu credinţă, acordându-le în acelaşi timp şi daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi anevoioasă, în ea traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.

În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă închinasem şi la care meditasem atâţia ani, mi se va arăta în sfârşit şi mie.

Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o curiozitate: este o formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care creşte şi descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peşterii - aprox. 4, 5 m înălţime -, iar când luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. Şi aşa creşte şi descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o explicaţie ştiinţifică acestui fenomen.

Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăţi de textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu să poves­tesc ce a urmat.

Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai în nopţile de magie neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzaţie inexplicabilă de rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de vomă încă înainte de a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.

Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la Peştera lui Shiva, dar a mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să găsesc ceva care să susţină edificiul care începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la "practicile spirituale" şi "locurile sacre" hinduse.

La începutul iniţierii sale de către guru, novicelui i se dă o "mantră sanscrită" (o formulă magică personală), şi practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se găsesc decât în tradiţia orală. Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici un iniţiat nu are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru învăţăcelului său, care este invitat să le "verifice" conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Şi aceste practici dau într-adevăr rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite puteri, "siddhis", cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai periculoase experienţe psihice.

Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o stare de prelest (înşelăciune diavolească), când ia înşelătoria drept realitate. Aceasta nu înseamnă că "experienţele" pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de zeităţi în lumină etc. (să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină), care se susţin foarte bine cu afirmaţiile filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic şi teoretic foarte compact

În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă nu sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat este curios să afle care este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile "miraculoase". Situaţia este clasic faustiană şi ceea ce practicantul nu ştie este că preţul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul său suflet nemuritor.

Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă -"brahmanul absolut". Tipul de relaţie cu acest "ideal" ales, variază şi el în funcţie de cum este identificat acest ideal -copil, mamă, tală, prieten, iubit, slugă -, sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, "relaţia" însăşi fiind socotită identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra personală şi practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi hotărăşte şi cum trebuie să-şi trăiască viaţa personală şi care trebuie să-i fie programul zilnic.

În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt căsătoriţi, nici nu mai au voie s-o facă; toate forţele lor sunt direcţionale în sensul atingerii performanţelor de ordin practic. Este interzis şi consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea percepţiei. Gurul este literalmente însuşi "dumnezeul" şi "mântuitorul" respectivului discipol.

Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea, zeităţii alese i se face vânt cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă la culcare.

Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea experienţe psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita rituală. Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el", ilustrează această adulare de sine.

"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.

"Pranayama" constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu rostirea formulelor magice. Există şi alte practici specifice sistemului "Tantra", în care Dum­nezeu este privit ca "Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie şi acţiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum până în America. Swami Vivekananda le prescria împreună cu Vedanta.

Iată ce afirmă el despre sine şi în general: "Eu unul mă închin celui teribil! Este o greşeală sa credem că plăcerea este dorită în mod egal de toţi oamenii. Foarte multora le place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut. Să ne închinăm deci terorii de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au curajul să se închine morţii, sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii".

Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali: "Unii iau în derâdere existenţa zeiţei Kali. Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi de spaimă şi armata a fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El însuşi ca Rău Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se închine şi Răului"^*. Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de netăgăduit este săvârşită cu con­vingerea că este bună. Iar mântuirea, care este în zadar căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină.

* Foarte puţini (chiar dintre cei foarte doritori să intre în "dialog" cu religiile orientale şi să se unească cu ele) au o idee clară asupra masivităţii practicilor idolatro-satanice care au dominat lumea până la izbăvirea ei prin venirea in istorie a Mântuitorului Hristos. Zeiţa Kali, una dintre cele mai importante zeităţi hinduse este reprezentată în mod obişnuit în mijlocul unui dans sângeros al morţii, având la gât cranii şi capete tăiate şi limba scoasă afară în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este împăcată în templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel: "De ce n-am adăuga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?") Despre zeiţa Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui, 'Sora Nivedita'): "Cred că ea este cea care mă inspiră in cel mai mic lucru pe care îl întreprind şi că mă poartă după voia ei"; fiind conştient la fiecare pas de prezenţa ei ca şi când ar fi fost o persoană tangibilă. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maică, vino! Căci teroare este numele tău". Idealul său religios era acela "de a deveni una cu eterna groază". Poate fi aceasta, aşa cum încearcă unii să ne convingă, un exemplu de "autentică viaţă spirituală a celor nebotezaţi", o parte a "bogăţiilor" spirituale, pe care suntem îndemnaţi să le luam de la religiile necreştine? Sau este mai degrabă o dovadă pentru cuvintele psalmistului dumnezeii păgânilor sunt idoli?"

4. "Evanghelizarea" Vestului

În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la "Parlamentul Religiilor" din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenţi atât prin felul de a vorbi şi prin ceea ce a spus, cât şi prin felul cum arăta: îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra şi purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană şi new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionaţi de el la culme, în scurtă vreme şi-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli şi partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).

S-au stabilit astfel societăţi Vedanta în marile oraşe americane şi europene, însă aspectul cel mai important al activităţii lui a fost acela că a reuşit să-şi introducă ideile în marele circuit al gândirii şi practicii universitare.

Scopul său acesta era! Să-şi facă cunoscute ideile cât mai rapid şi cât mai eficace. Puţin conta pentru Vivekanan­da dacă ele erau crezute sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: "Bateţi la fiecare uşă. Spuneţi-le tuturor că toţi sunt de natură divină".

Astăzi părţi şi ecouri ale mesajului său se găsesc în orice librărie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, *Aldous Huxley, Teilhard de Chardin şi chiar Thomas Merton.

* Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu traduşi şi comentaţi şi în cultura română. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie in acest studiu, este insă mai puţin familiar publicului românesc. De ex. Aldous Huxley (1894-1963), stabilit în California în 1937, publică între altele Time Must Have a Stop (Timpul trebuie să aibă un sfârşit, 1944) în care autorul încearcă să evoce starea psihică a unei persoane în momentul morţii şi imediat după aceea; şi The Doors of Perception (Uşile percepţiei, 1954)- în care se avansează ideea că "sublimele stări mistice" nu sunt altceva decât funcţii ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor droguri, in calitate sa de agent britanic, Somerset Maugham (1874-1965)a trebuit să părăsească intempestiv Franţa numai cu o valiză şi sa se refugieze în S.U.A. unde rămâne timp de şase ani (1940-1946). America este şi pentru acest scriitor ţara aventurilor mistice, care îşi găsesc expresie în cartea The Razor's Edge ("Pe lamă de cuţit", sau "La marginea realităţii", 1945). Christopher Isherwood (1904-?), scriitor prolific şi foarte activ şi in lumea filmului şi a scenei, emigrează in 1939 in California spre a lucra ca scenarist la Holywood. Este cel care a tradus, împreună cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita (1944) în limba engleză. In colaborare cu acelaşi a mai scris Shan-Kara's Crest-Jewel of Discrimination (1947), şi How to Know God; the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum să-L cunoaştem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Palanjali, 1953), după CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).

Thomas Merton este, fără discuţie, cazul cel mai special şi în acelaşi timp mai periculos, pentru că el avansează ideile lui Vivekananda de pe poziţiile unui monah creştin iar cărţile lui, afectând instituţia vitală a creştinismului occidental, au dat o lovitură puternică Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu puţin înainte de moartea sa, părin­tele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o nouă traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau "biblia" hindusă şi piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.

Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas cu pas tuturor învăţăturilor creştine fundamentale. Cartea sa Maeştrii Zen, publicată postum, este de asemenea, demnă de menţionat pentru că se bazează în întregime pe o eroare foarte insidioasă: premisa că toate aşa numitele "experienţe mistice" din indiferent ce religie sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc aşa, şi o persoană de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s-o ştie. Că ele nu stau aşa o afirmă şi o dovedeşte prin fapte Sfânta Scriptură şi întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi.

Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde călugării experimentează practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Şi cred că dacă terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu s-ar fi putut întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a şi făcut, a pregătit terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie şi datorită structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esenţial este acesta: Toate religiile sunt adevărate dar Vedanta reprezintă adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune de "nivele de adevăr". Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevărului". Sau în cuvintele lui Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevărat, ci de la ceea ce este adevărat, la ceea ce este şi mai adevărat, de la adevăruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi este şi dumnezeul de mâine. "Vedanta se bazează pe con­vingerea că omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mântuieşte singur. Vivekananda a formulat astfel: "Cine să aibă puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îţi vine în ajutor pe întuneric trebuie să fie propria ta mână".

Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-şi dea seama că o Vedanta prezentată în toate implicaţiile ei şi dintr-o dată ar fi fost prea mult pentru mentalitatea creştină. "Nivelurile de adevăr" însă erau o noţiune cum nu se poate mai potrivită pentru a asigura puntea de legătură către ecumenismul ideal: acela în cadrul căruia nu se iveşte nici un conflict pentru că toată lumea are dreptate.

Sau cum afirma swami: "Dacă una singură din religii este adevărată, atunci toate celelalte trebuie şi ele să fie adevărate. Astfel credinţa hindusă este a tuturor - deci şi a voastră -, tot atât de mult pe cât este şi a mea. Noi hinduşii nu numai că tolerăm, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreună cu zoroastrul şi îngenunchind la piciorul crucii împreună cu creştinul. Noi ştim că toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetişism, până la cel mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat buchet, căruia, legându-l cu panglica iubirii, ne închinăm plini de încân­tare".

Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte către adevărata şi suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, în realitate, dispreţuia Creştinismul pe care îl considera "un adevăr de ordin inferior", dualist, în conversaţiile lui particulare spunea că numai un laş ar fi capabil să întoarcă şi celălalt obraz. Şi orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta. "Arta, ştiinţa şi religia - spunea el -, nu sunt decât cele trei căi diferite care exprimă un singur adevăr. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie să fi pătruns mai întâi în teoria Advaitei".

Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tinere­tului de astăzi este incontestabilă. Vedanta declară libertatea absolută a fiecărui suflet de a fi el însuşi. Ea neagă orice distincţie între sacru şi profan, între ceea ce este sfânt şi ceea ce înseamnă lumea obişnuită. Aceste dualităţi nu reprezintă decât căi de exprimare diferită a unui singur adevăr. Şi singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu şi o închinare pe placul fiecăruia, într-un cuvânt, religia este "fă ceea ce-ţi convine".

Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al Hinduismului în "Parlamentul Religiilor" (1893). în 1968 s-au sărbătorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un "Simpozion al Religiilor", sub auspiciile Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea a trei mari per­sonalităţi, între care un cardinal american.

În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre tradiţie şi modernism în Catolicismul con­temporan. El a spus: "La universitatea în care lucrez testele de opinie arată că studenţii catolici manifestă de cinci sau şase ani încoace atitudini vădit mai liberale decât s-a putut constata în trecut. Şi sunt convins că marele Swami Vivekananda însuşi ar fi privit favorabil cele mai multe mişcări în direcţia unei liberalizări a Creştinismului". Confuzia pe care o făcea preotul Campbell însă era că tendinţele manifestate de studenţi şi numite de el "creştine", nu erau în realitate deloc creştine; ele erau pur şi simplu atitudini şi practici Vedanta.

Şi ca să nu se ivească nici o îndoială în privinţa acestei interpretări, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la poziţia moderniştilor asupra a cinci aspecte de credinţă, aşa cum au fost ele formulate în trei reviste de specialitate internaţionale: Prabuddha Bharala, publicată la Calcuta; Vedanta Kesheri, publicată la Madras, şi Vedanta and the West (Vedanta şi Occidentul), care apare la Londra.

Despre dogme: "Adevărul este o noţiune relativă, doctrinele şi dogmele acestea (adică natura lui Dumnezeu, scopul vieţii pe pământ, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbătoare, oamenii aflându-se mereu în situaţia de a nega astăzi ceea ce ieri afirmau că sunt adevăruri sfinte".

Despre Dumnezeu: "Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred că atitudinea creştină liberală se mişcă foarte clar în direcţia filozofiilor orientale - atât în ceea ce priveşte concepţia despre un Dumnezeu impersonal, cât şi în legătură cu conceptul că suntem divini cu toţii".

Despre păcatul originar: "Acest concept degradant şi jignitor despre fiinţa umană este respins de creştinismul liberal, care afirmă că persoana umană este perfectibilă prin instrucţie şi educaţie corectă".

Despre lume: "...liberalii afirmă că lumea în care trăim poate fi îmbunătăţită şi că ar trebui să ne dedicăm cu toţii construirii unei societăţi mai umane, în loc să suspinăm să ajungem la Rai".

Despre alte religii, "grupul liberal" afirmă: Trebuie abandonată calea demodată a misiunii de convertire. Ci, mai bine să dezvoltăm mai bune relaţii cu alte religii".

Deci acestea sunt afirmaţiile preotului romano-catolic Campbell, purtătorul de cuvânt al "Grupului Catolic Modernist". Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevăruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci şi a unui sublim mai inefabil, care se obţine subordonându-L pur şi simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.

Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduis­mului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.

Iată cum s-a făcut curăţenie în romano-catolicism. Câinii săi de pază au luat hoţul drept prieten al stăpânului, iar casa este devastată sub ochii lor. Hoţul a spus: "Haideţi să fim mai toleranţi în dialoguri interconfesionale", intrând pe poartă. Mai departe era simplu. Hindusul "creştin" (swamis-ul) nu avea decât să expună filozofia Vedanta, folosind terminologie creştină.

    Pe de altă parte, creştinii hinduişti (adică grupul cato­licilor "modernişti" sau "liberali"), au trebuit să-şi lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea şi hinduis­mul. Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea adevăr. Dar, vai! Unii ar vrea acum să târască în această casă a dezolării şi Biserica Ortodoxă. Dar să le amintim moderniştilor cuvintele lui Isaia:

Vai de cei care zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul, dulce şi dulcele, amar. Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor si pricepuţi după gândurile lor! (Isaia 5,20-21)

5. Scopul Hinduismului: "Religia Universală"

Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal căpătase hinduismul pe teritoriul credinţei creştine în tim­pul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbări fără efort, tocmai pentru faptul că în toţi aceşti douăzeci de ani am fost practic izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru că mă subordonasem întru totul gurului meu. Trebuia să respect cu stricteţe toate prescripţiile lui, indiferent cât de severe, fără înţeles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla şi interzicerea de a citi cărţi cu conţinut creştin sau de a sta de vorbă cu creştinii, în pofida vorbăriei lor despre adevărul religiilor, swamii ştiu că Hristos este duşmanul lor de neînvins.

Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez filozofia orientală şi să practic ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat să urmez cursuri universitare şi să obţin o diplomă în filozofie şi antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că fac ceva foarte important, adevărata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami şi cel în care puneam în practică învăţăturile Vedanta.

Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit te mai toate aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea unei religii universale. Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finală a diavolului, pentru că "Religia Universală" nu are voie să conţină "nici o idee individualistă şi sectară", ea nemaimenţinând din creştinism decât o terminologie goală.

Instaurarea "Religiei Universale" va trebui să echivaleze cu conflagraţia totală a creştinismului. Şi aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamentează "Noul Creştinism" tocmai în termenii în care Swami Vivekananda îşi specifică propria sa "Religie Universală".

Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul că, spre deosebire de teologii catolici tradiţionalişti, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care însă, după părerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie că se prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte doctrincle Vedanta şi Tantra, pe care le combină în liantul unui jargon de sonoritate creştină şi le prezintă apoi sub masca de mare efect a evoluţionismului.

Iată un citat: "Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. Şi totuşi focul ei nu mă arde, iar apele ei nu mă topesc. Căci, spre deosebire de formele false ale unui monism care să mă împingă spre un inconştient al pasivităţii, eu descopăr un pan-creştinism care mă conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finală. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adâncă şi totală dezlănţuire a forţelor materiei... Mărturisesc că, urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinia catolică, nu pot să mă mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul".

Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte puţin din toate: un vers din una din Upanişade şi bucăţi din câteva sisteme filozofice împreună cu practicile lor.

Într-o conferinţă de presă a prelatului Arrupe, generalul "Societăţii lui Iisus", care a avut loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe temeiul că "nu este teolog sau filosof de profesie, şi, deci, poate să nu fie conştient de toate implicaţiile teologice şi filozofice pe care le pot căpăta intuiţiile sale". După care, respectivul prelat l-a lăudat pe Theillard de Chardin, astfel:

"Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice contemporane, iar succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reuşit să reconcilieze ştiinţa şi credinţa religioasă". Iar modul în care a reuşit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.

Iată ce spune Theillard însuşi: "Noua religie nu va fi a altceva decât vechiul nostru creştinism, dar îmbogăţit cu un suflu nou ce provine din evoluţia firească şi legitimă a dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate". Să examinăm în această lumină "Religia Univer­sală" a lui Vivekananda, alături de "Noul Creştinism" al lui Theillard. Aşa cum este ea propusă de Vivekananda, "Religia Universală" trebuie să aibă cinci caracteristici.

În primul rând trebuie să fie ştiinţifică şi construită pe principiul legilor spirituale, adică va fi o religie adevărată şi ştiinţifică. Căci într-adevăr, atât Vivekananda, cât şi Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credinţă.

În, al doilea rând, fundamentul său este unul evoluţionist. Sau, în cuvintele lui Theillard: "O formă religioasă necunoscută până acum, una pe care nimeni nu a putut până în prezent să o imagineze sau să o descrie, Pentru că universul nu era destul de larg şi de organic să o încapă. O nouă formă de religie ia fiinţă acum în inimile oamenilor, dintr-o sămânţă semănată de ideea de evoluţie". Şi în continuare: "Păcatul originar... este un concept care ne leagă de mâini şi de picioare şi ne goleşte sângele din vene" pentru că ,"aşa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezintă un anacronism pentru sistemul nostru evoluţionist de gândire".

Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudo­religios de "evoluţie" pe care Creştinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse şi el nu lipseşte din nici una din aplicările ei practice.

În al treilea rând, "Religia Universală" nu prezintă în centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondată de nişte "principii eterne". Theillard este în mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: "Hristos îmi devine din ce în ce mai indispensabil... dar în acelaşi timp, persoana istorică a lui Hristos îmi devine din ce în ce mai lipsite de substanţă şi mai indistinctă". "Viziunea mea despre El mă poartă din ce în ce mai sus pe axa ortodoxiei".

Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui "Hristos" nonistoric este "ortodoxie" hindusă, nu creştină.

În al patrulea rând, scopul principal al "Religiei Universale" este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere uman; lucru ce nu poate fi oferit de aşa zisele religii individualiste şi sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Creştinismul însuşi este o astfel de religie, pentru că el nu răspunde tuturor tipurilor de aspiraţii religioase. Iată cum îşi exprimă el nemulţumirea sa: "Creştinismul rămâne în continuare oarecum un refugiu. El nu mai îmbrăţişează sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare să călăuzească viaţa omului modern".

În al cincilea şi ultimul rând, în cadrul "Religiei Universale", sau al "Noului Creştinism", noi ne îndreptăm cu toţii către aceeaşi destinaţie, indiferent de tradiţia religioasă din care provenim. Pentru Teillard de Chardin această destinaţie este "Punctul Omega" situat dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări. Pentru Vivekananda această destinaţie este întruchipată de "OM": "Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele acelui loc pe care se află înălţat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decât toate sunetele".

Unde se va sfârşi această deformare a Creştinismului şi triumful hinduismului? Vom avea pe "OM^*[2] sau vom avea pe Omega (adică pe Hristos)?

NOTE:

[1] Aculturaţie: preluare de către o populaţie a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treaptă superioară de dezvoltare. - Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)

[2] În text "OM" nu este luat în înţelesul de om ca persoană, ci ca silaba sacră a hinduşilor.