V. "NOUA CONȘTIINȚĂ RELIGIOASĂ"
În general se poate afirma că influența ideilor și practicilor religioase orientale asupra unui Occident odinioară creștin a atins în decada anilor '70 proporții nemaiîntâlnite. Sub formă de culte și mișcări religioase orientale (și pseudo-orientale), aceste idei au proliferat mai ales în America, țara care cu cel mult două decenii în urmă era considerată încă "provincială" (cu excepția câtorva orașe mari), datorită faptului că orizontul ei spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile protestantă și romano-catolică.
Cauza acestei proliferări se găsește în amara deziluzie a generației de după cel de-al II-lea Război Mondial, care s-a manifestat în anii 1950 prin protestele sterile și libertinismul moral al așa numitei generații "beat"[1], al cărei interes pentru religiile orientale pornise dintr-o nemulțumire față de "creștinism", fiind inițial o preocupare a cercurilor universitare și studențești.
A urmat apoi generația "hippie" a anilor 1960 împreună cu muzica "rock", cu consumul de droguri halucinogene și cu dorința de a obține cu orice preț stări de "conștiință lărgită".
Tineretul american se avânta, fie în mișcările politice protestatare (în special contra războiului din Vietnam), fie într-o practicare ferventă a cultelor religioase orientale. Este perioada când guru indieni, lama tibetani, maeștri de zen japonez și multe alte feluri de "înțelepți", vin în Occident spre a găsi aici mulțimi de tineri setoși să le soarbă învățătura și să le asigure astfel un succes și o notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici nu visaseră să ajungă vreodată.
Acești tineri au început astfel să călătorească până la marginile lumii în căutarea înțelepciunii sau a învățătorului sau a drogului, care să le aducă "pacea" și "libertatea" atât de mult dorită.
În anii 70 generația "hippie" este urmată de o a treia, mai liniștită, mai puțin înclinată spre demonstrații și mișcări de stradă și mai puțin zgomotoasă în comportament; dar în același timp mult mai implicată în religiile orientale, a căror influență pătrunsese deja în mentalitatea generală cu mult mai adânc decât înainte.
Pentru mulți componenți ai acestei generații, "căutările" pe plan spiritual și religios erau încheiate: ei găsiseră în doctrinele orientale o filozofie pe gustul lor, pe care acum o practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un număr de mișcări religioase orientale se aclimatizaseră deja, devenind "occidentale": există în prezent "mănăstiri" budiste compuse în întregime din convertiți americani și europeni și apar, ca noutate absolută, guru și maeștri Zen proveniți din etnici occidentali.
Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente semnificative de la mijlocul anilor '70 privitoare la ideile și practicile dominante din mediile tinerelului american, care constituie fără îndoială "avangarda" tineretului din întreaga lume. Primele două tablouri prezintă o mai superficială implicare în religiile orientale, de felul celei caracteristice anilor '60; ultimele două în schimb sunt revelatorii pentru o transformare de substanță a mentalității americane în direcția indicată de mișcările religioase orientale.
1. Hare Krishna la San Francisco
"Pe o stradă mărginașă parcului Golden Gate din zona rezidențială Haight-Ashbury a orașului San Francisco se află un templu al Conștiinței Krishna... Deasupra intrării în templu stau scrise cu litere de lemn lungi de două picioare cuvintele "Hare Krishna". Ferestrele mari ca niște vitrine din față sunt acoperite cu pături în culorile roșu și portocaliu.
Sunetul muzicii dinăuntru și al vocilor care cântă pătrund până afară, în stradă, în interior, pereții sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala este acoperită cu covoare roșii groase iar în aer plutește fum de lămâie, semn că ritualul este în plină desfășurare. Cei dinăuntru murmură o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este aproape plină, vreo cincizeci de persoane ce șed pe jos, și par cu toții foarte tineri. Grupați în față se află alți douăzeci, bărbați și femei, îmbrăcați în robe largi, în culorile portocaliu și galben șofran și având nasurile vopsite în alb. Mulți dintre bărbați au capetele rase cu excepția unei șuvițe în formă de coadă de cal, iar femeile au câte un mic semn roșu în mijlocul frunții. Tinerii care stau pe jos sunt îmbrăcați în mod obișnuit, cu nimic deosebiți de rezidenții din Haight-Ashbury, legați cu benzi late la frunte, purtând plete, bărbi (bărbații) și diverse combinații de inele, brățări, clopoței și mărgele; cu toții participă cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în spate par că se află acolo pentru prima dată.
Vocile care intonau mantrele ceremoniale își intensifică ritmul și volumul. Două din fetele în robe galben-șofran au început să danseze în ritmul cântului. Dirijorul acestui cor a început să strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi întregul grup le repetă, străduindu-se să imite intonația și ritmul liderului-dirijor. Mulți dintre participanți au în mâini instrumente muzicale la care cântă. Liderul are o tobă în care bate în ritmul cântatului. Fetele care dansează cântă în același timp la țimbale. Un tânăr sufla într-o scoică de mare, altul cânta la tamburină. Pe pereți sunt peste o duzină de tablouri cu scene din Bhagavad-Gita.
La un moment dat cu toții au început să cânte foarte tare, atât din gură cât și la instrumente. Tobele bat fără contenire. Mulți dintre discipoli au început să strige unele cuvinte cu voce tare, ridicându-și mâinile în sus în mijlocul cântării generale. Conducătorul ceremoniei a îngenuncheat în fața portretului înfățișându-l pe "maestrul spiritual" al grupului, care se afla într-o mică urnă în fața încăperii. Cântarea a culminat cu un crescendo asurzitor după care s-a curmat brusc. Celebranții au îngenuncheat și ei cu capetele la pământ în vreme ce conducătorul a rostit o rugăciune scurtă în sanscrită. După care se strigă de cinci ori "slavă și mărire discipolilor adunați aici", cuvinte pe care toți ceilalți le repetă înainte de a se ridica. [2]
Acesta este un ceremonial tipic al mișcării "Krishna Consciousness" (conștiința Krishna) întemeiate în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C. Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti yoga hindusă tineretului dezorientat și căutător de nou din lumea occidentala. Dacă în fazele mai timpurii (anii '50 și începutul anilor '60) interesul pentru religiile orientale se limitase mai mult la o investigare intelectuală fără mari implicări personale, în noua fază se cerea să participi la partea concretă a cultului cu toată inima. Bhakti Yoga înseamnă să te unești total cu "zeul" pe care ți l-ai ales, adică să-l iubești și să i te închini, și să-ți transformi întreaga viață în funcție de această preocupare centrală. Prin intermediul acestor mijloace iraționale de adorare (cântări, muzică, dans, gestică) mintea se "extinde" și intră în starea de "conștiință Krishna" care - dacă participă la ea un număr suficient de persoane - se presupune că reușește să pună capăt zbuciumului și haosului contemporan și să deschidă larg porțile unei epoci noi (new age) a păcii, iubirii și comuniunii.
Togele cele viu colorate ale "Krishni-lor" au devenit în scurt timp un spectacol obișnuit pe străzile din San Francisco, mai ales într-o anumită zi pe an când o imensă statuie reprezentând "zeul" lor a fost transportată prin Golden Gate Park către ocean, ceremonie la care toți au participat conform întregului ritual hindus, un spectacol tipic pentru India păgână, dar o adevărată noutate pentru America "creștină". De la San Francisco mișcarea s-a răspândit în întreaga Americă și în Europa de Vest, până în 1974 aflându-se în întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lângă colegii (licee) și universități, dat fiind că membrii cultului sunt cu toții foarte tineri.
Moartea recentă (raportată la anul 1979, n. tr.) a fondatorului acestei mișcări a ridicat unele probleme privitoare la viitorul acesteia; și într-adevăr, numărul membrilor săi a mai scăzut, deși a rămas în continuare important. Semnificația acestei mișcări este oricum foarte clară: ea constituie încă un "semn al vremilor" de care credincioșii creștini ar face bine să țină seama; căci astăzi mulțimi de tineri își caută un dumnezeu la care să se închine și cad astfel într-o idolatrie care nu pare să-i tulbure deloc.
2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston
Până în toamna lui 1973 un număr de guru orientali din școala mai nouă condusă de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditație transcendentală făcuseră deja în Vest un număr imens de prozeliți, devenind - desigur, pentru un foarte scurt timp - regii efemeri ai spectacolelor publicitare.
Guru Maharaj-ji a fost cazul cel mai extravagant și poate mai revoltător, în vârstă de cincisprezece ani, el fusese deja proclamat "dumnezeu" iar familia lui (compusă din mamă și trei frați) era "sfânta familie"; organizația lui, "Misiunea Luminii Divine", avea comunități (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80.000 de prozeliți ai lui, ca și cei ai lui Krishna, trebuiau să renunțe la plăcerile lumești și să mediteze în scopul de a obține starea de conștiință "lărgită" (sau "extinsă") care să le aducă pacea desăvârșită, fericirea și "extazul" - adică o stare în care totul în jur este minunat și perfect exact așa cum este. Cu ocazia unei inițieri speciale în care ei "primesc știința", discipolilor li se arată înăuntrul lor o lumină foarte intensă și încă trei semne pe baza cărora mai târziu pot să-și continue meditația singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lângă această "știință", discipolii aceștia mai sunt uniți și în credința că Maharaj-ji este "Stăpânul Universului", care a venit să instaureze o nouă eră (new age) de pace pentru întreaga omenire.
Timp de trei zile în noiembrie 1973 "Misiunea Luminii Divine" a închiriat Astrodomul din Houston (o bază sportivă imensă în întregime acoperită), cu scopul de a organiza acolo "evenimentul cel mai sfânt și mai semnificativ din istoria omenirii". Prozeliții din întreaga lume (cu toții foarte tineri și în marea lor majoritate adolescenți) aveau să vină acolo pentru a se închina "zeului" lor și pentru a începe convertirea Americii (prin intermediul mass-mediei pe care organizatorii avuseseră deja grijă s-o invite); toți aveau să fie uniți în această închinare, punând astfel un nou început noii epoci (new age, în engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s-a ales titlul potrivit de "Mileniul 73".
Un exemplu tipic de prozelit Maharaj-ji care acționează din convingere a fost Rennie Davis, agitator politic de stânga și unul dintre "Cei 7 din Chicago" acuzat de a fi incitat la revoltă în timpul Convenției Democratice Naționale din 1968. Vara anului 1973 și-a petrecut-o ținând conferințe de presă și discursuri pentru oricine voia să-l asculte, mesajul lui către America fiind următorul: "Guru Maharaj-ji este cel mai mare eveniment din istoria omenirii și noi habar nu avem... îmi vine să urlu pe străzi. Dacă am ști cine este, ne-am târî în patru labe din toate colțurile Americii ca să ne odihnim la picioarele lui".[3]
Căci într-adevăr așa i se și închinau prozeliții lui Guru Maharaj-ji: prosternându-se cu fruntea până la pământ și rostind o expresie sanscrită de adorare. Apariția lui la "Mileniul 73" a fost primită cu ovații colosale, în timpul spectacolului el stând pe un tron înalt și având pe cap coroana de aur "a lui Krishna". Pe tabelele de afișaj electronic ale astrodomului apărea în flașuri cuvântul "D-U-M-N-E-Z-E-U". Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă iar orchestra cânta 'The Lord of the Universe" (Stăpânul Universului) - cu textul și muzica adaptate după un imn protestant.[4]
Toate acestea, să reținem, într-o Americă totuși "creștină". Evenimentul relatat depășește deja sfera închinării la "dumnezei" păgâni. Până acum câțiva ani o asemenea adulare a unei persoane în viață ar fi fost de neînchipuit în orice țară civilizată (i. e. creștină); dar acum el este un fapt obișnuit pentru mulți dintre cei care-și "caută" o religie în lumea occidentală de astăzi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o "vizionare " a închinării la Antihrist ce va fi la sfârșitul timpului, de închinare adică la cel care se va "înălța mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu" (II Tes 2, 4).
"Mileniul 73" pare să fi atins culmea celebrității lui Maharaj-ji, deși la eveniment nu au participat decât 15000 de persoane, cu mult mai puține decât s-a scontat. In plus, nu s-au produs nici un fel de "minuni" sau semne extraordinare care să demonstreze că "noua eră" (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile publicitare și de gustul unei anumite generații nu putea să dureze (muzica pentru "Mileniul '73 " a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de așa-numita "contra - cultură" și foarte populare în anii '60); iar recenta căsătorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a lui Guru Maharaj-ji cu secretara lui i-a slăbit și mai mult popularitatea de "dumnezeu".
Alte mișcări "spirituale" nu mai pot fi însă considerate apanajul unor mode pasagere, ele indicând fără greș marea putere de influență a religiilor orientale în lumea occidentală.
3. Tantra Yoga în munții din New Mexico
Pe un platou situat la o altitudine de 2250 m înălțime în Munții Jemez din nordul statului New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai mulți între 20 și 25 de ani) pentru a petrece zece zile de exerciții spirituale; era perioada solstițiului de vară din iunie 1973. Se sculau la ora 4 dimineața în fiecare zi și se adunau la un loc înainte de răsăritul soarelui (înfășurați în pături căci diminețile erau înghețate) pentru a ședea în șiruri, direct pe sol, în fața unei estrade în aer liber. Ei își încep ziua rostind o mantra în limbaj Punjabi (varietate de sanscrită) pentru a "se încălzi" în vederea exercițiilor ce urmează.
Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adică niște exerciții fizice extrem de obositoare, de cântări și meditație, cu scopul de a atinge un control conștient al proceselor fizice și mentale din propriul corp, care astfel să devină pregătit pentru "o revelație interioară a lui Dumnezeu".
Apoi are loc ceremonia înălțării celor două drapele: al celui american și al celui care reprezintă "națiunea Vărsătorului" - această "națiune" fiind de fapt poporul "Epocii Vărsătorului sau al "mileniului" pentru care se pregătește acest cult; în timpul înălțării acestor steaguri se cântă "God Bless America" (Doamne, binecuvântează America) și se rostește o rugăciune pentru poporul american. Se servește apoi un mic dejun vegetarian (care este comun aproape tuturor noilor culte) și încep conferințele pe teme spirituale și practice; după care cu toții se pregătesc pentru o lungă ședință de tantra yoga.
Până acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de auzit s-au auzit foarte puține lucruri despre ea. Specialiștii sunt cu toții de acord că practicarea ei este extrem de periculoasă, ea având întotdeauna loc între bărbați și femei, obținându-se astfel potențiale de energie psihică foarte puternice care necesită control și supraveghere strictă. Se mai afirmă că există un singur maestru de tantra yoga în viață pe pământ la un moment dat; iar exercițiile "Solstițiului" din New Mexico au fost conduse de "Marele Tantric" al zilelor noastre, Yogi Bhajan.
Toți, îmbrăcați cu costume identice albe, stau așezați pe jos, în șiruri drepte, bărbați față în față cu femei, strânși umăr la umăr în lungul șirurilor și aflându-se cu spatele la șirul de alături. Cam zece astfel de șiruri duble se întind pe o lungime de peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanență grija ca șirurile să fie perfect drepte pentru a se asigura perfectul "flux" al "câmpului magnetic".
Începe intonarea mantrelor, cu o invocare specială a duhului acelui guru care este "protectorul special" al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoană, care este el însuși un bărbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (1,95 m) îmbrăcat complet în alb, cu barbă neagră și purtând turban) apare pe scenă și începe să prezinte "visul" său despre "o națiune nouă, puternică și creatoare" în America, care se poate făuri cu ajutorul exercițiilor spirituale de astăzi; adică cu ajutorul exercițiilor tantra, cheia acestei pregătiri pentru noua națiune, care îi poate ajuta pe oameni să treacă de la nivelul de "conștiință individuală" la cel de "conștiință de grup" și în final la un nivel de "conștiință lărgită universală".
Și exercițiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic foarte mare care provoacă dureri precum și stări foarte puternice de teamă, furie, iubire etc. Toată lumea trebuie să facă exact același lucru în exact același moment; trebuie rămas un timp îndelungat nemișcat în aceeași postură dificilă; exerciții și mantre complicate trebuie executate în perfectă coordonare cu partenera (partenerul) și cu toți ceilalți de pe același șir; un singur exercițiu poate să dureze între 31 și 61 de minute, în această activitate intensă de grup conștiința individuală într-adevăr dispare și apar efecte deloc surprinzătoare: epuizare fizică și uneori paralizie temporară, sau epuizare emoțională și euforie. Mai mult, dat fiind că în cadrul "Solstițiului" comunicarea cu celălalt este interzisă, cei prezenți nu au nici o posibilitate de a evalua rațional experiența prin care trec împreună; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicală în chiar interiorul ființei.
După orele de după amiază petrecute în studiul artelor marțiale (de autoapărare), al medicinii practice și al modului în care se organizează un ashram, se mai servește o dală masa (tot vegetariană) și se trece la o seară de "cântece spirituale"; este vorba de mantre sanscrite aranjate pe muzica "rock" la modă sau pe muzica folk; se obține astfel atmosfera unui "festival rock" de "adorare entuziastă" sau "rugăciune veselă" prin care Yogi Bhajan se străduiește să facă din această religie o religie "tipic americană".[5]
Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei Sikh[6] din India de nord, combinată cu o serie de practici yoga.
Supranumită "Organizația celor 3H" (Healthy-Happy-Holy Organization - Organizația Sănătate-Fericire-Sfințenie), ea a fost fondată în 1969 la Los Angeles de Yogi Bhajan care venise inițial în America pentru a preda într-o universitate și doar din întâmplare a devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de împrejurări: a remarcat interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârniseră tinerilor "hippie" din California de Sud. Combinând setea de "spiritualitate" a acestora cu propriile sale cunoștințe despre religiile indiene, el a pus bazele unei religii "americane" care diferă de cele mai multe din religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al vieții în această lume. Tuturor membrilor acestei religii li se cere să aibă o viață de familie stabilă, un loc de muncă serios (nu o sinecură) și o implicare în viața socială.
De la înființarea ei în 1969, "3HO" (Org. celor 3 H) s-a extins la peste 100 de ashram-uri (comunități ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenți) în orașe americane și de asemenea în Europa și Japonia. Deși la suprafață ea este foarte distinctă de noile culte orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia Sikh prin aceea că arborează turbanul și îmbrăcămintea albă), "3HO"se identifică totuși cu ele prin aceea că scopul declarat (prin care îi și câștigă pe tinerii "hippie") este acela de a atinge starea de conștiință "lărgită" sau "universală", sau "transcendentală", văzându-se pe sine ca "avangarda" ce va schimba fața lumii în sensul grăbirii noii epoci (new age) milenariste (al cărei simbol astrologic este considerat de cele mai multe grupuri a fi "Epoca Vărsătorului").
Pe lângă cultele hinduiste care promovează în mod evident o mentalitate bazată pe autosugestionarea sistematică că lumea e minunată așa cum e ea, "Organizația celor 3 H" este și ea un "semn al vremilor", prin faptul că militează pentru o Americă "sănătoasă, fericită și sfântă" din care însă Hristos lipsește cu desăvârșire. Nu mai există nici o îndoială că, atunci când auzim pe câte un american "fericit" vorbind. cu convingere și seninătate despre Dumnezeu și îndatoririle lui religioase fără nici cea mai vagă referire la Hristos, epoca "post-creștină" nu mai este o exagerare sau o figură de stil, ci o realitate de netăgăduit.
4. Meditație Zen în nordul Californiei
În munții împăduriți din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta - munte "sfânt" al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor activități și așezări oculte ce se află acum din nou în plin avânt - funcționează din 1970 o "mănăstire" Zen budistă, în orașele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află stabilite comunități de japonezi existaseră temple Zen și înainte de 1970, după cum existaseră și încercări de a înființa "mănăstiri" Zen în California; Dar "Mănăstirea Shasta" (căci despre ea este vorba) este primul succes în materie de mănăstiri în care se practică zen-ul american, (în zen budism "mânăstire" înseamnă școala în care se pregătesc "preoți" zen, atât bărbați, cât și femei).
La "mănăstirea" Shasta domnește o atmosferă de ordine și profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore și doar însoțiți de un ghid, nu și stabilirea de contacte personale cu cei dinăuntru. "Călugării" de la Shasta poartă tradiționala îmbrăcăminte neagră și au capetele rase; ei au în permanență lucruri clare de făcut, pe care le execută cu o vizibilă seriozitate și simț al datoriei.
Programul de la Shasta este foarte strict și durează cinci ani sau mai mult. Absolvenții devin "preoți" sau profesori de Zen și obțin certificate pe baza cărora pot organiza și conduce ceremonii budiste. Ca la orice școală și la Shasta se plătesc taxe ce includ cazare și masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc în avans - la începutul fiecărei luni - deci o metodă clară de a descuraja candidații neserioși, căci suma nu se mai rambursează celor care se răzgândesc).
Programul în sine este unul de completă asceză și austeritate, nu unul obișnuit studențesc. Există reguli de îmbrăcăminte și comportament, hrana este complet vegetariană și se consumă în tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori și nici conversații ce ar putea primi calificativul de "deșarte"; centrul de greutate îl constituie sala de meditație unde cursanții dorm și mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea, sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viața la Shasta este foarte intensă și riguroasă și orice eveniment al zilei (inclusiv spălatul și mersul la toaletă) este însoțit de o rugăciune budistă specifică, care este rostită mental.
Deși "mănăstirea" aparține unei secte Soto Zen "reformate", pentru a sublinia independența ei față de Japonia și adaptarea ei la condițiile de viață americană, ceremoniile și ritualurile ei sunt în tradiția Zen-ului japonez. Există ceremonii legate de convertirea la budism, ritualuri ale echinocțiului ce serbează "transformarea lăuntrică a persoanei", ceremonialul "hrănirii stafiilor flămânde" (adică comemorarea morților), ceremonia "Zilei Fondatorului" care exprimă recunoștința față de cei care au menținut vie tradiția Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buda, și altele. Semnul de cinstire este acela al plecăciunilor în fața icoanei lui Buda, dar accentul principal cade pe ideea că fiecare om poartă în sine "natura lui Buda".[7]
Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală, practica budistă permițând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, născută în 1924 din părinți budiști, și care și-a primit educația în Extremul Orient (în mai multe tradiții budiste) și a fost "hirotonită" la o "mănăstire" Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în America în 1969 și a organizat în chiar anul. următor comunitatea budistă Shasta cu câțiva tineri adepți. De atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri și tinere între 20 și 25 de ani.
Cauza acestui succes - în afara atracției explicabile pe care o exercită Zen-ul asupra unei generații scârbite de raționalism și de o educație care rămâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei - pare să constea în mistica unei "transmiteri autentice" a experienței și tradiției Zen, pe care o întruchipează "stareța", prin educația și certificările ei japoneze. De asemenea, calitățile ei personale de străină (de britanică în teritoriu american), de persoană care s-a născut în religia budistă și în același timp de om occidental cunoscător al mentalității contemporane (posedând evident mult admiratul simț practic "american") par să asigure acestei maestre de zen o influență de nezdruncinat în rândurile tinerei generații de americani care se convertește la budism.
Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viață a acelora care le frecventează de un "Zen pur". Meditațiile zilnice (care pot să ajungă de la opt până la zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieți religioase care în mod ideal trebuie să conducă la o stare "durabilă de, pace și armonie a trupului și a minții"; publicațiile de la Shasta - un jurnal bilunar și mai multe cărți scrise de "stareță" - avertizează chiar împotriva falsei spiritualități și a șarlatanismului. Comunitatea se opune adoptării obiceiurilor naționale Japoneze (privite în opoziție cu cele budiste); semnalează pericolele trecerii de la un guru la altul, cât și al idolatrizării maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar și cartea IChing), călătoriile astrale și orice alt fel de activități psihice și ocultiste; privește cu dispreț abordările teoretice și intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativă la cele experimentaliste) și pune accentul pe munca riguroasă și susținuta, de luptă contra iluziilor și închipuirilor minții, și pe "viața spirituală". Stilul dezbaterilor "spirituale" la care participă "preoții" Zen, așa cum se desprind ele din paginile Jurnalului care se publică la Shasta, seamănă izbitor, prin aerul de competență și prin realismul lor cu tonul discuțiilor între tineri convertiți la Ortodoxie sau între monahi ortodocși care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vieții duhovnicești.
Tinerii creștini ortodocși ar putea afirma cu îndreptățire astfel: "Dacă nu m-ar fi păzit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-aș putea afla acum acolo"; atât de autentică și de convingătoare pare viziunea spirituală a acestei "mănăstiri", care oferă tânărului însetat de religie de astăzi, tot ceea ce crede că-și poate dori, în afară de un singur lucru: viața veșnică și fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu poate să o dea.
Comunitatea budistă Shasta învață că budismul nu este o "disciplină distantă și rece", ci una plină de "iubire și compasiune". Contrar celor cunoscute în general despre budism, "stareța" susține că esența credinței budiste nu este topirea finală în "nimicul nirvanic" ci un "dumnezeu" viu (esență identificată de ea cu credința ezoterică budistă): "Secretul învățăturii Zen... este să cunoști cu certitudine și în mod personal că Buda cel cosmic există. Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care nu ezită nici o clipă în această convingere că Buda cel cosmic există, și în iubirea totală pentru el. Eu m-am simțit copleșită de bucurie când în sfârșit am fost convinsă că el există; iubirea și recunoștința mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care am simțit-o venind dinspre el a fost nemăsurată. Așa doresc s-o simtă fiecare".[8]
Există în prezent în jur de 70 de cursanți (ce urmeazăsă devină "preoți", la Shasta și în "filiale"), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o situație de expansiune rapidă, atât ca sediu cât și în ceea ce privește "misiunea" sa în rândurile poporului american; există o mișcare crescândă de budiști laici care fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri și conferințe la care sunt invitați psihologi psihiatri și alte persoane interesate, în tabere de durate diferite. Ținând cont de activitățile publicistice și cele misionare și de "counselling" din orașele californiene, precum mai ales de proiectata școală și cămin de bătrâni, "mănăstirea" Shasta înregistrează într-adevăr progrese remarcabile în atingerea scopului său de a "dezvolta budismul zen în Occident".
Față de Creștinism, "stareța" și discipolii săi au o atitudine condescendenta; ei susțin că respectă Filocalia și celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând că Ortodoxia le este cea mai apropiată dintre doctrinele "creștine", dar se consideră pe ei înșiși a se situa "dincolo de astfel de teologii, dispute doctrinare și '-isme'" pe care le exclud din preocupările "Adevăratei Religii".[9]
Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el bazându-se în întregime pe "experiență" și căzând astfel în "eroarea pragmatică" care deja s-a discutat în această carte la capitolul despre hinduism: "dacă merge, înseamnă neapărat că este și bun". Zen-ul, lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între experiențele spirituale bune și cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din perspectiva "simțirii" unei "păci" și "armonii" apreciate pe baza puterilor naturale ale minții și nu pe baza unei revelații; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu (în afară de certitudinea propriei minți), atracția Zen-ului constă în aceea că hrănește și stimulează un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de răspândit în zilele noastre, și anume mândria că omul se poate mântui prin eforturile personale, fără să aibă nevoie de vreun Mântuitor.
Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuală și sobrietate spirituală. Cu învățătura sa despre "compasiune" și despre un "Buda cosmic" iubitor, el reprezintă probabil idealul cel mai înalt de spiritualitate fără Hristos. Și tocmai în aceasta constă tragedia sa, că Hristos lipsește din el, și deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism și așa-zisa trezvie spirituală sunt tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de budist să-și caute scăparea la Hristos.
Cu toată compasiunea și asceza sa tăcută, acest soi de Zen este poate rămășița cea mai tristă a vremurilor "post-creștine" pe care le trăim. Spiritualitatea "necreștină" încetează deci de a mai fi o formă de import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i afectează mentalitatea până la rădăcină. Și este cazul să ținem minte că religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasă puternică și profundă, care va fi absolut convingătoare pentru mintea și inima omului modern.
5. "Noua spiritualitate" față în față cu Creștinismul
Prezența cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la nesfârșit; în fiecare an apar culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însă, este că pe lângă cultele specific religioase, se manifestă prezența din ce în ce mai intensă, în ultimele decenii mai ales, a așa numitelor culte de conștiință (cum sunt ele numite de foarte populara revistă de știri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se delimitează clar de orice preocupare religioasă.
Aceste grupuri de "terapie mintală" includ organizații, precum "Erhard Seminars Training" (fondat în 1971), "Rolfing", "Silva Mind Control" (Controlul mintal Silva) și încă multe alte forme de "seminarii" (întâlniri) și "bio-răspuns" (biofeedback), care oferă cu toatele o "descătușare a tensiunilor" și o "captare a potențialelor ascunse" ale omului, exprimate într-un jargon "științific" de secol XX, mai mult sau mai puțin plauzibil. De asemenea, se menționează și alte mișcări de "conștiință", care sunt mai puțin la modă astăzi, de la "Știința creștină" și "Știința mintală", până la "Scientologie".
Toate aceste mișcări sunt incompatibile cu Creștinismul. Creștinii ortodocși nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu ele.
Și iată de ce suntem atât de categorici:
1. Aceste mișcări nu au nici o fundamentare în tradiția și practica creștină, ci sunt pur și simplu fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai puțin diluate, și prezentate adesea ca fiind "lipsite de conținut religios".
Nu numai că învățătura lor este greșită și în totală discordanță cu doctrina creștină despre viața duhovnicească; dar prin experiențele lor religios - păgâne și prin experimentele lor psihiste ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin victime, ducând la dezastru psihic și la pierderea sufletului pentru totdeauna, știind că fără Hristos și fără Biserică, nu este mântuire.
2. Mai precis, experiențele de "tăcere spirituală" pe care le oferă diferitele tipuri de meditație, fie cele așa-zis lipsite de conținut religios (precum meditația transcendentală, unele forme de Yoga și Zen și cultele seculariste), fie cele cu conținut religios păgân (precum Hare Krishna, "Divine Light Mission", "Organizația celor 3H" etc.), conduc în întregime într-o zonă spirituală "cosmică" unde partea cea mai profundă a personalității umane intră în contact cu ființe spirituale reale.
Aceste ființe, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele căzute, care se află în cea mai mare apropiere față de om[10]. Chiar cei care practică meditația zen-budistă, în pofida eforturilor lor de a trata cu precauție "experiențele spirituale", vorbesc și ei despre întâlniri cu aceste spirite (în care se amestecă bineînțeles și o anumită doză de imaginație), pretinzând că nu se lasă în nici un fel "contaminați" de ele[11].
3. Partea cea mai periculoasă a acestor "inițieri" constă în aceea că ele scapă controlului conștient al voinței omului; astfel, odată "inițiat" în aceste "culte de conștiință", este adesea cu neputință să te mai opui participării la experiențe psihice nedorite.
Rezultă că "noua conștiință religioasă" este un dușman al Creștinismului cu mult mai puternic și mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe experiență în detrimentul doctrinei, atunci însăși învățătura după care putem distinge și identifica binele de rău cade sau devine inoperantă, iar duhurile necurate au cale liberă de atac, datorită pasivității și "deschiderii" pe care le exaltă toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme persoana umană în unealtă pasivă a manifestărilor demonice.
Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut asupra acestor "culte de conștiință". Ele dau în vileag evoluția progresivă a acestor experiențe, care la început sunt "bune" sau "neutre", pentru a deveni în final ciudate, terifiante și în ultimă instanță indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică a unor discipline psihice, precum Yoga este periculoasă, pentru că aceasta derivă din ea și predispune la atitudini și experimente psihice care sunt de fapt scopul inițial și permanent al practicii Yoga.
Puterea de seducție a "noii conștiințe religioase" este atât de mare încât ea se poate înstăpâni chiar și asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt creștini. Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinațiile artificiale dintre creștinism și cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai grav, este vorba și despre cei care se consideră pe ei înșiși niște creștini înflăcărați. Profunda ignorare a autenticei trăiri creștine din zilele noastre creează condițiile proliferării unei false "spiritualități" creștine, a cărei natură este strâns înrudită cu "noua conștiință religioasă".
În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai răspândit curent de "spiritualitate creștină" de astăzi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant și amenințător al "noii conștiințe religioase" care își recrutează victimele mai ales dintre rândurile creștinilor bine intenționați, chiar ortodocși, la o scară atât de întinsă, încât este cu neputință să nu vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care înșelăciunea va fi atât de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire. Asupra acestui subiect vom reveni la sfârșitul cărții de față.
NOTE
[1] Beat = adj. care se află în stare de epuizare, vlăguit de sentimentul fermității morale; care se referă la bitnici. Bitnic: (engl. americană, beatnik: beat + yiddish-nik, sufix ce denotă o persoană) persoana care se revoltă împotriva moralei sociale convenționale prin mod de comportare sau și de îmbrăcăminte și care se pasionează după moduri de expresie și filosofii exotice (WEBSTER'S New Collegiate Dictionary, ed. a 8-a (n. tr)).
[2] Charles Glock și Robert Bellah, The New Religious Consciousness - Noua conștiință religioasă, University of California Press, Berkeley, 1976, pp. 31-32
[3] Robert Greenfield, The Spiritual Supermarket, -Piața de idei religioase. Saturday Review Press. New York. 1975. D. 43
[4] ibid, pp. 80, 94
[5] The New Religious Consciouness, pp 8-18.
[6] Populația Sikh din India se caracterizează prin această mentalitate practică, ea constituind mai ales clasa negustorilor.
[7] deci nu este vorba de o noțiune personală de "chip", ci de cea impersonală de substanță, "natura" (n. tr)
[8] The Journal of Shasta Abbey, Jan-Feb., 1978, p. 8
[9] Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54
[10] Vezi episcopul Ignatie Briancianinov cu expunerea lui despre învățătura ortodoxă asupra percepției senzoriale și mintale a spiritelor și asupra deschiderii porții simțurilor omului in The Orthodox Word, no. 82, 1978
[11] Vezi Jiyu Kennet, How to Grow a Lotus Blossom, Shasla Abbey, 1977 - relatarea viziunilor din pragul morții ale unei maestre de Zen