Martiriul -

Temelia monahismului ortodox

Arhimandritul Emilian Simonopetritul

 

Dacă ar fi să analizăm conținutul unul suflet doritor de liniște (heisychia), cu siguranță ca am găsi în el mai mulți factori care completează, influențează și formează chemarea către viața monahală. Să menționăm doar câțiva: 1) Pocăința, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simț al naivității, al caracterului  iluzoriu și întunecat al obiectelor și fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi  care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieții adevărate. 2) Dragostea de Dumnezeu, - o preferință pentru Împărăția Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câștiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte și binecuvântate de Biserică, precum soțul sau soția, căsătoria și copiii, participarea la viața, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoția, pe scurt, toate convențiile și obligațiile pe care le avem în societate. Nu întâmplător sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului să-și dorească preoția. Milostenia este un păcat mare pentru monahul care se complace în ea. Sfătuirea e văzută ca părere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e așezat într-o cu totul altă poziție față de cea a restului trupului Bisericii, el suferă o continuă schimbare îndreptată către o lume cu totul deosebită, o comunitate diferită. O aplecare către singurătate, retragere și înstrăinare (xeniteia), alături de un dor către desăvârșire și îndumnezeire ambele existând în fiecare suflet ce tânjește după singurătate. Sigur, putem aminti multe alte calități legate fie de cunoștințe, educație sau comportament – toate nefăcând altceva decât să deosebească viața și activitatea acelora ce trăiesc o viață monahală.

            Totuși, acel element special - întotdeauna prezent în întregime în vocația monahală, în mod limpede și stăruitor – stimulează sau însuflețește întreaga ființă ce se dorește după viața monahală este atitudinea martirului, aplecarea către suferință, răbdare întru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimându-și în acest mod cele mai profunde aspirații ale sufletului către Dumnezeu pe Care Îl caută fără încetare. Astfel, putem spune că cel ce se apropie de viața monahală o face pentru a deveni martir, prin efort și suferință, prin lacrimi și răbdare (sau, cum spunea unul din bătrânii noștri atoniți: “prin multe suferințe”), pentru a se proba prin ispite, în osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr (atât de la oameni cât și de la demoni); la moarte, adeseori ( Cor. 11: 23 și urm.). 

MARTIRIUL: TEMELIA VOCAȚIEI MONAHALE

            De ce, totuși, este martiriul elementul principal al vocației monahale? Voi menționa doar trei motive alese din multe altele, pentru a nu depăși limitele stabilite pentru această discuție.

 

            Rolul durerii.

            Dintru început, după Cădere, omul și-a dat seama și a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – și anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-și câștige pâinea  prin sudoarea frunții sale, să nască în dureri și să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale și un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferințele sale, în sudoarea muncii sale și chiar în moartea sa faptul că durerea sa conținea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în fața lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorința sa  de îndumnezeire pierdută. Cu alte cuvinte, omul nu a găsit o altă cale mai bună de a-și exprima dorul său după îndumnezeire decât prin suferința pentru numele lui Dumnezeu. Prin fire omul dorește să ajungă un dumnezeu. Dar singurul mod prin care el poate să se restaureze pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu este jertfa – un limbaj plin de viață și de suferință pentru Hristos, întru dobândirea Împărăției Sale. Astfel suferința devine un factor necesar sufletului uman, un element înnăscut, instinctiv chiar materia primă prin care ne construim relația cu Dumnezeu. Sufletul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin suferințe, încercări, ispite… Numai prin acestea Îl poate iubi mai mult pe Dumnezeu devenind tot mai dependent de El. Din acest motiv putem afirma -  iconomic vorbind ( cf. și expresiei Sfântului Grigorie din Nazians și a vieții Părinților în general) – că  Dumnezeu nu vindecă sufletul mai bine prin nici o altă metodă cât prin durere, osteneală și ispite pentru a ne dărui viață în schimbul morții noastre de bună voie.

             Prin urmare, așa cum nu a existat vreodată vreun suflet iubitor de Dumnezeu care să nu sufere durerile nașterii, cu atât mai mult se cuvin acestea vocației lui monahale, ca unul ce suferă o naștere feciorelnică în pântecele Duhului mântuirii! Așa se întâmplă cu cel care se dorește după o viață ascetic㠖 nu-și îngăduie nici o odihnă pe calea sa, dar – dorindu-și propria desăvârșire, se angajează în nevoințe și mai mari, în osteneli și mai grele. Conștiința lui martirică este atinsă cu ușurință, umplută de bucurie și de mulțumire ea trece și la suferințe extreme, este bucuria suferinței ce alternează cu suferința pentru bucurie; în felul acesta, el se străduiește încet, dar cu bucurie, a împlini orice nevoință și a-L câștiga pe Hristos pentru sine.

            Vedem monahi angajându-se în cele mai istovitoare munci. De exemplu: Sfinți care se străduiesc să treacă prin cele 40 de zile de post fără a dormi, așteptând un înger pentru a-i determina în oarecare fel să guste ceva. Vedem călugări atoniți mâncând un oscior de pește pentru a se conforma binecuvântării praznicale. Vedem monahi, atât astăzi cât și în trecut, care zi și noapte nici nu se așează nici nu se întind pe pat, până ce picioarele lor se revoltă, cu toate acestea nu suferă nici o durere. Aceasta este tendința firească a ființei umane care gustă din bucuria întristării – desfătarea duhovnicească (nu psihologică) a durerii. Acel suflet merge pe o cale dureroasă pentru ca prin ea să apară înaintea lui Dumnezeu pe Care Îl iubește pentru a trăi (din) iubirea Lui. Putem foarte ușor să observăm acest fenomen în existența noastră de zi cu zi.

 

            Martiriul.

            Temelia duhovnicească pe care și-a câștigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalțe către Dumnezeu și să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viață filosofic㔠a participării la viața dumnezeiască. Și dacă acest dor de a-și  exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferință, îi apare în suflet gata făcut sau înfășat, totuși nu va rămâne în acest stadiu ci va crește neîncetat devenind chiar un “uriaș” ca unul ce trăiește din viața monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creștină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferință întru martiriu.

            Când a suferit, fiind martirizat prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a devenit “modelul” nostru (I Pt. 2. 21), noi am fost făcuți demni de a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său (Col. 1: 24);  prin suferințele Lui, prin reamintirea lor, noi le facem într-un fel anume prezente sau contemporane în  Biserică ca unele ce sunt încă pricinuitoare de restaurare, viață și mântuire.

             Domnul nostru l-a chemat pe Pavel la apostolat ( așa cum a făcut-o și cu ceilalți) arătându-i tot ce avea de suferit (Fapte 9: 16), demonstrând în acest fel că Pavel n-ar fi putut fi ucenicul și Apostolul fără să sufere de dragul Său. Apostolul își arată întotdeauna suferințele ca o dovadă clară a apostolatului său, a sincerități și a dragostei de Dumnezeu. Suferințele sale sunt pline de un har care pecetluiește credința sa în Hristos. Cu adevărat, noi nu suntem numiți creștini doar pentru faptul că credem în El  ci și pentru că suferim pentru El. Prin urmare, suferința e aceea care îmbunătățește sau completează credința noastră; ea e dovada umanității noastre îndumnezeite, altfel vom fi incapabili de a-L iubi  și sluji pe Dumnezeu.

            Apostoli și-au pecetluit apostolatul prin moarte martirică, de pildă Iacob, primul care a murit, Andrei cel întâi chemat, la fel primul diacon - Sfântul Ștefan. După Sfântul Ioan Scărarul, monahul e văzut ca unul ce “mărșăluiește pe linia primilor martiri”. Înainte de Apostoli, Ioan Înaintemergătorul Domnului, numit de Ieronim Conducătorul anahoreților, fusese deja martirizat, deja urmase calea profeților de dinaintea lui. Aceia care în Vechiul Testament au suferit strâmtorări  prin munți, peșteri și prin crăpăturile pământului (Cf. Evr. 11) au devenit prototipul monahilor. Ei sunt, cum s-ar spune, monahi înainte de monahism și sunt lăudați de Scriptură pentru că și-au petrecut viața cu atitudinea și curajul martirului. Eleazar a fost  numit om sfânt atunci când a murit în chinuri cu demnitate”(4Mac. 6:30). Ca și ceilalți creștinii, încă de la început monahii studiază zilnic Vechiul Testament și citesc Psaltirea care le insuflă căutarea lui Dumnezeu, de dragul Căruia sunt uciși toată ziua, fiind socotiți ca niște oi de junghiere (Ps. 43: 24). Ei sunt hotărâți să-L caute pe Dumnezeu cu tot cugetul lor care însetează de Dumnezeul cel viu (Ps. 42. 2), fapt ce pricinuiește o ascuțime a suferinței, un  neostoit dor martiric, o neîncetată subțiere a sufletului. Fiind lipsit de Dumnezeu sufletul său aleargă ca un vânător pentru a se înfățișa înaintea Nevăzutului Dumnezeu Care sigur nu leapădă  lacrimile pe care monahul le are ca hrană zi și noapte de dragul Său.

            Credinciosul citește zilnic în Psaltire despre munții și toată întinderea pământului care se veselesc de Fața lui Dumnezeu, despre dealuri și pustietate de unde vine ajutorul Său, așa ca în descoperirea despre femeia –  imagine a Bisericii și a fiecărui suflet – care născuse Pruncul (Apoc. 12: 13 și urm.) și căreia i s-au dat două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustie la locul ei. De aceea, ne putem întreba cum poate fi atât de dificil pentru el să-L caute pe Dumnezeu dedicându-se Lui pentru a se înfățișa înaintea Lui împreună cu munții și pustietatea, îmbrățișând toate ispitele și ostenelile vieții pustnicești ori să vadă această pustietate ca un loc și o cale a martiriului său?

            Din chiar primele momente ale întemeierii Bisericii în această lume, era cu totul firesc pentru creștinii care doreau să cunoască Scriptura și lumina desăvârșirii evanghelice,  fiind doritori să ia crucea lui Hristos și moștenirea Împărăției Cerurilor, era firesc ca ei să dorească să fie alături de locuitorii pustiului. Voiau să fie ca fecioarele ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce ( Apoc. 14: 4) și să se deosebească de lume de la bun început, fie spațial fie prin modul lor de viață iar mai târziu, pe măsura creșterii lor în iubire și-n maturitate duhovnicească, de chiar sinea lor, fiind în acord cu spusa Sfântului Pavel: lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume (Gal. 6: 14).

             Vocația monahală e deodată o stare a minții iubitoare de pustietate și o conștiință a dragostei întru martiriu. Acestea două se nasc și cresc împreună. Le-am putea imagina ca floarea și fructul propovăduirii evanghelice. Mulți și-au  pus libertatea în slujba alegerii și căutării căii “mai directe” a vieții creștine dându-se pe ei dumnezeieștilor nevoințe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cât se poate de firesc ca Biserica – de vreme ce în secolul patru recunoscuse viața  monahală ca fiind întemeiată pe libertate și organizare – să-i privească pe monahi ca pe niște fii “aleși” și să se intereseze în mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu și virtuoși atleți ai lui Hristos, arătându-și grija maternă pentru modul lor de viață de  imitare a îngerilor și contribuind din plin la dezvoltarea ei. Vedem cum, în esență, monahismul este foarte vechi. Datează chiar din momentul în care Fiul a dat mărturie despre – și a fost martirizat pentru – Tatăl ori cel mai târziu din vremea când Biserica lui Hristos a fost întemeiată pe temeliile Crucii iar martiriul a fost o notă dominantă în lucrarea membrilor ei. Temeliile duhovnicești ale primilor creștini și tradițiile în care s-au ancorat i-au îndemnat la un martiriu ce urma să fie împlinit în mod local: în munți peșteri și mănăstiri. Pe scurt, conștiința lor martirică îi îndemna să săvârșească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.

 

           Monahii ca urmași ai martirilor.

        Persecuțiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la  dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoașterea, iubirea lui Dumnezeu și comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptățit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ți deci coapsele ca un viteaz și eu te voi întreba și tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În același duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungați teama”pomenind și de faptul că Biserica încredințează aceleași lupte și osteneli atât femeilor cât și bărbaților.

            Persecuțiile le-au dat credincioșilor posibilitatea să-și pecetluiască dorul lor arzătoare către Dumnezeu cu martiriul sângelui. Acesta a fost primit ca pe un dar de la Dumnezeu ca o dobândire a unor puteri dumnezeiești care au întărit slăbiciunea umană, ca o slavă și cinste dată lor din infinita Lui dragoste pentru umanitate, ca o ocazie unică de a-și deschide sufletele către o viață către adevărata realitate, ca o trezire dintr-un vis și ca o trecere de la stricăciune la veșnicie. Martiriul sângelui le-a asigurat  o mântuire sigură și imediat㠖 primirea efectivă a lui Dumnezeu. Sângele s-a vărsat pe mormântul Bisericii iar aceasta a dat naștere  sfinților. Mai mult decât orice altceva persecuțiile au devenit viața fiilor săi; prin vărsarea sângelui ei au moștenit cerul.

            Cu toate că a recunoscut tragismul demonic al persecuțiilor, Biserica s-a îmbrăcat cu lumina martirilor devenind tot mai puternică. În așa numita Liturghie a Apostolilor ea îndeamnă oamenii să-și amintească în mod special de Sfinții Martiri pentru a se învrednicii și ei de “a participa la luptele lor”. Biserica e încredințată de faptul că:  “Acolo unde este Duhul Sfânt,  în mod inevitabil  urmează persecuții și lupte care apar ca niște umbre” și invers: Unde este martiriul acolo este și Duhul.

            Când din mila lui Dumnezeu persecuțiile au încetat, sufletele înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu s-au îndreptat mai mult sau mai puțin către viața ascetică. Așa cum spunea Sfântul Isaac Sirul, ceea ce martirii au realizat într-o singură zi,  primind ceea ce știau că vor primi în mod sigur – cununa mucenicească, monahii la rândul lor realizează prin post priveghere într-o singură seară, pentru  slava lui Dumnezeu și în așteptarea bucuriei parusiace; prin aceasta ei sunt chemați la “un martiriu nevăzut”, pe care-l îndură zi și noapte într-o liniște cum numai Biserica le poate oferi, ca una ce e ferită de orice oprimare.

            Iar acum, după toate persecuțiile, oriunde apar părinți potriviți a fi călăuzitori spre Hristos, acolo înfloresc nenumărate comunități de monahi și monahii.

            Martiriul zilnic al monahilor este efectiv o participare la  moartea lui Hristos, îndurând suferințe ca unii ce sunt niște eroi ai credinței . Prin aceasta ei pot pretinde dreptul la o parte din slava sfinților. Mijloacele acestui martiriu sunt ascultarea și asceza. Ele presupun lupte de diferite tipuri precum tăierea voii și practicarea smereniei. Chilia este arena de luptă. Monahii care “cred în moarte ca trecere la viața cea adevărată”, luptă ca niște oameni morți într-o lume care e ca un “mormânt înainte de mormânt”și o acceptă ca pe arena lor.

             Toți acești “oameni care își au sângele în mâinile lor”, au fost întotdeauna venerați de mulțimea oamenilor. Ei reaprind credința lor, le întăresc sufletele și-i ridică să slujească Domului Care îi va învrednici s㠓dănțuiască cu martirii și să vorbească cu îngerii”.

             Deși nu pare să implice vărsarea sângelui, martiriul vieții monahale este în mod evident o urmare a vocației monahale. Este împlinirea vieții ascetice. Aceasta la rândul ei creează nenumărate moduri de expresie ale ascetului respectiv care depind de măsura râvnei, de caracter, de libertatea interioară, cunoștințe, împrejurări, obiceiuri și așa mai departe dar cu deosebire de formarea pe care o primește de la bătrânul (duhovnicul) său și de dreapta lui socoteală. Toată această nevoință se manifestă prin minunate realizări ascetice.

            Eliberat de toate grijile, obligațiile și presiunile de tot felul care apasă asupra sufletului ca urmare a obiceiurilor și problemelor lumești, monahul află cale deschisă către Dumnezeu în sfânta sa tăcere și în comunitatea monahală de vreme ce și aceasta a fost creată tocmai pentru a-i facilita atingerea scopurilor sale, oferind cuvenitele condiții duhovnicești.  Monahul se dăruiește ascezei, tăgăduiri de sine și dumnezeieștii purtări de grijă. Cum s-ar spune, el se îndreaptă dincolo de ceea ce este spiritual (sufletesc) – către Dumnezeu, deoarece, așa cum am spus, lui îi lipsesc problemele, dificultățile și grijile specifice fiecărui om care trăiește în lume. El face totul dar totuși descoperă că mai sunt multe de făcut. Renunță la sine de dragul desăvârșirii întru Domnul. Pentru o persoană din lume tot ceea ce este obiectiv nenecesar ori este o chestiune de alegere, pentru monah reprezintă o chestiune subiectivă lipsită de iubire care presează asupra lui ca o obligație. Sfântul Teodor Studitul afirmă următoarele: “Să stăm, fraților, întotdeauna ca niște martiri în fața conștiințelor noastre … cu lacrimi, cu trezvie, cu rugăciune, cu străpungere și cu celelalte osteneli trupești”.

            Monahul află prin experiență ceea ce au trăit Părinții și anume faptul că dintr-o inimă zdrobită va curge un izvor de apă săltătoare spre viață veșnică ( In. 4: 14; 7: 38-39). El e convins că prin vărsare de sânge el va primi pe Duhul. Dar atunci când încetează să se mai ostenească, îi piere nădejdea, convingerea sau asigurarea că va fi în comuniune cu Hristos. De vreme ce Dumnezeu este măsura nevoințelor monahale, monahul nu știe de alt scop sau alt mod de înălțare și îndumnezeire, nici de o desăvârșire neîncetată. Numai martiriul îl arată ca un imitator și un grăitor cu Dumnezeu. A deveni monah înseamnă prin urmare a începe o viață de martir al conștiinței în toată viața fapt care, cu toate că îi oferă bucuria nevoinței, nu-l satisface niciodată ci îi sporește greutatea luptei pe măsura smereniei și capacității sale de persoană care iubit și ales căi aspre (Ps. 16: 4 LXX). El vede toate aceste lucruri ca fiind ușoare și trecătoare dar care aduc slavă veșnică (2Cor. 4: 17). Nu pentru că e îndreptățit să le facă sau că a realizat cine știe ce: Deci, dar, nu este nici de la cel ce voiește nici de la cel ce aleargă, ci vine de la Dumnezeu care miluiește (Rom. 9: 16). Nouă ni se cuvine să voim și să suferim. Orice performanță ascetică e un dar al iubirii dumnezeiești. Prin intermediul acestora toți cei care se nevoiesc nu fac altceva decât să-și exprime dorința de a se desprinde de legea păcatului introdusă de Adam și de consecințele sale ajungând în acest fel să aibă îndrăzneală către Dumnezeu și să afle sub binecuvântarea Sa. El este neputincios, nu se poate lăuda cu nimic. Este “în arenă”numai că cununile sunt în cer la Dumnezeu.

            Cugetând la aceste lucruri monahul își transformă nopțile sale în zile luminoase ale sufletului său. El se luptă pentru a câștiga dragostea lui Dumnezeu astfel încât indiferent de ziua în care Dumnezeu va binevoi întru el – fie în viața aceasta fie după despărțirea sufletului de trup – ochii lui să primească harul “privirii la cele înalte” sau al contemplării raiului.

            Monahul trăiește și luptă cu bucurie având ca armă trista și smerita sa nimicnicie aflându-se în preajma nevăzutului și necunoscutului Dumnezeu Care S-a ascuns în spatele iubirii Sale nețărmurite. El crede că este putreziciune și vierme (Cf. Iov 25: 6). Dar crede în Dumnezeu cerând totuși milă  pentru necredința lui (Cf. Mc.9: 24, n.t). Și iarăși, fiindcă se vede păcătos, păcătuind mai mult decât toți ceilalți, va vedea lucruri mai mari decât au văzut profeții și regii. Iar cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine” își va lepăda multă suferință; el exprimă întreaga agonie a omului căzut, în speranța acestuia de a intra în comuniune cu Dumnezeu prin revărsarea de Lumină a Acestuia. Iată care este limba pe care Dumnezeu o recunoaște și o înțelege, gramatica prin care făpturile Lui se unesc cu El!

            Monahul este pe dea-ntregul fericit pentru că poate comunica cu Dumnezeu. Supunerea lui nu depinde de vizitele sau de părăsirile dumnezeiești. Comoara lui nu e dincolo de Dumnezeu sau înaintea Lui ci e Dumnezeu Însuși.

            Totuși Dumnezeu care ne dă tot ce inima noastră dorește, se revarsă  efectiv pe Sine întru noi, în mintea, sufletul și trupul nostru. Treptat-treptat devenim conștienți de prezența Sa, de modul cum “El a făcut toate lucrurile străvezii”. El Își face cunoscute tainele Sale și ale firii noastre umane ca una ce devine întru El.

            Viața noastră devine o viață de prăznuire cu El: Iar ei au fost văzuți la locașul lui Dumnezeu și au mâncat și au băut (Ieș. 24: 11 LXX). Dacă Moise și bătrânii au apărut în locașul Domnului unde au mâncat și au băut, cum este posibil ca un om care se află în oarecare mod în prezența Lui să nu mănânce și să nu bea ? Pe măsura durerilor sale, mângâierile Duhului vor veseli sufletul lui (Ps. 93: 19).

             Prin urmare martiriul monastic e o dureroasă înălțare către Dumnezeu. Este tânjire și dragoste ce se exprimă prin asceză până la ultima răsuflare. Prin asceză se coboară binefacerile și darurile slavei dumnezeiești.

            Ce-ai de spus? Nu merită, cum spune profetul (Ioil 3: 9) să ne pregătim pentru această înfruntare să arătăm ca niște măreți luptători ai Domnului și să ne înfățișăm toți Lui ca niște războinici?

 

            Despre monahii din lume.

            Înainte să închei, cred de cuviință să adaug încă ceva la cele spuse până acum.

            Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferință monahală unde sunt prezenți atât monahi athoniți cât și din alte mănăstiri, sunt alții care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă și priveghează pentru turma Domnului în Biserica  luptătoare din lume.

            Tema conferinței noastre este monahismul și martiriul. Putem spune oare că acesta din urmă se aplică oricui, fie el monah sau preot monah care trăiește în lume?   

            Sigur că putem. În vreme ce primii luptă pe adevăratul teren al luptelor, preoții monahi care păstoresc în Biserica din lume trăiesc din martiriul păstoririi lor păscând sufletele luptătoare din țarcul Domnului. Ei nu pot face altceva decât să iubească martirul, să nu renunțe la suferințe și necazuri și să se pregătească pentru noi martiraje. Nefiind trași în jos de responsabilitatea locului de muncă și a obligațiilor lui, ei văd  martiriul ca o modalitate necesară în iconomia timpului. Numai în acest fel își pot asigura o bază pentru luptele lor preoțești și  duhovnicești. Dar pe lângă lucrarea lor pastorală, ei trebuie să prevadă în ce măsură reușesc în lucrarea lor. Ei eșuează, dar nu pentru că sunt incapabili de reușită ci pentru c㠖 așa zicând – apostolatul celui ce lucrează în Biserică e acela de a eșua, a eșua pentru a se arăta puterea lui Dumnezeu. Ilie Zelotul (cel râvnitor, n.t.) a fost trimis să dea mărturie pentru adevăr și să propovăduiască pe Dumnezeul cel viu. Dar cu ce rezultate s-a ales acest sfânt profet din misiunea lui? Modul în care Dumnezeu la luat din această viață a fost, evident, minunat, dar am putea spune ca fost totodată o lovitură ce a însemnat înlocuirea lui cu alt profet. Tocmai pentru sămânța mărturiei lui l-a trimis Dumnezeu.

            Ioan Înaintemergătorul a mărturisit pentru adevăr și a mustrat pe cei fără de lege. Cu toate acestea, în vreme ce păcatul continua să fie săvârșit el și-a pierdut capul! N-a reușit. Totuși el rămâne Înaintemergătorul Domnului, culme a profeților.

            Unde este mulțimea bisericilor pe care Apostolii le-au întemeiat în Răsărit? Unde sunt performanțele ascetice și minunile atâtor sfinți? Ce s-a întâmplat cu propovăduirea celor zece mii de propovăduitori ai Cuvântului dumnezeiesc? Lumea continuă să se scalde în mlaștina păcatului.

            Dar cu proprii noștri fii, oile noastre, poporul nostru pentru care ne ostenim și suferim ce se întâmplă? Să recunoaștem faptul că vor continua să trăiască în păcatele inimilor lor, în acele patimi în care toată societatea trăiește. Și totuși vor supraviețui pentru veșnicie începând din momentul în care Dumnezeu îi va lua la  timpul hărăzit fiecăruia pe care numai El îl știe. Deși putem suferi greutăți ce par să nu se mai sfârșească, Dumnezeu e Cel ce aduce izbăvirea. El este Cel ce luptă și câștigă pentru poporul nostru și nu noi prin lucrarea noastră, ci prin modul descoperit profetului Isaia, a cărui înfrângere i-a prezis-o zicându-i: Din butucul rămas va lăstării o mlădiță sfântă (Is. 6:13)  - adică mlădița din Sion – cu alte cuvinte i-a spus: Vei fi înfrânt!   Și pentru a continua cuvântul Domnului :“În vremea când lumea va defăima Cuvântul Domnului, când le voi da pâinea Mea , Mă vor huli și Mă vor tăgădui Și vor striga către Mine: Pleacă de la noi Dumnezeule! Dar în muntele Sionului Am pus sămânța Mea cea sfânta cu puterea de viață dătătoare a Duhului, care va fi mlădița, rădăcina miezul  și temelia lui. Este sămânța care va persista dea-lungul veacurilor prin furtunile păcatului până ce va trece prin, și va  curății tot răul. Va păstra rămășița lui Israel și o va transforma într-o Biserică, în trupul Fiului Acelui Dumnezeu Care este Tatăl celor mântuiți.”

            Această sămânță este păstrată în stare monahală, vie și lucrătoare, care va da lăstar Bisericii punând oamenilor la inimă drepturile lui Dumnezeu, iar drepturile oamenilor la rândul lor – drepturi care adesea sunt inconștient cerute - se descoperă clar și cu putere, în viața monahală.

            Dumnezeu a cinstit viața omului prin condiția monahală prin care lumea e apărată: “prin monahi lumea stă în picioare iar umanitatea e înfrumusețată”.

            Pentru aceasta, frați și părinți, să avem mai multă încredere – indiferent în ce stadiu ne aflăm – în ceea ce ne-am hotărât să devenim prin îmbrăcarea rasei monahale. Să avem mai multă credință în aceasta decât în noi înșine indiferent de cât de puternici (am crede că) suntem.

            Dacă dorim să realizăm ceva cu totul special pentru noi, să ne fie într-adevăr spre bucurie, pentru că am fost învredniciți să devenim monahi și, prin urmare, co-moștenitori ai martiriului sfinților. Să nu ne neliniștim de vreo preoție anume  pe care o vom fi primit-o și să nu uităm că vocația noastră e una a martiriului. Din pricina noastră Dumnezeu are grijă de toți oamenii. Dumnezeu e Cel ce dă viață acestei lumi. Oare nu poate El dărui viață acelor inimi din Biserică așa cum ne-a dat nouă.

 

            Concluzie.

            Haideți acum să tragem o concluzie. Aș vrea pur și simplu să rostesc o  rugăciune pentru toți cei de aici. Să avem credință și dragoste puternică în Dumnezeu. Ce suntem noi în definitiv? Și ce este El? Toată umanitatea, tot universul și noi toți laolaltă cu toată bunătatea inimilor noastre și a ostenelilor iubirii n-am fi în stare să suportăm nici măcar degetul mic al lui Dumnezeu nici o picătură din oceanul sfințeniei Sale.

            Așa că să recunoaștem în noi înșine că suntem nimic, meritând a fi striviți sub pasul acelui degețel al dragostei dumnezeiești, vrednici a fi călcați în teascul vieții ascetice ce se desfată în Hristos, curgând ca un vin nou întru bucuria Domnului și transformați în taina lumii ce va să vină.

 

CÂTEVA GÂNDURI LA FINAL

            Despre preoție si relația ei cu monahii.

            Se știe foarte bine că treapta preoției a fost întotdeauna cinstită de monahi. Astfel, se poate vedea cum în Sfântul Munte, atât în trecut cât și astăzi, cel mai bătrân monah se pleacă în fața unui tânăr cleric fără barbă căruia îi sărută mâna.

            Preoția e într-adevăr foarte scumpă. Nu conștiința Părinților fost aceea care i-a determinat să le interzică monahilor să devină preoți. Mai degrabă din motive de precauțiune, pentru edificarea mănăstirii, din motive pastorale am spune noi astăzi. Și aceasta pentru că tânjirea către preoție e o aspirație profundă a sufletului uman dar această aspirație poate fi de natură să aducă și dezbinare între frați. De aceea Părinții sunt foarte stricți și severi când e vorba de preoția monahilor. Ei cinstesc preoția dar în același timp lucrează pentru a preîntâmpina dezbinarea mănăstirii, mai mult decât atât, să prevină coruperea sufletului unui monah ce a ales calea smereniei si nu cea a predicii sau sfătuirii celuilalt, condiția turmei și nu cea a păstorului care cade sub incidența preoției.

            Preoția pe care o vedem printre frații unei mănăstiri nu este o funcție pastorală. În schimb ea este o slujire în interiorul frăției, o slujire în interiorul templului. Știm bine că episcopii noștri au provenit întotdeauna dintre monahi și o mulțime de monahi din diferite motive au devenit preoți de mir. Dar acestea nu s-au întâmplat după o regulă strictă și nici nu e de natură să schimbe cu ceva semnificația și intenția practicii tradiționale.

 

            Despre valoarea suferinței.  

            Atunci când omul îndură o suferință de bună voie, o îndură ca pe o jertfă către Dumnezeu  dar dacă este atinsă de vreo angoasă se dovedește a fi falsă. Acel om angoasat trebuie să fie ori slab din fire ori păcătos. Angoasa nu are ce căuta în sufletul creștinului pentru că o asemenea stare arată faptul că Dumnezeu are dificultăți în a-Și împărtășii veșnicia, dragostea și mângâierea Sa sufletului respectiv. Credincioșii se laud㠓în nevoi” în “suferințe și-n răbdarea necazurilor” dar niciodată în îngrijorare și-n fric㠖 numai dacă e vorba de o ispită deosebită din partea lui Dumnezeu.

            Lacrimile aduc bucurie monahilor. Ei își asumă suferința până la capăt pentru a-și câștiga acel zâmbet final a celei vieți fără de sfârșit.

 

            Monahul și dogmele.

           Fiecare monah e un teolog și om al dogmei. Condiția monahală e recapitularea întregului conținut al învățăturii ortodoxe. Este expresia experierii credinței Ortodoxe și păzitorul ei. Acest fapt e la fel de adevărat ca și în cazul când, adesea, din necesitate, monahul a luptat pentru apărarea învățăturii.

            Cu toate acestea locul firesc al monahului nu e pe câmpul de luptă pentru apărarea dogmelor în Biserica oficială ci în viața ascetică. Siguranța doctrinei, păstrarea ei, viața ei presupune un echilibru inevitabil în Ortodoxie. Dar mănăstirile nu au ca scop promovarea doctrinei sau susținerea ei. Sfintele Canoane interzic cu desăvârșire călugărilor să se amestece în chestiuni doctrinare și în “treburile bisericești”. Pentru aceasta se cere permisiune de la episcop.

            Sigur, au fost perioade când monahi s-au implicat – și bine au făcut – în apărarea doctrinei și continuă și astăzi. De pildă, Sfântul Munte apără Biserica chiar și astăzi dar aceasta e o excepție. Dar o face dintr-o necesitate imperioasă datorită perioadei deosebit de grele prin care trece Biserica.

            Biserica care se adună în sinoade e asigurarea doctrinei. Călugării îi păstrează conștiința neîntinată iar sinodul, episcopul etc., sunt obligați să ia în seamă acest fapt. Sunt Părinți, ca Sfântul Varsanufie și mulți alții la fel de mari care au interzis cu desăvârșire orice amestec al călugărilor în chestiunile de credință, pentru a se consacra în schimb luptelor ascetice. Dar asemenea oameni întrupează doctrina în viața lor. Ei o trăiesc în venele lor iar sângele lor depinde de ea.

            Să ne rugăm ca starea de necesitate să nu apară și monahii să nu trebuiască să intervină ci Biserica să fie la înălțimea Ortodoxiei drept învățând cuvântul adevărului.