DIMITRIA DAVITI

AMINTIRI DESPRE STARETUL

SOFRONIE DE LA ESSEX

"Dacă la bătrânețea mea îmi îngădui să vorbesc astfel, nu este pentru că eu însumi am atins desăvârșirea, ci pentru că înțeleg că alt drum pentru mântuirea omenirii nu existe, în afară de cel al Evangheliei, nici alt Mântuitor al ei afară de Hristos" - Schiarhimandritul Sofronie de la Essex  

 

DATE BIOGRAFICE

Părintele Sofronie (Saharov), rus din Moscova, s-a născut în anul 1896.

A adormit întru Domnul la 11 iulie 1993. Este înmormântat în mănăstirea Cinstitului înaintemergător din Essex - Anglia, mănăstire care este stravropighie patriarhală și căreia i-a fost întemeietor, ctitor și părinte duhovnicesc.

Mormântul său este construit după modelul celor al monahilor ruși.

La Moscova a studiat la Școala de Arte Fru­moase și a devenit pictor.

Tânăr fiind, părăsește Moscova și se stabilește la Paris, unde trăiește și lucrează ca artist. în scurtă vreme se distinge ca pictor de reală valoare și își face intrarea în lumea artistică și în marile saloane ale Parisului.

În 1925 se hotărăște să devină monah. Urmă­rește timp de un an cursurile de teologie ale Insti­tutului Sfântul Serghie și pleacă la Sfântul Munte, unde se închinoviază în mănăstirea Sfântului Pantelimon. Acolo îl cunoaște pe starețul Siluan, care devine îndrumătorul său duhovnicesc. După ador­mirea starețului Siluan, se retrage în pustia Sfântului  Munte  și  slujește  ca duhovnic al  multor mănăstiri, schituri și chilii. în anul 1948 editează în Franța scrierile Sfântului Siluan împreună cu biografia și explicarea învățăturii sale. în 1959, în urma unor minunate împrejurări, se stabilește la Essex, în Anglia, unde întemeiază și construiește mănăstirea Cinstitului Înaintemergător, în care a trăit și a lucrat duhovnicește până la adormirea sa. A scris mai multe cărți, care s-au tradus în numeroase limbi. în limba greacă au fost editate:

Sfântul Siluan Atonitul, 1995.
îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este, 1996.
Despre rugăciune, 1994.
Din viață și din duh, 1995.
Asceză și vedere, 1996.

 

PREFAȚĂ

Un cuvios chip al secolului care abia s-a încheiat, o sfântă figură care a răsădit în Anglia ascetismul rusesc și duhovnicia adâncă a monahismului aghioritic ni se înfățișează într-un mod original în paginile acestei cărți. Scriitoarea își deschide inima pentru a ne descoperi câteva din laturile personalității Cuviosului Sofronie de la Essex, înțelegând că numai prin dezvăluirea celor de taină ale omului lăuntric poate explica unele sclipiri ale prealuminoasei călătorii de la pământ spre cer a Părintelui său duhovnicesc.

Iată că aceia care l-au cunoscut pe Părintele citindu-i scrierile, au acum prilejul să-l cunoască și în mijlocul unor evenimente simple ale vieții sale de zi cu zi și astfel, au de asemenea ocazia să con­state că duhovnicia care se revarsă din scrierile sale este aceeași cu cea care izvorăște din însăși viața sa.

Acei care au avut binecuvântarea să-l cunoas­că personal pe Părintele Sofronie, vor rechema în memorie, citind paginile ce urmează, și propriile lor trăiri și amintiri despre cuviosul și fericitul Părinte. Printre ei mă aflu și eu, care l-am întâlnit pentru prima dată în urmă cu treizeci de ani, fiind eu pe atunci un tânăr cleric slujitor în Arhiepis­copia Tiatirei. Piu voi putea uita niciodată iubirea cu care m-a întâmpinat și emoția lui aflând că eram ucenic al vechiului său prieten, fericitul pă­rinte Gherasim Mikraghiananitis, imnograful.

Iubirea lui pentru părintele Gherasim - Gherasimâki, cum îl numea el, de care se legase sufle­tește pe vremea când se nevoia în pustia atonită - îi inunda fata de fiecare dată când întreba despre el și despre tinerii cei împreună viețuitori cu el. Era o iubire frățească, dar și reciprocă, deoarece cu aceeași căldură și același respect îmi vorbea totdeauna despre  Părintele Sofronie și părintele Gherasim Mikraghiananitis. "A fost unul dintre acei fericiți - povestea el - "care împreună cu un alt mare nevoitor, părintele Gherasim Menaghia, s-au învrednicit să vadă în pustia Atonului pe unul dintre așa numiții "șapte pustnici goi". Acela, cu o mică boccea pe umăr și acoperit de harul lui Dumnezeu, încerca să se îndepărteze, implorându-i în numele Iui Dumnezeu să-l lase în liniștea pustiului". Întâlnirea cu Părintele Sofronie - spunea părintele Gherasim - era totdeauna de folos, pentru că prezența lui răspândea adierea Prea Sfântului Duh, iar cuvântul său era cuvânt de Părinte al Bisericii. Am avut eu însumi multe prile­juri să constat aceasta pe când mă primea cu bunătate de fiecare dată când îl vizitam, în anii în care slujeam la Londra și la Oxford; asculta pro­blemele mele și îmi răspundea cu grijă și cu dis­cernământ. Părintele Sofronie respecta și cinstea Tradiția Bisericii Ortodoxe, iar acest respect îl propovăduia cu viața și faptele lui; mai presus de orice instituție bisericească respecta și cinstea Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia, de altfel, îi aparține ca stavropighie și Sfânta Mă­năstire a Cinstitului înaintemergător de la Essex.

Când, mai târziu, slujind în Grecia, reveneam din când în când în Anglia, vizita datorată Părin­telui era obligatorie, iar acesta, în ciuda vârstei sale și cu toate că adeseori era bolnav, iar ora la care ajungeam eu la mănăstire era târzie, ieșea totdeauna pentru a mă întâmpina, a mă îmbrățișa și a vorbi împreună cu mine.

Dulceața feței sale, ochii săi mari, expresivi, sfințenia întregii sale staturi a înviat din nou în-lăuntrul meu în vreme ce citeam amintirile despre Părintele Sofronie înfățișate de scriitoarea cărții, doamna D. Daviti. Și am primit să prefațez a doua ediție ca o mărturie de cinstire, iubire și pomenire a cuvioșiei Părintelui Sofronie, starețul Angliei și nu numai al ei.

În noul veac, care nădăjduiesc că va fi veacul autenticei căutări de Dumnezeu, cuviosul chip al Părintelui Sofronie va călăuzi pe cei ce doresc să și-l apropie trăind potrivit Tradiției Bisericii Răsă­ritene, trăind în duhul nevoinței care nu neagă și nu respinge omul, nu disprețuiește firea înconju­rătoare, care îngrijește cu dragoste de toate făp­turile Domnului.

Pantelimon, Episcop de Vereea și Hausia

 

INTRODUCERE

Când m-am hotărât să merg la studii în Anglia, singurul lucru care mă supăra era acela că, plecând din Grecia, nu aș mai fi avut prilejul să merg adesea la biserică. Mă întrista că lăsam în urmă bisericile cu muzică bizantină, psalții cei cu voci frumoase și preoții mei cei cuvioși. Desigur, știam că există biserici ortodoxe și în Anglia, dar nu voiam să accept că Ortodoxia autentică se află și în afara Greciei. Cu adevărat, astăzi nu mai am părerea pe care o aveam atunci, în naivitatea și neștiința mea duhovnicească.

Acum știu din proprie experiență că omul, ori­unde s-ar afla, poate să trăiască în Duhul Sfânt și în chip dreptslăvitor. Ba chiar și în împrejurări dificile, aflându-se sub interdicții și în prigoane.

"Nimic pe fața pământului nu poate împiedica sufletul să trăiască în Hristos" - a fost prima frază pe care am auzit-o în Anglia de la părintele Grigorie, acum arhiepiscopul Tiatirei, atunci când am mers la arhiepiscopie să aflu câte ceva despre Biserica Ortodoxă din Anglia. Mi-a fost oferit un calendar care cuprindea numerele de telefon și adresele tuturor bisericilor ortodoxe din Anglia. Aruncând o privire în ea, am aflat undeva scris ceva despre Mănăstirea Ortodoxă de la Essex, pre­cum și despre egumenul ei. Părintele Sofronie. Am ironizat oarecum ideea unei mănăstiri orto­doxe în Anglia, necrezând că s-ar putea asemui cu cele din Grecia - căci lipsa de experiență se obrăz­nicește, judecă, osândește și se pronunță cu neru­șinare și cu autoritate nesănătoasă. La fel am pro­cedat și eu. Cu toate acestea, la un moment dat m-am hotărât să vizitez mănăstirea numai din curiozitate, gândind că poate voi afla totuși ceva bun. Așadar am telefonat ca să văd dacă aș putea rămâne acolo la sfârșit de săptămână. Și părerea mi s-a schimbat chiar odată cu această convorbire telefonică. Cât de dulce, de politicos, de calm și de liniștit a fost primul cuvânt pe care l-am auzit în receptor: "Binecuvântați ". "Iată - am gândit - și aici răspund călugărește".

Am mers la mănăstire. Totul era altfel față de ceea ce îmi închipuisem. Acolo l-am cunoscut pe Părintele, care a devenit de atunci unicul meu duhovnic de-a lungul a douăzeci de ani.

Până atunci crezusem că sfinții se află numai în icoanele și în frescele bisericilor, că aparțineau cumva numai istoriei și socoteam că doar de acolo am putea afla și noi ceva despre viața lor.

Mă înșelam. Am atins un sfânt, am vorbit cu el, am mâncat cu el. Am văzut cum se comportă un om desăvârșit, în tumultul vieții în care trăim și noi, și cât de multă bucurie și pace emana pre­zența sa.

Părintele trăia în aceleași condiții de viață în care trăim și noi. Și totuși era superior, cu totul diferit. în ce consta această diferență, care pe noi toți, cei care l-am cunoscut, ne făcea să mărturi­sim că este sfânt? Consta în toate amănuntele și tainele vieții lui, care l-au făcut Gheronda și învă­țător duhovnicesc cu mărturie sfințitoare. Oricine îi citește cărțile, văzându-i faptele vieții, îl așează, chiar și fără a-l cunoaște, printre sfinții Bisericii.

În istorisirea de față îl voi descrie pe Părintele precum l-am cunoscut - ca om ce a trăit printre noi simplu și firesc. Povestesc comportamentul său față de oameni de toate condițiile și din toate popoarele. N-aș putea să scriu despre viața lui adâncă, duhovnicească, pentru că aceasta fiind tainică, cu greu poate fi abordată. Ea este cunos­cută totuși din cele ce a scris el însuși.

Am gândit că ne-ar fi de folos să cunoaștem lucruri despre viața Părintelui în mijlocul societății din care - deși trăia în chip firesc - a ieșit cu totul sfințit, sfânt, dăruind celor ce se apropiau de el ceva din bucuria sfinților și căldură din cer. într-o astfel de atmosferă trăia el întotdeauna, precum se poate lesne înțelege din scrierile sale.

De aceea, încă de mulți ani în urmă aveam dorința să aflu date despre viața lui, despre locul nașterii sale și mediul familial în care a răsărit acest măreț stejar duhovnicesc. în acest scop am călătorit la Moscova pentru a-i întâlni pe cei de o rudenie cu el, câți au mai rămas în viață, și iată că am aflat-o pe nepoata lui, Irina (din partea fratelui său - Nicolae). A fost foarte binevoitoare și ore întregi am vorbit cu bucurie despre familia ei și despre unchiul ei - Părintele Sofronie. Păstram în lăuntrul meu imaginea pe care mi-o formasem, iar cele pe care le auzeam adevereau ceea ce crezu­sem și eu.

Astfel a decurs întâlnirea noastră.  Ceea ce scriu acum este ceea ce pot reproduce ca urmare a acestei convorbiri. Am încercat să fiu cât mai precisă în descriere, fără comentarii și lămuriri suplimentare. Poate că altcineva va voi să scrie mai multe lucruri și în mod mai detaliat. Va fi o mare binecuvântare și bucurie pentru noi toți de a afla cât mai multe despre Părintele Sofronie, care a strălucit ca o lumină orbitoare în aceste vremuri întunecate.

S-au spus multe despre  Părintele Sofronie. Mulți teologi fac trimitere la cărțile sale când vor să-și explice teologia lor. Alții afirmă că Părintele Sofronie este unul din ultimii Părinți ai Bisericii. Dar orice ar spune cineva, oricum l-ar caracteriza: Părinte al Bisericii, nou Teolog al epocii contem­porane sau Mare nevoitor și Gheronda, nu va greși. Fiecare dintre aceștia îl apreciază potrivit cunoștințelor și experienței sale în viața duhov­nicească a Bisericii și nu se înșeală, deoarece Părin­tele era de toate: gheronda, duhovnic, învățător, teolog, părinte. Le avea pe toate în mod desăvâr­șit, în dimensiunea vieții duhovnicești a Bisericii. Viața sfântă a Bisericii (și nu este oare viața sfântă esența Bisericii?) este plină de exemple de oameni care au slujit Biserica luptătoare ca mo­dele de virtute și sfințenie, adică s-au sfințit prin trăirea în Hristos și au devenit pilde de trăire, întocmai ca și Domnul nostru Iisus Hristos, Care, ca om, ne-a dat pildă de viețuire. Acest model sun­tem datori să-l urmăm toți cei ce vrem să ne nu­mim creștini, nouă, creștinilor, nici o îndreptățire nu ni se va admite dacă rămânem aceia care sun­tem, scuzându-ne că în epoca noastră nu se poate înfăptui ceea ce au înfăptuit Sfinții în alte epoci, deoarece condițiile sunt cu desăvârșire schim­bate.

Dar nu este așa, pentru că citind despre Părin­tele Sofronie, ne întrebăm: în ce împrejurări, unde și în care colț al lumii a trăit el, care a devenit întreg lumină!

Dat fiind faptul că pe Părintele îl cunoaștem toți din scrierile sale, noi nu putem și, fără nici o îndoială, nici nu știm să vorbim despre trăirile sale. Cunoaștem totuși, foarte bine, de unde este, unde a trăit, și cunoaștem că și-a dus viața în ace­leași condiții în care trăim și noi, ba chiar încă și mai dificile. De aceea voi încerca să îl descriu pe marele Gheronda, comportamentul său, dragos­tea sa, severitatea sa, precum a trăit el în mijlocul nostru; ca și noi, fără a fi însă ca noi. Am băut și am mâncat împreună la aceeași masă, am vorbit aceeași limbă. Aceeași căldură și aceeași ploaie ne-au atins. Lua aceleași medicamente pentru o durere de cap sau o altă suferință. De ce atunci el s-a sfințit și ne odihnea pe toți, fiind totuși făcut din aceeași țărână? Pentru că și pe Părintele tot o mamă l-a născut, plânset de copil s-a auzit din leagănul său, se juca împreună cu alți copii. A tre­cut de adolescență, a crescut și a intrat în torentul vieții, ca și noi. Totuși, a devenit desăvârșit, sfânt, precum l-am cunoscut îndeaproape toți cei ce l-am avut duhovnic. Ceilalți l-au cunoscut din cele ce a scris, pentru că harul lui Hristos își mărturisea cu putere prezența în inimile lor, precum o făcuse și în ale noastre. Acum, pentru noi toți el este Părin­tele. Și pentru cei mai depărtați și pentru cei mai apropiați.

Vom scrie așadar despre Părintele, înviindu-i într-un anumit fel viața, așa cum am trăit-o noi de-a lungul a douăzeci de ani și de aproape și de departe, fără a simți vreo diferență datorită dis­tanțelor, căci aceleași trăiri le aveam și de aproape și de departe.

Scriind acestea, ne lăsăm gândul și sufletul să meargă cu douăzeci și cinci de ani în urmă, atunci când l-am cunoscut pentru prima dată la Essex, în peisajul verde al naturii britanice, cu acea nesfâr­șită liniște și nădejde ce le emanau casele răzlețite de prin împrejurimi. Când pășești pe astfel de locuri, firea înconjurătoare îți vorbește. Eram străini, dar ne simțeam de-ai casei. Eram săraci, dar nu bă­găm de seamă. Eram bogați și ne era indiferent. în ciuda frigului neobișnuit, simțeam o bucurie. Căci prezența Părintelui plinea totul. Era izvorul tuturor bunelor și sfintelor simțăminte pentru noi toți.

Cu recunoștință ne gândim la Liturghiile du­minicale săvârșite în biserica Tuturor Sfinților". Retrăim Sfânta Liturghie pe care cu atâta evlavie o slujea Părintele. Ascultam ecteniile Sfintei Litur­ghii rostite cu vocea plină de pace a Părintelui. Ne binecuvânta cu "Pace tuturor" și vedeam cum tot Sfântul Altar se luminează. Inimile ni se umpleau de o pace adâncă, lacrimile ne țâșneau și mintea primea încredințarea noii vieți, căci o pocăință adâncă ne lua în stăpânire toată ființa. Părintele ne împărtășea și ne împărțea anafura. Urcam apoi la mănăstire și pregăteam ceaiul, de multe ori împreună cu el. Timpuri de neuitat, care până astăzi sunt însoțite de aceeași iubire.

 

FAMILIA PĂRINTELUI SOFRONIE 

Era în  săptămâna de dinaintea Cincizecimii. În cămara inimii sale creștinul aș­teaptă să fie cercetat tainic" de El.

Nu este aniversare, nici amintire această aștep­tare. Este un mare eveniment.

Toate tac și pregătirea începe. Un dialog tainic, dulce, spontan ia naștere în sufletele credincio­șilor. Un dialog intim, necunoscut celorlalți, pentru că este cel dintre Hristos și inimă. Este șoaptă tainică: Vino, Doamne, Iisuse și Te sălășluiește întru noi... Duhul Adevărului...". într-o astfel de săptămână am ajuns la Moscova. Creștinii de acolo trăiau aceleași lucruri ca și cei din Grecia.

în Duminica Cincizecimii am mers la biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Kremlin. Cler și popor trăiau această zi în tot sensul ei adânc și ca pe o realitate, iar nu ca o aniversare.

Călătoria mea avea drept scop inițial a-mi da pe de o parte prilejul să trăiesc o "Cincizecime" în binecuvântatul pământ rusesc - și a fost într-ade­văr o mare binecuvântare acea Sfântă Liturghie patriarhal㠖 iar pe de altă parte să o întâlnesc pe nepoata Părintelui, Irina, pentru a aduna ceea ce era cu putință cu privire la viața Părintelui.

 

Nepoata lui - Irina

        - Nu am închis ochii toată noaptea. Mă pregă­team pentru întâlnirea cu dumneavoastră,  îmi spuse nepoata părintelui, Irina.

Este foarte important că există oameni ca dumneavoastră, care păstrează o amintire așa de vie Părintelui Sofronie.

Acestea au fost primele cuvinte ale doamnei Irina, o femeie de un caracter nobil, plină de tan­drețe pentru unchiul ei.

Urmă apoi povestirea despre familia ei, cu o simplitate și modestie ce îi vădeau recunoștința față de Părintele.

          - Am înțeles că veniți din Grecia pentru a strânge informații noi despre marele Gheronda. Dar dumneavoastră în mod sigur știți mai multe lucruri decât mine, pentru că l-ați avut douăzeci de ani de Gheronda și părinte duhovnicesc. Dum­neavoastră trebuie să îmi grăiți mie, pentru a auzi și eu experiența voastră. O, cât mă bucur pentru
întâlnirea aceasta!                                                                                       

Smerenia ei m-a fascinat. Ținea în mâini un plic plin cu însemnări și o mică agendă a bunicii sale, mama Părintelui Sofronie, împreună cu multe fotografii ale Părintelui, făcute la diferite vârste.

Această întâlnire a avut loc în casa prietenei mele, Natalia Nicolau. Mama ei, o rusoaică tradi­țională, a pregătit pentru întâlnirea aceasta o ma­să sărbătorească încărcată de bunătăți: caviar, somon, vin, cvas și aceasta în pofida faptului că aveau dificultăți economice.

Le-am spus că nu este nevoie de nimic special, ci doar să ne întâlnim în mod simplu și să vor­bim...

        - Nu, - mi-a zis. Aceasta este o zi mare. Vom vorbi despre Părintele. Trebuie să fac pregătiri potrivite pentru un asemenea eveniment.

Am tăcut. Mă copleșeau atâtea sentimente de iubire și recunoștință, încât m-am prefăcut că vreau să beau apă și am plecat de lângă ea. nu puteam să-mi ascund lacrimile. Se crease o at­mosferă atât de frumoasă încât cugetam și șop­team încetișor că nu există în viața noastră ceva mai frumos decât simplitatea, adevărul și com­portamentul firesc. Hu costă nimic să le dobân­dești, dar ele sunt neprețuite și veșnice.

Ușa se deschise și vizitatoarea intră. Nu erau necesare recomandări speciale. Cunoșteam scopul întâlnirii și încă din primul moment ne-am simțit ca vechi cunoștințe, fie purtam simplu și firesc.

Am șezut la masă și îndată discuția a ajuns la subiectul pentru care eram deja pregătite: Părin­tele nostru.

RUSIA

Cum vi se pare Rusia? Cum ne vedeți pe noi? - mă întrebă Irina, radiind de bunătate.

Dar cum? Oare ce aș putea să spun? Cum aș putea exprima simțământul frumuseții din inimă și din suflet în cuvinte trupești și stricăcioase! niciodată cuvântul nu poate reda simțămintele în intensitatea pe care o au ele în omul lăuntric. Sunt momente când sufletul tace pentru a nu întina negrăita frumusețe.

        - Sunteți un popor bun!  Vă caracterizează demnitatea și credința adâncă în Hristos. Aveți multă dragoste!

        - A, da, da, - murmură ea smerit. Da, bunătatea dumneavoastră, nu este așa. Sunteți sub înrâurirea Părintelui Sofronie și de aceea vedeți astfel.

Mi-a venit în minte chipul Părintelui - un sfânt care nu a avut patrie și nici nu voia, fiindcă era al întregii lumi. în decursul acestei întâlniri am înțeles, întrucâtva, care a fost educația și cum au fost anii copilăriei Părintelui la Moscova, locul nașterii sale. Cât de bine ar putea crește un copil în mijlocul unor asemenea oameni minunați!

Însușirile acestor oameni aleși le avea și Părin­tele Sofronie: cuviința, discreția, iubirea, înțelepciunea, deplina curăție, daruri pe care afundându-le în harul Sfântului Duh, care îi umpluse deja ființa, l-au făcut să aibă răsunet în toată lumea și să-l marcheze benefic și decisiv pe fiecare om care îl întâlnea pe Părintele, dând mărturie despre sfințenia lui.

După o scurtă tăcere, Irina a continuat cu deli­catețe:

Da, cuviincioși erau toți cei din marea noas­tră familie, dar aceasta mai degrabă pentru că se țineau aproape de Dumnezeu.

Este adevărat că în familia dumneavoastră au existat curteni ai Țarului, fapt ce ar explica aristocrația Părintelui și a dumneavoastră?

Nu, nu erau curteni ai Țarului. Erau oameni cu credință adâncă. Din credință își aveau toate cele bune.

Am auzit totuși că erau curteni, - i-am spus iarăși.

Nu, n-am nici o dovadă că membrii ai fami­liei noastre au fost așa ceva. Erau oameni simpli. Bunicul meu, tatăl Părintelui Sofronie, era un meșteșugar ce lucra genți de damă și casete pentru bijuterii. Iubea frumosul, era un om plăcut. O familie simplă, mare. Din anii copilăriei lor nu au avut în jur nici bogăție, nici lux, dar erau ospitalieri. Bunicul era întâiul meșteșugar din Moscova. Când încerc să mi-l amintesc, mi-l amintesc foarte bătrân. Vedea cu greutate. O iubea mult pe bunica. Eu, totuși, mă temeam de el. Puține lucruri duhovnicești a dat copiilor săi, dar era un om adevărat. Iubea viața și lumea. Îi plăcea să se îmbrace frumos, să facă plimbări și, în general,avea o decență și o cuviință exterioară.

 

PĂRINTELE SOFRONIE

Cât despre Părintele, unchiul meu, Sofronie, ce aș putea să spun! Era al familiei noastre, dar și altcineva, cu dar înalt de Ia Dum­nezeu. Aceasta se vedea din viața sa. Rugăciunea lui o simțeam cu putere. Era ceva care ne ținea în căldura lui Dumnezeu și sub ocrotirea Lui. Părin­tele strălucea și se arăta a fi mult mai altfel decât noi toți.

Nu știu cum vă simțiți dumneavoastră acum. Acum, când a plecat de lângă noi. Noi, însă, și acum îl simțim precum era pe când trăia. Simțim rugăciunea lui.

Da, și eu, - i-am răspuns. Și am adăugat că, pe când trăia, vorbeam prin telefon o dată pe săptămână. La un moment dat mi-a spus că o să plătesc mult telefonul. "Foarte bine", - i-am răspuns, - "Dumnezeu este foarte scump", la care a râs mult. Nu-i spuneam nimic, pentru că îi purtam un nesfârșit respect. Spuneam numai un "Binecu­vântați!" când ridica receptorul și îmi dădea îndată răspunsul la problemele mele.

Să vorbești despre Părintele este foarte greu. Mai bine este să-l simți. Asta este mai ușor...

Da, și eu cred , - i-am răspuns. Dar nu știu cum se face că uneori vorbesc neîncetat și de aceea cu atât mai mult  mă cuprinde mirarea. Pre­zența Părintelui iradia și insufla noblețe.

Da, este frumos să vorbești despre un uriaș ca Părintele Sofronie. Au mers la el mulți care nu credeau în nimic. După ce l-au cunoscut au de­venit cei mai credincioși dintre creștini. îmi aduc aminte despre o femeie foarte cumsecade, dar necredincioasă nebotezată, ce încerca și căuta să afle credința singură. întâlnindu-l pe Părintele a  crezut, și apoi timp de zece ani a venit împreună cu el în Rusia. Spre sfârșit a devenit traducătoarea Părintelui din rusă în engleză.

Spunea că păstrează cărțile Părintelui primite cu dedicație personală, așa cum ar păstra o comoară.

Cartea lui, "Despre rugăciune" mi-a dăruit-o cu dedicație. A fost ultima care a ajuns la mine din mâinile lui. Dedicația era scrisă cu litere frumoase, curate, pe care, din pricină că nu mai vedea bine, le-a scris slujindu-se de lupă.

Atât de mult m-a emoționat faptul că ați venit din Grecia ca să vorbim despre Părintele!

Am recitit toate scrisorile lui, începând din 1962 până în 1969, pentru a-mi aminti. Amintirile m-au copleșit. Nu am dormit toată noaptea, așa cum v-am spus la început.

Ce să spun! A mulțumi este puțin. Nu știu dacă puteți înțelege starea pe care vreau să o exprim.

        - Înțeleg, - i-am răspuns, - și vă mulțumesc mult. Sunt adânc emoționată. Vă rog, spuneți-mi ceea ce vă reamintiți despre Părintele.

Modul în care coresponda

        - Părintele ne scria o singură scrisoare pentru toți. O lua Maria, sora lui, telefoanele începeau îndată să sune și alergau cu toții către casa unde sosise. Fiecare citea scrisoarea și pentru fiecare avea câte un răspuns personal. Fiecare o citea ca și cum i-ar fi fost adresată lui (deși era una pentru toți). începea așa: "Către sora mea, Maria" (dar și către noi toți). "Mult iubita mea, frumoasa mea, delicata, minunata, dulcea mea Maria! (și fără vir­gulă adăuga: "Singură să pui virgulă și să subliniezi ceea ce ți se potrivește ție").

Era foarte deștept și foarte glumeț, râdea mult. Când venea la Moscova lua parte la mese mari. Rușii tradiționali nu beau așa, în mod simplu, ci toastează. Prin urmare, ziceau: "Părinte Sofronie, să bem!". Dar el răspundea: "Știți, un om a băut, a băut, și apoi a murit. Să luați deci aminte!".

Amintiri ale rudelor sale

Era deja înaintat în vârstă când venea aici. Avea probleme la coloana vertebrală, dar stătea la masă ca și cum n-ar fi avut nimic. Avea totdeauna statura dreaptă și cu multă ușurință se ridica la toasturi, nu ca un bătrân ce avea probleme de sănătate, ci ca un tânăr, deși îl încercau dureri mari.

Pe vremea aceea, cu toții aveam copii mici. Iubea mult copiii, a treia generație, precum spu­nea. Cânta cu ei cântece copilărești. Când ploua, cânta cântecul ploii și totdeauna începea primul. Rămâneam împreună ore în șir, vorbeam și timpul trecea ca o singură clipă.

Părintele era om cu mișcări de om tânăr, cu un aer tineresc. Totdeauna îl vedeai tânăr. Mi-au ră­mas întipărite în minte gesturile lui și interesul lui pentru toate lucrurile. Ceea ce spunea era desă­vârșit pentru toți și pentru toate.

Se interesa de munca noastră și ne sfătuia să rămânem lângă Dumnezeu și să facem voia Lui. Era inepuizabil și într-o permanentă stare de creație.

În ultimii ani tatăl meu era foarte bolnav. Ve­nind Părintele Sofronie și nevăzându-l, a întrebat unde este. I-am spus că este bolnav și o să-l adu­cem peste puțin timp. Părintele a spus că trebuie să-l viziteze, dar nu l-am lăsat, pentru că tatăl meu voia să-l ducem acolo unde este Părintele Sofro­nie. îl cinstea în mod deosebit și nu voia ca Părin­tele să fie acela care să vină pentru a-l cerceta. Pentru noi era cu adevărat o sărbătoare duhov­nicească atunci când venea Părintele.

Atunci l-am așezat pe tatăl meu în automobil și l-am dus la casa mătușii mele, Maria, unde se afla Părintele. Când l-am coborât pe tatăl meu din automobil și l-au văzut cunoscuții, nu l-au recu­noscut. Au crezut că era vreun preot și încercau să-i sărute mâna. Această întâlnire a celor doi frați a fost emoționantă. Era o atmosferă plină de bucurie și de pace. Lăcrimam cu toții din pricina acestei atmosfere duhovnicești ce se crease.

Acolo, în casa mătușii mele, Maria, tatăl meu a rămas două săptămâni, atât cât a rămas și Părin­tele. Și vorbeau numai duhovnicește. A! Din păcate, acum ne-au rămas numai amintirile, dar nu sunt numai amintiri. Sunt realități.

Totdeauna, când știam că vine Părintele îi pre­găteam daruri cu conținut duhovnicesc. Asta îl fă­cea întotdeauna să râdă. Iubea mult frumusețea, ordinea, simțul frumosului și niciodată nu a fost sever și neînduplecat față de înfățișarea exte­rioară, nici chiar atunci când descoperea o oare­care cochetărie. Știa că atunci când inima se va lumina, toate se vor orândui.

Artist

Era artist din fire, și când vedea o femeie pur­tând un veșmânt frumos și îngrijit, o lăuda, deoa­rece faptul acesta dovedea echilibrul interior și frumusețea ei sufletească, precum spune Sfântul Apostol Pavel: "...cu podoabă de cinste, cu sfială și cu întreagă înțelepciune să se împodobească pe sine; nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritaruri, sau cu haine scumpe. Ci (precum se cuvine femeilor celor ce se făgăduiesc temerii de Dumnezeu), cu fapte bune" (I Tim. 2; 9-l0).

Putea găsi mijlocul de a vorbi simplu despre lucruri foarte complicate, ne întorceam la casele noastre după întâlnirea cu el și ne gândeam la cât de simplu înfățișa lucruri dificile, încât să înțele­gem ușor problemele. Mai târziu, poate întâmpi­nam acea problemă, dar faptul ne era deja oare­cum indiferent. Astfel ne împăcăm și ne întor ceam mintea și inima către pocăință și smerenie. Chiar și numai prin privirea lui, Părintele ne um­plea inimile de simțăminte bune.

Albumul familiei

După această istorisire directă despre unchiul ei - Părintele Sofronie, doamna Irina a deschis un plic pe care îl adusese cu ea și mi-a arătat toată corespondenta ce o purtaseră cu el în toți acești ani, până la bătrânețile lui. Apoi mi-a înfățișat fotografiile de familie. Mi-a arătat pe bunica ei, ma­ma Părintelui și a continuat pe același ton blând. Luând în mâini fotografia bunicii sale, îmi zise:

        - Mai rar o femeie ca dânsa. De la ea încep toate. Bunica aceasta a mea, mama Părintelui, ne-a lăsat o cărticică în care sunt notate toate. Ea s-a născut în 1870. Soțul ei, bunicul meu și tatăl Părintelui, s-a născut în 1865. Agenda aceasta ne-a rămas ca un fel de arhivă și relicvă. Scrie cu mâna ei astfel: 'Serghie, fiul meu s-a născut în 1896, la 22 septembrie, ora 4 dimineața. L-am botezat în biserica Mântuitorului (Serghie este Părintele Sofronie). Familia mea are 10 persoane, în 1895 s-a născut Boris și a murit în 1909, la 14 ani. Astfel, au rămas 9 persoane...".

Părintele s-a născut al doilea și a murit ultimul. Toți au trăit până la adânci bătrânețe. Familie moscovită. Fiu erau bogați, dar erau foarte buni.

Bunica a făcut totul. Așa cum și-a crescut copiii, astfel ne-a sfătuit și pe noi, nepoții ei. Toți am avut întotdeauna binele în lăuntrul nostru.

Întâlnirea de la muzeul Tretiakov (sub stăpânirea comunistă)

Eu nu l-am cunoscut pe Părintele pe când eram copil, ci mult mai târziu. Anii erau grei, era război. Toți au plecat pe front, dar nimeni nu și-a pierdut viata. Prima mea întâlnire cu el a fost întâmplătoare. Venise din Europa la Moscova, puțin după ce ieșise din Sfântul Munte. Nu știa dacă mai trăiește cineva dintre ai săi. A mers la locul copilăriei sale, acolo unde s-a născut și a crescut (casa în care se născuse aparținea deja Serviciilor Publice). Apoi a mers la mormintele părinților săi. Acolo, după cum am aflat mai târziu, a căzut cu fata la pământ pe mormântul mamei sale, a plâns și s-a rugat îndelung. Se pare totuși că a aflat de undeva că suntem toți în viată și sun­tem sănătoși. Nu știu de unde a aflat aceasta.

întâlnirea noastră a fost la muzeul Tretiakov. La numărul 27 se afla sala cu icoane. Acolo ne-am întâlnit, nu ca niște cunoscuți, ci ca niște străini. Priveam icoanele și ne priveam unul pe celălalt fără să schimbăm o vorbă. Aveam semne de recu­noaștere (stăpânirea comunistă nu permitea atunci vreo discuție cu cineva din Europa. Eram ca oare-cari străini, ca simpli vizitatori).

Aceasta se petrecea în 1954, la zece ani după război. în timpul războiului Părintele se sălășluise în pustia Sfântului Munte, în Karulia. Acolo, după cum scrie în scrisorile sale, se ruga pentru Rusia și ca să se potolească vărsarea de sânge.

În 1956 a venit iarăși, în împrejurări diferite. Venise ca artist, ca om care se îndeletnicea cu Geografia și cu Artele. Pe atunci, familia noastră era mare, toți ne căsătoriserăm, aveam soți, copii. Eu eram cea mai mică dintre nepoate - având 20 de ani. Am aflat în care biserică va sluji, am mers cu toții, dar nu am vorbit. Era încă interzis. Pu­team să comunicăm cu el numai duhovnicește, fără să vorbim. Eram foarte fericiți că se afla prin­tre noi. Priveam spre altar, unde slujea, iar ochii și inimile noastre erau pline de iubire. De atunci, părintele știu că are la Moscova o familie a lui, pre­cum însuși spunea, și pe care o socotea ca un mare dar de la Dumnezeu.

Familia cea mare

Suntem, într-adevăr, o mare familie, ai cărei membri sunt oameni cu caractere diferite, cu vi­ziuni diferite despre viată, însă nu am avut atei, atei convinși. Tatăl meu, fratele cel iubit al Părin­telui, Nicolae, era un om credincios și duhovni­cesc. Avea duh și suflet adânc. Toată viata lui a închinat-o îmbunătățirii duhovnicești, virtuții, cul­tivării sufletului. Acesta a fost conținutul vieții sale.

 

Anglia

Maria, iubita lui soră, l-a vizitat pe Părintele în Anglia. "Începuse o perioadă fericită, pentru că nu numai că îl întâlneam, dar și corespondam. Si­tuația din țară se schimbase oarecum, așa că l-am cunoscut din ce în ce mai mult pe Părintele. Scrisorile lui aveau un caracter general, nu se refe­reau personal la cineva, dar scria pentru cel ce avea mai multă nevoie.

Într-o scrisoare generală scria pentru toți și o citeau toți. Pentru noi, aceste scrisori erau foarte interesante, deoarece totdeauna sublinia sensul rămânerii noastre în viată, aici, pe pământ. Pe lângă aceasta, m-au mai impresionat două însușiri ale Părintelui: simplitatea - în înțelesul profund al cuvântului, și iubirea.

Comuniunea cu el era întotdeauna una feri­cită, pentru că era mereu bucuros, cu bună dis­poziție și vioiciune, deși știam că trupește era ne­putincios, lucru pe care îl ascundea cu delicatețe. Firește, nimeni nu prindea ceva de veste, dar noi o știam.

Părintele era foarte aspru fată de rău. Se mani­festa cu energie împotriva răului. Dar în vreme ce avea o astfel de severitate fată de rău, era, totuși, foarte bun. întâlnirea cu el era foarte simplă și firească, niciodată nu simțeai că întâlnești un om în vârstă, deoarece comportamentul său era al unui om tânăr. Aceasta ne făcea să-i vorbim foarte liber despre toate greutățile noastre".

"Niciodată Părintele nu arăta că este mai sus decât tine - ne-a destăinuit doamna Irina, nepoa­ta lui. Eu în fata lui mă simțeam o simplă femeiuș­că, profesoară totuși, dar îmi pierdeam toată sti­ma pentru mine însumi, ideea mea cea mare despre persoana mea. Și când vorbeam cu el, în sinea mea ziceam: "vai, la ce nivel scăzut mă aflu".

în vreme ce Părintele, cu tact și delicatețe, îmi spunea:

        - Ce deșteaptă ești! Ce bine gândești!

Astfel, mă elibera de complex".

Moscova

Când venea aici, la Moscova, ne unea. Eram toți uniți. în fiecare seară ne întâlneam, și adunându-ne laolaltă, Părintele ne prilejuia o mare bucurie, pentru că în tot restul timpului, din prici­na distanțelor, eram împrăștiați.

Fiecare putea afla răspuns la orice problemă personală. Mereu găsea ceva pentru a ne folosi, astfel încât, în final, din toată familia aceasta, fie­care a plecat din viață credincios, cu toate că trăiam într-un stat ateu, unde era atât de greu să fii creștin ortodox. Se ruga foarte mult pentru noi. O știam și o simțeam.

Dacă este să spun ceva despre mine personal - ne spunea doamna Irina - cea mai mare bucurie a mea era să comunic cu el fără să vorbesc, în tăcere. Voiam numai să stau lângă el și să ascult. Aceasta era marea mea bucurie. în acest fel, din­spre Părintele se revărsa pace. Iradia o binecu­vântare.

Cei mari se străduiau să se apropie de el, iar copiii, pe copii înainte de toate îi atrăgea prin per­sonalitatea și prin strălucirea sa. Aceasta pentru că era ager ca un vultur, în mișcările lui, în comu­niunea lui cu toți. Atunci când ne aflam lângă el, nu țineam să arătăm că suntem deștepți. Nu era cazul. Ne dezarma strălucirea lui duhovnicească. Altundeva, poate ar vrea omul să se arate că este ceva. în fața Părintelui, însă, era cu neputință. Aici nu încăpea asta.

Deoarece intra atât de frumos în comuniune cu omul, înțelegeai că știe totul despre noi, adică atât cât știam și noi înșine despre șinele nostru. Nu era nevoie de nici o prefăcătorie în fața lui. Problemele noastre le dezlega foarte repede. Voia totdeauna să-i spunem starea vieții noastre în prezent. Nu dorea să audă trecutul. Voia să-l știe pe acum. Ce simțim acum!!!

Din 1967 a început să vină în fiecare an, până în 1981. Ne dădea sentimentul că este mereu cu noi. Comuniunea cu el și întâlnirile noastre creau o atmosferă foarte frumoasă.

Multe boli ne-a trimis Dumnezeu, și multe ne­cazuri. Dar, prin sprijinul duhovnicesc dat de Pă­rintele, duhul nostru se întărea. Pot spune că toți cei din familia noastră au avut un sfârșit luminos, în ciuda problemelor de sănătate. Au avut sfârșit creștinesc. Toți au răbdat necazurile vieții și au plecat cu cuviință spre veșnicie.

Rugăciunile lui

 Părintele Sofronie era singurul preot care se ruga pentru noi. Așa socoteam noi, că era singura făptură de pe pământ care ne pomenea în rugă­ciune. Mai apoi am înțeles că toți cei de la mănăs­tire se rugau pentru noi. Iar mai târziu am înțeles că toată Biserica se roagă pentru noi, pentru toată lumea, și faptul acesta ne mângâia mult.

Pentru Părintele, nimic din cele omenești, de aici, de pe pământ, din tot ceea ce este vesel, plăcut, afectuos, nu îi era străin. Totdeauna când venea la Moscova cu sora sa Maria, cântau, glu­meau și își aminteau de anii copilăriei.

Sora lui se așeza la pian și îi grăia totdeauna cu o anume dulceață: "Îți amintești, Părinte, bucata aceasta?". Părintele îi spunea altele, câte făceau ei când erau copii. Râdeau. Apoi se așeza și el la pian și cântau împreună, iar noi toți ne strângeam în jurul lui. Atmosfera se schimba. Eram cu toții veseli și lăcrimam de bucurie și emoție.

Ne atrăgea pe toți lângă el ca un magnet, și nu voiam să mai plecăm. În clipele acelea, nu mai aveam nici probleme și nici vreo grijă măruntă. Lângă el nu mă mai gândeam la nimic. Simțeam cu toții o blândețe care ne fascina inima și mintea. Fie manifestam atunci toate sentimentele noastre, ne îmbrățișam, ne sărutam unul pe altul. Știam că această spontaneitate nu este conformă cu canoa­nele vieții. Părintele nu o explica, dar ne spunea adesea:

        - Ce faceți cu mine? Mă striviți, mă înăbușiți cu dragostea voastră! Nu am dreptul să primesc atâta dragoste. Nu sunt vrednic.

Dar nu putea să ne interzică aceste manifestări.

Astfel a trecut timpul, 13 ani de când am început să ne întâlnim. După aceea au început evenimentele triste. La vârsta de 70 de ani a murit tatăl meu, Nicolae, fratele iubit al Părintelui. A ur­mat domnul Meliho, un inimos prieten de familie, psihiatru rus. El încerca să arate prin viață ade­văratul chip al omului, al credinciosului și al sa­vantului. Era prietenul Părintelui și l-a vizitat de multe ori în Anglia. A plecat și tatăl meu și Meliho. Erau oameni duhovnicești, care creau o atmosferă plină de bucurie, așa că atunci când venea Părin­tele, ei îi ușurau mult lucrarea. Aceste binecuvân­tate întâlniri au avut loc până în 1981.

Bătrânețea lui

De acum, părintele îmbătrânise. Într-o scri­soare spunea: "Iubiții mei, bunii mei, dulcii mei, de acum am îmbătrânit, sunt foarte slăbit, nu am putere deloc, de vreme ce astăzi, din pricina marii slăbiciuni, m-am sprijinit de perete și apoi am stat jos. Peste puțin voi intra în pământ...".

Era deja bătrân și neputincios, însă simțeam iubirea și rugăciunea lui. Fiecare dintre noi a ur­mat propriul său drum duhovnicesc, ajutat de rugăciunile lui, și unul câte unul a trecut la Hristos cu multă pace.

Părintele ne-a învățat să întâmpinăm toate pro­blemele vieții, întru Duhul Sfânt, cu multă smere­nie și încredere în pronia lui Hristos.

Acum eu, nepoata lui, sunt cea care am îm­bătrânit la rândul meu. Mă rog ca sfârșitul meu să fie "creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace", înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.

Aici dânsa și-a încheiat povestirea despre Pă­rintele și s-a întors către mine. Voia să afle impresiile mele, nu numai despre Părintele, dar și expe­riența mea din perioada aceasta, de când mă aflam la Moscova. Era nespus de dulce.

Din pricina dragostei pe care simțeam că i-o port, inima îmi bătea să se spargă. Voiam să o strâng în brațe, dar m-am mulțumit să-i sărut mâi­nile ei frumoase, care țineau o întreagă arhivă despre Marele Părinte Sofronie.

Am mers cu toții la gară, însoțind-o la plecarea ei acasă.

Această întâlnire cu nepoata Părintelui, doam­na Irina, este cea mai frumoasă amintire a mea.

 

ÎNTÂLNIREA MEA CU EL

Să ne întoarcem, însă, la începuturile pro­priei mele întâlniri cu Părintele Sofronie. După ce mi-am biruit suspiciunile, am hotărât să merg la mănăstirea de la Essex. M-am interesat în legătură cu drumul, și cineva, un cunoscut, mi-a spus: Vei merge la gara din strada Liverpool și vei lua trenul care merge la Witham. Acolo, după ce urci scările, vei lua autobuzul care merge la Tolleshunt Knights și vei coborî în stația din stra­da Old rectory. Vei merge pe drumul acesta și în dreapta vei întâlni mănăstirea. Sau, dacă vrei, iei un taxi din stația autobuzului. Șoferul știe drumul și te va duce fără probleme.

Îndrumarea aceasta era foarte exactă. Astfel, înarmată cu aceste date am purces la drum, într-o vineri, după ce mai întâi telefonasem, anunțându-mi sosirea.

În stația satului - Tolleshunt Knight - mă aș­tepta părintele Chirii.

M-am bucurat văzând că mă așteaptă un mo­nah, îmi ură un bun venit călduros. Prima între­bare, pusă pentru a-mi alunga stânjeneala, a fost:

- Ce vești de la Londra?

- E liniște - îi răspunsei eu - la care el, cu o față veselă îmi spuse:

Aa, ai cele mai bune vești!

Ajunși la mănăstire am intrat în arhondaric, unde se afla și bucătăria. O clădire veche, impu­nătoare, în stil englezesc. Podeaua nu era tocmai impozantă. Era așternută cu cărămizi vechi, iar soba, și ea străveche, avea niște clești de cărbune uriași. Era cuptorul bucătăriei. Toate se aflau acolo: bucătăria, trapeza, masa cu provizii. Ală­turi, se afla un hol vast, pardosit cu scânduri mari, înnegrite de vreme, loc pe unde trebuia să treci ca să ajungi în paraclisul Cinstitului înaintemergător.

Părintele Chirii mă conduse în micuța biserică pentru a mă închina.

Am intrat. Candelele luminau blând. Semiîntu­nericul de la ferestrele pe jumătate închise și mi­reasma de tămâie îți dădeau sentimentul prezen­tei sfinților binecuvântând pe închinător și îți dă­deau predispoziție către ceva mai bun și mai sfânt.

Teama inițială a oricăruia care se hotăra să meargă la Essex, spre răsărit, pentru a-l întâlni pe Părintele Sofronie, se sfârșea de îndată ce călca în curtea mănăstirii.

Încă nu mi se lămuriseră simțămintele, aflându-mă în așteptarea întâlnirii cu Părintele Sofro­nie, când, o siluetă neagră apăru fără zgomot înaintea mea și mă salută călduros. Nu eram obiș­nuită cu un astfel de comportament și nu puteam înțelege dacă este adevărat ceea ce văd și simt. Era întâia oară în viața mea când făceam cunoș­tință cu monahi. Era prima oară în viață.

Nu am pierdut prilejul și am întrebat cum pot să-l văd pe Părintele pentru a mă mărturisi. Într-un anume fel, delicat și discret, deși nu mi-a răspuns la întrebări, m-a lăsat să înțeleg că mesajul meu va fi auzit de Părintele.

Eram sigură acum, că nimeni, acolo, nu glu­mește întru nimic, și că răspunsul pe care îl voi primi va fi acela care trebuia.

Monahul plecă și se înapoie în scurt timp. Mă află în hol, între bucătărie și paraclis. Îmi spuse că Părintele știe că am venit, că mă va vedea mâine și că trebuie să mă împărtășesc sâmbătă și du­minică.

Impresiile bune pe care le aveam se adeve­reau succesiv, prin fiecare mișcare, cuvânt și fap­tă a Părintelui în mănăstire.

Deși din Grecia știam că pentru a se împărtăși cineva trebuie mai întâi să se mărturisească, nu am rămas să mă întreb cum și de ce va trebui să procedez așa, de vreme ce sunt păcătoasă. Dim­potrivă, am ascultat fără să-mi fac alte gânduri. În sinea mea, de altfel, nu mai aveam nici o îndoială că Prea Cuvioșia Sa este un mare sfânt și părinte duhovnicesc al Bisericii, și ardeam de nerăbdare să-l întâlnesc.

Cele mai frumoase simțăminte și cugete se nășteau în lăuntrul meu, primenindu-mi viața. Era un nou început, marcat de încrederea în binecu­vântarea celui care avea să-mi fie Părintele duhov­nicesc pentru mai bine de douăzeci de ani.

În paraclisul Cinstitului Înaintemergător

Noaptea s-a scurs în liniște. A doua zi, dis-de-dimineață, am ajuns înaintea tuturor în modesta și sfânta bisericuță unde avea să se slujească Sfânta Liturghie. Atmosfera o găseam aceeași ca și la prima închinare. Nu mai luasem parte altădată la o slujbă în zi de sâmbătă, la o mănăstire. Lucrurile erau oarecum altfel. Mi-am ales un loc și am ră­mas în picioare tot timpul slujbei.

Lângă mine stătea Părintele, și deși nu știam că era el, mă bucuram însă că îl vedeam. Avea o poziție de rugăciune și de smerenie profundă. Un gând mă convinse că el trebuie să fie Părintele. Sufletul mi s-a umplut de un respect și de o teamă sfântă, n-aș fi vrut să fac nici o mișcare care să-l stânjenească. La sfârșit voiam să mă așez, dar nu îndrăzneam, pentru că așteptam ca mai întâi să plece, și apoi să mă așez. Chiar în momentul în care mă încercau aceste gânduri, el se întoarse spre mine, și cu fața plină de lumină îmi spuse:

- Dimitra, așază-te!

Comuniunea cu el deja începuse, nu la nivel de limbaj, ci la nivelul inimilor. Simțămintele care în mod firesc m-au cuprins, nici atunci și nici acum, când povestesc întâmplarea, nu sunt în sta­re să le exprim. S-a îndepărtat încet, sprijinindu-se de zid și a intrat în altar.

După sfârșitul Sfintei Liturghii am mers toți din biserică în trapeză pentru dejun. Și iarăși am fost surprinsă: m-au așezat lângă Părintele. După ce a binecuvântat, am șezut cu toții. Nu a vorbit deloc de-a lungul dejunului. Era vesel, și o nepământeană strălucire a feței lui ne făcea să avem ochii întorși către el. Priveam un om cu totul deosebit, cu pletele de un alb luminos căzându-i pe spate, având o atitudine de rugăciune ce transmitea o teamă sfântă. Nu știai dacă era el însuși sau "în alt chip" (Marcu 16; 12).

Mult mai târziu, amintindu-mi ziua aceasta, am înțeles ce gândea Părintele când spunea că la Sfânta Liturghie iau parte cu toții, cler și popor, iar a participa la Sfânta Liturghie înseamnă a partici­pa la un eveniment cosmic, universal, înseamnă să trăiești toată durerea lumii; lumea întreagă devine a ta, și te rogi. Această realitate o trans­mitea Părintele cu întreaga lui ființă atunci când slujea. îmi aduc aminte de parcă ar fi acum. Era întreg lumină.

Cu o mișcare discretă și blândă, s-a ridicat primul de la masă, a binecuvântat, a mulțumit pentru masă și treptat ne-am retras cu toții.

Prezenta lui

Am stat într-o margine ca să treacă, dar, spre marea mea uimire, s-a oprit în fața mea și m-a privit foarte adânc în ochi. I-am sărutat mâna și i-am spus că vreau să-l întâlnesc pentru a-i vorbi. în­tr-un mod și vesel și serios, mi-a răspuns:

- Da, dar după ce mai întâi am să mă odihnesc.

Deveniserăm deja foarte apropiați, simțeam că știe toate din viața mea și că nu voi avea nici o greutate în a-i destăinui ceva din ea, de vreme ce nu era un necunoscut pentru mine, ci devenise tatăl meu.

Cu multă iubire și tandrețe oferea ceea ce îi trebuie oricărui suflet de pe pământ: să simtă că Părintele său duhovnicesc este sfânt, purtător al adevărului mai presus de lume al lui Hristos și al Evangheliei Sale, și aceasta fără a da loc îndoielii.

Cu ochii săi albaștri, neclintiți - dovada pre­zentei harului Marelui Dumnezeu - el a rostit acel "Da", al său, care pentru mine a fost un răspuns minunat, și toate au început din acel moment. S-a pierdut simțul lumii, al problemelor ce le întâm­pinam precum orice student (eram studentă pe atunci).

S-a îndreptat spre chilia lui cu pas încet. Toți cei ce ne aflam acolo l-am urmărit cu privirea, fiecare cu propriile lui cugete și cu o adâncă iubire pentru el - Părintele.

Prima convorbire cu el

Plecaseră cu toții, fiecare după treburile sale. Rămăsesem singură în curtea mănăstirii și mă îndreptam spre cameră, când, spre surprinderea mea I-am întâlnit pe Părintele, care m-a întrebat dacă n-aș vrea să vorbim plimbându-ne pe drum. Nu mai mersese să se odihnească.

Era un drum asfaltat, liniștit, cu multă iarbă pe margini și străjuit de ambele părți de copaci uriași, plin de frumusețea și de farmecul naturii englezești.

Ținea un baston în mâna dreaptă și sunetul lui se armoniza cu mersul său, tac-tac.

Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. întrebările mele erau nenumărate. Asculta cu multă atenție și eram foarte impresionată, deoarece nu eram obișnuită cu acest fel de com­portament. Răspunsurile lui erau prompte și clare, fără nici o marjă de eroare care să te facă să repeți întrebarea sau să explici ce vrei să afli. Răspundea detaliat, simplu, sobru și foarte pe înțeles. Atmos­fera plină de pace și dulceață pătrundea în pro­funzimile inimii și ale sufletului. Era un simt al tan­dreței ce o simțeai venind dinspre omul ce pășea lângă tine, vorbea cu tine, deși părea că nu de­pinde cu nimic de cele omenești, pământești.

Un câine

La un moment dat își făcu apariția un câine, trecând pe lângă noi. Părintele schiță un fel de salut mișcându-și bastonul. Câinele întoarse capul scoțând un sunet încet, nearticulat, ca și cum ne-ar fi dat binețe. în fata acestei scene mi-a venit gân­dul că toate, absolut toate, chiar și animalele, se comportă în mod diferit la vederea Părintelui. Tulburată de aceste gânduri am întins mâna și am rupt o rămurică. Însă mișcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am sfâșiat o plantă, această mișcare mi-am dat seama că l-a rănit.

Prima binecuvântare

Ne-am continuat pașii încă puțin, și apoi, întorcându-ne, am înaintat până la intrarea în chilia sa.

Am priceput că e timpul să plec și m-am aplecat, cerându-i binecuvântarea. S-a oprit brusc, mi-a prins capul cu mâna stângă, m-a binecuvântat și mi-a zis:

- Iată pentru ce ți-am îngăduit să te împărtă­șești sâmbătă și duminică fără să te mărturisești. Pentru că Dumnezeu mi-a îngăduit să cunosc ini­ma ta.

După aceasta, mă sărută pe creștet și intră în căsuța lui. M-am îndreptat spre mănăstire fără a putea articula vreun cuvânt. Voiam să fiu singură tot restul zilei, pentru a pune în ordine, în lăuntrul meu, toate cele despre care vorbiserăm de-a lun­gul plimbării. Eram împrăștiată, plină de aroganța dobândită pe băncile studenției. Posedam o cu­noaștere care umple omul de oboseală și de îngâmfare. Dar acum toate se schimbaseră. Întâl­nirea cu Părintele mă învățase că există o viață diferită față de cea pe care o știu și o trăiesc. Adevărul, simplitatea, naturalețea, iubirea, toate acestea îmi lipseau.

M-am așezat și mi-am prins capul în palme, căci mi se părea că se va sparge. întoarcerea bruscă provoacă amețeală, și nu se putea altfel. De acum nu mai existau alte alternative. Lumina alungă întunericul și cele ascunse se descoperă.

Ziua s-a plecat repede și a sosit ora vecerniei de sâmbătă seara. Însăși atmosfera mănăstirii era de acum o vecernie. "Ah, viață, dulce mai ești!" Acesta era simțământul și experiența zilei. Astfel simțeam.

Veni și Părintele la vecernie cu pasul său încet. Ne-am întâlnit lângă poartă și am găsit prilejul să-i cer un șirag de mătănii.

Îmi spuse "Da". Nu mă îndoiam de răspunsul său, dar din experiența lumii de afară, unde un "da", adesea nu spune nimic, nu mă așteptam să le dobândesc repede, și aceasta mi se părea firesc. S-a dovedit, însă, că sfinții acționează dife­rit față de noi, ceilalți.

Prejudecățile ce le datoram minciunii lumii nu s-au șters dintr-o dată, odată cu întâlnirea și cu­noașterea Părintelui Sofronie. Reziduurile lumii își lăsaseră mizeriile și nu îngăduiau o încredere to­tală într-un Părinte sfânt.

Însă cugetele mele s-au dovedit mincinoase, și Părintele, înainte de a merge la Liturghie, dumi­nică dimineață, m-a căutat să-mi dea propriile lui mătănii.

- Dimitra, - îmi spuse, - iată mătăniile ce mi le-ai cerut.

Și plecă spre biserică.

La masa de obște

Sfânta Liturghie din ziua de duminică s-a slujit în biserica mare, a "Tuturor Sfinților", care încet-încet s-a umplut cu credincioșii veniți de la Lon­dra. Părintele Sofronie a slujit împreună cu ceilalți Părinți ai mănăstirii, ne-a împărtășit el însuși, și tot el a împărțit anafura. Toată lumea adusese mân­care, și am făcut o masă comună.

Era o comuniune foarte frumoasă și îmbucu­rătoare, cu toți acei oameni. Fiecare dorea să se apropie și să-i vorbească, iar el, ca un tată iubitor, avea pentru fiecare un cuvânt, cunoscând tre­buința și nevoia fiecăruia.

Masa s-a umplut de lume. Părintele a binecu­vântat și am simțit cu toții că suntem o familie. De altfel, la mănăstire s-au creat legături strânse de prietenie, care iată, până astăzi, după mai mult de douăzeci și cinci de ani, nu s-au clătinat. Și aceas­ta numai datorită dragostei Părintelui.

Duminică seara m-am întors la Londra, în ca­mera mea de la cămin. Întâlnirea cu un sfânt mă luase prin surprindere, pentru că nu-mi trecuse vreodată prin cap că este cu putință ca în viata aceasta să cunoști îndeaproape un sfânt. Soco­team departe de mine așa ceva și credeam că îi putem cunoaște numai din căiți și din icoane.

Totdeauna mă întrebasem cum se sfințesc oa­menii, în ce fel le este viata, ce fac, ce norme de viată aplică - taine necunoscute. Dar acum cunos­cusem un altfel de om, a cărui simplă prezență îți dădea simțământul sfințeniei, simțământ adeverit apoi în discuțiile cu el.

Nedumeririle s-au risipit. Acum vorbim și chiar râdem cu un sfânt. întâlnirea cu el a constituit pentru fiecare taina vieții sale. De aici înainte, toate câte am săvârșit în viață, toate faptele noastre s-au raportat la Părintele, nimeni nu ne-a spus-o, nimeni nu ne-a impus-o, era o nevoie a noastră, voiam să știe totul despre noi, pentru că simțeam că bine­cuvântările și rugăciunile lui ne susțin și ne ajută în viață. în mod tainic, trăiam prezența unui sfânt care era Părintele Sofronie de la Essex.

Mai târziu

A trecut destul timp până ce am hotărât să merg din nou la mănăstire, pentru slujbe și pentru Părintele. Era tot într-o seară de vineri, după sfâr­șitul cursurilor de la Colegiu. Primăvara venise, ziua creștea și verdeața începuse să primenească priveliștea. Toate erau schimbate.

Multe studente veneau acolo pentru un sfârșit de săptămână și acolo ne-am cunoscut, devenind prietene. Aveam multe în comun și de discutat căci aveam același duhovnic și ne spoream bucuria împărtășindu-ne ceea ce fiecare dintre noi auzise sau discutase cu el.

Seara, așezându-ne la masă, Părintele mă văzu și îmi spuse: "Ai întârziat să vii", - după care mă întrebă despre felul cum merg cursurile. I-am răspuns simplu și firesc: "Bine". Altceva nu puteam spune, căci nu era prea ușor să vorbești cu un asemenea Părinte cu ușurință și improvizație. Cumpătarea și tăcerea ne exprimă mai bine și, de fapt, aveam sentimentul profund că deja comuni­casem împreună despre tot și despre toate, în așa fel că orice cuvânt în plus, ar fi fost lipsit de sens în comuniunea noastră duhovnicească.

După masă, m-am apropiat cu sfială și i-am spus că vreau să mă mărturisesc.

        - Mâine, - îmi spuse, și plecă.

La Părintele nimic nu era de prisos. Cuvântul, gesturile, glumele, toate erau cu măsură și, prin atitudinea lui, ne arăta de fiecare dată cum tre­buie să fie un om. Întregul său comportament era adevărat, pentru că adevărat era și cuvântul său.

În acea zi ne strânseserăm toate studentele într-un colț oarecare și fiecare își povestea expe­riența și bucuriile ei în legătură cu Părintele. Vor­beam despre toate temele care ne preocupau și ne susțineam una pe alta. Eram fără de griji, râdeam, ne amuzam, chiar dacă aveam felurite pro­bleme. Trăiam sub acoperământul și binecuvân­tarea Părintelui.

Cum spovedea și cum slujea

Locul unde spovedea Părintele era biroul de lângă bisericuța Cinstitului Înaintemergător. La dreapta, când intri înăuntru, se afla o canapea mică acoperită cu o cuvertură gri. În fața cana­pelei - o măsuță și un scaun.

Biroul era spațios și plin de cărți. Maica Dom­nului, dintr-o icoană mare, stăpânea încăperea.

Părintele intra primul, pornea aeroterma (îi era frig întotdeauna), își punea epitrahilul și se așeza pe canapea, iar tu pe scaunul de peste masă.

Rămânea tăcut. Aștepta să vorbești tu mai întâi, nu era prea ușor. Când îți înțelegea greu­tatea, spunea ceva ca să te ajute. Atunci nu voiai, nu puteai să mai ascunzi ceva.

Iubirea și respectul față de cel ce cu emoție își dezvelea sufletul înaintea sa, erau cu totul vizibile.

Inima ta îi vorbea față către față lui Dumnezeu. De acum, sufletul își asuma în mod responsabil co­muniunea cu Hristos, izbucnea într-un plâns cu suspine, din pricina nemăsuratei recunoștințe da­torate dragostei lui Hristos, și cu frică: nu cumva ca el să repete iar greșelile și să piardă această aură a harului și a păcii.

Plânsul era de neoprit. Părintele, înlăcrimat, în­treba cu nespusă delicatețe: "De ce plângi? Poate am spus ceva care te-a jignit? Poate te-am mus­trat!...". Dar suspinele nu-ți îngăduie să spui ce se întâmplă, și cât de mult sufletul s-a făcut pri­zonierul iubirii. Părintele insistă cu lacrimi să afle dacă te-a rănit! - "Nu, nu, Părinte, vă mulțumesc, vă mulțumesc".

Pentru puțin - liniște, după care îndrăznești să-ți ridici ochii și să privești un sfânt cu fața plină de lumină. O seninătate dumnezeiască și o bună mireasmă negrăită se revarsă în jur.

Părintele, în cuvinte simple alină sufletul care se miră și se întreabă, fără a găsi răspuns, ce sunt aceste stări pe care Ie trăiește. Piu se poate expli­ca, pentru că este un dialog lăuntric care se face cu totul pe înțeles, dar nu se poate exprima; taina se împlinește la nivelul inimii.

Cu un alt prilej mă îngreuiau multe păcate și simțeam nevoia unei spovedanii care să curețe în adânc. Dar când am mers la Părintele să mă măr­turisesc, am putut spune doar două lucruri. Mi-a citit rugăciunea și am plecat. Acest simțământ al multor păcate l-am avut de multe ori și tristețea îmi umplea sufletul, deoarece în momentul în care mergeam la Părintele să mă spovedesc,  nu-mi puteam aminti ce să-i spun. La una dintre spove­danii i-am spus un singur lucru și am terminat, și iar mi-a citit rugăciunea.

Într-o zi în care eram nedumerită, și gândul îmi spunea că păcătuiesc pentru că nu mă spovedesc corect, îi spun Părintelui:

Părinte, înainte de a veni la mărturisire, am o grămadă să vă spun, dar când vin, nu-mi amintesc nimic și vă spun doar două lucruri ce-mi vin în minte.

        - Da, - mi-a zis. Nu aceasta are valoare în fata mea.

Acest răspuns, până astăzi mă ajută în Taina Mărturisirii.

Sfintele Taine erau, pentru Părintele, însăși viața, nimic nu se săvârșea mecanic, doar pentru că trebuia să se săvârșească. Avea loc o transfuzie de viață. Ai fi crezut că, de fiecare dată, pentru prima oară spovedea sau slujea Sfânta Liturghie, deși era preot de șaizeci de ani. Îmi amintesc bine cum am sărbătorit cei șaizeci de ani de la tun­derea sa în monahism. A slujit singur. Se părea că atmosfera din mănăstire s-a schimbat și mai mult. Totul era liniștit, sufletul nu putea să articuleze un cuvânt.

El însuși, la Sfânta Liturghie, plângea neînce­tat, mereu își ștergea ochii. Dulce ești, viață, când vezi un sfânt viu!

Când slujba Sfintei Liturghii a luat sfârșit, cu toții am mers la masă pentru dejun, nimeni nu vorbea, dar toți eram mustind de înțelesuri sfinte. Părintele ne privea cu ochii umezi, pe care îi ștergea cu mișcări pline de noblețe.

Me-a spus doar câteva cuvinte, amintindu-și de acele binecuvântate timpuri când l-a chemat Dum­nezeu. "Această rasă, - a spus el - nu aș schimba-o cu nimic de pe pământ, nici chiar pe o porfiră împărătească". Și iarăși și-a șters ochii ce lăcrimau la amintirea vieții lui ca monah.

La Sfânta Liturghie, poporul ce se afla de față se sfințea. Lua parte Biserica în deplinătatea ei.

El însuși era cu adevărat dumnezeiesc. îl ve­deai rămânând nemișcat în fața Sfintei Mese, în stare de rugăciune. își ținea mâinile când libere, când sprijinite de marginea Sfintei Mese.

Ochii tuturor vedeau chipul lui strălucitor și dumnezeiesc și faptul acesta aducea în inimile noastre rugăciunea. Toți stăteau nemișcați, ca nu cumva printr-o oarecare mișcare să pierdem fru­musețea psalmodiei și vederea chipului unui liturghisitor sfânt.

Nu se auzea nici un foșnet, ci doar vocea adâncă a Părintelui și a psaltului lani. Domnul Iani venea de la Londra în fiecare duminică împreună cu toată familia și îl admiram pe acest om pentru caracterul și bunătatea lui. El considera drept o adevărată minune modul în care ajunsese la Pă­rintele și la mănăstire. Povestea adesea:

- Altundeva mergeam și altundeva am nimerit. Am rătăcit drumul și am luat-o într-o direcție care socoteam că ne-ar fi scos la vreun drum central, însă, spre marea noastră surpriză, am dat de mânăstire. L-am găsit pe Părintele afară, l-am salutat, am vorbit grecește, ne-am entuziasmat. De atunci venim mereu aici.

Ecteniile erau rostite de către Părintele rar, curat, cu vocea lui profundă, cu pronunție clară, fie în engleză, fie în greacă sau în franceză, și îți pătrundeau în inimă.

Fața și toate ale lui erau înconjurate de o anu­mită lumină care răspândea pace și seninătate. Era o lumină ce nu se poate descrie, fără culoare. Totuși o vedeam toți mișcându-se ușor, asemenea luminii unei candele în mijlocul nopții.

La "Sus să avem inimile", îl vedeam că nu mai atinge pământul din pricina luminii care îl încon­jura. Constatările acestea erau mărturisite de către toți, și în discuțiile pe care le aveam cei ce veneam la mănăstire, fiecare spunea în mod sim­plu și curat ceea ce văzuse. Și aproape toți măr­turiseau aceleași lucruri. Mărturia a doi sau trei oameni întărește adevărul evenimentelor.

La Vohodul cel Mare ținea Cinstitele Daruri cu atâta evlavie, încât toți eram cuprinși de o teamă sfântă. Trecerea lui provoca lacrimi. Uneori, spre mirarea tuturor, atingea Cinstitele Daruri de creș­tetele unora ce se aflau lângă el. Toți cei din bise­rică participau cu maximă evlavie la Sfânta Liturghie.

Nu arăta nici o urmă de tiranie în viata duhov­nicească. Aceasta o intuia fiecare suflet care se spovedea la Părintele, dar și orice om ce mergea să-l întâlnească. O însușire comună a sfinților este și aceea de a evita cu grijă pe acei oameni care îi consideră sfinți și îi stânjenesc în chip vădit cu pretențiile lor de minuni și de fapte uimitoare, fiind ceva firesc să se mânie din pricina unor asemenea așteptări.

Mă întrebam uneori în ce măsură Părintele este sfânt, ori dacă face minuni sau dacă are darul înainte vederii. Îmi amintesc că ori de câte ori aveam asemenea gânduri, îmi răspundea astfel:

        - Știi, niciodată nu am vrut să fac minuni. Nu a fost țelul meu acesta. Minuni săvârșesc și oamenii simpli, atunci când o mamă plânge pentru a se vindeca de boală copilul ei, și copilul se face bine...

Nu a continuat să-mi explice. Atunci mi-a venit gândul că, într-adevăr, prin rugăciune se întâmplă lucruri minunate, și nicicând n-am mai așteptat minuni pentru a mă încredința de sfințenia lui.

Eram sigură că avea harisma înaintevederii, însă a negat iarăși, fără a mă convinge, totuși. Tot așa, mi-a răspuns deodată. Mă găseam în curtea mănăstirii, într-o duminică seara, așteptându-i pe oamenii cu care urma să plec, când Părintele a trecut pe lângă mine. S-a oprit brusc și mi-a spus:

        - Nu sunt prooroc, nu am această harismă care este rară. Numai Părintele Porfirie se află la o astfel de înălțime.

Exprimarea lui arăta cât de profund îl aprecia pe Părintele Porfirie pentru darul ce-l avea de la Dumnezeu.

Nu socoti că dacă îți spun anumite lucruri pe care le găsești adevărate și ești de acord cu ele, am această înaltă harismă. Când vei crește și vei avea o viată atentă și de rugăciune, de îndată ce vei vorbi, alții vor socoti că ai darul înainte vederii. Nu! Eu nu am acest dar.

 

Natură, oameni, animale. Biserică

Despre natură

Prin comportamentul său, ne învăța să avem dragoste în tot ceea ce facem. într-o zi, pe când mâneam de prânz, l-am văzut rămânând nemiș­cat, lăsând neatinse bucatele de pe masă. Dintr-un oarecare gest, am priceput că avea o migrenă foarte puternică. A sunat clopoțelul înainte de ora obișnuită. Ne-am ridicat, a binecuvântat rămăși­țele mesei și a plecat imediat. Simțeam o mare durere văzându-l astfel și n-aș fi vrut să-l tulbur pentru nimic în lume.

Cu toate acestea, în seara aceleiași zile, în care era o vreme cu adevărat minunată, iar soa­rele, luându-și rămas bun de la natură, își arăta spre apus frumusețea vopsind tot orizontul cu fel de fel de culori, îl văd pe Părintele ieșind în curtea mănăstirii. Am rămas foarte surprinsă de apariția lui, deoarece nu mai departe de prânz avusese atât de mari dureri.

M-am apropiat de el, zicându-i cu dragoste:

        - Părinte, de ce ați ieșit afară dacă suferiți atât de mult?

        - Da, așa este! - mi-a răspuns - dar privește cât de frumos este! Am ieșit să mă bucur și eu de acest amurg minunat. Nu am prea multe prilejuri să văd și să admir această frumusețe...

Într-adevăr, era un apus superb, încât, încre­menită, am privit cu gura căscată priveliștea. Iar Părintele, cu prezența lui atât de înduhovnicită, plinea bucuria momentului și îți aducea în minte lumina de nedescris a veșniciei.

Despre animale

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când niște pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriași, aflată în vecină­tate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deși nu provo­cau teamă, fiind plăcute la vedere.

Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca niște copii mici și se duceau lângă el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.

Așezase în diferite părți ale curții mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile știau și se duceau să-l bea.

Eu, neștiind cum să privesc viața și comporta­mentul unui Părinte sfânt, mă întrebam prostește: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile? Părintele, ca și cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre mine și deodată, conti­nuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu într-un mod foarte frumos:

        - Le este foame!... și își urmă drumul.

Mi-a fost rușine pentru inima mea cea împietrită.

De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, și atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, așezându-le la locul potrivit lor.

Sensibilitatea față de viață și față de om

Părintele participa la zbuciumul tuturor oame­nilor. Tragedia lumii îi sfâșia inima. Îmi spunea adesea:

        - Atât de tragică este lumea! Nu știe ce vrea, ce face, unde merge!...

Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:

        - Oare cum de nu respectă libertatea lumii? Ce este aceasta? De ce sunt astfel lucrurile și nu îi lasă pe oameni să trăiască liniștit, cu munca lor, cu familia lor?

Când vorbea despre tragedia lumii înțelegeai cât de mult suferea. Fata i se umplea de amără­ciune și nu mai putea să vorbească nimic. îl simțeai și îl vedeai cum se adâncește în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult, asculta cu atenție ceea ce îi spuneai, răspundea și ușura orice suflet întristat.

Nu voi uita acel asfințit, în care am făcut îm­preună o plimbare pe drumul de lângă mănăstire. Lângă el mă simțeam oarecum straniu, pentru că ai fi crezut că nu pășește pe pământ, într-atât era de absorbit în rugăciune. Eram descumpănită, și la un moment dat mă gândeam să-i spun că o să plec, căci mă copleșea măreția lui. Un cuvânt pe care-l rosti mă făcu să-mi revin:

        - Cât de frumoasă este această plimbare!

Ce să mai spun! Mi-a fost cu neputință să mai vorbesc...

Un trecător, străin în regiune, se apropie de noi și ne întrebă cum să găsească o anume casă. Spuse  și  un  nume.   Părintele  înțelese  imediat despre cine întreabă și îi arătă cu multă dragoste direcția în care trebuia să meargă.

        - Iată, acolo este casa lui, dar este singur. Cum va trăi, sărmanul.... și fața i se preschimbă de durere.

Străinul rosti un "Da" uscat și plecă mulțumindu-ne. Pentru puțin, Părintele rămase tăcut, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse:

        - Cât mă gândesc la el! A murit soția lui. Copii nu aveau, și acum e singur. Ce-o să facă el acum! Îl văd, sărmanul, suferă!

De departe l-a văzut și a participat la durerea englezului celui rece și singuratic, lucru pe care niciodată nu l-am putea înțelege noi, cei din lume.

Părintele trăia drama sufletului care nu se exte­riorizează, cunoștea bucuria care nu se exprimă și se comporta după cum era nevoie. Odihnea, mân­gâia. Spunea adesea:

        - Dacă nu trăiește înlăuntrul tău Hristos, nu poți înțelege corect lucrurile în viată.  Cum să înțelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăiești și dacă nu trăiește în tine Hristos!

Spunea: "Inima să-ti bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci ești om adevărat".

Uneori se juca împreună cu copiii precum un copil. îl priveai și te întrebai de unde a aflat atâta bucurie. Și cum se mai juca! Copiii îl absorbeau în asemenea măsură, încât dădea impresia că uită de toate celelalte. îi lua în brațe, îi strângea la piept, îi săruta, devenea una cu ei. Aceia îl îm­brățișau, îl sărutau, îl trăgeau de păr, oho, dar ce nu   făceau! îmi   spunea   mereu: "Copiii  înțeleg foarte bine ceea ce le spui. Trebuie să le vorbești cu respect, ca și celor mari, chiar dacă cei mari nu înțeleg precum aceștia!..." Mai spunea, de aseme­nea, că acei copiii care trăiesc în familii creștine și au viață curată, ajung la vedere și cunoaștere desăvârșite.

Era prezent la orice sărbătoare a copiilor. Pă­rinții acestora întindeau o masă cu diferite prăji­turi, copilul sărbătorit stătea lângă el, cu toții beau ceai sau cafea, iar Părintele rostea o rugăciune, după care cânta "La mulți ani" sărbătoritului, în grecește și rusește. În rusește spunea Mnogaialeta. Se crea o atmosferă foarte plăcută. Nu se entuziasma prea mult atunci când vedea că mulți copii vin la mănăstire, fără însă ca părinții lor să fie evlavioși. Spunea că pentru ca un copil să nu se îndepărteze de drumul Bisericii, nu este deajuns ca numai duhovnicii să fie buni, ci va trebui ca și părinții să dea un exemplu pozitiv copiilor.

Scriem toate acestea pentru a arăta că în tot timpul viețuirii sale pe pământ, toate manifestările vieții Părintelui erau o copie fidelă a vieții lui Hristos.

Odată i-am spus despre tatăl meu, care vrea să-și scrie testamentul și să-și împartă averea copi­ilor. Când l-am întrebat dacă trebuie să-mi reven­dic "partea de avere ce mi se cuvine", în cazul în care aș fi nedreptățită, răspunsul său a fost - după cum mi s-a părut - foarte dur și sever. M-a făcut să-mi vin în fire și să mă rușinez de obrăznicia mea. Mi-a spus cuvânt cu cuvânt, foarte serios:

        - Averea tatălui tău îi aparține lui. El s-a ostenit și a asudat și a trecut prin multe greutăți. A trăit în lipsuri, a suferit. Tu nu te-ai ostenit deloc și doar te bucuri de bunătățile acestei averi, căci el te-a școlit și toate celelalte. Tatăl tău este responsabil pentru modul în care o va împărți. Este a lui. El și numai el are dreptul să facă ce vrea. Dacă îți va da sau dacă nu-ți va da, este treaba lui. Mu te-ai ostenit tu pentru averea lui!

Asta a fost. Pacea și iubirea și-au câștigat de atunci locul, și apoi toate s-au săvârșit cum era mai bine.

Nu voia ca părinții să fie amărâți de către copii. "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta", - ne amin­tea. Insista asupra respectului ce trebuie să-l avem față de părinți.

Cât de mult iubea Biserica

Atâția ani l-am cunoscut pe Părintele și am învățat din atitudinea lui dragostea și respectul pentru episcop, arhiepiscop, patriarh.

Odată, când un monah din Sfântul Munte m-a rugat să-l întreb pe Părintele ce trebuie să facă cei de acolo dacă statul îi obligă să primească noile buletine (în 1987), răspunsul Părintelui a fost scurt și sever:

        - Eu nu știu despre acestea. Să le spui să facă ceea ce le va spune Biserica.

Când am transmis monahului cuvântul Părintelui, s-a bucurat și a respirat ușurat.

Când Părintele nu era de acord cu cineva, nu făcea nici un comentariu, ci spunea doar atât: "Acesta sau aceștia gândesc așa, eu așa..."

Acest cuvânt era mai convingător decât oricâte argumente ar fi putut aduce.

Toți știm că, din vreme în vreme, creștinii au astfel de neliniști ciudate: fie - pentru cum va fi unirea Bisericilor, fie - pentru 666, fie - pentru x și y, și atunci ei se exprimă în mod categoric, îl acuză pe patriarh, pe arhiepiscop și pe oricine intră în gura lor. Și trimițându-i în "întunericul cel mai din afară", se trag unul pe altul spre tot mai rău. Pe de altă parte, unii predicatori și monahi fanatici, oriunde s-ar afla, dezlănțuie acuzații grave împotriva patriarhului, cu pretenția evidentă ca Biserica să se coboare și să se conformeze cu ceea ce consideră ca fiind adevărat ei, cei îngrijorați, vezi bine, pentru Biserică. De pe poziții care lor li se par sigure, unii ca aceștia dezlănțuie tulburări și fac mult rău. într-o astfel de situație periculoasă se aflau creștinii în anii 1974-1975. Toți vorbeau cu ifos spunând că patriarhul este un trădător care o să distrugă Ortodoxia. Deși toate acestea îmi erau indiferente, auzirea lor continuă mă obosea peste măsură. Pe mine mă preocupau numai iubirea și viața sfințitoare a Bisericii.

Într-o întâlnire cu Părintele, am vrut să știu ce crede el însuși despre toate acestea. Nu-mi amin­tesc exact ce am întrebat și cum. Dar îmi amintesc foarte bine atitudinea lui în momentul în care mi-a răspuns. A stat neclintit, m-a privit cu atenție și înfățișarea i s-a schimbat. A devenit severă și s-a umplut de durere. își mișca încetișor capul, arătându-și astfel mirarea, sau mai curând supărarea, și mi-a spus:

        - Lucrurile stau așa: chiar dacă se face unirea, precum spun "ei", eu voi fi ortodox. Biserica este sfântă*. Știm cum să trăim și, prin urmare, ce anume creează probleme?!

-----------------

* Parintele Sofronie vroia sa zica ca nu trebuie sa ne tulburam si sa ne preocupam de aceste probleme, ci de cum sa dobandim Duhul Sfant si unirea cu Dumnezeu. Vietuind dreptslavitor, dupa predania Bisericii, ne vom pastra ortodoxia si vom ramane madulare vii ale Bisericii (Ortodoxe) - caci Biserica nu este o institutie, ci Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, feluritele incercari de a uni Biserica cu corpuri eretice, straine ei, si de a o distruge, nu vor putea izbandi cu adevarat (n.ed.)

--------------------

"Asta era. Cineva cu adevărat mare, așa gândește", - mi-am zis în sine-mi și m-am liniștit.

Aici vreau să adaug două gânduri personale: Decât să ne comportăm atât de urât și să-l înjurăm pe patriarh și Biserica, fapte care smintesc și clatină conștiințele slabe, este cu mult mai bine să iubim și să ne rugăm pentru Biserică și patriarh, precum ne învață Biserica.

"Întâi pomenește. Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N) pe care-l dăruiește sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, înde­lungat în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău".

Și Hristos, Care vede și cunoaște toate, va spri­jini Biserica Lui. Pe când așa, dacă noi, creștinii ne comportăm cu neobrăzare și cu un asemenea ifos, alungăm harul departe de noi.

De fiecare dată când aud minunatele cântări ale Bisericii, cuget: Oare, cât de multă durere și cât de multă iubire a avut imnograful, încât a atras harul lui Dumnezeu ca să-l lumineze spre a scrie imne rugătoare spre susținerea Bisericii Lui.

"Cela Ce ești Făcător și cuprinzător a toate, înțelepciunea și Puterea Iui Dum­nezeu, Hristoase, neclintită și nemișcată întărește Biserica, Cela Ce însuți ești Sfânt și întru sfinți Te odihnești". (Catavasie la Adormirea Maicii Domnului)

"Întărirea celor ce nădăjduiesc întru Tine, Doamne, întărește Biserica Ta, care o ai câștigat cu scump sângele Tău". (Catavasie la Întâmpinarea Domnului).

Înțelegerea și urmarea în fapte a durerii și iubirii imnografului pentru Biserică, vor da numai roade bune, în loc de tulburare și confuzie, care se înstăpânesc prin judecare și osândire.

De fiecare dată când vorbea, Părintele ne pu­nea pe gânduri și ne orienta spre o cunoaștere de sine, astfel încât să cerem numai mila și dragostea lui Dumnezeu. Se amăra mult când auzea de jude­carea celorlalți cu un ifos neînduplecat, de jude­cător. Cred că nimic nu-l supăra mai mult decât asta, pentru că acest comportament era în afara vieții lui Hristos.

Odată, pe când aveam astfel de gânduri fără să le exteriorizez, m-a îndreptat într-un mod neobiș­nuit. Mi-a spus întreaga istorie a desfrânatei din Evanghelie. Mi-a povestit-o, nu s-a referit în mod simplu la ea.

        - Privește, - îmi spuse. Stând Hristos în mijlo­cul mulțimii, nu vorbea. Oarecum mirat, întreabă: ce se întâmplă? (deși cunoștea toate). Se strânse­seră toți cei buni, ca să condamne o păcătoasă înaintea Dreptului Judecător, iar Domnul Se purta ca și cum n-ar fi știut nimic. Gloata nebună urla și înjura, provocându-l astfel pe Hristos să o con­damne pe păcătoasă. N-au înțeles nimic din tă­cerea Lui, ci numai îi strigau să o pedepsească. Ce amărăciune va fi avut în clipele acelea Domnul, pentru atâta nesimțire, atâta neîndurare și îngâmfare câtă arătau ei! Nu a spus nimic, nu a judecat pe nimeni. Deși avea dreptul. înfrunta o mulțime nebună, care nu mai era sensibilă la cuvinte, la durere. S-a aplecat jos și scria, pentru a nu-i ofen­sa în față. Pentru că Domnul era cu totul numai delicatețe și adâncul îndurărilor. Mila pe care pă­cătoasa o cerea în clipa aceea de la Domnul, i-a frânt inima. Și atunci Domnul, în timp ce scria jos, a zis: "Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei". Atâta putere are cuvântul cel adevărat! Cu toții s-au dus în cele patru vân­turi, s-a golit locul și a rămas numai păcătoasa, care știa cât de păcătoasă este. Atunci, Domnul, cu dragoste a întrebat-o pe femeie:

Unde oare s-au dus cei ce te osândesc?

Au plecat, Doamne.

Nici eu nu te osândesc, - i-a zis, - mergi, dar fii cu grijă, ca de acum să nu mai păcătuiești.

Până în sfârșit, păcătoasa a devenit sfântă.

Părintele nu voia să se pronunțe asupra oame­nilor cu o atitudine de judecător și acuzator. Nici­odată nu l-am văzut să osândească oameni ale căror fapte arătau în mod vizibil că ceea ce spun sau fac este condamnabil.

De multe ori voiam să-i cunosc părerea și îl întrebam dacă oamenii care se comportă necu­viincios, cu viclenie și minciună, sunt ticăloși, etc. îmi răspundea astfel: "Este întristător să-i vezi pe oameni comportându-se atât de necuviincios, și mai ales pe creștini; și încă mai jalnic este să-i vezi pe monahi comportându-se mai rău decât oricare altul. Este sfâșietor. Cu toate astea, nu poți să-i judeci în conștiința ta, din moment ce există pocăință. Există pocăință, nu ști ce va fi".

Astfel smerea el sufletul și îl umplea de iubire pentru aproapele. De fiecare dată când Părintele vorbea astfel îți deschidea inima ca să înțelegi tainele lui Dumnezeu.

Într-o zi, după multă ploaie, rămăseseră multe bălți, arătând în ce măsură firea se dezlănțuise. îmi plăcea priveliștea aceasta. Am stat lângă o băltoacă și mă jucam cu piciorul în ea. în bălțile dimprejur, apa era cristalină, în timp ce aceasta în care mă jucam eu, se tulburase. Fiu știu când a venit Părintele în spatele meu și de câtă vreme mă privea fără să vorbească. O siluetă neagră m-a făcut să mă întorc și m-am bucurat, văzându-l. Am zâmbit și i-am spus:

        - Copiii se joacă.

El a atins apa cu bastonul și mi-a spus:

        - Vezi cât de tulbure este?

        - Da, Părinte, - îi spun.

        - Știi cu ce seamănă? întocmai cu viața noas­tră. Greutățile, necazurile, neștiința ne tulbură sufletul. Totuși, atunci când, mulțumită lui Dum­nezeu, vom depăși toate acestea, vom deveni curați precum apa de aici!

Și îmi arătă o altă baltă, în care apa era foarte limpede.

Când vorbea, ți se părea că taie brusc discuția, dar vorbea atât cât îi trebuia sufletului. Această discuție mi-a fost foarte scumpă și balsam de ali­nare în viața mea de mai târziu. Nu vorbea acolo unde știa că cuvântul lui nu avea nici un ecou.

 

ÎNTÂMPLĂRI

Studenta de la arhitectură

Odată, o prietenă a noastră, studentă la arhitectură, care era și foarte dragă Părin­telui, avea o problemă. Dar el nu i-a dat nici o importanță atunci când ea a mers să-l întâlnească, numai și numai pentru a-i spune problema ei. Se ducea iarăși și iarăși, însă nimic! Într-o sâmbătă, am mers amândouă, la ore diferite. Ea, mai de­vreme decât mine, fiind nerăbdătoare să-l vadă. Era îngrijorată pentru că avea ceva foarte impor­tant să-i spună, nimic! Părintele se făcea că nu o vede. Stând așezată, sărmana, într-un colț, era tristă și se gândea că monahii se vede că sunt cam ieșiți din lume, de vreme ce nu împărtășesc du­rerile noastre. Gândul îi spunea că sunt chiar și puțin nătângi, ba și cam proști. Era pierdută în deznădejdea ei, cu toate aceste gânduri care o chinuiau. Și iată! încet, Părintele trece prin fața ei. Se oprește brusc și îi spune că nebunii de la balamuc zic că doctorii sunt nebuni. Aceea a sărit în sus, și-a acoperit fața cu mâinile și, alergând, a venit să mă caute.

        - Unde ești? Unde ești - striga. Vino să-ți spun ce s-a întâmplat.

Cu mirare am ascultat întâmplarea. Am rămas și eu tulburată de ceea ce am auzit și am întrebat-o dacă avusese astfel de gânduri. "Da, - mi-a zis, - în momentul acela asta gândeam". Așadar, expli­cația i s-a dat imediat. Dar oare era prima sau ulti­ma dată când Părintele ne uimea?

Un cuplu

Un cuplu numărase mulți ani de când nu avea copii. Merseseră peste tot. S-au gândit că trebuie să meargă să spună problema lor și Părintelui Sofronie.

        - Părinte, vă rugăm, faceți rugăciune ca să dobândim un copil!

        - Nu, să nu vă rugați să aveți copii.

        - De ce, Părinte? Și Maica Domnului s-a născut în urma rugăciunii.

        - Da - a răspuns - dar atunci așteptau pe Mesia. Acum nu așteptăm nimic.

Perechea insista... Au născut mai târziu un copil, dar avea o problemă serioasă.

Nu trecea pe la Părintele vreun om fără să capete folos, și câți au trecut pe lângă el, au devenit, fără să știe, vestitori ai adevărurilor Părintelui. A devenit cunoscut în toată lumea, ne strângeam la mănăstire nu numai din Europa, ci din toată lumea. Veneau din Australia la Essex pentru un sfârșit de săptămână. La fel și din Canada, și din Statele Unite. Era uimitor cât de mulți tineri, studenți ne strângeam la mănăstire. Din Grecia, Franța, Olan­da, Belgia, Germania, Suedia, etc. Toți am devenit prieteni, pentru că aveam ceva comun. Îl aveam ca duhovnic pe Părintele Sofronie.

Într-o zi o studentă s-a dus la Părintele să-l certe, pentru că îi merseseră prost lucrurile în perioada aceea. I-a zis Părintelui foarte multe, "l-a mustrat", precum ne spunea, deoarece, dacă nu îl asculta, și ar fi făcut ceea ce socotea ea a fi co­rect, lucrurile ar fi mers altfel și ar fi avut rezulta­tul dorit de ea. Acum, însă, toate erau anapoda...

Părintele a ascultat-o cu atenție și cu multă dragoste, i-a zâmbit și i-a spus:

        - "Acestea pe care mi le spui acum mie, spune-le lui Dumnezeu, și vei vedea că va fi altfel". în grupul nostru obișnuit, vorbeam așezați în grădina mănăstirii. A venit și K. zâmbind, cu fața luminată. ne-a spus ce a vorbit cu Părintele, am râs cu toții în naivitatea noastră tinerească, dar ne-a rămas întipărite, înlăuntrul nostru, cât este de importantă rugăciunea pentru fiecare lucru din viața noastră.

Astfel învăța Părintele: negălăgios, nemincinos, pentru că rugăciunea era pentru el tema capitală a vieții.

Despre sfinți

Părintele îi iubea și îi cinstea profund pe Sfinții Bisericii. Totdeauna se referea la viața lor, și mai înainte de toți, la Părinții nevoitori ai pustiului. Dar avea multă evlavie și fată de monahii nevoitori, față de cei a căror viață era sfântă, faptele lor mi­nunate mărturisind despre adevărul vieții lor. Des­pre acești sfinți în viață, chiar dacă nu îi cunos­cuse direct, spunea că sunt prietenii lui personali.

Aveam o fotografie a Părintelui Iustin Popovici. Când a văzut-o, mi-a spus că îl iubește mult, pen­tru că sunt prieteni. "Nu l-am cunoscut personal, dar suntem prieteni".

Pe Părintele Porfirie îl cinstea în mod deosebit. Voia să meargă în Grecia fără să știe nimeni, să-l întâlnească și apoi să se întoarcă înapoi.

O prietenă a noastră, care în Grecia îl avea duhovnic pe Părintele Porfirie, iar în Anglia pe Pă­rintele Sofronie, transmitea salutările unuia către celălalt. La un moment dat, Părintele Sofronie a voit să stabilească o întâlnire prin intermediul acestei prietene a noastre. Când Părintele Porfirie a aflat, i-a spus că pentru creștini nu există dis­tanțe. Se vor întâlni în rugăciune, fără ca cineva să călătorească. întâlnirea se va face duhovnicește și într-adevăr. Părintele Porfirie a stabilit ora și ziua în care să se desfășoare întâlnirea. Ea a avut loc într-o seară, prin rugăciunea celor doi părinți (pre­cum este descris și în cartea lui Kl. Ioanidi, "Părin­tele Porfirie - mărturii și experiențe").

Odată, mi-a cerut să-i trimit, dacă am, o fotografie a Părintelui Paisie. Aveam și i-am trimis una. După un timp, când l-am văzut, mi-a spus: "Mulțumesc pentru fotografie. Este foarte smerit".    

Pentru a vorbi și a povesti despre Părintele Sofronie, nu ajunge timp puțin sau mult, trebuie o viață. Mu spunea, nu făcea nimic fără să aibă drept criteriu viața lui Hristos. Aceasta, deoarece - precum ne spunea el însuși - în tot ceea ce făcea, Hristos întreba și se raporta la Tatăl. într-adevăr, și viața lui era până într-atât de identificată cu viața lui Hristos, încât nu auzeam nimic omenesc, adică având logică omenească și îngrijorare. Avea atâta iubire, încât cugetam că, dacă un om are atâta iubire, atunci în ce măsură, în ce dimensiune este iubirea lui Hristos, care este izvorul iubirii. Spunea că "iubirea lui Hristos nu poate fi întrecută de păcatele oamenilor". "Căci nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate, după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15).

Niciodată nu a arătat vreo slăbiciune omeneas­că, nici în durere, nici în bucurie. Nu l-am auzit spunând: Asta îmi place, iar asta nu.

Iubirea lui de frumusețe

Iubirea lui de frumusețe, sau nemulțumirea lui pentru lipsa frumuseții, o vedeam numai în legă­tură cu îngrijirea bisericii. Voia ca totul în biserică să fie desăvârșit, simplu, curat și în ordine. Veș­mintele le voia simple și curate, din pânză bună.

Se îngrijea de asemenea, de a vorbi curat, pen­tru a fi înțeles și a nu obosi. Vocea lui era întot­deauna și în orice împrejurare, blândă și dulce.

Odată mi-a făcut observație, căci vorbeam repede și tăiam cuvintele.

        - Ascultă - mi-a zis - este urât să nu te înțeleagă celălalt când îi vorbești. În afară de asta, nu este sonor și frumos. Eu, care nu am dinți, încerc să vorbesc curat și frumos, astfel încât să nu  obosesc pe cel care mă ascultă.

Nu era nimic pe care să nu-l fi săvârșit perfect, respectând tot și toate din jurul lui. Nu voi uita cu câtă limpezime spunea "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul", fie că mergea, fie că mânca. Acolo unde era singur și neocupat cu cineva, spunea mereu rugăciunea aceasta. Ba chiar și atunci când intra în automobilul mănăstirii

Îmi amintesc aceasta atât de bine după atâția ani spre a merge la biserica cea mare pentru Sfânta Liturghie, îmbrăcat în veșmintele monahale: camilafca, dulama, schima, rasa și mătăniile în mâinile lui slabe și galbene - trăgea de noduri și rostea rugăciunea.

Părintele Sofronie și Părintele Porfirie

Redăm un fragment dintr-o istorisire încă ne­publicată a unui prieten doctor:

"Părintele Porfirie iubea mult mănăstirea de la Essex. îmi spunea odată că este foarte frumos acolo, și mi-a descris cu exactitate mica biserică din clădirea veche. Mi-a spus:

- Este întunecată, așa, plină de trezvie. îmi place mult să merg și eu acolo, la ora când săvârșește slujbele, dimineața, seara, și să mă rog împreună cu ei. Este foarte frumos.

Să amintim că Părintele Porfirie nu mersese niciodată în Anglia.

Iar când Părintele Porfirie s-a îmbolnăvit greu, ultima oară de hemoragie gastrică și se afla într-o stare foarte gravă, noi, medicii, ne-am sfătuit ca să-l coborâm la spital. îmi amintesc în acest sens că cineva a spus atunci că nu este corect să faci medicină în munte ( Părintele Porfirie se afla la mânăstirea sa din muntele Oropo), că trebuie fără doar și poate să-l duceți la spital, pentru că altfel îl veți omori pe Părintele. Din această pricină eram toți în fierbere.

Părintele Porfirie spunea să nu-l coborâm, pen­tru că o să moară din pricina fumului de mașini și din chinul cel sufletesc de la spital, și rugându-mă îmi zicea:

        - Gheorghios, te rog, nu lăsa ca să mă coboare!

Eu am început să șovăi, gândindu-mă că nu trebuie făcut asta, și i-am spus-o și domnului Papazaho din Atena. Atunci mi-a telefonat de la Essex, din partea Părintelui Sofronie, un monah, și mi-a comunicat că Părintele Sofronie spune: "În nici un caz să faceți ceva ce nu vrea Părintele Porfirie. Părintele Porfirie este - așa a spus - un burduf plin de Duhul Sfânt, și ceea ce vă spune, asta trebuie să faceți...".

Am alergat vesel la Oropos și le-am spus acest lucru celorlalți doctori și astfel Părintele nu a fost coborât, și încet-încet, cu îndrumările pe care tot el ni le dădea pentru tratamentul lui, s-a făcut bine".

Cineva, episcop astăzi, înainte de a deveni episcop îi vizita pe Părinții Porfirie și Sofronie. Se gândea atunci să nu studieze Facultatea de Drept, dar Părintele Porfirie i-a spus:

        - Să faci Dreptul, să iei diploma, Biserica o să aibă nevoie de ea.

Când a mers la Părintele Sofronie, Bătrânul Sofronie i-a sărutat mâna, deși nu era pe atunci episcop. A făcut-o pentru că văzuse cu duhul ce va deveni mai târziu.

Mai târziu, când era deja episcop, Sfântul Sinod al Bisericii i-a încredințat judecarea unui alt episcop într-o problemă oarecare. A obiectat că este episcop tânăr, dar Arhiepiscopul lui (din afara Greciei) i-a spus: "Ai diploma în Drept, Biserica are nevoie de ea".

Când a adormit Părintele Porfirie, Părintele Sofronie a fost "informat" duhovnicește despre aceasta și "a văzut" aceasta, iar când i-am tele­fonat, comunicându-i faptul, mi-a zis:

        - Știu, am făcut și Sfânta Liturghie, dimineață la 5.

Părintele Porfirie adormise la 4,31 dimineața și, din ceea ce cunosc, adormirea lui nu a fost anunțată nimănui înainte de îngropare, care a avut loc în dimineața următoare. Astfel adevărul lucru­rilor arată că Părintele Sofronie nu a fost înștiințat despre ea în mod omenesc. Mi-a spus atunci că adormirea Părintelui Porfirie este o pierdere pen­tru toată lumea și îndeosebi pentru Biserica Orto­doxă. Părintele Porfirie este un mare chip și un rar fenomen duhovnicesc. Acum este rândul meu, a spus el în mod semnificativ.

Părinții Sofronie și Porfirie se întreceau unul pe altul, fiecare spre a arăta mai multă cinste celuilalt, păzind cu sinceritate și fără urmă de prefăcătorie îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "în cinste unii altora dați-vă întâietate" (Rom. 12, 10).

Precum Părintele Sofronie îl cinstea pe Părin­tele Porfirie, la fel și Părintele Porfirie pe Părintele Sofronie. După cum relatează înalt PreaSfințitul Ierotei Vlahos, într-un articol cu privire la adormirea Părintelui Sofronie, publicat în periodicul "Tradiție" (oct.-dec. 1993), Părintele Porfirie spusese cândva că este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu ca să-l întâlnească cineva fie și numai o singură dată în viață pe Părintele Sofronie. Spunea aceasta, deoarece aprecia mult smerenia și pocăința lui adâncă, prin care a ajuns la o înaltă măsură a vederii lui Dumnezeu.

Tot în sensul acesta se înscriu și dialogurile de mai jos, pe care le-am purtat cu ei. I-am spus cândva Părintelui Sofronie:

        - Părinte, îmi pare foarte rău că veți muri. Ce o să fac eu?

        - Oh, asemeni mie ai să găsești mulți moșnegi, însă ca Părintele Porfirie este greu să găsești. El este foarte mare, este un fenomen duhovnicesc în Biserică. De la mine n-ai să pierzi nimic.

Aici am prins momentul și i-am spus:

        - Bine, Părinte, dar Părintele Porfirie a spus că sunteți sfânt.

A răspuns imediat în chipul cel mai firesc:

        - Oh, oare cum de s-a înșelat marele bătrân, cum de a făcut o asemenea greșeală!

Am izbucnit în râs la acest răspuns, arătându-i că nu sunt de acord.

Apoi, în zorii zilei următoare, când la 5 dimineața, ca întotdeauna, i-am telefonat Părintelui Porfirie, i-am spus în glumă:

        - Părinte, ați făcut o greșeală.

        - Ce greșeală am făcut? - întrebă Părintele.

        - Ați spus că Părintele Sofronie este Sfânt.

        - N-am spus eu primul. El a spus mai întâi despre mine că sunt sfânt.

Minunată simplitate copilărească!

În convorbirile telefonice cu Părintele Sofro­nie, întotdeauna mă întreba ce face Părintele Por­firie.

Despre Sfântul Siluan

Mă întrebam cine oare să fi fost Sfântul Siluan, la care Părintele meu făcea referire mereu, în cele ce mi le spunea. Așezată într-un colt al mănăstirii, cugetam: cum oare un monah de la Sfântul Munte a ajuns la măsurile Sfântului Siluan.

Așa cum mă uimea mereu Părintele Sofronie, așa s-a întâmplat acum. L-am întrebat în legătură cu o temă duhovnicească și mi-a răspuns că el însuși o întâmpinase la Sfântul Munte, iar Părintele lui îi spusese să facă asta și asta.

- Dar să știi - continuă el - că în Sfântul Munte erau mulți ca Părintele Siluan, ba chiar și mai înalți. însă eu l-am întâlnit și m-am legat strâns duhovnicește de Starețul Siluan.

Acum, după ce am crescut și am cunoscut multe și amintirile mă copleșesc, înțeleg cât de universal era Părintele, fără însă a-și dat seama de aceasta. Nu căuta și nici nu cultiva exclusivismul. Toate sunt înlăuntrul curgerii firești a vieții, în care fiecare crește, nevoindu-se să ajungă în sfera cea neapropiată a Marelui Dumnezeu.

Prigonirea ta nu este fără leac

Oricum și oricât ar vorbi cineva despre Părin­tele, nu poate să nu se refere și să nu descrie cu tot sufletul delicatețea, simplitatea și dragostea de care dădea dovadă în toate manifestările sale. Oferea mângâiere printr-un cuvânt sau o frază care deveneau balsam pentru toate și pentru tot­deauna. Fiu mângâia prin cuvinte frumoase, ci prin cuvintele adevărului.

Odată, o fată îndurerată în urma unei proble­me pe care i-o creaseră conducătorii unei mă­năstiri, problemă a cărei greutate nu o putea duce - lume amară și întunecată - a mers la Părintele pentru a-i spune ce se întâmplase. După cele ce a auzit, durerea a devenit evidentă și pe fața lui. S-a întors către dânsa și i-a spus:

Prigonirea ta nu este fără leac... și plecă gâr­bovit, ca și cum ar fi luat toată povara acelei nedreptăți asupra lui.

Sufletului ei suferind i s-au deschis tainele vieții în toate dimensiunile ei. A primit, precum i-a înfățișat Părintele, ceea ce se întâmplase, a luat viața de la început, cu multe succese în viața din lume și cu sporire duhovnicească.

Cu toate acestea când Părintele știa dintru început că nu va fi ascultat, nu vorbea deloc, oricât l-ai fi presat.

Se întrista dacă auzea sau constata la cineva neîncredere sau supărare împotriva Mântuitorului, îmi amintesc cât de greu l-am rănit atunci când, înfruntând anumite întâmplări grele și dificile în viața mea, i-a spus Părintelui cu reproș, că Hristos nu mă aude oricât L-aș ruga. Ei, așadar! n-am în­tâmpinat cu nici un alt prilej cu atâta amărăciune și durere răspunsul Părintelui:

- De ce - mi-a spus el - îl împovărezi atât de mult pe Hristos? De ce îl mâhnești?

-  A căzut cerul pe mine și am transpirat de rușine. Aș fi voit să mă înghită pământul pentru nerecunoștința mea, pentru că fiecare observație blândă a Părintelui deschidea în sufletul meu cărțile având cuvintele vieții veșnice.

Astfel, treptat, sufletul omului se echilibra. în­totdeauna spunea: Hristos va învinge".

Despre ucenicii Mântuitorului

Ne vorbea despre ucenicii Mântuitorului. De­spre Petru, care îl mâhnise pe Hristos și se îndoise de El, dar era puternic în iubire, spunea: "Desigur, ca un om  s-a înfricoșat, dar a trăit atât de intens durerea crucii și a tăgăduirii lui! Lacrimile amare ale lui Petru nu le poate descrie mintea ome­nească".

Vorbind despre Ioan, se exprima cu multă admirație și gingășie. Se minuna îndeosebi de curăția, de frumusețea sufletească, de sensibili­tatea lui Ioan.

Trăia toate însușirile apostolilor. Era minunat să-l auzi vorbind despre viața lor cu Hristos al nos­tru, ca și cum ar fi fost unul dintre ei...

Sfinți bărbați și sfinte femei

Eram în nedumerire neînțelegând dacă femeile care se nevoiesc pot să aibă o viață înaltă, precum bărbații. Pentru că în discuțiile noastre și în viața Bisericii ne referim mai mult la pilde din viața Sfinților bărbați decât la cele din viața Sfintelor, cu puține excepții.

Odată vorbea cu mare admirație despre ne-voințele eremiților și făcea adese referiri la părinții Sfântului Munte, acel loc binecuvântat, precum îl numea. îmi zicea, de asemenea că, dacă îmi va fi dat vreodată să fac o plimbare pe mare în jurul lui, să nu pierd prilejul de a-l admira. Atunci l-am întrebat:

Părinte, de ce se pomenesc mai mult sfinții în convorbiri, în scrieri și chiar la slujbe? Este oare cu neputință ca femeile să ajungă la sfințenia băr­baților sfinți, și din pricina asta vorbim mai mult despre Sfinți bărbați decât despre Sfinte femei?

În stilul său caracteristic, Părintele mă țintui cu privirea lui adâncă, ce îmi răscolea inima, și îmi spuse:

- Da! Și știi de ce este așa? Pentru că noi, bărbații, scriem și vorbim multe, dar în realitate mai degrabă femeile sunt acelea care îi depășesc cu mult pe bărbați. Cine poate să ajungă la sfin­țenia Maicii Domnului? Gândește-te! De la începu­tul până la sfârșitul vieții ei! Sunt momente când nu suntem vrednici nici măcar să-i rostim numele. O, Maica Domnului, Prea Sfânta noastră! De Dum­nezeu Născătoarea! Și ce va putea spune cine­va!... - și aici s-a referit la Maria Magdalena. Ai văzut, - îmi spuse -, cât de mult L-a iubit pe Hristos, încât a devenit întocmai ca și Apostolii. Era gingașă și puternică, într-atât încât ce bărbat ar putea să o întreacă? în greutăți mari și în vre­muri grele, cu prigoane și toate amenințările...

Sau, spune-mi, ce bărbat a ajuns și a împlinit nevoința Măriei Egipteanca! Foarte mare pocăință, mare pocăință, - rostea el abia șoptit.

Viața ascetică

Pe cuvântul "pocăință" Părintele înrădăcina, întemeia, centra - mântuirea. Ne vorbea despre viața de nevoința descriind-o în toate dimensiunile ei: greutățile, ostenelile ei, dar și multele binecu­vântări pe care le are nevoitorul, și pe care, ajun­gând la maturitatea vârstei duhovnicești, le va împărți lumii. Un nevoitor care trăiește neștiut de nimeni, chiar dacă nu păstrează nici măcar o legătură cu lumea exterioară (contemporană) lui, are însă comuniune directă cu ea, prin rugăciune.

        -  Eu trăiam în pustietatea Karuliei din Sfântul Munte. Nu aveam nici un fel de comunicare cu lumea de afară. Coliba mea se afla într-o stare deplorabilă. Se umplea de apă, astfel că eram nevoit să arunc mai multe tinichele de apă afară, pentru a putea sta fără să mi se ude hainele. Am fost nevoit chiar să înalț partea unde dormeam, și
totuși petreceam astfel atât de bine, ca și cum aș fi trăit într-un palat.

Era întotdeauna încântat de viața duhovni­cească și spunea mereu: "Binecuvântat este locul acela!" - și în continuare adăuga: "acum nu mai pot face ceea ce făceam atunci".

Ce îi puteai spune unui astfel de Părinte? Sufletul îți amuțea, inima cugeta iar gura îți îngăima încet: "Dar acum sunteți sfânt. Avem nevoie de Sfinția Voastră. V-am cunoscut și ne-am minu­nat și folosit nespus de Nevoitorul, Egumenul și îndrumătorul de obște".

Odată Părintele se afla șezând afară, în fața sihăstriei sale din pustia Athosului, privind în largul mării. Primea în el tot cerul și lua culoarea lui, albastrul lui. îmi închipui că avea în minte: "Marea aceasta este mare și largă. Acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăți mici și mari. Acolo corăbiile umblă...".

A pus mâna streașină la ochi, să vadă cine se arată venind, și a întrebat:

        -  Cine ești, omule al lui Dumnezeu? Ce cauți în locul acesta, ce faci, pe cine cauți?

        -  Binecuvintează,   Gheronda! Sunt  părintele Pavlos. Nu pot rămâne nicăieri. Nici mănăstirile nu mă primesc, nici schiturile. Peste tot unde merg, mă gonesc. Ce să fac? Unde să merg? Mă stăpânește deznădejdea!

Părintele l-a ascultat cu atenție. Era plin de durere și trăia pe de-a-ntregul drama fratelui. În același timp, iubirea nu-i îngăduia să cugete, de pildă, că poate și monahul fusese cel ce crease probleme.

I-a spus cu blândețe și iubire, cu ochii plini de lacrimi, care trădau lucrarea lui lăuntrică, din inima cea fără de margini a unui sfânt:

        - Vino, ai să locuiești cu mine! Ce am eu, este și al tău. Le vom împărți pe toate (dar ce avea el, ca să mai împartă și altora?). Intră! - i-a spus.

"Dar, cine este oare acesta, care îmi spune cu atâta blândețe să merg înăuntru!" - gândea săr­manul monah.

Au intrat în interiorul sihăstriei. Monahul necu­noscut, deși era aghiorit, s-a pierdut cu totul din pricina sărăciei încăperii: o masă, puține cărți călugărești, o rasă zdrențuită agățată de perete.

Părintele puse rasa pe masă și îi spuse:

        - Am această rasă, câteva cărți și câțiva pesmeți. Toate astea le vom împărți între noi. Iubirea poruncește omului ca ceea ce are să împartă aproapelui său. Dar, dacă nevoia o cere, atunci, cele ale mele sunt ale tale.

Această dulceață și jertfă a iubirii, numai un Sfânt o trăiește și o exprimă și o înfăptuiește desăvârșit. Nu vrei să ne spui ceva, părinte Pavel, despre ce fel de nevoință făcea Părintele și cum se ruga? Cel mai uimitor dintre toate, este poate fap­tul acesta: "Acolo unde stătea Părintele, vedeam apoi un loc umed, pe care, la început, nu puteam să-l înțeleg. într-o zi, însă, am pus cu degetul pe limbă din umezeala aceea și era sărată. Erau lacrimile Părintelui. Așa se ruga Părintele", - ne-a spus părintele Pavel. Când se ruga, lăsa în urma lui lac de lacrimi.

Părintele nu ne vorbea numai despre viața pustnicească. Iubea mult și viața de obște, pentru că însăși viața Iui monahicească începuse într-o obște foarte mare, cum era mănăstirea Sfântului Pantelimon din Athos. Discutând odată cu el de­spre viața monahală, mi-a spus că "în fiecare obște, viața este felurită. Acolo întâlnești toate ca­racterele din lume, întreaga lume este acolo, înlăuntru".

 

CUM A INTRAT ÎH MONAHISM

Ne-a istorisit cândva cum s-a hotărât să  devină monah și ce l-a determinat să ia această hotărâre sfântă și să lase lumea, mediul artistic al Parisului unde triumfase ca ictor.

"Mă aflam la Paris, totul era la dispoziția mea, trăiam în lumea artistică pariziană și participam la toate manifestările ei. Dar nimic nu-mi dădea bucurie și ușurare. După fiecare manifestare artis­tică simțeam înlăuntrul meu goliciune și neliniște. Cugetul îmi spunea că trebuie să fac ceva ca să scap din fundătura în care intrasem. Dar dezlegare nu aflam.

Într-o seară, după o petrecere, urcam spre casă cu capul plecat și pas greoi. îmi spuneam că viața aceasta este grosolană, plictisitoare, fără sens. Atunci m-am gândit să mă fac monah, însă unde și cum, nu aveam idee. Eram un rus emi­grant, refugiat în Franța. Acolo se aflau mulți ruși, care întemeiaseră Institutul Sfântul Serghie. M-am gândit că, pentru a deveni monah, trebuie mai întâi să aflu ceva despre monahism, și astfel am hotărât să merg la Sfântul Serghie.

M-am dus fără întârziere și am studiat un an, după care mi-am zis: "am învățat îndeajuns, voi merge la Sfântul Munte".

Iar altădată ne spuse: "La Institutul Sfântul Serghie, toți vorbeau despre Dumnezeu, dar pe Dumnezeu nu L-am văzut, în timp ce în Sfântul Munte nimeni nu vorbea despre Dumnezeu, dar toate îl arătau pe Dumnezeu".

Așadar, un tânăr rus, artist de cultură pariziană, pleacă în marea călătorie. Era în 1925. Ajunge în Atena, coboară în Pireu pentru a lua o corabie spre Athos. își simțea sufletul ușor, scăpat de chin. Urcat în corabie, simțămintele de bucurie îl stăpânesc și nu se neliniștește că ar pleca în necunoscut.

Coboară la Dafne și se îndreaptă spre mănăs­tirea rusească Sfântul Pantelimon. Până a ajunge acolo, monahii îl surprind prin prestanța lor. Cuge­tele i se schimbă succesiv în sentimente de iubire și recunoștință pentru acești Părinți. Bate la poartă și aude zăvoarele coborându-se. Chiar și uruitul acestora i se pare frumos. Se aude ca un imn.

Abia intrat înăuntru, face o metanie mare, să­rută pământul și făgăduiește ascultare și hotărâre de a sluji mănăstirea până la sfârșit.

Așa s-a petrecut. Toate istorisirile pe care ni le spunea, referitoare la viața de obște, făceau parte din acea perioadă binecuvântată.

Îi descria pe monahi și pe Egumen cu atâta dragoste, încât ai fi crezut că abia ieri a plecat din Athos, de la mănăstirea lui. Ne spunea:

"Când am ajuns la mănăstire, mi-au încredințat câteva ascultări. Aveam o mare bucurie pentru asta. La un moment dat, ajunsesem să am pai­sprezece ascultări. Dar asta nu mă deranja. Le scoteam la capăt. Eram atât de cufundat în rugă­ciune, încât nu vedeam nimic altceva, nici nu voiam să spun: Tiu, nu pot sau nu mai fac fată'. Le făceam pe toate.

Acolo la mănăstire lumea era foarte frumoasă. Singurul lucru care mă interesa era să ascult și să iau parte la toată rânduiala mănăstirii, până într-o zi, când egumenul m-a chemat în biroul lui.

Eram foarte mirat. De ce oare mă cheamă! M-am dus cu bucurie și cu o mare dispoziție de a face ceea ce îmi va spune. Bat încetișor la ușă și la "Amin", intru înăuntru. Atmosfera era plină de seninătate. Egumenul, un om sfânt, mă privește de sus până jos și îmi poruncește:

        - Iată! De astăzi vei avea o nouă ascultare: învățarea limbii grecești.

Am plecat capul cu smerenie, am dus mâna la inimă, și făcând o metanie am luat binecuvân­tarea și am plecat. Era deja o poruncă dată. Va tre­bui să o împlinesc. întorcându-mă să plec, prin ușa pe jumătate deschisă, Egumenul mă cheamă:

        - Părinte Sofronie, atunci când vei fi egumen, să fii mai bun, și nu atât de sever ca mine!

Am plecat să caut cărți grecești și să încep studiul limbii.

Aici trebuie menționat că Părintele nu a avut vreodată vreun gând că poate va oferi lumii ceva, sau va veni un timp când va fi egumen. Nici măcar în glumă nu putea să-și închipuie că va prelua vreodată mănăstirea, deoarece, acolo unde era monah, toate indiciile și evenimentele excludeau așa ceva. Iar el nici că se gândea la asta. Precum mi-a spus, abia mai târziu, când, în împrejurări neobișnuite, a devenit egumen, și-a amintit ceea ce îi spusese egumenul de la Sfântul Pantelimon.

        - Nu voiam să mă gândesc la un astfel de lucru. Vroiam numai să mă rog. Din pricina asta, învățarea limbii grecești nu credeam că îmi va folosi.

A fost uimit când a auzit că i se încredințează o astfel de ascultare. Deși nedumerit cu privire la folosul ei, nu s-a opus deloc. După ce a găsit căr­țile necesare, s-a închis în chilie în timpul unor ore libere și a început de la alfabet. îndată a simțit că s-a eliberat de orice greutate lăuntrică, și cu hotă­râre s-a aplecat asupra cărții ce o avea în fată. A intrat în altă sferă. Orele libere ce le păstra pentru urcuș duhovnicesc, acum nu mai erau. Socotea că deja, a pierdut harul pe care îl avea, că s-a rupt de viata intensă lăuntrică și că ieșea din nou în lume. Dar ascultarea datorată egumenului era mai pre­sus de orice.

A început studiul cu atâta perseverentă și tena­citate, încât învăța câte 90 de cuvinte pe zi, fără să le uite. Petrecea aproape tot timpul în studiu, astfel încât în șase luni a învățat să scrie și să ci­tească perfect, având doar o dificultate în vorbire.

La un moment dat la mănăstirea rusească a venit un episcop și a predat lecții de limbă greacă monahilor ruși. între aceștia era și monahul So­fronie. Le-a dat diferite teste. După ce a corectat toate lucrările scrise, însemnând diferitele greșeli și scriind observații, pe lucrarea Părintelui a făcut o observație foarte aspră, și anume, că n-a reușit să-l insele. Episcopul socotise că lucrarea lui era copiată după vreun text al Sfinților Părinți. Atât de bine scrisă era! Bineînțeles, lucrarea îi aparținea în întregime.

Chipul lui - înfățișarea lui

Părintele era desăvârșit în toate. Așa stând lu­crurile, nici în învățarea unei limbi străine nu pu­tea fi altfel. în același timp, însă, era un om pre­cum fiecare dintre noi, un om care trăia în mijlo­cul nostru. Mergea, vorbea, râdea, glumea și avea toate cunoștințele și manifestările unui om con­temporan. Vedeam un Părinte simplu și foarte bă­trân, dar simțeam măreția lui, și nimic nu ne putea face a ne îndoi. Era un sfânt viu. Până a-l cu­noaște, pentru noi, sfinții existau doar în icoane și în cărți, în afara realității zilnice. Chipul său dez­mințea această idee, iar referirile lui la sfinți ne înștiințau în minte și în inimă că printre noi este un sfânt. Și astfel, mii și mii de oameni care au tre­cut pe la mănăstire au cunoscut realitatea Bise­ricii, atât a celei luptătoare cât și a celei trium­fătoare. Cei ce nu erau ortodocși rămâneau cu totul surprinși. Se aflau literalmente zdruncinați în fața acestei realități. Era fermecător și agreabil, toți voiau să stea de vorbă cu el și doreau un cu­vânt de mângâiere din partea lui, chiar dacă trăiau în lumea logicii apusene.

Noi, fiii lui duhovnicești, eram siguri de sfin­țenia lui și nu ne interesau câtuși de puțin părerile occidentalilor, deoarece vedeam deosebirea în mod clar și simțit, încât tot felul de analize și expli­cații nu își aveau nici noimă și nici sens.

Știam, și aceasta era marea noastră taină, că numai Ortodoxia poate naște asemenea figuri, pentru că elementele sfințeniei îi aparțin în mod exclusiv ei. Iar cei în mod simplu buni și morali sunt răspândiți pe tot pământul.

Personalitatea, chipul și cuvântul lui, precum și rugăciunea lui, pe care o aveam însoțitoare în fiece faptă a vieții noastre, toate laolaltă ne mângâiau într-un mod minunat.

Intra în legătură cu noi pentru fiecare proble­mă ce o întâmpinam, dar mai minunat și mai uimi­tor pentru noi toți era faptul că nu aveam nicio­dată absolută nevoie să fim lângă el și cu el în mod fizic, deoarece totdeauna simțeam (și simțim) prezența lui.

Ne-a învățat să fim personalități independente, avându-L ca model pe Hristos. Me-a învățat, prin comportamentul său, să iubim adevărul absolut și sinceritatea, și să le aplicăm în orice împrejurare a vieții, asumându-ne riscul, cu orice preț, ca să-L câștigăm pe Hristos Cel răstignit. El însuși aplica acest principiu cu credincioșie. Vedeam aceasta în fiecare manifestare a vieții sale. De aceea și con­vingea prin viața lui și învăța cu cuvântul lui Hristos.

Devenise deja egumen, când pronia Marelui Dumnezeu a îndreptat pașii noștri spre a-l afla și a-i încredința viețile noastre în perioada când se încheie formarea caracterului tânărului. Era foarte discret și totdeauna cu simțul măsurii.

Toate acestea îi erau firești Părintelui, căci așa se zidise pe sine însuși: copie fidelă a Sfinților Bisericii, așa precum ni-i închipuiam. Cineva care n-ar fi știut că este egumen, nu ar fi priceput nicio­dată ce treaptă ocupă. Nu se deosebea întru nimic de ceilalți. Deosebirea se datora numai vârstei și sănătății sale. Nu l-am văzut nici cu toiagul de egu­men, nici cu mantia, deși putea să le poarte; dar le considera exagerări fără sens. Toiagul său îl vedeam permanent fixat la catapeteasmă, sub icoana Maicii Domnului, lângă epitrahilul atârnat de Ușile împărătești.

Se odihnea duhovnicește atunci când vedea oameni liberi, pentru că atunci putea să vorbeas­că liber, fără a dori să-i influențeze. Rostea adevă­rul în limba Evangheliei, și cel cu care vorbea, înțelegea și simțea adevărul. Apoi putea lua singur hotărârile privind viața lui ulterioară, având drept criteriu viața lui Hristos pe pământ.

Ne înfățișa viața lui Hristos precum au trăit-o și au învățat-o Părinții Bisericii, și precum Biserica o propovăduiește prin Sfintele Taine și prin cele Șapte Laude.

Și-a pus el însuși sfârșit egumeniei. în locul său l-a pus pe părintele Chirii, care se va dovedi un vrednic continuator al lucrării sale. L-a prezen­tat pe noul egumen cu multă simplitate. A spus că puterile lui scăzute nu-i mai îngăduie să-și împli­nească îndatoririle administrative, că vrednicul lui continuator este tânăr și o să le scoată la capăt. Nimic altceva. Și iarăși ne-a surprins prin atitudi­nea sa, căci era ceva plin de splendoare în com­portamentul său și în toate manifestările sale.

Niciodată nu vorbea cu duh de superioritate, deși era atât de mare.

Ceea ce îl interesa și trăia cu putere, era Sfânta Liturghie.

Superioritatea lui, ca om, era atât de mare, încât nu se poate descrie.

- Toți suntem una,- spunea el - nu există pri­etenii, nu se delimitează popoarele între ele la marele eveniment al Sfintei Liturghii, când liturghisitorul se roagă "pentru pacea a toată lumea...". Caracterele și obiceiurile nu stânjenesc ființa duhovnicească a tainei.

După fiecare Sfântă Liturghie devenea imate­rial. Când te aflai lângă el, nu aveai alt cuget în afara dorinței de a fi și tu astfel, precum acest sfânt.

Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului și întotdeauna se arăta mirat că omul nu înțelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie, însă nu-și îngăduia să vorbească, ci tăcea, expri­mând totuși, prin atitudinea lui, întreaga măreție a iubirii ce i-o purta omului.

Neputând să înțeleagă împietrirea inimii omu­lui, și rămânând uluit în fața iubirii negrăite a lui Hristos pentru om, ne-a explicat acest fenomen în capitolul cu titlul "Riscul creației", din cartea sa "Viața Lui este a mea".

Pentru cartea acesta nu a întrebuințat însem­nări și corecturi pe curat. A scris-o direct la mașina de scris. Să notăm că și aici era desăvârșit. Dactilografia atât de repede, încât credeai că este coor­donat electric. Paginile ieșeau repede, ca și cum ar fi fost prelucrate de mai multe ori. Adevărul este întotdeauna același, ori de câte ori îl scrii sau îl rostești și, de vreme ce Părintele era numai adevăr, nu avea nevoie de corecturi la cele ce scria.

Odată, la mănăstire, un student s-a supărat pe el (precum el însuși ne-a povestit) dintr-un capri­ciu, și nu-i mai vorbea, hotărât să nu-i mai vor­bească deloc. Părintele a înțeles, dar nu a spus nimic. Cu o frază dură, tânărul acesta l-a caracte­rizat ca fiind nemilostiv și cu o inimă de piatră. A rămas cu totul uimit văzând la Părintele aceiași deschidere către el. Sufletul plângea în el, dar a mers înainte cu încăpățânare. Se străduia, precum s-ar spune, să stea pe picioarele lui, deși nimeni nu-l împiedica și toate erau deschise înaintea lui: studii, reușite etc. Important este că, în sinea lui, nici un moment nu a respins sfințenia Părintelui.

După mult timp a revenit la mănăstire și primul om pe care l-a întâlnit a fost Părintele, a cărui ati­tudine era ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, deși știa totul... Privirea lui fericită, inima lui cea plină de iubire l-au rănit acum mult pe tânăr. Zdrobit și smerit, a cerut îndată să se mărturi­sească, începuse altă viață, mai statornică, hotă­rât să nu se mai depărteze de viața Bisericii.

Părintele punea în practică libertatea absolută și imensa iubire a lui Dumnezeu.

Din orice unghi ar fi privit Părintele, el ni se înfățișează ca o minune, dar, de fapt, nu ar fi fost sfânt dacă n-ar fi fost desăvârșit în toate. Era un uimitor pictor al vieții duhovnicești în întregul ei, nu numai fragmentar.

Îmi amintesc cu câtă afecțiune și grijă urmărea pictura unei studente de la Școala de Arte Fru­moase. Când aceasta a susținut examenul de diplomă, l-a rugat să facă o evaluare a picturilor ei, corectând eventualele greșeli.

Era minunat să-l privești pe Părintele cu cât interes vorbea cu studenta. Picturile ei le-a expus în arhondaric. Lua distanță și le privea cu multă atenție. A făcut corecturile cu atâta măiestrie, încât până și eu, cea ignorantă în materie de pic­tură, am învățat câteva lucruri care îmi folosesc până astăzi.

La trapeză se afla un album iconografic. Împre­ună cu o monahie, răsfoiam și comentam imagi­nile cum ne pricepeam. Părintele s-a apropiat și a luat parte la discuția noastră, noi oprisem vorba, voind ca el însuși să ne explice câte ceva.

Pe o pagină i-am văzut zugrăviți, stând în pi­cioare, pe Sfinții Teodori, care mi s-au părut urâți și grosolani, încât aș fi preferat ca icoana aceea să nu existe. Totuși, n-am îndrăznit să-mi spun păre­rea de față cu un artist. Atunci Părintele se întoar­se spre mine și-mi spuse:

- Într-adevăr, este urâtă icoana aceasta. Icono­grafia trebuie să inspire și să creeze simțăminte delicate.

Părintele nu picta icoane copiind pe alții, vechi sau noi. în iconografie el crea. O icoană a Părintelui era o dogmă.

Pe Maica Domnului a zugrăvit-o punând pe pânză tot harul pe care îl are absolutul, dumnezeiescul: înaltă, tânără în mișcarea trupului, însă acea tinerețe datorată harului Duhului Sfânt. înclinarea trupului a redat-o cu atâta gratie, încât ex­primă cu adevărat frumusețea fecioriei Maicii Domnului.

Pe pruncul Hristos ea îl îmbrățișează cu multă tandrețe, dar și cu conștiința că este Dumnezeu Cel Care se află în brațele ei. Toate acestea se referă la icoana Maicii Domnului de la catapeteasmă.

Cina cea de Taină redă toată splendoarea dumnezeirii Mântuitorului. Plin de lumină și de o blândă severitate, Domnul îi povățuiește pe uce­nici, iar aceștia au o atitudine corespunzătoare cu dispoziția inimilor lor. Masa arată elementele jert­fei și nimic mai mult. Iuda, întunecat deja de cuge­tul trădării, pleacă.

Chipul Sfântului Ioan Botezătorul înfățișează firea omenească ce devine spiritualizată prin asce­ză și pocăință.

Sfânta Treime a zugrăvit-o prin chipuri cu totul dumnezeiești, nemateriale, încât pare că adie o boare și Dumnezeu Se arată.

Spunea: "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată" (Ioan 1, 18). La vederea acestei icoane a Sfintei Treimi, omul primea învățătură despre dumnezeire.

Dacă cineva studiază Noul Testament și apoi privește icoanele zugrăvite de Părintele, va citi tex­tele Noului Testament în aceste icoane. Este ulti­ma operă teologico-iconografică a secolului nos­tru, în ea s-a întipărit veșnic viața Bisericii.

Era măsurat în vorbire în orice discuție cu noi, dar cuprinsul răspunsurilor sale era absolut. Nu numai în discuțiile serioase era dezarmant, dar chiar și în glume concentrate într-un singur cu­vânt, însă foarte bine țintit. Provoca un râs adânc și vesel, care odihnea.

Numai una am să spun: într-un timp era foarte bolnav, puterile nu-l mai ajutau deloc. Cineva i-a cerut ceva. I-a răspuns că s-a epuizat ediția și a râs cu multă poftă, spre uimirea omului care îi pusese întrebarea.

În 1976 am plecat definitiv din Anglia. Era ulti­ma dată când eram împreună cu el. M-a strigat și mi-a dăruit Noul Testament cu dedicație, în cea mai bună ediție, legat în piele și aurit. Mi-a urat tot binele în viață, m-a asigurat că el însuși va fi tot­deauna cu mine și se va ruga pentru mine.

Erau cele mai bune urări pentru cineva care își începe viața. Mi-a descris greutățile vieții și în­cercările ce le voi întâmpina, "dar Hristos va în­vinge", îmi spuse la sfârșit. în călătoria mea către Grecia, m-a sfătuit să fiu atentă, să iau jacheta cu mine, ca să nu răcesc, iar apoi îmi zise: "Îți dau 33 de lire, câți sunt anii Mântuitorului, ca să mănânci în vreun restaurant unde o să opriți, și să bei și un pahar de vin de la popa Sofronie". Niciodată nu-i spusesem că îmi place vinul, și m-am bucurat că voi bea un pahar cu binecuvântarea lui. Chiar și acum mă emoționez adânc când mă gândesc în ce deplinătate de omenie era.

"Pentru mine este o mare binecuvântare că am devenit monah"

Ochii i se umpleau de lacrimi la rostirea aces­tei fraze. Fie aflam așezați în curtea mănăstirii, în ultima zi de dinaintea plecării mele din Anglia și îmi dădea ultimele sfaturi pentru viața mea în Grecia. Mi-a descris greutățile prin care voi trece, precum el însuși a trecut, însă nu ar fi putut concepe viața lui fără veșmântul călugăresc. Ochii îi erau înlăcrimați. își prinse cu mâna dreaptă mâneca rasei, și clătinând-o ușor spuse cuvintele:

- Această rasă neagră și cinstită nu aș schimba-o nici pe o porfiră împărătească! Aici, în această rasă veche se ascunde Unul Dumnezeu!"

Era încă o descoperire, alături de altele, care toate împreună descopereau viața lui Hristos pe pământ.

De atunci, odată sau de două ori în fiecare săptămână vorbeam la telefon. Era totdeauna bol­nav. De multe ori îmi spunea că are dureri insu­portabile: "Oasele mele, - îmi spunea, - mă dor atât de tare, încât cu greu mă mai mișc". Găsindu-l într-o astfel de stare, îl rugam să închid și să tele­fonez altă dată: Nu! Nu! n-are importanță asta!" îmi dădea răspunsurile la ceea ce voiam, fără a-i pune eu nici o întrebare, și închidea singur tele­fonul.

Altă dată întreba cum este vremea în Grecia și îmi povestea cum este la Essex. Îmi amintesc cum, odată, mi-a descris telefonic, cu multă gin­gășie, vremea urâtă pe care o înfruntau: "Au fost vânturi înfricoșătoare, toate s-au rupt, copacii au căzut și au făcut stricăciuni, s-au distrus acope­rișurile... Nu am avut telefon. Dacă ai telefonat și nu ne-ai "prins", cauza a fost timpul urât. A fost prăpădul lui Dumnezeu! Nici încălzire nu avem acum".

O, cât de mult mă făcea să revin la realitate acest comportament omenesc al său. Nu lăsa loc pentru alte gânduri. Niciodată nu era inoportun, și întâmpina lucrurile într-un mod firesc.

Totuși, atunci când a avut loc marele eveni­ment, când Patriarhia Ecumenică l-a recunoscut oficial pe Sfântul Siluan ca Sfânt al Marii Biserici a lui Hristos, a fost nespus de fericit. A fost primul lucru pe care mi l-a spus la telefon.

- Știi, - mi-a spus, - era Sfânt, dar de acum este recunoscut oficial de Biserică. în Noua Zeelandă s-a ridicat o biserică întru pomenirea Sfântului Siluan.

Când i-am spus că la Tesalonic se fac prive­gheri întru pomenirea Sfântului, a vrut să afle mai mult. Orice lucru duhovnicesc ar fi spus, întotdeau­na se referea la Starețul Siluan și sublinia că ceea ce spune el acum, mai întâi a spus-o Starețul său.

Cele proprii și cele străine

Părintele era inepuizabil în orice manifestare. Era un izvor de inspirație, iubire, pace, mântuire. Eu aveam multe probleme cu sănătatea. După ce îmi terminam munca, cele mai multe ore le petre­ceam în pat. însă nu voiam să știe nimeni, nici măcar Părintele, deoarece consideram că a răbda în suferință este foarte firesc. Dar uneori mă sim­țeam și foarte bine. Atunci Părintele, în convorbirea noastră telefonică, îmi spunea: "Astăzi mă bucur că ești foarte bine".

În 1989 am suferit întregul an de dureri abdominale. Erau insuportabile, așa încât am ajuns pe masa de operație cu mașina salvării. Lucrurile erau foarte grave, pentru că rana s-a infectat și chinul s-a prelungit cu încă șase luni. Iarăși nu i-am spus nimic Părintelui, ci mă odihneam la gândul că rugăciunile lui îmi sunt de ajuns. într-o convor­bire telefonică mi-a spus:

- Mă doare, mă doare insuportabil, sufăr atât cât suferi și tu, și știi de ce? Pentru că iubirea este foarte mare. Văd cât de mult suferi, urmăresc starea sănătății tale...

I-am spus: "Mulțumesc!" O adâncă emoție îmi cuprinsese sinele.

O prietenă de-a mea, stabilită la Londra, mi-a povestit despre Părintele ceva asemănător: Sufe­rea mult din cauza colicilor renale. Toată noaptea se zvârcolea și transpira de durere și cerea ajutor de la Domnul pentru rugăciunile Părintelui Sofronie. Când durerile au crescut la culme, a luat foto­grafia lui, implorându-l să mijlocească încât să fie oprit acest martiriu al ei. Mijeau zorile, când s-a liniștit și a adormit. în gândul și în inima ei se afla ușoara adiere a prezenței Părintelui. Acestea au fost spre sâmbătă. Duminică, ca totdeauna, toată familia a mers la mănăstire. După Sfânta Litur­ghie, prima căreia i-a vorbit Părintele a fost priete­na mea.

- Alaltăieri - i-a spus, - toată noaptea nu m-ai lăsat să mă liniștesc. Acum ești bine. Slavă Dom­nului!

În duminici, la mănăstire, Sfânta Liturghie începea la orele 10 dimineața și se termina în jurul orei 13. într-o astfel de duminică, am mers la mănăstire, pregătită să mă împărtășesc, însă boala mea de stomac m-a obligat să beau un pahar de lapte, luând astfel hotărârea de a nu mă împărtăși. I-aș fi spus Părintelui motivul pentru care nu m-am împărtășit, după terminarea slujbei. Am ajuns pe la 10,30 în biserică, și am stat într-un colț. Spre surpriza mea un monah ieși din altar, străbătu masa de credincioși din biserică și, venind către mine îmi zise: "Părintele mi-a spus să-ți comunic să te împărtășești". Așa s-a și întâmplat. La sfârșit Părintele mi-a zis: "Ai ascultat". După care a plecat.

O pereche avea multe probleme. Le era im­posibil să se înțeleagă. După părerea mea, mai curând femeia era cea care greșea (după cele ce îmi spusese chiar ea). La un moment dat, ajun­seseră la "amin". Părintele era înștiințat de ceea ce se întâmplase când, într-o dimineață de sâmbătă, la Sfânta Liturghie, o strigă pe femeie. I-a spus numai o frază și toată viața i s-a schimbat.

Aceleiași femei i s-a întâmplat și aceasta: fuma foarte mult. S-a făcut luntre și punte ca să se lase de fumat, dar în zadar. Din momentul în care a cunoscut Biserica, a vrut încă și mai mult să lase țigara, fără să i-o fi spus cineva. A întrebat peste tot ce să facă, dar nici o rețetă nu a ajutat-o. întâl-nindu-l pe Părintele, la început nu i-a spus nimic, însă dorința ei de a tăia fumatul era mare. După două spovedanii l-a întrebat pe Părintele ce să facă, iar el i-a spus:

        - Dacă mă întrebi, eu una am să-fi spun: de fiecare dată când vrei să-ți aprinzi țigara, să spui mai întâi "Tatăl nostru".

A fost, precum spune ea însăși, ceva extraordinar. S-a lăsat imediat de fumat.

Aveam o cunoștință, Sevastia, care suferea de cancer, cu dureri groaznice și o mare epuizare. Ne așteptam cu toții la sfârșitul ei. Totuși, într-o zi a izbutit să vină la mănăstire cu cumnata ei. în perioada aceea eu aveam examene și nu ieșeam afară. A încercat să mă găsească. Piu mi-a venit să cred când, am auzit-o bătându-mi în ușă și s-a târât neputincioasă înăuntru înainte de a apuca să-i deschid bine. S-a întins pe patul meu, rugându-mă să-i spun Părintelui că dorește să-l vadă și să ia binecuvântarea lui.

În ziua aceea, Părintele era înțepenit din cauza sciaticii, dar nu i-am spus ei acest lucru, ci am încercat să găsesc un mod de a-i comunica despre ea. Zbătându-mă să găsesc pe cineva, l-am întâlnit afară pe părintele Rafail [Noica] și i-am spus ce se întâm­plă. A plecat îndată, pentru ca peste puțin să revină și să ne spună că Părintele se roagă pentru Sevastia și îi pare rău că nu o poate vedea.

        - Bine, mulțumesc! - răspunse bolnava -, dar înainte de a pleca, vreau să văd de departe fe­reastra lui... Părintele Rafail îi spuse Părintelui dorința Sevastiei, și atunci el, din adâncul dragostei sale i-a răspuns:

        - Spune-i Dimitrei să vină împreună aici, la fe­reastră.

La auzul acestei vești bolnava a sărit în pi­cioare. M-a prins de mână ca să mergem să-l vadă pe Părintele de la fereastră (Dragostea pe toate le biruiește).

Ne apropiem și îl vedem pe Părintele stând în picioare, la fereastră, nemișcat, și cu un zâmbet de parcă n-ar fi avut nimic. Ne-am apropiat și atunci mie mi-a zis:

        -  Acum, tu du-te! Stai undeva, încât să auzi când te vom striga.

Au vorbit mult timp, până ce fiind chemată, iată că o văd pe bolnavă în fața mea, veselă, cu privirea schimbată, de om sănătos și vorbindu-mi de parcă n-ar fi fost ea cea care nu putea să meargă.

        - îți mulțumesc, - îmi zise, după care îmi povesti dialogul cu Părintele Sofronie.

La sfârșit Părintele m-a întrebat:

        - Ce vrei să fac pentru tine, Sevastia?

        - Să mă fac bine. Părinte!

Și-a scos crucea de la gâtul lui și a pus-o la gâtul meu.

        - Știi? Are lemnul sfânt! - îmi spuse Sevastia. Și când va fi să plec, am să ți-o las ca să i-o înapoiezi Părintelui.

        - Mulțumesc!... Mulțumesc!... repeta mereu. M-am făcut bine.

 Doctorii din Londra au adeverit starea ei bună de sănătate și ea s-a întors în Grecia. Aici muncea, se bucura, călătorea, asemeni tuturor oamenilor. Aceasta însă, pentru un răstimp de doi ani, până când a căzut iarăși foarte greu bolnavă. Acum însă știa și voia să moară.

M-a chemat să o văd. Era în luna februarie și foarte frig când am mers la casa ei, în Ianena. Am bătut la ușă. Era în pat și avea vizitatori, dar îndată ce mă văzu îi goni pe toți. Dorea să fim singure și să nu piardă timpul. Voia să vorbim îndată despre Părintele.

        - Sunt foarte fericită. Voi muri. Îi compătimesc pe oamenii care nu știu ce este moartea! Toți aceștia care erau aici voiau să mă mângâie și să mă încurajeze.   Ei  nu  știu  nimic  despre  viata duhovnicească.

Am ascultat-o cu atenție și admirație și, când am întrebat-o dacă voia să-i telefonăm Părintelui, mi-a răspuns cu un strigăt de bucurie:

        - Da! pentru aceasta te căutam și doream să vii, pentru că știam că numai tu îi telefonezi Părin­telui.

        - Binecuvântați, Părinte! Sunt la Sevastia.

        - Este bolnavă, - a fost răspunsul său. Știi, m-am rugat mult, însă Dumnezeu mi-a răspuns că va muri și viața ei se va scrie în cartea mucenicilor.

A vorbit apoi și Sevastia. Părintele a fost foarte direct cu ea:

        - Sevastia, - i-a spus - vei muri și viața ta se va scrie în cartea mucenicilor.

Au mai vorbit încă puțin despre moarte și au închis telefonul. Sevastia plângea ușurată căci nu putea să-și exprime altfel bucuria.

        - Ah, voi muri! Cât sunt de fericită! Știi, când a murit tatăl meu, m-am întristat foarte mult. Acum îmi pare rău de asta. Ce frumoasă este moartea!

Se făcuse târziu și ne-am culcat, însă noaptea a fost nespus de grea din pricina vaietelor ei de durere. Nu voi uita niciodată această întâlnire, căci am trăit lângă o muceniță, o muribundă, iar Părintele, prin rugăciunea lui, ne-a arătat adevă­ratul chip al morții.

Nu voi uita nici acea perioadă în care un văr de al meu a fost bolnav de cancer. Cu câtă compă­timire asculta Părintele istorisirea mea și cu câtă iubire și afecțiune se apleca asupra lui, deși el însuși nu îl cunoștea, ci afla vești despre el, de la mine. Când i-am spus că vărul meu a murit, a primit vestea cu multă seninătate și a vorbit cu blândețe despre moartea lui. M-a întrebat cum a murit, dacă eram acolo în ultimele lui clipe și ce s-a întâmplat. Apoi mi-a spus: "Da, a murit ca un mucenic".

Londra este un oraș cosmopolit. Cel ce lo­cuiește acolo destulă vreme, întâlnește toate nea­murile și religiile lumii. I se schimbă psihologia și devine internațional, universal. Rămâne surprins de amestecul acesta de popoare. într-o astfel de societate ți se ridică și multe semne de întrebare. Eu aveam o mare îndoială că aș fi crezut în Hristos dacă aș fi fost de rasă neagră sau galbenă, de vreme ce Hristos este ca și noi, europenii.

Cugetul acesta mă obosea și începusem să am îndoieli în credință, însă mărturiile harului lui Dumnezeu și sfințenia Părintelui mă păzeau în dragostea mea pentru Hristos. Într-o zi eram bân­tuită de aceleași cugete, în timp ce stăteam sin­gură în curtea mănăstirii. La ora aceea, Părintele spovedea, dar peste puțin l-am văzut afară, în curte, și m-am gândit că a terminat spovedania. Nu-mi isprăvisem gândul, când îl văd că trece pe lângă mine și se oprește brusc.

Ce faci? - mă întrebă el. M-am aplecat și i-am primit binecuvântarea. Nu și-a continuat drumul, cum era firesc, ci iarăși îmi spuse: "Ce faci?" Nu am  răspuns nimic,  dar după o scurtă ezitare îndată l-am întrebat:

        - Părinte, dacă eram neagră sau de altă rasă nu aș crede în Hristos, pentru că Hristos este precum suntem noi!

A plecat, nu a spus nimic, dar deja cugetul care mă chinuia nu mai avea nici o importanță. în ziua următoare m-a chemat și mi-a spus:

- Ieri m-ai întrebat ceva. Știi, babilonia nu a fost numai pentru limbi. S-au schimbat și oamenii  la chip și au devenit rase.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Părin­tele s-a dus la căsuța lui, și nu l-am mai văzut toată ziua. Seara m-am întors la Londra și i-am telefonat deoarece voiam să-i spun două, trei lucruri pe care trebuia să le fac în ziua următoare. După ce i-am spus ce voiam și am primit răspunsurile, îmi zise în continuare:

- Să înveți să te rogi. Și seara, când te întinzi să te culci, să ai în minte toate cele bune și fru­moase, pe care le trăiești cu harul lui Dumnezeu.

Voia ca toată viața noastră să se raporteze la Hristos.

Alte dați spunea: "Să nu vă absoarbă treburile astfel încât să pierdeți rugăciunea! Dacă o activi­tate vă ia mult timp și nu este importantă, însă vă rupe de rugăciune, lăsați-o. Nu vă pierdeți în mă­runțișuri, ca să nu pierdeți comuniunea cu Dum­nezeu".

Mai târziu am auzit și de la Părintele Paisie același lucru. Spunea că avusese o tufă de roșii și pentru că, având grija ei, pierdea din timpul de rugăciune, a rupt-o.

Lumea – Cipru - Slavii

Din vreme în vreme, mulți oameni sunt cu­prinși de panică pentru sfârșitul lumii. Se pre­ocupă de lecturi și tâlcuiri amănunțite ale Scrip­turii și vorbesc despre date calendaristice și si­tuații, despre când și cum va fi sfârșitul, unii socotind că este chiar "la uși". Că trebuie să fie asta și aia, într-un cuvânt, despre toate cele cunoscute de toți. Dacă se întâmplă războaie între creștini, stabilesc anul și ziua, etc. Totdeauna mă oboseau toate acestea și nu mai vroiam nici să le aud, nici să le discut.

Într-o seară, împreună cu două prietene, stă­team în sufrageria mănăstirii și am vorbit despre aceste lucruri fără a putea evita discuția. Când Părintele s-a apropiat de noi, am luat binecuvân­tare și i-am spus despre ce vorbeam. I-am spus că acum și savanții se preocupă de acestea. Ba chiar și în ziare se publică articole despre sfârșitul lumii, iar ceea ce este de-a dreptul ciudat, este faptul că Biserica nu vorbește despre această amenințare.

Mă privi ironic și îmi spuse: - "Ei le spun acum. Biserica le propovăduiește de-a lungul veacurilor. Acum au înțeles ei". Mai degrabă "a disprețuit" părerea lor și deșteptăciunea lor.

Și continuă să ne spună:

        - "Da, toate astea se vor întâmpla. Hristos a spus-o,   după  care,   precum   fulgerul,   va  veni Domnul".

Am întrebat iar:

        - "Dar bine, Părinte! Ca să vedem toate aces­tea, trebuie să vedem toate semnele prevesti­toare. Când vor începe să se întâmple?

        - Oh, - ne răspunse -, toate acestea se întâm­plă!... nu le vezi?

În multe discuții ce le-am purtat împreună, îmi vorbea adesea despre viața veșnică și despre cum trebuie să trăim aici pentru a fi veșnic împreună cu Hristos.

Aveam însă o nedumerire: Dacă viața veșnică depinde numai de cele de aici, atunci, de ce în Biserică se fac pomeni și se citesc rugăciuni pen­tru milă și iertare? Din moment ce după moarte nu există pocăință!

        - Da, - mi-a spus el. Biserica are multă iubire și continuă să sufere pentru făptură. Astfel, ne-a lăsat nouă, celor ce suntem în viață, să ne rugăm pentru cei adormiți. Știi de ce? Dacă sufletul vrea, poate să fie mântuit!

Răspunsul mi s-a părut extraordinar. Aproape că m-am pierdut cu firea. Mă întrebam: cum, o atât de mare iubire, oare cum o simte cineva, în caz că o întâlnește? Atâta iubire și absolută liber­tate a dat Dumnezeu omului, încât respectă chiar și după moarte libertatea făpturii Lui. Și aceasta în timp ce noi, oamenii, ne sugrumăm semenii.

Un vizitator dorea să-l fotografieze. Părintele a evitat pe cât putut, dar insistența aceluia l-a obli­gat în final să primească. La developarea filmului, lucru minunat, în fotografie se aflau toți în jurul Părintelui, în afară de... el.

După agresiunea și invadarea Ciprului de către turci, o refugiată cipriotă a venit în Anglia. Femeia a venit la mănăstire cu durerea zugrăvită pe chip. S-a apropiat să ia binecuvântarea Părintelui, și atunci am asistat la o scenă neobișnuită: Părintele a îmbrățișat-o strâns și au plâns împreună mult timp. Atmosfera aceasta, duhovnicească și emo­ționantă totodată, a găsit ecou în toți cei ce se aflau acolo, căci ochii tuturor lăcrimau.

Slavilor, Părintele le-a devenit cunoscut o dată cu cartea "Starețul Siluan", așa încât foarte mulți l-au vizitat. Vreau să istorisesc ceva despre vizita unei maici de la o mănăstire din Serbia.

Era în 1987, an în care m-am dus și eu să-l văd, prilej cu care am întâlnit-o și pe această mo­nahie care îți inspira mult respect. Avea un stil profund filosofic și totodată simplu, iar în discu­țiile ce le-am avut, m-a uimit personalitatea ei. Mi-a spus:

        - Am auzit multe despre Părintele Sofronie și am voit ca, înainte să mor, să-l întâlnesc fată către fată. Mi s-a dăruit și aceasta de către dragostea lui Dumnezeu, și iată că l-am întâlnit pe acest mare Stareț. Acum am cunoscut măreția Bărbatului Sfânt. Este foarte mare Părintele, mai mare decât în descrierile celor ce l-au cunoscut, ba chiar cu mult mai mare decât ceea ce am înțeles și am trăit citind cartea lui!

Caracterizările acestea erau absolut exacte pentru noi, cei ce îl cunoșteam de atâția ani. La masa de prânz, maica stătea lângă Părintele pre­cum o școlăriță începătoare. Vorbeau împreună încet. Pe toți ne-a uimit faptul, dar surpriza a fost la sfârșit. Când Părintele a binecuvântat rămă­șițele mesei, s-a întors către maică și a binecu­vântat-o. Ea a primit binecuvântarea cu capul ple­cat și a încercat să-i sărute mâna, însă el a îm­brățișat-o iar ea a căzut în brațele lui plângând. Atmosfera era atât de sfântă, încât ochii tuturor s-au umplut de lacrimi, iar unii chiar au izbucnit în plâns. înlăcrimat. Părintele ne-a binecuvântat pe toți și a plecat, lăsând în urmă tăcere și evlavie. Căci inimile tuturor se umpluseră de adevăr, iubire și dorire după viața Bisericii. Iubirea care încălzește și... vindecă

Într-o sâmbătă dimineață, după Sfânta Litur­ghie, ne strânseserăm toți în bucătărie și la arhon­daric. Aranjam ceștile pentru cafea și ceai. Vine Părintele, ia ceainicul, se uită să vadă dacă are apă, pune singur cafea, după ce mai întâi numă­rase locurile de la masă și apoi îmi zice: "Dă oame­nilor cafea, nu-i lipsi de nimic din dejun" Ne-a învăluit pe toți în privirea lui călduroasă, a zâmbit și a plecat. În alte dați rămânea la dejun cu noi și lua și el cafea.

Mișcările și faptele lui erau pentru noi dovada iubirii inepuizabile ce o avea, și care ieșea la iveală prin orice faptă sau cuvânt.

Nu i-a plăcut deloc, când, într-o zi am glumit cu cineva în duh de ironie și de judecată. În seara aceleiași zile, când m-a văzut, mi-a spus: "Când facem astfel de glume și rănim, asta nu este deșteptăciune, ci dezvăluie doar un om mojic". Am priceput îndată prostia mea de dimineață și mi-a fost rușine.

Nu trecea cu vederea o greșeală tinerească, ci o corecta în modul cel mai blând, fără ifos de tiran supraveghetor. Acest comportament al lui educa viguros și veșnic. Construia cu atenție și iscusință.

Pedagogia iubirii

Părintele părea a nu da atenție modului în care ne comportam unii față de alții. Socoteam că îl interesează numai starea noastră duhovnicească. Așa se face că trăiam liberi și fără de grijă și ne comportam potrivit felului nostru de a fi, fără să ne prefacem. Însă o anumită observație a sa, ce mi-a făcut-o cu multă iubire și discernământ, mi-a scos la iveală greșelile și mi-a adeverit că știa ce făceam și cum ne comportăm.

De obicei, în discuții eu mă arătam foarte sigură pe mine și nici nu îmi trecea prin minte că aș putea să și rănesc sau să mâhnesc pe cineva. Credeam că adevărul singur este suficient. Într-o zi, așa, ca din senin îmi spuse:

        - Automobilul Rolls-Royce este cel mai bun din lume, este foarte puternic și are motor cu piese de avion. într-un ziar s-a scris că un astfel de auto­mobil a dat peste o casă și i-a dărâmat bucătăria, iar el n-a avut nimic. Uite, așa ești tu. Rănești pe alții în același mod.

Am rămas cu gura căscată în urma acestei observații.

Când o prietenă de-a mea l-a întrebat cum să dobândească iubirea, i-a răspuns așa:

Un monah nu avea iubire, în inima lui, dar se purta cu atâta iubire, de parcă ar fi avut-o ca dar de la Dumnezeu. Și știi ce s-a întâmplat? Dum­nezeu a văzut bunăvoința monahului și i-a dăruit iubirea de care înseta. Astfel să faci și tu, și toate se vor schimba.

Întâmplări ale iubirii

Mă aflam la mănăstire, în primele zile ale Postului Mare. Totul oferea o altă priveliște. O tristețe dulce umplea sufletul, iar gândul se străduia să facă rânduială în dezordinea lăuntrică, așa fel încât să pună început unei vieți noi. Toate și toți ai mănăstirii ajutau în lupta aceasta. Slujbele erau pline de trezvie, prezența Părintelui, mișcătoare, căci lua și el parte la programul aspru al primelor trei zile.

Însă în seara primei zile, în timpul pavecerniței, am suferit o scădere a glicemiei și am ieșit să beau apă și să găsesc puțin zahăr. Mergând la bucătărie, l-am văzut pe Părintele Sofronie cău­tând ceva. I-am spus că trebuie să mănânc, căci nu mă simt bine.

        - Da, - îmi spuse, - de aceea și caut, ca să găsesc ceva halva, pâine și măsline, ca să-ți dau să mănânci. Uite, aici sunt toate.

Le-a pus într-o farfurie și m-a trimis în cameră să mănânc, ceea ce am și făcut.

Apoi m-am dus la biserică, dar i-am întâlnit pe toți la ieșire, căci pavecernița se terminase. Părin­tele m-a întrebat îndată:

        - Ești bine?

        - Da, Părinte, mulțumesc.

Și a plecat spre căsuța lui cu pasul său rar.

Sunt foarte păcătos

Mă găseam în bucătărie și pregăteam ceaiul. Intrând și Părintele am găsit prilejul să îl întreb două-trei lucruri. M-a privit și mi-a spus:

        - Te rog să faci rugăciune pentru mine.

 M-am pierdut cu totul, m-am rușinat și n-am răspuns nimic. A stat puțin și mi-a repetat același lucru. Atunci i-am spus:

        - Părinte, cum este cu putință ca sclavul să-l roage pe împărat să facă favoruri prietenului Său celui bun?

Îmi venea foarte greu gândul de a mă ruga pentru Părintele, a cărui sfințenie se vădea atât de intens. După puțin mi-a zis:

        -  Bine faci. Și a plecat.

În ce măsură și cu ce tensiune trăia el smere­nia, nu este prea ușor să o arate cineva, însă sun­tem martori nemincinoși că am simțit-o și am per­ceput-o în fiecare gest al lui.

Într-o zi ne-am întâlnit la intrarea în bucătărie și m-a întrebat despre cursurile mele și despre cum o duc la Londra. I-am răspuns, i-am cerut sfatul, după care am înmărmurit în fața atitudinii lui. S-a sprijinit de ușă cu brațul drept dus la frunte, și cu o voce care îți răscolea inima, a zis:

        - Sunt foarte păcătos. Uneori nici nu îndrăz­nesc să-mi privesc fața în oglindă.

Și fața i s-a încrețit ca implorând mila lui Dumnezeu.

"Cum este cu putință, - am cugetat -, ca acest om mare să simtă o asemenea nimicnicie proprie și să plângă în fața mea pentru păcatele lui! Ce vedea? Cu ce se compara pe sine însuși, încât să se socoată neînsemnat? M-am umplut de durere și de multă rușine din pricina împietririi inimii mele, căci vedeam că Părintele este atât de delicat, încât, încă și la adânci bătrânețe, după multă rugă­ciune și mari osteneli spunea că este un gunoi.

O, Doamne, cât de înalt este acest sfânt care trăiește printre noi, cu care vorbim și simțim adie­rea harului mărturisind despre șinele lui. Sufletul amuțește, inima intuiește și cugetul înțelege măreția unui sfânt viu. Atunci îți pleci capul și roșești, rușinându-te de halul în care te afli".

Și o altă mărturie a smereniei lui: O cunoștință de-a mea, în timp ce se afla într-un grup în care vorbea Părintele, dintr-o mare evlavie, a luat cu grijă un fir de păr de pe umărul lui, cu gândul să-l păstreze. Părintele nu a văzut-o, dar a încetat îndată să vorbească. Toți se întrebau de ce. Cunoștința mea și-a dat seama, dar nu voia să facă vreo mișcare sau să spună ceva. S-a lăsat tăcere un minut, două, până când l-a lăsat din mâinile ei, și apoi discuția a continuat.

Atitudinea comună a Părinților

Vreau să spun ceva duhovnicesc, pe care nu știu dacă îl transmit corect, însă trebuie să-l pome­nesc, pentru că exact în același duh vorbeau Părintele Porfirie, Părintele Paisie și Părintele Sofronie. Firește, în alte timpuri, dar referindu-se la aceleași lucruri.

Niciodată nu l-am auzit pe Părintele Sofronie să spună cuvântul "diavol", în afara anumitor excepții. Când ne sfătuia și ne descria pericolele duhovnicești, totdeauna spunea: vrăjmașul face cutare sau cutare, dar Hristos va învinge.

Părintele Porfirie, când spunea cât de fru­moasă este viata duhovnicească și explica viata sfinților, spunea că nu trebuie să se teamă cineva de duhul potrivnic.

Părintele Paisie când se referea Ia vrăjmașul duhovnicesc, îi spunea, ironizându-l: tangalachi (aghiuță).

Toți aceștia trei dădeau mare importantă rugăciunii și se exprimau în același duh, dar printr-un limbaj diferit.

Despre rugăciune

Mă plimbam cu Părintele pe drumul de lângă mănăstire și îmi vorbea despre cât de mult îl ajută rugăciunea pe om. "Rugăciunea duhovnicului, -spunea - este eficace atunci când este acceptată, însă în cazurile în care rugăciunea nu influențează dezlegarea unei probleme, nu odihnește sau nu luminează acel suflet, atunci înseamnă că omul pentru care te rogi are o problemă personală mai adâncă, pe care trebuie să o localizeze și să se smerească. Atunci rugăciunea acționează foarte roditor".

O prietenă, care avea o problemă serioasă, căreia de mulți ani nu-i găsea rezolvare și ușurare, a mers la Părintele reproșându-i că nimeni nu o poate ajuta, inclusiv el. Părintele, fără a-i asculta plângerea, i-a spus:

- Dacă rugăciunile noastre nu pot să te ajute, atunci există ceva înăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine.

Aceasta era. A priceput exact ce anume i-a spus Părintele, și s-a întors mai mult către sine însuși, cu atenție și autocontrol. După mult timp am întâlnit-o și mi-am exprimat bucuria că o vedeam într-o stare atât de bună. "Da, - îmi spuse ea, - Părintele mi-a spus aceasta și aceasta, prin care am fost ajutată mult".

Această atitudine a Părintelui m-a ajutat și pe mine în multe situații din viata mea.

Linia telefonică să fie întotdeauna deschisă către Dumnezeu

Când aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greșesc. De aceea în astfel de situații de multe ori îi tele­fonam adesea.

Într-o seară, în timpul unei astfel de convorbiri, nu mi-a spus nimic, ci numai s-a referit la iubirea și la pronia lui Dumnezeu. Mi-a spus de mai multe ori fraza aceasta: "-Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dum­nezeu ca o umbrelă și să stai sub ea".

Cuvintele îi erau clare, cu o pronunție rară și curată. La sfârșit mi-a zis:

- Așa cum vorbim noi acum la telefon, așa să vorbești cu Dumnezeu, ca și cum ai ridica recep­torul, să-I spui ce vrei pe direct. Să ai totdeauna linia deschisă, să nu rupi niciodată firul acesta. Toate din viata noastră voia să le orienteze ast­fel încât să aibă neîncetat legătură cu Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie să aibă primul loc în viața noastră.

Aveam o neliniște adâncă la gândul că Părin­tele este bătrân și o să moară. I-am spus aceasta la telefon:

        - Părinte, sunt foarte tristă.

Cu nedumerire mă întrebă de ce, și ce este ceea ce mă rănește.

Părinte, sunt tristă că o să muriți și o să rămân singură; ce voi face eu?

Te înțeleg, dar lucrurile nu stau așa. La un moment dat omul se maturizează, știe multe și întâmpină lucrurile cu vitejie. Ia hotărâri singur și nu greșește. Rugăciunea trebuie să aibă locul cel dintâi în viața noastră și toate vor merge bine.

Vestea adormirii sale

Era duminică, 11 iulie 1993. Am primit un telefon și am auzit știrea cea tristă:

- Dimitra, Părintele a plecat, înmormântarea va fi peste două zile.

Pentru mine nu mai conta. Marele eveniment se întâmplase, plecase marele Părinte. După o tăcere de puțină vreme, atmosfera s-a umplut de liniște și pace. Nu puteai să mai gândești nimic, trăiai cu adormirea lui în minte. Nu aveai gând sau simțământ. Drumurile erau pustii, nu auzeai nici zgomotul motoarelor.

A plecat acest Mare.

La slujba de înmormântare nu am putut să merg, cu toate că rânduisem totul din timp. Astfel s-a adeverit ceea ce Părintele Porfirie îmi spusese cu mulți ani înainte:

Nu vei fi la înmormântarea Părintelui. Vei merge să te închini la mormântul lui.

 

ÎN LOC DE EPILOG

Cum ar putea descrie cineva adevărul trăit al Bisericii, așa cum ni l-a arătat Părintele! M-am  străduit,  după puteri,  să creionez cu atenție cele ce am văzut la Părintele și desigur, ceea  ce  scriu   este   un   fragment  al  întregului adevăr, deoarece veșnicia nu poate fi cuprinsă în cuvântul scris.

Însă aceia care au cunoscut chipuri ca al Părintelui Sofronie, știu foarte bine ce voiesc să spun.