DIN MINUNILE

SFANTULUI NECTARIE TAUMATURGUL

 

bullet
SCRISOAREA MICULUI ANASTASIS
bullet
MAMA CU CEI PATRU COPII
bullet
MICUTA SOFICA
bullet
PARINTELE EUSTATIE
bullet
IN TABARA
bullet
MICA CROITOREASA
bullet
EROU SI SFANT
bullet
MESTERUL OLAR
bullet
SUB TAISUL CUTITULUI
bullet
POLITISTUL
bullet
INCA UNA DIN MINUNILE FARA DE NUMAR
bullet
Anexa: VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS
 
 
 

Scrisoarea micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine fața saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.  

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case țărănești rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas și cu cei patru copilași ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineață ca să pună casa în ordine, să-și trezească apoi copilașii și să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în fața icoanelor împreună cu Olga, Evanghelița, cu băiețelul și cu fetița cea mică în brațe. Și astfel își făceau cu toții rugăciunea de dimineață. După rugăciune, mama își lua copilașii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste și picura in suflețelele lor credința și dragostea pentru Tatăl Ceresc și pentru Sfinții Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele știu să o grăiască și luând cu degetele ei blînde mînuța plinuța a fetiței, o învăța să-și facă cruce.

– Strînge așa degețelele, păpușica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta și la stînga. Așa, bravo, fetița mea!

Le dădea apoi să mănînce, îi săruta și ieșea să meargă să-și ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-și vadă copiii, să le pună din nou să mănînce și iarăși se ducea la cîmp pînă cobora soarele și începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuța satului, unde aprindea candelele și se ruga, aducînd mulțumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuța ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!

***

Dar o boală cruntă ce a venit pe neașteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de liniște.

S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înțelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilașilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou și i-a așezat în fața icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-și facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare așa cum a fost învățat. I-a sărutat apoi pe rînd și a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înșelase... A fost operată o data și apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul și pe un văr de-al ei, ce se îngrijea și el de bolnavă, și le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luați-o, ca să moară acasă.

Și așa s-a întors biata Gheorghia la căsuța ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilașii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:

– Hai să ne rugăm. Așa, păpușica mea, du mînuța la frunte...

Și copilașii îngenuncheau în jurul ei, își îndreptau ochișorii spre icoane și se rugau.

– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.

Dar ea se simțea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.

– Rugăciune, copilașii mei, rugăciune... reușea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe față.

***

Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca și viața ei...

– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.

Copiii însă nu încetau să se roage, aplecați asupra trupului mamei lor.

– Dă Doamne să nu moară măicuța. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuța noastră...

Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiți și plini de viață.

– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!

– Și eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.

– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.

– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.

– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!

Acesta se scula anevoie din pat și iși privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe față, ochii îi străluceau și vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:

– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineață, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-și putea crede ochilor.

– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!

***

Au trecut trei ani din acea zi mare, și de atunci și pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăiește și împărățește în casa ei, înconjurată de copilași, și în fiecare seară aprinde candelele bisericuței din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

***

Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia.

 

Micuța Sofica

Sofica era o fetiță drăgălașă. Brunețică, cu ochii negri, cu două cordeluțe albe în păr și cu un zîmbet dulce, era bucuria cea mare a mamei. Aceasta mereu o ridica în brațe, își apropia buzele de chipul ei drăgălaș și îi lăsa pe obrăjor un sărut dulce de mamă.

– Sofica mea! rostea mama din adîncul sufletului ei și își strîngea copilul in brațe.

Într-una din zile, mama a observat un semn roșu pe obrăjorul dulce al Soficăi, acolo unde își lăsa ea sărutările. S-a uitat mai bine, a cercetat cu degetele.

 – N-o fi nimic, își spuse.

Însă a doua zi, semnul crescuse. Biata femeie s-a neliniștit.

– Ce să fie oare?

Pata roșie s-a făcut în cîteva zile o umflatură destul de mare de carne. Gînduri negre ca șerpii veninoși cuprinseră sufletul mamei. Și-a luat fetița și a dus-o pe la doctori. Aceștia i-au spus diverse lucruri. În sfîrșit, a ajuns cu copilul la o doctoriță pediatru, care era conferențiar universitar. Aceasta a luat fetița, examinand-o cu multă atenție și dragoste.

– Doamnă Despina, trebuie să facem o mică operație, spuse doctorița, trebuie să deschidem umflatura. Altfel se va deschide singură și va fi și mai rău.

Dar femeia nici nu a vrut să audă de așa ceva. Să rămînă fetița ei cu un semn pe față pentru toată viața? Și-a luat copilul și a plecat. Dar răul nu dispărea. Așa că din nou a trebuit să o ducă la doctor.

 – Doamnă Despina, trebuie să facem intervenția chiar astăzi. Acum! Dacă nu, in seara asta o să se deschidă, vă repet, și eu n-o să port nici o vină.

Mama fetei începu să plîngă, dar nu luă însă nici o hotărîre. Iși luă copilul în brațe și plecă acasă. Bărbatul ei era plecat. O chemă pe sora ei, Evanthia, pentru ca simțea nevoia să ceară ajutor de la cineva. Aceasta veni și se necăji mult cînd află vestea. Au stat și au vorbit despre copil pînă noaptea tîrziu. A venit ora să se culce. Dar o idee ca o lumină trecu prin gîndul Evanthiei. Își aduse aminte că lăsase mai demult la icoanele surorii sale o sticluță cu mir al Sfîntului Nectarie din Eghina. S-a dus deci și a luat mirul, după care cele două surori s-au rugat din toată inima. Apoi Evanthia a făcut cu uleiul sfințit semnul Sfintei Cruci pe obrăjorul Soficăi.

– Sfinte Nectarie, fă o minune și cu această copilă nevinovată, rosti ea din adîncul sufletului.

Apoi, cele două surori au așezat copilul între ele și au adormit. Să fi fost miezul nopții, cînd amîndouă s-au trezit dintr-o dată speriate. Fetița dădea din mîini și din picioare și striga:

– Vava mea! (adică buba mea).

– S-o fi deschis, așa cum a spus doctorița, strigară amîndouă într-un glas, și-o să aibă complicații!

Au aprins în grabă lumina și au cercetat îngrijorate obrazul fetiței. Dar nici una, nici cealaltă nu a mai văzut umflatura de carne. S-au uitat pe celălalt obraz: nimic! Au sărit ca arse. Au dus copilul lîngă lumină. Nici urmă de roșeață. Obrăjorul micuței era delicat și fără cusur ca și înainte.

– Mare ești Doamne! rostiră mama și mătușa cu voce tremurîndă.

Cînd s-a luminat de ziuă au dus fetița la doctoriță. Aceasta a văzut-o, a examinat-o cu degetele după care și-a făcut smerită semnul crucii.

 – Este o minune!

Și a fost cu adevărat o minune, izvorîtă din iubirea de oameni a Sfîntului Nectarie.

Sofica termină acum școala primară și este o fetiță drăgălașă și binecuvîntată. Merge des pe la mătușa ei, ce stă pe strada Lerou nr. 6 (telefon 829475). Aceasta o ia în brațe și o sărută cu dragoste, dar și cu smerenie, pe obrăjor. Vedeți, doar acela este locul minunii!

 

Părintele Eustație

Părintele Eustație are în jur de optzeci și cinci de ani. Era acum pensionar, dar fusese și preot și învățător, la un loc. Seara slujea vecernia în bisericuța cu hramul Sfîntul Eustație, pe care o ridicase în sătucul lui, Harakopi Kimis din Evia. "Rugăciunea mea voi înălța către Domnul...", glăsuia preotul ducînd o mînă la piept, deasupra epitrahilului, și cu cealaltă tămîind Sfînta Masă, sfintele icoane ale Domnului Hristos, ale Maicii Sale și ale sfinților zugrăviți de jur împrejur. Se oprea și se închina în fața fiecărei icoane, luînd pentru o clipă pe chip o expresie diferită, după sfîntul pe care îl privea. Ai fi zis că spune ceva la fiecare și că fiecare îi raspunde cîte ceva. Acum îl vedeai stînd ca un ostaș în fața împăratului Hristos, acum avea un aer rugător, ca de copil, în fața Maicii Domnului. Mai apoi, privirea îi căpata ceva ce aducea a gelozie nevinovată, în fața marelui sihastru al pustiei, Sfîntul Ioan Prodromul, iar lîngă acesta privea, cu blîndețe și rugător, către Arhanghelul Domnului. Și apoi, rînd pe rînd, trecea prin fața fiecărui sfînt, a fiecărui prieten al lui Dumnezeu, iar chipul i se lumina cu raze de nădejde. Mai apoi se oprea în fața unei anumite icoane, care îi dădea atîta bucurie, ca și cea din prezența unui prieten drag. Ai fi zis că dădea bună-seara sfîntului din icoană și că aștepta să i se răspundă, aștepta să audă din nou vocea cunoscută, blândă, liniștită și cuviincioasă: "Bună seara, părinte Eustație..." Și cu adevărat îl cunoscuse pe sfîntul din icoană. Îl văzuse și fusese sub arhieria lui în Halkida, pe cînd era tînăr. Și astăzi părintele Eustație parcă mai aude cuvintele bine meșteșugite ale Sfîntului. Și astăzi parcă vede aievea ochii lui mari, albaștri și frumoși, cu privire îngerească. Acest sfînt este Sfîntul Nectarie.

Părintele Eustație intra apoi din nou în altar și rostea pomelnice pentru atîtea și atîtea suflete, care îi erau ca și copiii lui. Vezi bine, doar fusese și învățător și preot. Invățase carte și dăscălise cu povețe mii de suflete, mii și mii botezase, miruise, mărturisise, împărtășise, cununase, blagoslovise. Și mai erau apoi și copiii lui, băieții și fetele din Atena și de aiurea, și copiii copiilor lui, generații de generații. Și mai erau și sufletele cunoscuților și prietenilor adormiți, alături de sufletul preotesei sale.

Iar cînd intra in altar, bunul levit uita de el. Se găsea parcă și pe pămînt și în cer, între biserica luptătoare și cea triumfătoare. Cînd pășea pe podeaua altarului, cînd parcă se găsea fără trup, printre îngeri.

Părintele Eustație termina mereu slujba noaptea tîrziu. Își făcea pentru o ultimă dată semnul crucii din ușa boltită a bisericuței, stînd cu fața spre altar și, după ce-și purta încă o dată privirea peste icoanele cu chipurile sfinte și iubite, ieșea în curte, sub bolta cerului, în miresmele muntelui. "Slăvite să fie lucrurile mîinilor tale, Doamne", îl mai auzeai rostind și apoi pornea spre chiliuța lui, unde viețuia singur, ca un adevărat schimnic postitor. Doar văduva fiului său mai trecea pe la el și se îngrijea de puținele lui nevoi.

***

Într-o dimineață, părintele Eustație tocmai terminase utrenia și ieșise în curte, să se bucure de lumina și de căldura plăcută a soarelui. Sufletul îi era plin de pace și de bucurie. Sprinten, se îndreptă spre chilie să guste ceva. Dar, dintr-o dată șovăi, alunecă și căzu. Simți o durere cruntă în picior. Încercă să se miște, să se ridice, dar durerea îi străpungea ca un cuțit carnea și oasele, pînă la măduva lor. „Doamne Atotputernic!” strigă. Încercă din nou să se miște, dar durerea îl săgetă. Așa că fu nevoit să rămînă locului. Durerea însă era mare și acum îl săgeta chiar dacă nu se mișca. Bătrînul își întoarse privirea spre bisericuța Sfîntului Eustație, căutînd spre icoane, chiar dacă ușa lăcașului era închisă, căci duhul in zborul lui nu se împiedică de cele văzute. Și iarăși se opri pentru o clip㠖 de astă dată numai cu sufletul – în fața fiecărui chip sfînt din biserică și, în durerea lui, le ceru ajutor.

– Bună ziua, părinte Eustrație, păru a-i spune Sfîntul Nectarie.

– Bună ziua, Sfîntul meu drag. Mă doare. Tare mă mai doare. Ajută-mă, Sfinte tămăduitor!

Bietul preot rămase intins la pămînt, în dureri și vaiete, pînă ce a apărut văduva fiului său.

– Ce-ați pățit părinte? Ridicati-vă!

– Mă doare, nu pot să mă mișc...

Femeia a cerut îndată ajutor, și au venit și l-au ridicat pe bunul slujitor al lui Dumnezeu, l-au dus și l-au așezat în pat. După toate astea s-a simțit oarecum mai bine, dar durerile nu încetau.

Așa trecu ziua. Veni apoi seara. Părintele Eustație suferea in continuare, dar cu sufletul se întoarse din nou în mica lui bisericuță, de unde inălță cu gîndul cîntări bisericești, tămîind sfintele icoane și privindu-le, schimbîndu-și pe rînd expresia feței. Și iată că din nou ajunse, chiar dacă numai cu gîndul, în fața sfîntului pe care-l cunoscuse în Halkida. Și în ochii suferindului parcă se vedeau, ca într-o oglindă, ochii mari, frumoși și albaștri ai Sfîntului.

– Mă doare, Sfinte Nectarie. Ajută-mă...

A doua zi de dimineață, sosi băiatul părintelui din Atena, împreună cu un doctor specialist. Fusese anunțat prin telefon despre cele întîmplate, de către văduva fratelui său. Au intrat cu toții în chilie. Fiul privi chipul și mîinile binecuvîntate ale tatălui său, care se vedeau de sub așternut. Picioarele îi erau acoperite de cuvertură. Se aplecă, îi luă și-i sărută mîna dreaptă.

– Bună ziua, tată. Vă doare? V-am adus doctorul.

– Bună ziua, copilul meu. Ce mai faceți cu toții? Sunteți bine? Nevasta ta, copiii, surorile tale? Eu mă rog pentru voi toți...

– Stați mai întîi să vă vadă doctorul piciorul.

– Să-l vadă.

– Are o fractură gravă cu luxație. Trebuie transportat de urgență la Atena pentru tratament, spuse doctorul.

– Pregătiți-vă, tată, o să vă iau cu mașina.

– Lasă-mă aici, copile. Cum să merg eu în oraș? O să rămîn lîngă bisericuța mea, lîngă sfinții mei și ei or să mă ajute.

A insistat fiul cît a insistat, l-a rugat, dar nu l-a clintit din loc.

– Spune surorii tale sa-mi trimită un pic de ulei din candelele Sfîntului Nectarie. Iar tu mergi cu bine. Ai binecuvîntarea mea.

A plecat omul puțin tulburat.

– Mă iertați, domnule doctor, dar nu e cu putință să-l conving.

– O să sufere mult. Și apoi, vedeți... și vîrsta lui înaintată...

Trecu ziua, veni apoi seara, iar bătrînul tot în pat petrecea. Și chiar dacă trupul îi zăcea, cu gîndul se duse iarăși în bisericuță. Și încă o dată se opri în fața Sfîntului cu privire îngerească, de astă dată însă cu mai mult curaj. Vezi bine, doar se cunoșteau.

– Sfinte Nectarie, te rog din suflet, fă-mă bine, spuse din toată ființa lui.

Săvârși apoi în gînd vecernia, după tot tipicul, și iată că-i fu adus și uleiul sfințit pe care-l ceruse. I-l trimisese în aceeași zi fiica lui din Atena. Luă sticluța cu mîinile lui preoțești, o duse cu evlavie la buze și o sărută. Își descoperi apoi piciorul, luă puțină vată, din pachețelul pe care îl avea de la nora sa, și vărsă puțin ulei pe ea. Apoi se aplecă și își făcu deasupra piciorului bolnav semnul Făcătoarei de Viață Cruci a Domnului, intonînd:

Pe steaua cea nouă și strălucitoare a Ortodoxiei,
Pe cel ce este al Bisericii nou zid de apărare
Cu bucurie în inimi să îl lăudăm.
Căci slăvit fiind de lucrarea Duhului,
Izvorăște tămăduiri și har bogat.
Pentru aceea îi strigăm: bucură-te Părinte Nectarie!
 
Sărută din nou sticluța, o dădu femeii, după care își primi modesta cină. Un somn dulce îi închise pleoapele și o liniște sfîntă i se așternu pe chip. Adormi și se odihni ca un prunc.
Se trezi abia dimineață tîrziu. Primul gînd i-a zburat spre bisericuță și începu să intoneze încet cîntările de utrenie. Și-a dat apoi așternutul la o parte, s-a sculat, s-a spălat și și-a pieptănat părul și barba. Și-a pus apoi rasa și camilafca și pășind afară, a umblat o vreme prin curte, după care a deschis ușa bisericuței și a intrat. Candelele ce luminau sfintele icoane ardeau cu o flăcăruie dulce și liniștită. Părintele Eustație s-a oprit un timp, ca un adevărat ostaș, în fața Împăratului Iisus, apoi a zîmbit mulțumit în fața Preasfintei Fecioare. Privirea i s-a rotit apoi zăbovind asupra chipurilor de îngeri și de sfinți, între care văzu ochii frumoși ai Sfîntului Nectarie.

– Îți mulțumesc mult, sfîntul meu iubit, spuse și se înclină smerit. Intră apoi în Sfîntul Altar, sărută Sfînta Mas㠖 tronul pămîntesc al Domnului – și începu să cânte vibrant, cu o voce ce avea toate tonurile inimii sale:

– Binecuvîntat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor...

***

Și astăzi, la cei 89 de ani ai săi, Părintele Eustație Antoniou încă mai slujește liturghia în bisericuța Sfîntului Eustație. Și fie ca să slujească în veac și în cer împreună cu sfinții lui iubiți!

 

În tabără

La o mie de metri altitudine, pe un platou al muntelui Parnasos, înconjurat de brazi tineri și viguroși, și-au întins corturile mai bine de o sută de copii din clasele mai mari de gimnaziu. Urmau să petreacă douăzeci de zile acolo sus, între cer și pămînt, cu dorința de a-și împrospăta trupul, sufletul și mintea. Comandantul taberei, un tînăr robust și educat, absolvent al Facultății Pantios, secundul său, un adolescent bine făcut, cuviincios și strălucitor, absolvent al Facultății de Teologie a Universității ateniene, alături de tovarășii lor de echip㠖 studenți la diferite facultăți – erau tocmai ce trebuia pentru ca gîndurile drumeților să se îndeplinească.

Încă din prima zi, copiii s-au împărțit pe grupe, au ridicat corturile și au făcut tot ce era necesar pentru viețuirea în tabără. La venirea serii, obosiți dar bucuroși, cu toții s-au așezat în rugăciune în fața Stăpînului Vieții, înălțînd imnuri de slavă pe care vîntul le lua și le ducea spre cer, și astfel parcă cerul era mai aproape.

A doua zi de dimineață a inceput programul: trezire, gimnastică, studiu hagiografic, băuturi calde, lucru, joc, cîntec. Erau un stup vesel și bine organizat, ce zumzăia toată ziua.

***

Cîntecele și veselia au fost însă întrerupte de o întîmplare, ce s-a petrecut într-o după-amiază.

– Piciorul meu! Ah, piciorul meu! începu să strige unul dintre copii.

Joaca se opri brusc. Copiii alergară pînă la el. Ajunseră de îndată și șeful taberei, împreună cu secundul său. Căzut la pămînt, copilul striga:

– Piciorul meu! aratând mereu partea de jos a piciorului, lîngă gleznă.

Între timp se adunară cu toții în jurul copilului căzut. Piciorul se tot umfla. L-au ridicat cu atenție și l-au dus la punctul sanitar. Dar durerea nu se mai oprea, iar copilul țipa întruna. Strigătele i se auzeau pînă în sala de mese, unde copiii mîncau fără să scoată o vorbă. Comandantul taberei și secundul său discutau în șoaptă:

– Și nici măcar nu avem mașina astăzi... Să-l coborîm pînă în oraș pe targă este foarte greu. Să coborîm noi să aducem un medic, iarăși nu e ușor la ora asta.

– Poate o să se liniștească mai tîrziu...

Cina se sfîrși, iar copiii se îndreptară tăcuți spre corturi, ca să se pregătească de culcare. Dar bolnavul suferea în continuare și strigătele sale umpleau liniștea nopții.

– Bietul de el, atît de mult suferă... Ce să facem? Trebuie să facem ceva...

O idee trecu atunci prin mintea secundului.

– Comandante, eu am în cort o sticluță cu ulei de la candela Sfîntului Nectarie. Mă duc s-o aduc.

S-a dus ca un fulger și s-a întors ca un înger, ținînd cu smerenie sticluța în mîini. Au pornit, fără alte vorbe, spre punctul sanitar. Copilul se zbătea în pat ca o fiară încolțită și plîngea de durere. Șeful lui de grupă și alți doi colegi stăteau lîngă el.

– Haideți să ne rugăm, spuse comandantul.

Au îngenunchiat cu toții în jurul patului, rugînd din adîncul sufletului pe Împăratul Slavei să le trimită ajutorul Său. Mai apoi secundul s-a ridicat și a dat la o parte cu atenție cearșaful, ce acoperea picioarele suferindului.

– Ah, piciorul meu! țipă copilul.

Și avea dreptate să strige, căci piciorul îi era umflat – aproape diform – și învinețit. Secundul puse puțin ulei pe o bucată de vată, se aplecă cu smerenie și făcu cu ea, pe piciorul umflat, semnul dătătoarei de viață Cruci a Domnului.

O, Doamne! Ce-a fost asta? Îndată ce uleiul atinse piciorul bolnav cu semnul Sfintei Cruci, chipul copilului se lumină.

– S-a oprit durerea! spuse, minunat.

Ceilalți și-au ridicat ochii spre cer și au ieșit în tăcere. Clopotul bătea, chemînd la rugăciunea de seară.

O sută de copii stăteau acum înaintea lui Iisus cel răstignit, înălțînd în liniștea serii, cu o singură inimă și un singur suflet, imnuri de slavă și de mulțumire, pe care vîntul înmiresmat le ducea pînă la tronul lui Dumnezeu. Apoi, unul căte unul, copiii au început să se retragă. Într-un tîrziu, doar două umbre, doi slujitori ai lui Dumnezeu, zăboveau încă la lumina lunii, în fața lemnului Sfintei Cruci. Erau comandantul taberei și secundul său. Tîrziu în noapte, după ce și-au terminat rugăciunea, s-au întors plini de emoție la corturile lor. Au trecut mai întîi pe la cortul unde se găsea punctul sanitar, l-au deschis și au luminat cu lanterna chipul copilului. Dormea liniștit, cu un zîmbet care parcă îi juca pe chip. O liniște sfîntă domnea în întrega tabără.

În cele din urmă cei doi au ajuns la corturile lor.

– Hristos Domnul să fie cu noi!

Și-au strîns mîinile și apoi au adormit.

Dis-de-dimineață, clopotul începu să bată vesel, dînd în tabără tonul vieții. Au sărit cu toții din pat sprinteni ca niște cerbi. Alături de ei se afla și copilul ce fusese bolnav. Piciorul său se găsea acum în stare normală. Nici urmă de durere sau de rană!

– Slavă ție Doamne, Cel ce ești Lumina lumii...

– Pe tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ție îți mulțumim, Doamne... intonau acum copiii în locul de închinare din tabără, iar fețele lor vesele străluceau în lumina soarelui de dimineață.

***

Adresa secundului: Konstantinos Hristidis, Pentelis 2 – Atena 118, Grecia

 

Mica croitoreasă

Kiki Tsakalakis se pregătea să devină croitoreasă. Săracă, dar harnică, se chinuia să învețe meserie ca să aibă din ce trăi. De altfel, era și o fată cuminte și își vedea de lucrul ei. Se gîndea că peste puțin timp o să termine școala și o să ajungă o croitoreasă bună, cu stil elegant și cu vorbă dulce. Și astfel o să aibă mult de lucru. Gîndind așa, pleca de acasă cu zîmbetul pe buze și tot astfel se întorcea.

– Nu peste mult timp n-o să mai trebuiască să mai muncești atît, spunea ea tatălui ei. Și tu, mamă, ce mîndră o să fii! O să ai croitoreasă în casă.  

*** 

Dar într-o zi, mergînd Kiki la băcan să facă cumpărături, s-a lovit din neatenție la picior, cu o bucată de fier dintr-un chepeng. Fierul i-a rupt carnea și i-a spart venele provocînd hemoragie. A fost îngrijită după cum se obișnuiește în astfel de cazuri, fără să fie dusă la spital, iar ea și-a văzut în continuare de munca ei. După o vreme, rana s-a închis și toată povestea a fost uitată cu desăvîrșire.

Însă microbul a rămas în ea. Nu peste mult timp piciorul a început să se umfle și să se tot umfle. Deja nu mai putea să pășească. Avea temperatură în jur de 40 de grade. Frisoane! Ai ei s-au neliniștit. Au dus-o în grabă la Policlinica Atenei unde a fost consultată imediat de medic.

– Unde locuiți? întrebă acesta înfuriat.

– În Peristeri... răspunseră părinții fără să înțeleagă.

– Trebuie să tăiem imediat piciorul, ca să salvăm fata!

– Nu, nu! spuse ea în amețeala febrei. Cum o să lucrez fără picior? Cum o să trăiesc?

Doctorul a vorbit cu părinții între patru ochi. Le-a spus alarmat că fata o să se prăpădească foarte repede. Aceștia, îndurerați, au acceptat să-i fie tăiat piciorul. Ce să facă oamenii... Chiar de-ar rămîne cu un singur picior. Doar n-o să lase sa moară un copil de paisprezece ani. O să muncească și ea cît o putea. Și chiar de n-ar mai munci deloc... Se putea să șovăie?

Dar Kiki nu se lăsa nicidecum convinsă.

– Mai bine mor, spunea ea în chinurile febrei.

Și astfel trecură ore în șir. Febra îi ardea ochii și gîndurile. Mintea deja i se tulburase. Nu mai înțelegea ce se întîmplă în jurul ei.

Nenorocirea a fost aflată de îndată de către prietenele ei. Toate s-au amărît foarte tare – și erau multe. Deja parcă le sunau în urechi clopotele de înmormântare.

– Moare Kiki! Biata fată. Și era atît de bună…

Au alergat la soția respectatului părinte Anghelos Nisiotis, ce era preot paroh la biserica Izvorul Tămăduirii din Atena, altădată secretar al Sfîntului Nectarie.

– Doamnă Panagoula, moare Kiki!...

– Sfinte Doamne! E în floarea tinereții. Sfinte Nectarie, ajută-ne! strigă și se îndreptă spre icoane. A luat o sticluță cu ulei de la candela Sfîntului și a dat-o uneia dintre fete.

– M-am învrednicit să văd multe minuni ale Sfîntului Nectarie. Să ne rugăm Părintelui milostiv să o vindece și pe Kiki. Dumnezeu este atotputernic.

Fetele au luat cu evlavie sticluța și s-au dus spre clinică. Kiki ardea.

– Kiki, ți-am adus ulei de la Sfîntul Nectarie, făcătorul de minuni. Hai Kiki, să facem semnul crucii pe picior. Cu toții o să ne rugăm. Ai să te faci bine!

O fi auzit... n-o fi auzit... o fi înțeles...? Totuși a întins mîna, a luat sticluța și a vărsat-o peste cearșaf și a căzut din nou în agonie.

***

A doua zi după-amiază, profesoara de religie a lui Kiki se îndrepta pășind cu greu spre policlinică. Un nor de gînduri negre îi întuneca mintea. Îl iubea pe Dumnezeu – de asta se și făcuse profesoară de religie. Dar era și ea om, iar piatra grea a morții îi strivea credința. Cine ar mai putea să ridice și să arunce departe această piatră?

Cu inimă grea și cu ochii tulburați de lacrimi, se apropie de clinică. Ajunse în fața clădirii ce ascundea atîta durere. Undeva, înăuntru, se găsea și Kiki. Cel mai sigur era că nu mai trăiește... Așa prevăzuse doctorul. Nu le-a ascuns nimic. Era clar ca lumina zilei. Și lacrimile îi adumbreau ochii. Tulburată cum era, zări îndreptîndu-se spre ea trei fete. I se părură cunoscute după statură, îmbrăcăminte și mers. Numai de nu s-ar îndrepta spre ea!... De s-ar duce mai întîi la celelalte să le spună nenorocirea. Numai de și-ar schimba drumul...

Dar cele trei fete se apropiau și se îndreptau direct spre ea.

– O, Doamne, cum o să stea să le asculte...

Fetele se apropiau din ce în ce mai mult, dar mersul lor i se părea vesel și vioi. Ciudat... Își șterse lacrimile. Se mai dezmetici. Fetele se apropiară și mai mult. Dar ce-i văzură ochii? Era oare adevărat? Cele trei fete erau elevele sale și veneau vioaie și vesele, iar cea din mijloc era... să fie adevărat Doamne? Se mai petrec și astăzi minuni ca în vremurile apostolice? Cea din mijloc era Kiki!...

Cine ar putea să descrie scena ce a urmat? Eleva și profesoara au alergat una spre cealaltă, s-au îmbrățișat și așa au mers tot drumul plîngînd. Erau așadar adevărate și trăitoare lecțiile Școlii de Religie! Trăiește Dumnezeu! Se află printre noi! 

***

Kiki trăiește și este sănătoasă și de ani mulți este o croitoreasă bună (poate vreți cumva, dragele mele cititoare, să vă coase o rochie?). Și dacă vreodată se întîmplă să scadă din credință, precum odinioară Petru, atunci o ia puțin durerea de picior și-i spune: Adu-ți aminte! De la moarte te-a scos Dumnezeu. Fruntea sus și tot înainte!

 

Erou și sfânt

Părintele Dionisie era potrivit de înălțime, blînd, netulburat și cu ochii calzi. Era egumen la Mănăstirea Kalloniei, în vremurile acelea cînd armatele dușmane au umplut Grecia. Cîțiva soldați aliați au cerut refugiu în mănăstirea lui. Le-a deschis și i-a salvat de la moarte. Dar cineva l-a denunțat. Și astfel, el a fost cel care a avut soarta ce îi aștepta pe soldați. L-au bătut, l-au schingiuit, dar n-au scos nici un cuvînt de la el despre fugari. L-au legat și l-au trimis în lagărul de concentrare din Salonic.

Acolo se aflau întemnițați mii de deținuți. Erau socotiți animale și nu oameni. Învălmăseală. Mizerie. Foame. Chinuri. Amenințări. Deznădejde. Teamă. Cu aceste rele trebuia să se lupte egumenul, ca monah ce era, ca om dăruit lui Dumnezeu și iubirii de aproapele. A început să muncească sistematic și fără multe vorbe. A reușit mai întîi să domolească foamea oamenilor. De la centrul creștin al Bisericii Sfînta Sofia plecau acum cărucioare încărcate cu alimente, care ajungeau în lagărul Pavlos Melas. Iar părintele Dionisie lua și împărțea pîini rotunde și alimente, întărind astfel trupurile deținuților. Dar se îngrijea deopotrivă și de sufletele lor, prin iubire și purtare de grijă, prin nesfîrșite nevoințe și prin jertfe. Puțin cîte puțin, a cîștigat sufletele tuturor. În acel loc al chinului, deținuții îl simțeau ca pe un adevărat părinte, trimis de Dumnezeu printre ei, iar durerea sufletească li se alina numai văzându-l acolo.

Dar dușmanii pregăteau sa-i trimită pe deținuți și mai adînc în iad. Au început sa-i înghesuie în mașini, ca pe niște oi.

Șeful lagărului l-a chemat pe părintele Dionisie în biroul său.

– Spune-i că e liber, îi zise printr-un translator. Poate pleca chiar astăzi, acum, dacă vrea.

– Spuneți-i, vă rog, răspunse acesta imediat și fără nici o ezitare, ca nu pot să las oamenii singuri. O să merg cu ei.

– Atunci urcă în mașină, spuse mirat ofițerul.

Bunul păstor, călătorind în mijlocul turmei sale, cînd în mașină, cînd în vagoane de vite, a ajuns pînă în Germania. Era flămînd, însetat, nedormit, căci nemții îi ținuseră în condiții umilitoare pentru o ființă umană. Ce a suferit acolo împreună cu ceilalți deținuți, a descris în jurnalul său pe care l-a publicat sub titlul MARTIRI (MARTIRES). Nu vom prezenta acestea aici.

Dar s-a prăbușit Germania și s-au întors supraviețuitorii. A ajuns și părintele Dionisie la Atena. Dar om, preot era, sau arătare? Un schelet cu ceva piele, acoperit de un veșmînt vechi. Era o adevărată fantomă.

S-a dus pe la cunoscuții săi. Aceștia i-au purtat de grijă, l-au hrănit, i-au dat să bea, dar nu-și revenea. L-au dus la doctor. A fost internat în spital unde i s-au făcut analize. Era fără leac. Avea ciroză la ficat și multe alte boli. A căzut din lac în puț. Ochii adînciți în orbite i se micșorau pe zi ce trecea. În cele din urmă, s-au tulburat de tot. Privea numai în jos. Într-o zi s-a apropiat de el o soră medicală.

– Părinte, am eu o plantă pe care, dacă o luați, vă faceți bine. Dar să nu afle doctorii, că-mi pierd slujba.

Călugărul stătea la îndoială. Respecta știința. Dar doctorii sunt oameni care învață, își dau silința și o scot la capăt, dar se mai și înșeală. Și oare nu sunt atîtea exemple care să întărească acest adevăr? Nu dădeau pînă mai ieri medicamente care erau considerate „miraculoase” și care astăzi sunt interzise?

Stătea la îndoială omul. Ce să facă? Să o ia... să nu o ia...? O să-l facă bine sau o sa-l ducă mai repede la moarte?

– Sfinte Nectarie, prietene al suferinzilor, ce să mă fac? Să o iau sau nu?

A repetat rugăciunea de mai multe ori și spre seară, cum privea spre hol prin ușa deschisă, îl văzu pe Sfăntul Nectarie făcîndu-i semn din cap:

– Da, da, ia-o...

Părintele Dionisie a luat astfel planta sorei medicale cu o încredere nezdruncinată. Peste puține zile, și-a revenit în fire. I s-a făcut foame. A mîncat, apoi s-a sculat din pat și a mers.

– Adevărată minune! spuseră medicii.

Și așa a luat biletul de ieșire din spital și a plecat, slăvind pe Dumnezeu. Și din acea zi l-a iubit și l-a cinstit pe Sfîntul Nectarie pînă la moarte, încă 25 de ani încheiați.

Eroul acestor întâmplări este Prea-Sfintitul Mitropolit de Trikki și Stagon, Dionisie, care s-a dus spre întîlnire cu Sfîntul Nectarie în timpul din urmă, dintr-o altă boal㠖 fiecare om este odată trimis pe lumea cealaltă, de o boală.

Dar n-o să întîrzie, presimt eu, să trimită oamenilor, pe care atît i-a iubit, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale neîncetate. 150.000 de oameni au mers la înmormîntarea lui. Treizeci de mitropoliți, sute de preoți și însuși Patriarhul. A fost o înmormîntare nemaivăzută în istoria Greciei.

***

Această întîmplare ne-a fost oferită de către Prea-Fericitul Ieronim, Arhiepiscop al Atenei și al întregii Grecii.

 

Meșterul olar

De trei ani încheiați domnul Zannis suferea de rinichiul stîng. Doctori, medicamente, raze, controale peste controale. O pietricică cît lintea îl tot chinuia. S-a tratat cu medicamente și cu felurite leacuri băbești, s-a chinuit cît s-a chinuit și cu multă răbdare și luptă, în cele din urmă piatra s-a dizolvat, iar omul s-a liniștit pentru un timp.

Dar într-o noapte, din nou îl trezi o durere puternică. De astă dată îl durea rinichiul drept. S-a zvîrcolit în pat pînă dimineață. Își mușca buzele de durere și-i venea să plîngă - ditamai bărbatului! - de răul cuțitului, pe care-l simțea înfipt în partea dreaptă. Pentru că durerea nu înceta, imediat cum s-a făcut ziuă ai lui l-au dus la clinica Sotiriou, ce se găsește pe strada Marni din Atena. I s-a făcut o  radiografie și s-a descoperit că avea la rinichiul drept o piatră de mărimea unui bob de fasole. Era într-o zi de luni.

- A ajuns la noi prea tîrziu, nu se mai vindecă. O să-l doară tare. Așa că o sa-i facem o mică operație să scoatem piatra, a spus medicul chirurg, domnul Kafiatsas, soției bolnavului, doamna Haricleea.

- O mică operație? Despre ce mică operație vorbește doctorul? Mai degrabă sa-i zică operație în toată regula.

Doamna Haricleea și fiica ei Maria au intrat la griji. Ai fi zis că deja vedeau bisturiul spintecînd pîntecele bolnavului și parcă le și lua cu amețeală. Și apoi, cum o să meargă operația? Și daca o să se ivească complicații? Și cît timp va trece pînă când o să înceapă din nou să muncească?

- Doamne, ajută-ne!

Și în gîndul lor s-a ivit un plan clar:

- Mamă, o să luăm mirul Sfîntului Nectarie de la domnul Theodoridis și o să turnăm sticluța în ceaiul de pir. Tu o să mergi la clinică, să i-l dai tatei să bea, iar eu o să merg la lucru, dar amîndouă o să ne rugăm toată ziua. Cu rugăciune stăruitoare și neîntreruptă.

Astfel s-au înțeles și au plecat fiecare la treburile sale. Acestea s-au petrecut marți, la o zi după internare.

Femeia s-a dus și i-a dat soțului său ceaiul de pir cu uleiul Sfîntului în el.

- Fă-i cruce de trei ori cu uleiul peste rinichi, mamă, i-a spus prin telefon Maria, și rămîne cum am vorbit.

Și lucra Maria la centrala telefonică și se ruga în pauzele de cîteva clipe. La prînz s-a așezat să se odihnească în fotoliul din birou, avînd mereu rugăciunea pe buze. La un moment dat i s-a părut că a furat-o somnul. Deodată, o mînă a atins-o pe umărul stîng și o voce de bărbat părintească și cuviincioasă i-a spus: "Nu-ți fă griji, copila mea, tatăl tău se va face bine în curînd". Maria a sărit ca arsă din fotoliu. Nici un bărbat nu se afla în birou. Doar o colega de-a ei, care lucra la panou...

Zilele de marți și miercuri au trecut cu rugăciunea îndoită a mamei și a fiicei. Joi dimineața bolnavului i s-a făcut radiografie, iar seara doctorul a chemat-o pe doamna Haricleea și i-a spus:

- Ciudat, piatra nu-i nicăieri! Mă mir. Să aveți bunătatea să...

- Doamne Sfinte! spuse doamna Haricleea emoționată. În două zile s-a dus piatra pe care numai "o mică operație" ar fi scos-o!... Dumnezeu a făcut minunea prin Sfîntul Nectarie.

A doua zi domnul Zannis s-a întors acasă și de atunci - au trecut deja patru ani - lucrează normal, fără nici o supărare.

O mamă și o fiică au deschis Cerul și au primit mila Lui. Încă o familie slăvește sfîntul Nume al lui Dumnezeu.

***

Vreți adresa?

D-na Haricleea Kalogirou, Agiou Athanasiou 15 - Amarousion, Atena, Grecia

 

Sub tăișul cuțitului

Chiar din primul moment în care a simțit greutatea mlădiței ce creștea în ea, doamna Vlahakis începu să-i vorbească. Avea să fie pentru prima oară mamă, adică o adevărată înpărăteasă a lumii.

– Binecuvîntarea mea, copilașul meu! Da, vlăstărașul meu, vii? Încet, încet și cu grijă, căci ești încă mic și plăpînd… Să vezi ce-ți pregătesc și eu: hăinuțe de puf, pătuț din lemn de măr, păturele din cea mai bună lînă, cerșăfele de mătase. Așa frumos să te așez, așa mînuțele, așa piciorușele, uite și năsucul, uite stomăcelul… Cred ca ți-e foame. Vino la mine în brațe! Așa micuțul meu, ia lăptișor de la mămica… Simțea cu toată ființa ei desfătarea de a purta in trupul ei încă o viață.

Luni la rând, l-a vegheat în căsuța lui de carne. Luni la rand, i-a vorbit. Mii de cântece îi cîntase. De nenumărate ori se jucase cu el. Și cu cît i se apropia sorocul, cu atît mai mare îi era bucuria. Într-atît, încît îi strălucea chipul. Îl mîngîia duios, pe deasupra rochiei, și privea iar și iar micuța lui zestre. A cumpărat cel mai frumos pătuț din piață și l-a așezat lîngă patul ei. L-a aranjat frumos, frumos. Oriunde s-ar fi aflat mama în casă, ar fi auzit plînsetul odorului său. Ce fericire! 

***

A intrat în luna a noua. Ajunse la mijlocul ei. De acum se apropia luna a zecea. Au dus-o la clinică, pentru că se împlinise sorocul. Termenul deja trecuse, dar nu dădea nici un semn de naștere. Sufletul i se înnegură. Doctorii erau din ce în ce mai neliniștiți... Dar ce simți mamoșul, cu mîinile sale pricepute? Copilul era așezat invers, cu piciorușele înainte! Înspăimîntător! A hotarât să se pregătească sala de operație.

– O să-i facem astă seară cezariană, și apoi vom vedea ce se mai întîmplă, spuse acesta.

Vestea ajunse pînă la familia domnului Nisiotis, care era funcționar al filialei centrale a Băncii Greciei. Om evlavios, acesta îl iubea mult pe Sfîntul Nectarie, într-atît încît îl vedea ca pe un membru al familiei sale. El și ai lui i-au simțit ajutorul, nu de puține ori.

–  Doamna Vlahakis are necazuri, îi spuse domnul Nisiotis soției lui. Au s-o taie. Biata de ea... și a făcut atît de mult bine...

– Doamne Sfinte! au exclamat soția și fiul său.

Domnul Nisiotis a luat o iconiță a Sfîntului Nectarie, a pus-o cu evlavie în buzunar, și s-a îndreptat spre clinica unde se afla doamna Vahakis. A găsit-o foarte supărată. Biata femeie aflase ce se întîmpla în trupul ei și deja parcă vedea cuțitul deasupra ei. Tremura de frică, închipuindu-și bisturiul intrîndu-i în carne, tăind-o pînă în măruntaie... Și dacă o să ajungă pînă la trupușorul fraged al copilului și o să-l rănească?!... O, Doamne, ce nenorocire! Sufletul îi ardea în chinuri ca ale iadului, însă în trup nu simțea nici o durere de naștere.

Așa o găsi domnul Nisiotis cînd intră în salonul ei. Se apropie de ea, o salută, după care scoase cu evlavie din buzunar icoana Sfîntului Nectarie, pe care o luase de acasă, și o așeză pe noptieră.

– Mă doare! strigă femeia, de îndată ce icoana a atins noptiera. Mă doare!

Domnul Nisiotis a rămas ca trăsnit. Înțelesese! Își făcu cruce, după care se retrase din salon.

– Sfinte Nectarie... îngînă numai, tremurînd de emoție.

Imediat au dus-o pe femeie în sala de operație. Bisturiele luceau amenințătoare lîngă ea, dar nu a fost nevoie de ele. Peste puțină vreme, copilul se năștea normal. Uite-i căpșorul... uite-i și fruntea micuță, năsucul, obrăjorii, gătuțul, pieptișorul, burtica și piciorușele. Uite băiețelul! De îndată răsună în urechile mamei plînsetul copilașului ei, care i se păru ca un imn de slava cîntat de mii de îngeri! Slava Ție Atotputernice Doamne!

Doctorul a urmărit, mut de uimire, minunea ce se petrecuse. Ieși apoi din sala de operație, plin de emoție.

– Nu mă înșeală pe mine mîinile, domnule Nisiotis, spuse acesta. De mii de ori am întîlnit asemenea cazuri. Copilașul era așezat invers! Ceva s-a petrecut aici, în clinica mea!

– Haideți cu mine, i-a spus atunci domnul Nisiotis.

S-au dus amîndoi în salonul proaspetei mame. Pe noptiera ei se afla icoana Sfîntului, care atît de mult iubește oamenii, încît rîu de minuni izvorăște din mila lui cea mare. Amîndoi au privit îndelung icoana, fără să scoată o vorbă. Ce puteau oare să mai spună?...

Slăvit să fie Domnul întru sfinții Săi!

 

Polițistul

Domnul Alekos Lihnos era polițist. Binevoitor și serviabil, dar și cu un aer sobru, el dădea în fiecare dimineață dispoziții forțelor din subordinea sa. Era o bucurie să îl auzi vorbind, cu o voce frumoasă și cristalină.

Într-o zi însă, parcă se simți o schimbare în vocea lui. Ceva, ca o mică strînsoare, parcă îl împiedica să vorbească. Pe zi ce trecea, gîtul i se închidea, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Bietul om s-a neliniștit. Deja era ceva serios. S-a dus la doctor, iar acesta l-a examinat și l-a trimis de urgență la Spitalul Crucii Roșii din Atena – ceva serios trebuie că îi găsise doctorul, ceva ce depășea mijloacele sale. Cînd a ajuns la spital, doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gît.

– Domnule Lihnos, trebuie sa va operăm, să scoatem tumoarea!

Operație de cancer la gît! Toată familia s-a tulburat. Vai, Doamne, operație de cancer la gît... S-au strîns cu toții acasă și au început să se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primiseră ajutor, după care au hotărît să meargă la un chirurg faimos care taie cancerul cu cuțitul Sfîntului Duh – la Sfîntul Nectarie! Au pornit spre Pireu, de unde au luat vaporul spre Eghina. În două ore, au ajuns la mănăstire. S-au dus și s-au închinat la moaștele Sfîntului, care îi privea blînd din icoană, după care au mers la Sfînta Liturghie. S-au rugat cu toții, cu evlavie, pentru ca Sfîntul Nectarie să dăruiască sănătate. După slujbă, s-au apropiat să sărute sfînta raclă. I-au deschis portița și în acel moment de la sfintele moaște a ieșit ca o adiere ușoară. S-au cutremurat de emoție.

– Minune! au strigat cei de față.

Era o minune. Sfîntul Nectarie era printre ei. S-au apropiat și au sărutat sfînta raclă cu buze tremurînde. Apoi au plecat plini de emoție. O liniște sfîntă și dulce le inundase sufletul și trupul, le înfrumusețase chipul și le făcuse mersul sprinten. Au ieșit din mănăstire și au plecat spre port. Toate în jur și înăuntrul lor erau frumoase. O adevărată închipuire a Raiului. Au intrat apoi în vapor, care, ca o lebădă albă ce străpungea apele albastre, i-a dus înapoi la Pireu.

Și cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmă de el. Abia la Pireu emoția le-a slobozit limbile.

– Binecuvîntat să fie Domnul întru sfinții Lui! a spus atunci polițistul, cu vocea frumoasă, curată, cristalină, ca și mai înainte. Tumoarea dispăruse! Cînd însă anume, sau cum, numai Dumnezeu știe...

În toată Școala de Ofițeri, unde să fi fost vreo 3-500 de bărbați ca brazii, aliniați sub cerul liber, răsuna acum din nou vocea puternică și impunătoare a polițistului, ca o voce de arhanghel:

– Atențiune! Privirea către răsărit! Descoperiți-vă capetele!

Vreți să-l ascultați vorbind și dumneavoastră, iubiții mei cititori? Locuiește pe strada Eghinis 81, Kipseli, Atena 811. Numărul său de telefon este 834672.  

 

Încă una din minunile fără de număr

Din firea mea, sunt un om pașnic, mereu mulțumit, vesel și bine dispus. Mereu văd partea bună a lucrurilor. Cu alte cuvinte, sunt un om fericit. Insă o indispoziție puternică, o lipsă de chef pentru orice, necazul și tulburarea mă transformaseră de la o vreme în alt om. Devenisem ciudat, nu mai aveam loc nicaieri și nimic nu-mi mai plăcea. Mă culcam și mă trezeam tulburat, eu care traiam mai înainte pin de veselie. Nici copiii mei, pe care îi ador, nu mă mai mulțumeau. Înspăimîntător lucru!

În acest iad mă găseam cu mai bine de cinci ani în urmă. Imi lăsasem baltă și biroul și munca și tot. Mă întunecasem la suflet. Somnul nu se mai prindea de mine. Doctorii nu mă ajutau cu nimic.

Într-o după-amiază, răul a ajuns la culme. Eram foarte tulburat și mă zvîrcoleam în pat.

– Ce-o să se aleagă de mine, Doamne? am strigat. Ai milă!

Și atunci îmi veni o idee. Am sărit în picioare, am deschis dulapul, am luat sticluța cu mir de la Sfîntul Nectarie și m-am rugat din toate puterile mele, plîngînd ca un copil.

– Ai milă de mine, Sfinte Nectarie, ai milă de mine!

Într-un impuls aproape nefiresc, mi-am desfăcut nasturii de la bluza de pijama, mi-am dezgolit pieptul, care parcă era zdrobit de o piatra, și mi-am făcut semnul crucii cu mirul, de sus pînă jos și de la dreapta la stînga. Și atunci, iubiții mei, atunci piatra a dispărut fără urmă. Am tras adînc aer în piept, simțind o ușurare nemaivăzută. Am făcut cruce și a doua și a treia oară. Aceeași stare de bine. M-am liniștit complet. Ai fi zis că m-ar fi atins o adiere dulce și stropi răcoritori de apă mi-au luat greutatea din suflet.

– Îți mulțumesc Doamne, am spus din adîncul sufletului meu. Îți mulțumesc Sfinte Nectarie. Dă-mi acum și un pic de somn. Și m-am întins în pat. La rădăcinele firelor de păr simțeam acum o mînă sfîntă cum mă mîngîia blînd. Și eram singur în cameră!

– Îți mulțumesc mult, foarte mult, Sfinte, am spus ridicînd capul și zîmbind, după care am adormit. M-a cuprins somnul și am visat că eram într-o biserică în sărbătoare și acolo era multă lume evlavioasă. M-am trezit mulțumit și m-am uitat la ceas. Dormisem două ore întregi!

– Încă un pic Sfinte, l-am rugat.

Eram insetat de somn și de liniște. Imediat am adormit din nou. Cînd m-am trezit, era aproape seară. M-am sculat, m-am îmbrăcat și m-am îndreptat spre birou. Ce frumoase mi se păreau acum toate în calea mea, in mașină, în piață, în birou, peste tot. Eram un alt om, un cu totul alt om! Aveam din nou sufletul și cheful unui copil. Și așa sunt pînă astăzi, cinste și închinăciune lui Dumnezeu și Sfîntului Nectarie!

Mereu îi mulțumesc Sfîntului Nectarie, pe care îl iubesc și îl cinstesc, și mereu vorbesc despre el. Din această dragoste pe care i-o port, am scris această cărțulie mică, dar plină de adevăr și de date exacte (deși volume întregi se pot scrie despre minunile acestui sfînt). M-am străduit astfel să dăruiesc fraților mei o picătură, ca un crin binemirositor din grădinile binecuvîntate ale Raiului, doar o picătură a harului dumnezeiesc, o rază de lumină sfîntă și binefăcătoare din soarele Sfintei Slave.

 

ANEXA

VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS
 

Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici și nici o creație artificială care servește vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieții mele, a unei vieți care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferință, prin multe lupte și zbuciumuri sufletești, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens și adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.

Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, și l-am servit în aviația de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale și mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o ușoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.

A venit după aceea ocupația germană și, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofițer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutățirea situație mele.

După ce s-a sfîrșit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o intervenție chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operație am ieșit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spasmatică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît și picioarele urmau să paralizeze complet.

Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou și am plecat pentru a adoua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, așa cum am amintit mai sus.

Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Așezămîntul Național de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina și a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).

Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîția ani, referitor la evoluția stării mele și la tulburarea sufletească care m-a însoțit în toți acești ani.

Îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulțimea simțămintelor pe care le-am încercat: speranțe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane și deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere și ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleșeau diferitele simțăminte, purtîndu-mă încoace și-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.

Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se așeza pe frunte și nu puteam face nici cea mai mică mișcare pentru a o alunga, sau cînd transpirația mi se rostogolea atît de supărător pe față și mă aflam în neputința de a-mi ridica mîna pentru a o șterge. De aceea, nu scriu pur și simplu istoria vieții mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vieții și mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui și, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace și bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har.

În vremea aceea, după operație, am cunoscut un mare om de știință, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă decepționat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El...”

Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam și ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e ușor acest lucru?” Și încep să-mi cercetez și să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Și ore în șir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, așteptînd un răspuns care, firește, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri și îndoieli, încît, la sfîrșit, am suferit o zăpăceală, o inerție în gîndire.

Îndată ce mintea mea începea să cerceteze și să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea și aștepta... Ce aștepta? Nu puteam să înțeleg. Și în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu știu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea ființă a tresăltat și toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificație foarte mare. Felul în care îl vom pronunța are valoare: călduț, cald sau fierbinte?

Trebuie să ne încredințăm întreaga noastră voință în mîinile Atotputernicului Dumnezeu și atunci El va acționa ca Dumnezeu, în chip desăvîrșit, și ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră ființă.
Aceasta aveam s-o înțeleg mult mai tîrziu.

Cînd m-am întors din America, m-am internat la Așezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.

Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU”, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit și, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Și, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulți pași spre mine, păcătosul și nevrednicul.

Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineață, în ziua de 30 mai 1961, își făcu apariția la Așezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, și îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine și mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte”, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele”, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic”. „Și picioarele?” mă întrebă. „Și picioarele sunt la fel”, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!”, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt și altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate și, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutați? Spuneți-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit...” „Pentru mine? Dar, părinte”, îi zic, „dacă ați venit pentru mine, luați loc pe scaun și spuneți-mi ce doriți”.

Într-adevăr, a luat loc și mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc...” L-am privit cu mirare și i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?...” Da, fiule, însă acum ești aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredințat că El te iubește. Și ia aminte, să nu cîrtești niciodată împotriva Lui, pentru că nu știi ce ți-a rezervat pînă la sfîrșitul vieții tale. Întotdeauna să-ți îndrepți nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părintești de mîngîiere”, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.

Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine ești?” „Da”, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos și sînt starețul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Și cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie și cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi și eu te voi ajuta”. M-a binecuvîntat, m-a salutat și s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ți se pare de greu, pe atît e de ușor. E suficient s-o dorești, să crezi și să te rogi pentru asta. Mărturisirea și Sfînta Împărtășanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte ușor”, îi răspund. I-am mulțumit și a plecat.

La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferința mea. Ne-am dus la Eghina și, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoție și pioșenie. Credeam că mă aflu în cer și că Dumnezeu se aprorie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o ușurare, ca ceva care a plecat și care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a treminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă și m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?” „Cine altul, părintele Filotei a fost”, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt”, îmi spuse iarăși. Și, întrucît eu susțineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis și alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost și un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte”. „Ce făcea?”, continuă părintele. „Binecuvînta”, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb și eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinția voastră l-ați văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut”! îmi răspunse, „Și mi-a vorbit despre tine”.

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire...

Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte.

Cînd m-am întors la Așezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătății trupești, în timp ce Dumnezeu, ca Atotștiutor, îi dăruiește mîntuirea sufletului care este infinit mai prețioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoșirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm în omul cel nou.

Din ziua aceea am început să mă simt ca și ceilalți oameni care sînt sănătoși trupește. Simțeam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Așezămînt) și am văzut din nou pe acei invalizi disperați, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii și uitării, cum își tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă.

Ah! Cît aș mai vrea ca și acești semeni ai mei îndurerați să încerce acea emoție și tulburare pe care am simțit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!

După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea și să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga muștele și țînțarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult și trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simțeam foarte întărit sufletește. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutățea.

În 1969, am suferit o tromboflebită.

Am făcut o mică operație la călcîiul piciorului drept și am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situație, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credința în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul ființei mele și nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.

Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu și cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinților Părinți.

După ce ne-am împărtășit cu toții în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorință puternică să mă închin la moaștele Sfîntului și am rugat pe părintele Filotei să ceară stareței să sprijine sfintele moaște pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaștele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)...

Atunci m-au ajutat băieții și mi-am înălțat mîinile deasupra moaștelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simțit că îmbrățișam Sfîntul întreg, iar nu o bucățică de moaște... Și, deodată, au ieșit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ți cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu știi ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învrednicește-mă să devin un ostaș al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aș afla, drept sau invalid, și arată-mi, Sfinte, că asculți rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferința mea.”

Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulțumit și foarte liniștit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am așteptat-o. Am așteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice... Și după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineață, ca să îmi fac exercițiile mele obișnuite, deodată am simțit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca și cum eram legat și fusesem eliberat de legături; și, nu numai asta, dar am simțit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieți, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis și șoferul Ioan Hatzakis, și le-am spus: „Băieți, ajutați-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze”. (În fiecare dimineață îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).

„Dar vei cădea!” îmi spun băieții. „Nu!”, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutați puțin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat...

Și... O, MINUNE!!!... Văd că stau drept și genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată...Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeți-mă, uitasem cum pășește omul. Cei de față mă priveau uluiți și-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în față, apoi pe celălalt. Încerc și văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment și să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorința și puterea care mă împingeau să-mi mișc picioarele odată cu primii pași, fără să mă tem că voi cădea și mi le voi frînge.

Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat și am și pășit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginați.

Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei pași spre bisericuța Așezămîntului și să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoștință. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Așezămîntului, Dimitrie Mouroulis și Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere și pe cei de la secția de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, și le-am pus întrebarea: „Credeți că este posobil să umblu cîndva? Știu că am paralizie completă, atrofierea mușchilor și mai multe afecțiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aș vrea să-mi spuneți dacă voi putea să mă ridic vreodată.”

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, și-mi spuse: „Noi știm că ești invalid trupește, nu și intelectual. Prin urmare, întrucît își cunoști situația, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb și pe ceilalți: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor și domnilor?” Toți au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept și să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu și numai pe El”, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?”am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei pași lui Dumnezeu”: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieților să nu spună nimănui nimic.

După prînz, am chemat pe toți bolnavii în biserică să vadă minunea și acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu și că trebuie să aibă credință fierbinte și încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni și rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră”, am continuat, „dar judecățile lui Dumnezeu sunt necercetate”.

Printre cei de față, sosește la un moment dat părintele Thiseus, parohul Așezămîntului, și ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce așteptați?” „Părinte”, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinților doctori fără de arginți.” „Cu atît mai bine”, îi răspund. Apoi îmi dă și sărut icoana Sfinților doctori fără de arginți. Mă apucă de brațe, mă ridic și încep să umblu drept prin bisericuță, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?” Ce clipă a fost aceasta...! Toți invalizii au început să plîngă și să strige cu putere: „Și noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toți împreună, plîngînd, am făcut paraclis și am preamărit pe Domnul cerului și al pămîntului...

După cum vă dați seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Și acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor științifice, cînd mă văd cum umblu, cum mișc mîinile, cum conduc mașina și cum fac canotaj, toți aceștia rămîn uluiți, ridicînd din umeri.

Aș vrea să vă aduc la cunoștință factorii care m-au ajutat să mă ridic: credința mea în Dumnezeu – tovarășul plin de afecțiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte și rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, și ale mamei mele.

Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiți durerea și suferința pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toți acești ani cît am avut-o tovarășă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aș fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleșise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferință care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieții, sens pe care în uitasem cu desăvîrșire. Iată marea semnificație a durerii. Fericiți cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.

Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.

Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul și Viața. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veți avea, dar, îndrăzniți, Eu am biruit lumea”.

Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăință și spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea și dragostea și-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral și duhovnicesc.

* * *

Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele și cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar și credinței bolnavului. dacă acesta nu credea și nu se înfățișa cu credință la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufletește. Și iarăși, dacă nu se prezenta cu credință la sfintele moaște ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas și pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat și nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credință este nu neputință să se mîntuiască cineva”, spune marele Apostol Pavel.

Această minune a uluit pe toți cei care il știau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulți care auziseră despre ea, chiar și pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd și necrezînd c㠄cele ce sînt cu neputință la oameni sînt cu putință la Dumnezeu” și c㠄unde vrea Dumnezeu se biruiește rînduiala firii”. Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi și întru Sfinții de pe pămînt s-a preamărit Domnul.

Minunile urmează credinței. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mînă și, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi își vor pune mîinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 15-18).

Să asculte cei puțin credincioși și să părăsească puțina lor credință, cei necredincioși să-și părăsească necredința, iar cei neevlavioși, lipsa de evlavie. Să asculte medicii și să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, știința, cunoașterea, înțelepciunea sau tehnica, le vindecă credința fierbinte și desăvîrșită în Dumnezeu. Să asculte și să creadă c㠄cele ce la oameni sînt cu neputință, la Dumnezeu sînt cu putinț㔠și „unde voiește Dumnezeu, se biruie rînduiala firii”.

Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, așa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – și care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut și s-a vindecat sufletește și trupește, tot astfel și pe voi, ca fii ai mei duhovnicești, vă rog, vă implor și vă avertizez să vă grăbiți a vă găsi un duhovnic și să vă mărturisiți păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie și cu cucernicie.

Pocăiți-vă și credeți în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Și vă informez că numai prin credință, pocăință și mărturisirea păcatelor vă veți mîntui și vă veți învrednici de Împărăția Cerurilor.

Cîți sînteți credincioși și lipsiți de evlavie, fie că sînteți intelectuali, avocați, doctori, ofițeri sau politicieni, îngrijiți-vă să credeți înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veți mai avea în cine nădăjdui; și faceți roade vrednice de pocăință cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrșitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredință, e-adevărat că veți crede atunci și vă veți pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăință.

Ca să vă ușurez calea spre pocăință, spre credință și mîntuire, vă îndemn pe toți să vă procurați NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să dați cîțiva lei, deoarece, dacă veți cumpăra un Nou Testament și îl veți citi, rugîndu-vă, și veți crede în ceea ce scrie și le veți pune în aplicare, adică le veți săvîrși, atunci, cu siguranță, veți cîștiga RAIUL. Gîndiți-vă că puteți cumpăra Raiul cu cîțiva lei și vă veți mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veți cîștiga Împărăția Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu toții, cu harul, cu îndurările și cu iubirea de oameni a Domnului și Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan, ale sfinților, slăviților și întru tot lăudaților Apostoli, ale sfinților, măriților și bunilor biruitori mucenici, mărturisitori și ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie și ale tuturor sfinților. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos

* * *

Epilog

Înscriindu-se pe lista celor miluiți de Domnul, despre care Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție ne dau suficiente mărturii, domnul Stavros Kalkandis (actualmente trăitor în orașul Atena, Grecia) a devenit un zelos apostol al zilelor noastre, mărturisind, cu toată puterea cuvîntului său, binele pe care i l-a făcut Dumnezeu, aidoma tuturor celor tămăduiți de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care, nedînd ascultare poruncii Sale de „a nu spune nimic” (Marcu 9, 44), mai vîrtos au povestit cele întîmplate. Scos prin mila lui Dumnezeu din bezna necredinței, a înțeles că nu se cuvine a pune sub obroc lumina dobîndită, ci, dimpotrivă, cît mai deslușit și mai cu tărie, să mărturisească tuturor harul coborît asupră-i, ce l-a vindecat de boala sa gravă, care, după știința omenească, era considerat㠄incurabilă”. Minunea săvîrșită cu domnul Stavros Kalkandis, prin mijlocirea Sfîntului Nectarie din Eghina, ne încredințează pe toți că Multmilostivul nostru Dumnezeu pururea cercetează și miluiește pe cei ce-L caută cu credință.

Fie ca citirea acestei istorisiri minunate să sporească credința, nădejdea și iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. Amin.